UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTIFACULTATEA DE DREPTMASTER DREPT COMUNITAR

REFERAT

CONTRIBUŢIA UNIUNII EUROPENE LA REZOLVAREA PROBLEMELOR

GLOBALE DE MEDIU

MASTERANZI

BECU OLESEABOLEA CARMEN-LUIZA

PLANUL

CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE

Secţiunea 1. Eco-globalizarea

Secţiunea 2. Aspectele privind supravegherea calităţii mediului pe plan internaţional

Secţiunea 3. Impactul asupra dreptului internaţional al mediului

CAPITOLUL II. CONTRIBUŢIA UNIUNII EUROPENE ÎN MATERIE DE MEDIU

Secţiunea 1. Situaţia în Uniunea Europeană

Secţiunea 2. Necesitatea şi premisele cooperării europene în materie de mediu.

Secţiunea 3. Problemele protecţiei mediului în Europa şi imperativul cooperării regionale.

CAPITOLUL III. CADRUL INTERNAŢIONAL PRIVIND PROBLEMELE GLOBALE DE

MEDIU

Secţiunea 1. Conferinţele mondiale din domeniul protecţiei mediului şi documentele adoptate

CAPITOLUL IV. COOPERAREA INSTITUŢIONALĂ EUROPEANĂ PRIVIND

REZOLVAREA PROBLEMELOR GLOBALE DE MEDIU

Secţiunea 1. Comisia Economică a ONU pentru Europa (CEE/ONU)

Secţiunea 2. Consiliul Europei

Secţiunea 3. Organizaţia pentru Cooperarea şi Dezvoltarea Economică (OCDE)

CAPITOLUL V. COOPERAREA EUROPEANĂ ÎN DOMENIUL CONSERVĂRII

NATURII

Secţiunea 1. Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturii din Europa

Secţiunea 2. Convenţia privind conservarea naturii şi protecţiei peisajelor Beni-Lux

Secţiunea 3. Convenţia pentru protecţia Alpilor

Secţiunea 4. Convenţia pentru protejarea şi dezvoltarea durabilă a Carpaţilor

Secţiunea 5. Acordul privind conservarea liliecilor în Europa

Secţiunea 6. Convenţia Europeană a peisajelor

Secţiunea 7. Protocolul privind ariile special protejate ale Mediteranei

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE

Secţiunea 1. Eco-globalizarea

Pentru a fi în măsură de a răspunde la o nouă datare a ordinii lumii, dreptul internaţional al

mediului va trebui să se fundamenteze pe careva mutări esenţiale. Ecologia este nu mai mult decât o

ştiinţă biologică, o doctrină sau mişcare ideologică ( politică sau civilă), dar a devenit de asemenea

2

o sursă fundamentală de drept ca o regulă între umanitate şi mediul lor de trai. În acelaşi timp

globalizarea necontrolată a tulburat valorile tradiţionale ale societăţii umane, şi modalităţile de

operare cu complexităţile de globalizare care sunt încă nu pe deplin adaptate la cerinţele noilor

realităţi.

Dreptul mediului a fost întotdeauna, indiferent de nivelul său sau forma, un drept de specii,

fiind esenţialmente axat pe conservarea supremă exprimînd o penetraţie în subconştientul uman al

conceptului de responsabilitate pentru mediu.

Aceasta ar trebui să fie exprimată concret prin iniţierea şi implementarea unei strategii

globale de mediu, unei politici şi, nu în cele din urmă, legea, toate adecvate la scopurile propuse.

Eco-globalizarea îşi asumă schimbarea într-o intra şi inter-generalizatoare solidaritate în

drept, ţintită de a asigura conservarea biosferei cu omenire ca o parte integrală. Scopul de bază

propus este de a rezolva aparentele contradicţii antagoniste între sursa antropologică şi propunerea

eco-centrică, precum şi soluţiile promovate în această direcţie sunt adecvat reflectate la nivelul legal

substanţial.1

În exprimarea în particular, unica limită este frontiera între societate şi natură; dacă aceea

este completatăcu cerinţele dreptului natural, reglementarea legală rămânând ineficientă, şi dacă nu

este legal sancţionată, nu trebuie să fie asimilate cu acţiunea coerentă şi social efectivă.

Mai mult ca atât , inserarea conceptelor specifice, cum ar fi „dreptul viitoarelor generaţii”,

„dreptul speciilor”, etc cu implicări asociate, implică, tendinţa ieşită din careva matrice tradiţionale

şi de asemenea afirmaţii complete ale particularităţilor definite.

Esenţa „ecologică” a dreptului este curent caracterizată, din punctul legal de vedere şi la un

stagiu incipient, cu cel puţin două elemente: recunoaşterea şi garantarea drepturilor fundamentale

ale omului la sănătate şi la un mediu ecologic balansat, şi aşezarea interferenţei ecologice ca un

drept fundamental respectiv.2

Referinţele formale la condiţia umană individuală, capitalizată pe experienţa şi beneficiile

conceptului drepturilor omului este şi parte a tradiţiilor legale vestice la o tranziţie evidentă

generalizâned apropierea.

De fapt, interferenţa ecologică exprimă dreptul comunităţilor internaţionale de a interveni, la

jumătate din speciile cu dreptul de a supravieţui, fiind totuşi violări serioase a dreptului mediului şi

a tratatelelor bazate pe balanţa ecologică şi asigurarea unui minim comun al lumii. Sigur,

imperfecţiunile sunt încă evidente: cine va reprezenta „comunitatea ecologică internaţională”? cît de

departe ar trebui să ajungă acest drept internaţional de a controla şi care sunt garanţiile? Care vor fi

consecinţele relative? etc

1 DUŢU Mircea, „Environmental Law Studies”, Ecological University Press, Bucureşti, 2004, p. 282 Ibidem,

3

Dreptul mediului este mai mult caracterizat de o unitate de conţinut regulatorie, indiferent de

nivelul şi formele de implementare a acestor proviziuni; diferenţelor tradiţionale între dreptul

internaţional şi naţional a statelor care s-au îndepărtat şi vor continua să se piardă. O nouă integrare,

verticală sau orizontală, a dreptului este stabilită şi va arăta cel puţin mai coerentă şi efectivă.3

Din perspectiva istorică, evoluţia dreptului mediului s-a dovedit a fi circulară. După primele

rezerve regulatorii referitoare la atitudinea între om şi natură, la începutul antropocentrismului, ca o

socializare, dreptul s-a diferenşiat şi s-a separat de natură, şi a fost perceput ca o ieşire exclusiv

scială.

Începutul marei crize de mediu în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi eco-globalizarea

a avut un important impact asupra definirii naturii sale. Potrivit unei logici circulare, ciclul de

dezvoltare pare să aducă cu un comeback, pe scara mai înaltă de dezvoltare, la matricea naturală

iniţială. Condiţiile sunt create pentru ca dreptul mediului să devină un aspect existenţial al

fenomenului legal, axat pe o ecologizare mai puternică a tradiţionalelor ramuri, într-o perioadă mai

mult sau mai puţin lungă.

Secţiunea 2. Aspectele privind supravegherea calităţii mediului pe plan internaţional

Pe plan internaţional, pentru evidenţierea schimburilor profunde produse pe fondul

proceselor naturale, precum şi pentru evaluarea şi prognozarea stării mediului înconjurător există şi

se dezvoltă Sistemul Global de Monitoring al Mediului Înconjurător (G.E.M.S.- S.G.M.M.I.) creat

în 1997, prin Hotărârea Conferinţei ONU de la Stockholm, ca parte componentă a programului

„Observarea Planetei”.

Crearea monitoringului a fost determinată de apariţia pericolului creşterii nivelului global al

poluării de care sunt legate efecte diferite la scara întregii biosfere.

În prezent, o atenţie deosebită se acordă definitivării elementelor metodologice pentru

organizarea activităţii de monitoring atât în privinţa principalelor componente ale mediului (apă,

atmosferă, sol) cât şi pentru evacuarea în mediu a deşeurilor periculoase.

La Consfătuirea interguvernamentală convocată de Programul ONU pentru Mediu

Înconjurător în 1974, la Nayrobi, au fost elaborate recomandări referitoare la principii şi scopurile

S.G.M.M.I. şi s-au formulat criteriile de stabilire a listei priorităţilor, listă care include indicatorii

calităţii mediului natural, precum şi lista substanţelor poluante prioritare ce trebuie să fie

supravegheate. Totodată, s-au propus următoarele domenii de aplicare a monitoringului:

- control continuu al poluării de fond a atmosferei, precum şi în zonele urbane şi

centrele industriale;

- control continuu al poluării mărilor şi oceanelor;

- control continuu al gradelor de poluare a solului.

3 Ibidem,

4

Un rol important al sistemului global de monitoring al mediului înconjurător constă în

stabilirea actualului fond al stării biosferei.4

În acest context o importanţă deosebită prezintă constituirea şi funcţionarea corespunzătoare

a sistemelor naţionale ale monitoringului de fond, deoarece numai metodele unificate de observaţie

şi analiză pot asigura obţinerea de date comparabile, necesare pentru aprecierea generală a stării

mediului.

Secţiunea 3. Impactul asupra dreptului internaţional al mediului

Dreptul international al mediului contemporan este rezultatul exclusiv al nevoilor sociale si

formal al ordinii politico-legale, precum si al mecanismului stabilit dupa cel de-al doilea razboi

mondial, prin Carta San Francisco (24 octombrie 1945), care a dat o expresie unei lumi

regionalizate economic, ideologic si militar. Globalizarea (economica) a cerut un centru unic al

adevaratei puteri, in jurul careia graviteaza ceilalti, a impactului regional, chiar uneori prin a atinge

acele pretentii precum ca lumea s-a transformat intr-o uriasa piata, guvernata de drepturi economice

de cerere sau oferta.5

Eco-globalizarea totusi, asuma planetizarea – in importanta si scara – problemelor de

protectie a mediului si conservarea naturii, ambele în ceea ce priveşte noua datare a economiei

lumii, şi interesele vitale generale de menţinere a balanţei esenţiale a eco-sferei.

Din acest punct de vedere, globalizarea neo-liberală include ambele, beneficii si obstacole,

la o noua apropiere, aşa cum ar fi globalizarea mediului.

Eco-globalizarea este în primul rînd o strategie a supravieţuirii umane, ca de la o specie la

alta, si apropierea cerinţelor de dezvoltare umană naturală care ar trebui să presteze o co-abitudine

ce devineşte dimensiunile de manifestare la ziua de azi a Planetei.6

Potrivit principiului său de afirmaţie concret si fundamental – gîndeşte global, acţioneaza

local –proiectul ecologic include tot mai mult si mai mult apropierea globală de problemele pe care

este axată să le rezolve. Secolul XXI este cel al globalizării economice şi schimărilor mari trans-

naţionale, incluse în mediu, şi alte state este prea mică să asume responsabilitatea în rezolvarea lor

în afară ori independent de un context regional adecvat. Uniunea Europeana este un exemplu

elocvent din acest punct de vedere, mai mult decât atât şi-a asumat răspunderea de a promova

esenţele globale ale mediului.

La nivelul normelor legale, primul răspuns a fost valul convenţiilor de cadru, multe dintre

care trăgându-se din Convenţia de la Rio de definire a problemelor globale ale mediului: stratul de

ozon (Viena, 1986), schimbarea climei (Rio, 1992), biodiversitatea (Rio, 1992). Ele implementează

4 MARINESCU Daniela, „Tratat de dreptul mediului”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003 5 DUŢU Mircea, „Drept internaţional al mediului”, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 756 DUŢU Mircea, „Environmental Law Studies”, Ecological University Press, Bucureşti, 2004, p. 29

5

un specific management global şi mecanism regulatoriu, justificat de dezvoltări prin protocoale

adiţionale, gradual negociate si implementate.7

Tot mai mult şi mai mult este evident conflictul de interese privind globalizarea economică,

procesul lor de implementare (ca în cazul Protocolului Kyoto din 1997) fiind întrerupt. O altă

expresie a acestui conflict este „războiul” de inspiraţie economică şi nuanţă de mediu între SUA şi

Uniunea Europeană din punct de vedere al organismelor general modificate.

Proviziunea în reglementarea acestor fenomene naturale este tot mai frecventă în termeni

concreţi (încălzirea globală din august 2003 în Europa de Sud-Vest a fost o bună ilustrare a acestui

fapt) cerând dezvoltarea tratatelor existente prin protocoale adiţionale si promovarea unor noi şi

inovative mecanisme, în implementarea rezervelor lor, ajustate de specifice dezvoltări a globalizării

neo-liberale, aceasta realizînd conexiunea necesară între două tendinţe fundamentale contemporane

dar fără concesiuni majore din punctulde vedere al protecţiei şi conservării mediului. Mai mult,

particularităţile eco-globalizării implică continuitatea reglementărilor legale, şi astfel controlează

cauzele şi factorii sursei problemelor globale, şi respectiv cum sunt implementate măsurile.8

O importanţă sporită în ambele domenii de dezvoltare şi implementare a dreptului au

organismele non-statale (NGO, grupurile de cercetări ştiinţifice, comunităţi) precum şi legătura cu

dreptul mediului (publică/privată, naţională/regională/internaţională).

CAPITOLUL II. CONTRIBUŢIA UNIUNII EUROPENE ÎN MATERIE DE MEDIU

Secţiunea 1. Situaţia în Uniunea Europeană

Bazele politice şi legale ale Uniunii Europene, ca o structură trans-statală, şi acea a fiecărui

stat membru în parte şi statele aderente includ ideile unei democraţii pluralist-reprezentative, statul

de drept, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi controlul de justiţie (ca o

7 Ibidem,8 Ibidem

6

putere independentă şi necesară în aprovizionarea balanţei instituţionale). Aşa valori, care trebuie să

includă dreptul mendiului, sunt consacrate şi garantate de Constituţie, ca lege supremă în stat.

Mai mult decât atât, constituţiile a 20 de state din cele 25 State Membre ale Uniunii

Europene, conţin rezerve în ceea ce priveşte mediul, altele incluzându-le (Franţa). Controlul de

constituţionalitate a legilor printr-o procedură adecvată este un aspect important pentru a sesiza

curtea pentru acest drept fundamental.

În unele state, totuşi (Danemarca), invocarea „suveranităţii Parlamentului” nu admite

controlul constituţionalităţii legilor, pe când în majoritatea conformitatea cu Constituţia este

criteriul esenţial pentru validitatea reglementărilor legale (Austria, Belgia, Franţa, Germania,

Irlanda, Italia, Spania, etc).

În acest din urmă caz, controlul de constituţionalitate a legilor, exercitate de curţile speciale,

cu un loc special în sistemul autorităţilor publice, înseamnă apropierea de sensul de drepturi

fundamentale.

La nivelul dreptului comunitar, problemele de mediu în curte pot fi privite din două

perspective: cel al mecanismului comunitar general de asimilare şi garantare a drepturilor

fundamentale ale omului şi aspectele cu specific relevat dezvăluite în documentele Uniunii

Europene garanţiile asociate respectiv.

Poate exprimând existenţa pe deplin recunoscută şi garantată la dreptul la mediu la nivelul

comunitar, Carta Fundamentală a drepturilor omului a Uniunii Europene (2000) înscrie numai

rezervele mediului în capitolul „Solidaritate”, de regulamente care au fost proclamate, este încă

greu de a materializa şi în special de a aduce în faţa curţii, chiar dacă conţinutul a limitat o apropiere

la politicile integrate şi sensul unui concept imprecis: „Un înalt nivel de protecţie a mediului şi

îmbunătăţirea calităţii lui trebuie să fie integrată în politicile Uniunii Europene asigurând principiul

dezvoltării susţinute.9

Rezultatul accesului la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi situaţia legală de a

cere remedierea pagubelor este plasată în contextul interpretării art. 230, paragraful 4 al Tratatului

instituind Comunităţile Europene. Totuşi respectivul text nu include nici o referinţă la consideraţiile

care afectează interesele în materia protecţiei mediului, în timp recent, cazurile Curţii de Justiţie a

Comunităţilor Europene conducându-se de doctrină, arătând tendinţa de interpretare adecvată, de

asemenea reflectând specificul mediului în ceea ce priveşte posibilitatea de a reclama persoanele

juridice si asociaţiile în apeluri excepţionale date de art. 230 din Tratatului instituind Comunităţile

Europene.10

9 Ibidem,10 CHERLOT, J.-Y., Le systeme jurisdictionnel communautaire et la protection de l’environnement, in vol. “L’effective du droit europeen de l’environnement. Controle de la mise en occvre et sanction du non-respect”, La documentation Francaise, 2000, p. 245.

7

Secţiunea 2. Necesitatea şi premisele cooperării europene în materie de mediu.

Cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea s-a caracterizat printr-o dezvoltare urbanistică,

industrială şi agricolă fără precedente.

Ca urmare a acestor fenomene s-au înregistrat o epuizare masivă a resurselor naturale, o

concentrare şi acumulare a poluării, precum şi o amplificare a riscurilor tehnologice care au condus

la o degradare pe sferă largă a calităţii mediului.

Conştientizarea gravităţii „crizei ecologice” a determinat numeroase preocupări în vederea

protecţiei şi conservării factorilor de mediu naturali sau creaţi prin activităţi umane faţă de

agresiunile tot mai numeroase.

Deseori, preocuparea de a ocroti natura, inclusiv prin mijloace juridice, sub o formă sau alta

datează de mai mult timp, încă din Evul mediu se cunoaşte o serie de reglementări privind situaţiile

concrete legate de lupta împotriva unor poluări, protecţiei unor păduri sau ape, etc. În toate

sistemele de drept s-au afirmat de secole norme de drept prin utilizarea suolului şi subsolului

propriu, cultivarea şi conservarea lor, sistematizarea şi dezvoltarea aşezărilor umane, o serie de

măsui de apărare şi păstrare a patrimoniului natural.

La nivelul internaţional, primele preocupări în domeniu, datând de la începutul secolului au

privit ameliorarea stării speciilor sălbatice ameninţate, mai ales dintr-o perspectivă utilitară.

Astfel, acordurile internaţionale din 1911 protejau focile împotriva vînătorii pentru blană, iar

Convenţia de la Paris din 19 martie 1902 viza „protecţia păsărilor utile agriculturii”.11

Apariţia unor reglmentări cu incidenţe asupra mediului în spaţiul european se situează în

urmă cu cîteva secole, într-o serie de texte relative la regimul unor fluvii precum Rhinul, Mensa,

etc.

În secolul al XIX-lea se multiplică dispoziţiile referitoare la protecţia peştilor iar în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea şi dispoziţiile referitoare la protecţia speciilor, şi în special a

speciilor de animale.

Abia la sfârşitul anului 1960, aeastă concepţie limitativă s-a schimbat în mod fundamental şi

sub presiunea acţiunilor opiniei publice (care devine internaţională), guvernele încep să se preocupe

de starea generală a mediului care este privită, de acum înainte, ca un ansamblu unitar.

În cadrul statului, textele legislative referitoare la lupta împotriva poluării şi degradării

mediului aplor continentale, mării, aerului, salvării unor zone - s-au multiplicat, treptat s-au creat

structuri administrative specializate, precum ministere sau agenţiile guvernamentale, care au permis

o acţiune mai concretă şi mai eficace în domeniu.

11 Este vorba de Convenţia pentru protecţia păsărilor utile agriculturii, semnată la Paris la 19 martie 1902 şi Convenţia relativă la prezentarea şi protejarea focilor pentru blană, semnatăla 7 februarie 1911.)

8

Evoluţiile pozitive din interiorul statelor au devenit paralele şi coordonate cu cele de la

nivelul internaţional şi s-au completat reciproc.12

Secţiunea 3. Problemele protecţiei mediului în Europa şi imperativul cooperării

regionale.

Dezvoltarea cooperării europene privind protecţia şi conservarea mediului se justifică prin

multiplele premise social-economice, instituţionale şi ecologice.

În primul rând, continentul nostru cunoaşte o foarte mare densitate a popoarelor şi o

industrializare puternică, combinarea acestor doi factori supun mediul unor riscuri deosebit de

ridicate de deteriorare. O asemenea realitate se exprimă printr-o poluare avansată a aerului, apei,

vegetaţiei şi celorlalţi factori naturali.

Din alt punct de vedere dintre toate regiunile Europa cunoaşte procesul de unificare celmai

avansat. În vestul continentului, structurile de integrare create încă din anii ’50 converg spre crearea

unei Comunităţi tot mai omogene.13

Demontarea sistemului totalitar din estul Europei a condus la unificarea după peste 5 decenii

de dezvoltare separată şi contradictorie a continentului nostru din punct de vedere politico-solcial şi

a creat premizele integrării statului din această zonă în mai vechile structuri europene occidentale.

În acest mod, unitatea mediului natural îşi găseşte treptat suprastructura politico-economică şi

socială necesară ocrotirii sale adecvate faţă de multiplele şi esenţialele agresivităţi din partea

mediului uman.14

Desigur, este în proces de durată, care presupune parcurgerea mai multor etape, cu obiective

specifice bine determinate, dar care are un caracter necesar şi obiectiv.

La încheierea sa, Europa se va prezenta ca un organism unitar, globalizant, inclusiv din

punct de vedere ecologic.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, şi în lumina consideraţiei de mai sus, cooperarea

continentală în domeniul de mediu este favorizată de omogenitatea tot mai evidentă a structurii

social-economice şi similitudinea concepţiilor politice din statul zonei europene. În acest mod au

fost create condiţii necesare elaborării şi implementării unui cadru juridic adecvat promovării unei

cooperări eficiente între ţările continentului în vederea protecţiei, conservării şi dezvoltării

mediului.

De altfel, trebuie remarcat, în acest context, faptul semnificativ că preocupările privind

mediul au contribuţie la intensificarea dialogului est-vest şi nord-sud.15

12 DUŢU-BUZURA Mircea, „Cadrul juridic al cooperării europene privind protecţia mediului. Norme şi standarde ecologice în comerţul internaţional”. Teză de doctorat, Bucureşti, 1992 13 DUŢU Mircea, „Dreptul internaţional şi comunitar al mediului”,Editura Economică, Bucureşti, 200514 Ibidem,15Astfel, în mod semnificativ, semnarea Convenţiei de la Geneva privind poluarea transfrontalieră (1979), de către Comunităţile Europene, în calitate de parte contractantă, a constituit prima recunoaştere oficială a Comunităţilor Europene din partea fostei URSS

9

În sfârşit, strategia regională reprezintă cel mai bun mijloc de a garanta în mod tradiţional un

spaţiu determinat şi în cele din urmă, mediul mondial. Aceasta permite luarea în considerare a

particularităţilor fizice, precum şi a caracteristicilor hidrografice şi ecologice ale unui mediu dat şi

de a intensifica cooperarea între statele vecine ori deţinător a unui factor natural de mediu comun.

În altăordine de idei, imperativul unei cooperări regional-continentale a fost subliniat în

numeroase documente internaţionale.

Astfel, în anul 1979, Conferinţa ONU de la Stockholm în domeniul mediului a recomandat

guvernelor să întreprindă „măsuri eficace, la nivelul naţional, pentru a controla toate sursele de

poluare concentrîndu-şi acţiunea pe plan regional şi eventual pe plan internaţional” (Recomandarea

92, b).

De asemenea, încă de la începutul activităţii lor în domeniul mediului, Convenţiile Europene

au subliniat necesitatea ueni abordări regionale sau zonale a problemelor ecologice. Astfel, primul

program de acţiune adoptat la 22 noiembrie 1973 a stabilit că printre principiile unei politici în

domeniul mediului şi pe cel potrivit căruia „Pentru fiecare categorie diferită de poluări, trebuie să se

caute nivelul de acţiune (local, internaţional) cel mai bine adoptat naturii poluării precum şi zonei

geografice de protejat” (principiul 10).

Acest principiu a fost reluat şi dezvoltat de programele ulterioare, pe baza ideii că mediul

global este un sistem compus din subsisteme şi că diferitele instituţii trebuie să-şi aleagă cel mai

bun nivel de intervenţie.16

Programul ONU pentru Mediu (PNUE) a încurajat acţiunea regională, iar în anul 1974 a

creat Programul pentru mările regionale; la rândul său Convenţia privind dreptul mării (din 10

decembrie 1982) a preconizat în materie de protecţie şi conservare a mediului marin o cooperare „în

plan mondial şi, eventual, în plan regional...ţinând seama de particularitatea regională.17 Şi alte

documente în materie relevă necesitatea şi dimensiunile cooperării continental-regionale.

Toate acestea creează premisele necesare afirmării unui nou drept de cooperare: drept

european al mediului.

BIBLIOGRAFIE

1. CHERLOT, J.-Y., Le systeme jurisdictionnel communautaire et la protection de

l’environnement, in vol. “L’effective du droit europeen de l’environnement. Controle de la mise

en occvre et sanction du non-respect”, La documentation Francaise, 2000;

2. DUŢU-BUZURA Mircea, „Cadrul juridic al cooperării europene privind protecţia mediului.

Norme şi standarde ecologice în comerţul internaţional”. Teză de doctorat, Bucureşti, 1992;

16 KISS Cf. A. şi SHELTAN D., „ Systems Analysis of International Law: a Methodological Inquiry”, Netherlands Year book of International Law, 1986, p. 44-4517 DUŢU-BUZURA Mircea, „Cadrul juridic al cooperării europene privind protecţia mediului. Norme şi standarde ecologice în comerţul internaţional”. Teză de doctorat, Bucureşti, 1992

10

3. DUŢU Mircea, „Drept internaţional al mediului”, Editura Economică, Bucureşti, 2004;

4. DUŢU Mircea, „Environmental Law Studies”, Ecological University Press, Bucureşti, 2004;

5. DUŢU Mircea, „Dreptul internaţional şi comunitar al mediului”,Editura Economică,

Bucureşti, 2005;

6. MARINESCU Daniela, „Tratat de dreptul mediului”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003

7. www.europeana.ro

8. www.ier.ro

9. www.ebrd.com

10. www.europa.eu.int

11