UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTIFACULTATEA DE JURNALISM ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII Anul universitar: 2007-2008Disciplina: Genuri jurnalistice de radioTitular: Lect.univ.dr. Liana Ionescu Anul de studiu: III IDD

TUTORAT II

REPORTAJULDOCUMENTARUL

1

TEMATICĂ

REPORTAJULTema 5. Specific. Exigenţe. Tipologii. Durată. Reportajul - gen radiofonic

complex, informativ şi creativ. Specificul reportajului de radio în raport cu reportajul din presa scrisă. Cerinţe esenţiale în elaborarea reportajului radio. Modalităţi şi surse de documentare. Importanţa unghiului de abordare. Acurateţea înregistrărilor. Tipologii (Reportajul de eveniment, de atmosferă, portret, de analiză, reportajul cu subiect de interes uman. Reportajul înregistrat şi reportajul în direct. Reportaje tematice).

Aplicaţie: Audiaţi şi analizaţi două reportaje radio realizate de jurnalişti profesionişti.

Aplicaţie: Alegeţi un subiect de reportaj cu sibiect de interes uman. Explicaţi cum îl veţi realiza, ce paşi veţi urma.

Tema 6. Construcţia reportajului. Structură şi conţinut. Exigenţe în raport cu etapele principale de construcţie: alcătuirea planului; selectarea şi editarea înregistrărilor; scrierea textului (elaborarea scriptului); editarea finală (montajul).

Aplicaţie: Concepeţi şi realizaţi un reportaj pe o temă de interes uman, cu o durată de circa 4 min.

DOCUMENTARULTema 7. Caracteristici. Tipologii (Documentarul tematic, istoric, de

personalitate). Aplicaţie: Comentaţi un documentar realizat de BBC pe o temă de actualitate.Tema 8. Etapele realizării documentarului radio: alegerea temei, conceperea

planului de lucru, colectarea, selectarea şi organizarea informaţiei, procurarea unor înregistrări audio (mărturii ale unor persoane implicate sau ale unor martori, opinii ale unor experţi, înregistrări de arhivă), redactarea scriptului, alegerea ilustraţiei muzicale, editarea.

Aplicaţie: Alcătuiţi planul unui documentar radio privind o problemă controversată. Precizaţi ce surse veţi consulta.

Aplicaţie: Alcătuiţi planul unui documentar radio cu titlul „Consecinţe ale aderării României la Uniunea Europeană”. Precizaţi ce informaţii veţi folosi, ce opinii autorizate veţi consemna şi cum veţi proceda pentru ca materialul jurnalistic să nu fie plictisitor.

Obiectivele cursului: 1. Însuşirea elementelor de compoziţie specifice realizării reportajului şi

documentarului radio. Se are în vedere ideea că reportajul, ca gen jurnalistic, constituie, împreună cu ştirea, relatarea şi interviul, stâlpii de rezistenţă ai emisiunilor informative de radio.

2. Se va pune accent pe însuşirea cerinţelor şi a tehnicilor specifice conceperii şi realizării reportajului radio cu subiect de interes uman.

3. Dobândirea abilităţii de a analiza şi comenta reportaje realizate la radio de jurnalişti profesionişti. Asimilarea standardelor profesionale înalte.

4. Deprinderea tehnicii de editare computerizată a înregistrărilor audio (în program Cool Edit Pro).

2

5. Conceperea şi realizarea unui reportaj cu subiect de interes uman (de circa 4 min.).

REPORTAJUL

Tema 5. Specific. Exigenţe. Tipologii. Durată.

Unele genuri jurnalistice de radio se află într-un relativ declin, şi asta din cauza dificultăţii realizării lor. Este cazul reportajului şi al anchetei radio.

Reportajul presupune o mare mobilitate din partea reporterului; nu se poate face fără documentarea la faţa locului şi colectarea cât mai multor voci. El cere din partea reporterului şi spirit căutător, curiozitate, în încercarea de a afla cât mai multe detalii despre subiectul investigat. Reportajul îmbină informaţiile culese de la faţa locului cu impresiile participanţilor şi ale reporterului. În nici un caz nu se pot face reportaje din birou!

O condiţie a realizării unui reportaj reuşit ţine de creativitatea reporterului: începând cu găsirea ideii şi stabilirea unghiului de abordare, până la selectarea şi îmbinarea vocilor într-un ansamblu sugestiv pentru ascultător. Creativitatea se cere îmbinată cu spiritul de observaţie al reporterului şi atenţia sa mereu trează. Un bun jurnalist nu poate rămâne indiferent la ceea ce se întâmplă în jurul lui, la întâmplări şi fapte ce pot conţine un senzaţional subiect de reportaj. Nu ezită să pună întrebări dacă „simte” că se conturează un subiect! Intră în vorbă cu cei din jur, fiind atent la detalii, şi realizează conexiuni rapide! Uneori, subiectele „vin” către reporter. Acesta trebuie să intuiască interesul pe care l-ar putea stârni pentru ascultător şi să treacă la acţiune.

Alteori, jurnalistului i se propune din redacţie să facă un reportaj pe o anumită temă. În acest caz, el se documentează sumar, îşi ia reportofonul şi porneşte la drum. Este modalitatea cea mai la îndemână, care îl scuteşte pe jurnalist de „obligaţia” de a avea idei.

Cel mai adesea, subiectele de reportaj trebuie căutate. Şi atunci, fie le „extragi” din ziare sau din emisiunile de radio şi televiziune, fie din întâmplările trăite sau povestite de cei din jur. Ziarele trebuie citite cu ochiul reporterului, nu al unui cititor obişnuit. Întâmplările relatate într-o sală de aşteptare la doctor, discuţiile din holul unei administraţii financiare, chiar o discuţie pe care o asculţi involuntar în autobuz, pot sugera o idee de reportaj. Nu sunt de neglijat nici experienţa personală, întâmplările trăite de reporter. Scrisorile care sosesc la redacţie pot constitui, la rândul lor, o sursă de idei.

TipologiiReportajele pot fi clasificate după mai multe criterii, ceea ce face să existe, ca şi

în cazul interviurilor, mai multe tipologii.a) După mesajul pe care îl transmite: reportaj informativ, de atmosferă,

emoţional, portret (de personalitate), de analiză, şi, des folosit, mai ales în presa americană, reportajulcu subiect de interes uman.

Reportajele informative difuzate cu cea mai mare frecvenţă pe posturile de radio sunt cele care însoţesc un eveniment. De aceea se mai numesc şi reportaje de eveniment. Evenimentul poate fi unul oficial (alegeri, greve, manifestaţii, războaie) sau o calamitate naturală, un accident, o crimă, întâmplări mondene.

3

Reportajul informativ este relativ scurt, dinamic şi îi dă ascultătorului posibilitatea să afle informaţii necomentate asupra cărora îşi poate formula propriul punct de vedere.

Reportajul de atmosferă prezintă partea mai puţin cunoscută a unui eveniment, aspecte „din culise” sau ceea ce se află în spatele unor declaraţii. De exemplu, vizita unei (unor) oficilităţi străine la Bucureşti poate fi un bun prilej pentru un asemenea reportaj. Dincolo de declaraţiile care se fac în asemenea cazuri şi care sunt consemnate în ştiri, relatări şi pachete radio, reportajul ar putea să vorbească despre pregătirile care s-au făcut pentru întâmpinarea oaspetelui (sau a oaspeţilor), despre reacţiile cetaţenilor la vizita acestuia (acestora), despre forţele de ordine dislocate cu această ocazie. Vezi, de exemplu, Reuniunea (Sommet) francofoniei, ţinută la Bucureşti în septembrie 2006. Reporterul vorbeşte cât mai puţin şi lasă inserturile sonore să „curgă”. Reportajul devine în felul acesta mult mai sugestiv. În această categorie intră şi aşa numitul reportaj avant-sujet, realizat înaintea producerii evenimentului (de exemplu, pregătirile pentru organizatea Sommet-ului frnacofoniei).

Reportajul emoţional (sau afectiv) urmăreşte să inducă o anumită stare ascultătorului: bucurie, milă, compasiune. Descrierile şi impresiile reporterului, ca şi vocile care le ilustrează, au un rol important în transmiterea mesajului. Relatarea, intervenţiile reporterului (link-urile) se pot face pe un fond muzical. Durata acestui reportaj este mai mare decât a celui informativ.

Reportajul portret vizează transmiterea unor informaţii despre o persoană care are anumite preocupări, a realizat ceva deosebit, sau despre o personalitate. Important este ca povestea să fie interesantă pentru ascultători. Şi acest tip de reportaj poate fi susţinut de muzică.

Reportajul de analiză (sau interpretativ) urmăreşte transmiterea sau comentarea unui punct de vedere asupra unei probleme. Scopul este de a ajuta ascultătorul să înţeleagă informaţiile prezentate. El include opinii ale specialiştilor, comentarii, reacţii ale celor vizaţi sau ale cetăţenilor.

Reportajul cu subiect de interes uman prezintă un loc sau o zonă neexplorată, destine ale unor oameni, specificul unor comunităţi etnice, religioase, profesionale ori care conservă anumite obiceiuri; înfăţişează oameni legaţi prin aceleaşi pasiuni sau care au trecut prin aceeaşi suferinţă, oameni care practică meserii pe cale de dispariţie. Reportajul cu subiect de interes uman constituie un scurt documentar asupra subiectului tratat. Un reportaj difuzat de Radio Europa Liberă despre bolnavii de la Tichileşti (Judeţul Brăila), unde există ultima leprozerie-spital din Europa, a avut un deosebit impact emoţional asupra ascultătorilor şi a primit un premiu american pentru jurnalism radio cu subiect de interes uman (human interest story).

Uneori reportajele exploratorii se fac pornindu-se de la un motiv imediat: să spunem creşterea şomajului într-o anumită zonă a ţării, o măsură guvernamentală care afectează anumite colectivităţi. În acest caz, motivul trebuie precizat în intro.

b) După modalitatea de difuzare: aşa numitul reportaj în direct şi reportajul înregistrat.

Reportajul propriu-zis, ca gen jurnalistic de radio, este, de obicei, înregistrat. Complexitatea realizării lui îl face practic imposibil de transmis în direct.

Ceea ce se transmite în direct, cu pretenţia de reportaj, sunt de fapt relatări de la faţa locului. Aşa numitele reportaje în direct sunt scurte, fără inserturi. Reporterul descrie atmosfera, citează unele declaraţii făcute la faţa locului şi, eventual, poate solicita opinile

4

unor participanţi la eveniment, cu toate riscurile pe care le implică intervievarea live a unei persoane necunoscute. În orice caz, cei vizaţi trebuie pregătiţi înainte de emisie. Textul reportajului în direct, de multe ori schiţat doar în minte, trebuie să fie mult mai dinamic decât în cazul reportajelor înregistrate, iar jurnalistul nu trebuie să dea impresia că citeşte.

Reportajul înregistrat permite o bună organizare şi structurare a materialului; selecţia riguroasă a vocilor şi editarea lor computerizată; introducerea la montaj a unor elemente sonore (muzică, jingle). Are o durată mai mare decât reportajul în direct, ea fiind stabilită împreună cu producătorul. Reportajul înregistrat are şi avantajul că permite reporterului să elimine bâlbele (ale interlocutorilor, dar şi propriile lui bâlbe când îi intervievează), zgomotele nedorite, etc..

c) După tematică: reportaj politic, social, cultural, economic, sportiv, de fapt divers, divertisment); reportaj de război, reportaj de investigaţie.

Reportajul de război presupune o calificare suplimentară a reporterului, precum şi calităţi native speciale, cum ar fi: curajul, puterea de asumare a riscului, capacitatea de a reacţiona şi de a lua decizii rapid. Reporterul trebuie instruit, înainte de plecare, cu privire la specificul activităţii jurnalistice în zone de conflict, obţinerea acreditărilor, regulile de comunicare cu autorităţile, factorii de risc, sursele din care poate obţine informaţii etc. (Este vorba despre ceea ce se pare ca le-a lipsit celor trei jurnalişti răpiţi in Irak, în 2005). Comunicarea cu redacţia este foarte importantă, pentru ca reportajele să fie difuzate la timp şi în condiţii tehnice cel puţin satisfăcătoare.

Reportajele de investigaţie, se suprapun de multe ori, ca gen jurnalistic, cu ancheta. Ele necesită o documentare riguroasă, trebuie să conţină argumente şi punctele de vedere ale tuturor părţilor implicate. Reporterul trebuie să fie incisiv, riguros cu detaliile şi cât mai obiectiv. Reportajul de investigaţie, ca şi ancheta, trebuie ascultat cu atenţie înainte de difuzare, pentru a fi eliminate eventualele afirmaţii fără acoperire, care l-ar supune pe jurnalist riscului de a fi deferit justiţiei.

De remarcat că tipurile de reportaj se întrepătrund uneori, fără ca prin acesta să-şi piardă calităţile distinctive.

Durata unui reportaj radio depinde de tipul acestuia şi de specificul emisiunii în care va fi difuzat. Reportajele din jurnalele informative pot avea două-trei minute. Reportajele complexe, tematice, difuzate în emisiuni-magazin sau în emisiuni de sine stătătoare, au lungimi de 5 până la 10 minute, sau chiar mai mult. Condiţia este să fie dinamice, să includă elemente sonore, multe voci, pentru a menţine trează atenţia ascultătorului.

Dacă reportajul este prea lung, poate fi difuzat în serial. Aşa a difuzat BBC Romania, în vara lui 2005, un reportaj în serial despre ţările străbătute de fluviul Dunărea.

Tema 6. Construcţia reportajului. Structură şi conţinut.

În linii generale, nu există mari deosebiri între pregătirea reportajului radio şi a celui pentru presa scrisă. Cheia reportajului radio ţine însă de modul de concepere şi realizare a lui: subiectul să aibă o doză de senzaţional, de neobişnuit, pentru a capta

5

atenţia ascultătorului; vocile să fie relevante pentru subiect şi redate cu acurateţe; structura reportajului să aibă în vedere alternanţa dintre link-uri şi voci. Tocmai de aceea un reportaj radio nu este uşor de realizat. El este mai greu de realizat decât unul pentru presa scrisă, şi chiar mai greu decât un reportaj de televiziune, unde imaginea salvează adesea inabilităţile de construcţie.

Trebuie precizat de la început că nu există o formulă standard, o „reţetă” de construire a reportajului radio. Există însă etape care trebuie parcurse pentru a realiza un reportaj reuşit:

Alegerea subiectului Pregătirea reportajului: documentarea preliminară, alegerea unghiului de

abordare Colectarea informaţiilor pe teren: observarea, realizarea de microinterviuri,

înregistrarea/colectarea de voci şi de elemente de atmosferă Tratarea informaţiei: stabilirea structurii reportajului, ascultarea, selectarea şi

editarea înregistrărilor Punerea în formă a informaţiilor şi a povestirii: redactarea scriptului Editarea întregului material: înregistrarea link-urilor, intercalarea vocilor deja

editate şi a unor elemente sonore, muzicale.

Subiectele nu sunt la capătul lumii

Multe teme pot fi anticipate şi ţin de activitatea zilnică. Jurnalistului i se propune din redacţie să facă un reportaj pe o anumită temă. În acest caz, el se documentează sumar, îşi ia reportofonul şi porneşte la drum. Este modalitatea cea mai la îndemână, care îl scuteşte pe jurnalist de „obligaţia” de a avea idei şi iniţiative.

Adesea, temele care nu sunt “comandate” sunt însă cele mai interesante. Există subiecte care „vin” către reporter. Acesta trebuie să intuiască interesul pe

care un subiect l-ar putea avea pentru ascultător şi să treacă la acţiune. Se poate porni de la un fapt divers, care să fie tratat într-o manieră incitantă, sau de la o relatare, care să fie transformată în reportaj.

Subiectele bune, pasionante sau dramatice, de reportaj nu se găsesc neapărat la capătul lumii. Ele există chiar lângă noi şi nu trebuie decât să le sesizăm: singurătatea oamenilor în vârstă, dispererea ţăranului a cărei recoltă a fost afectată de secetă, curajul, dar şi riscurile pe care le presupune alpinismului utilitar. Viaţa cotidiană, aparent banală şi lipsită de pitoresc. Un bun jurnalist nu poate rămâne indiferent la ceea ce se întâmplă în jurul lui, la întâmplări şi fapte ce pot conţine un subiect senzaţional de reportaj. El trebuie să nu ezite să intre în vorbă cu cei din jur şi să pună întrebări dacă „simte” că se conturează un subiect, să fie atent la detalii şi să realizeaze conexiuni rapide. A povesti, apoi, despre ceea ce nu pare ieşit din comun şi a face subiectul pasionant este mai dificil decât a vorbi despre neobişnuit şi insolit.

Cel mai adesea, subiectele de reportaj trebuie căutate. Şi atunci, sunt fie extrase din ziare sau din emisiunile de radio şi televiziune, fie din întâmplările trăite sau povestite de cei din jur. Ziarele pot fi un furnizor de subiecte şi, de aceea, trebuie citite cu ochiul reporterului, nu ai unui „consumatorului” obişnuit. Întâmplările relatate într-o sală de aşteptare la doctor discuţiile din holul unei administraţii financiare, chiar o discuţie pe care o asculţi involuntar în autobuz, pot sugera o idee de reportaj. Nu sunt de neglijat nici

6

experienţa personală, întâmplările trăite de reporter. Scrisorile care sosesc la redacţie pot constitui, la rândul lor, o sursă de idei.

Studiile făcute de instituţii prestigioase ori de organizaţii nonguvernamentale pe diverse teme pot constitui un punct de plecare în realizarea unui reportaj. Un studiu despre modul de viaţă al unei comunităţi, despre efectele televizorului asupra copiilor, modul cum necheltuim banii poate fi pretext pentru un reportaj.

Brainstorming-ul este o modalitate de a căuta subiecte prin mobilizarea membrilor redacţiei. Sunt listate ideile enunţate, unghiurile posibile, persoane care ar trebui neapărat abordate, chestionate, alte persoane de contact, întrebări esenţiale.

Pregătirea reportajului – liniştea reporterului

Un reportaj se pregăteşte. „Nu se pleacă niciodată cu mâinile în buzunar, bazându- te doar pe instinct” (J.-D. Boucher, 1996: 43). Localizarea evenimentului şi identificarea posibililor protagonişti, parcurgerea unor informaţii generale despre subiectul ales şi selectarea unghiului de abordare sunt principalele elemente care premerg deplasarea pe teren.

O predocumentare rezonabilă

O dată ales subiectul, este de maximă importanţă ca reporterul să se documenteze asupra evenimentului, să vadă care sunt protagoniştii, în ce cadru se derulează faptele, care este contextul în care acestea se înscriu (P.Ganz, 1990: 17-20).

Pentru început, se apelează la baza de date din redacţie, la informaţii de agenţie, la informaţii din presa scrisă (presa locală poate fi de un real folos) şi de pe internet, la persoane/oficialităţi care au cunoştinţă de subiectul tratat. În radio, contactele telefonice sunt esenţiale pentru colectarea informaţiilor preliminare şi evaluarea importanţei evenimentului, pentru a decide dacă acesta merită sau nu să devină subiect de reportaj.

Dacă evenimentul este neaşteptat, informaţiile sunt puţine sau lipsesc. În acest caz, pentru a înţelegere ce se întâmplă, sunt utile informaţiile despre evenimente similare. Dacă evenimentul este previzibil, documentaţia poate fi bogată.

Jurnalistul notează apoi informaţii legate de persoanele implicate în eveniment: nume, titulatură, eventual elemente biografice. Acestea trebuie să fie suficiente pentru a permite înţelegerea evenimentu lui, dar să nu abunde ori să fie detalii strict private, pentru a nu transforma reportajul în portret (fireşte, cu excepţia cazului în care reportajul vizează exclusiv conturarea unui portret).

Se cer apoi parcurse informaţii legate de cadrul (locul) de desfăşurare a evenimentului. Dacă este vorba despre un eveniment sportiv, pot fi luate informaţii despre capacitatea stadionului, starea tehnică a acestuia.

Foarte importantă este cunoaşterea contextului în care se desfăşoară evenimentul, ca şi a background-ului, a trecutului problemei. Altfel, reporterul riscă să meargă la faţa locului şi să nu înţeleagă nimic din ce se întâmplă. Nu poţi face un reportaj despre adepţii mişcării Misa, fără a şti cam ce are aceasta la activ. În scopul aflării unor informaţii de background, pot fi consultate extrase de presă, ştiri de agenţie, relatări anterioare ale postului de radio, documente oficiale. Se pot face analogii cu evenimente similare, pe

7

baza unor informaţii despre acestea. Şi în cazul reportajului, ca şi al relatării, o fişă cu elemente esenţiale şi elemente de culoare legate de subiect este foarte utilă.

Cercetarea unor documente acte oficiale, colecţii ale ziarelor, dosare tematice, cărţi de specialitate, dicţionare – enciclopedii – poate fi de mare ajutor în tratarea subiectului. Dacă este vorba despre un dosar voluminos sau un amplu raport, pot fi citite doar introducerea şi concluzia. Este suficient să reţinem ideile esenţiale pentru a „încadra” reportajul. Fără excese, pentru a nu fi „copleşiţi” de informaţie!

Consultarea unor persoane care au legătură cu subiectul poate fi de un real folos. Este binecunoscută importanţa pe care o are pentru un jurnalist reţeau relaţională de care acesta dispune: De la persoane cu funcţii importante, la secretare, şefii de cabinet şi diverşi funcţionari, de la poliţişti la vânzătoare şi de la experţi la asistente medicale, lista este infinită. Atenţie însă la informaţiile neoficiale şi la cele off the record. Regula este şi aici ca informaţiile să fie verificate din cel puţin două surse. De altfel, evaluarea sursele pe care reporterul se poate baza este foarte importantă în pregătirea unui reportaj.

O bună documentare îl va ajuta pe reporterul ajuns la faţa locului să înţeleagă ce se petrece şi să pună întrebări pertinente. Un jurnalist francez de la Ouest-France, Alain Cabon, povesteşte că a fost trimis în România pentru a face un reportaj despre o mineriadă (vezi J.-D. Boucher 1996: 52,53): „Am citit documentarea în avion. Am aflat astfel că nu este pentru prima oară când minerii descind în Bucureşti. Dar, până acum, nu s-a vorbit prea mult despre acest lucru, cel puţin în ziarele franceze. Dacă nu aş fi parcurs dosarul care mi-a fost pregătit, fără îndoială că aş fi ghidat prost reportajul. Aş fi pus întrebări stupide. Ăsta e pericolul: apres cela, les gars, ils ne te causent plus!...”. (după aşa ceva, nu mai eşti crezut)

Pornirea la drum cu cât mai multe informaţii este una dintre condiţiile succesului. Dacă evenimentele sunt relativ previzibile sau este vorba despre reportaje tematice (inundaţiile, corupţia, copiii străzii) documentarea poate fi făcută cu minuţiozitate. Dacă însă reporterul este presat de timp, îşi poate face fotocopii după materialele documentare, pentru a le va citi în timp ce se deplasează spre locul desfăşurării evenimentului.

Unghiul de abordare „dă” noutatea

Modalitatea de abordare a subiectului este foarte importantă. A povesti dintr-un anumit unghi înseamnă a povesti dintr-un anumit punct de vedere, a focaliza conţinutul reportajului pe o direcţie.

De exemplu, ne-am propus să facem un reportaj despre asistenţa medicală de urgenţă. Un subiect vast, care poate fi tratat din mai multe unghiuri: modul de organizare şi funcţionare a spitalelor de urgenţă; responsabilităţile personalului medical de la urgenţă; condiţiile de lucru în domeniul urgenţelor; asistenţa medicală de urgenţă văzută din perspectiva bonavilor; experienţele unor bolnavi; o zi petrecută la urgenţă etc.

În general este abordat un singur aspect principal şi este tratat în profunzime. „Unghiul este pentru un jurnalist ceea ce este biopsia pentru un biolog sau piatra pentru un geolog. O mică parte din ţesut sau din subsol, care este studiată. Ea este aleasă în aşa fel încât să dea o idee generală despre ansamblu şi este analizată sub toate aspectele” (P.Ganz, 1990: 45).

Mai concret, unghiul de abordare trebuie să fie adecvat subiectului şi cât mai original. Trebuie ţinut seama de actualitatea şi noutatea informaţiei, de ineditul ei, de

8

impactul pe care l-ar putea avea în rândul ascultătorilor. De regulă, se alege ceea ce este mai nou, mai dinamic, mai puţin abstract. Tratarea subiectului dintr-un anumit unghi îi conferă reportajului noutate şi originalitate chiar în cazul în care subiectul este cunoscut şi a fost deja prezentat. De cele mai multe ori, noutatea nu rezidă în subiect, ci în unghiul de abordare. De exemplu, revenirea în ţară a celor trei jurnlaişti români luaţi ostateci în Irak a fost tratată din diferite unghiuri: aşteptarea şi primirea lor pe aeroport, aşteptarea în familie şi în redacţiile în care lucrau, situaţia anchetei interne, presupuşii răpitori şi familiile lor etc.

Este recomandabil ca înainte de a pleca pe teren, reporterul să aibă o idee despre cum va aborda subiectul. Având un obiectiv precis, el va evita să aibă contacte inutile ori să pună întrebări fără obiect. „Dispersarea este duşmanul reportajului” (J.-D. Boucher, 1996: 39). Fireşte, dacă este vorba despre un reportaj „la cald”, privind un eveniment de ultimă oră, unghiul de abordare va fi găsit la faţa locului. Actualitatea cotidiană oferă unghiul de abordare, dar, cel mai adesea, el trebuie căutat.

Alegerea unghiului de abordare este mai întotdeauna o operaţiune dificilă pentru jurnalist. Au prioritate: curiozitatea de care dă dovadă, impresiile sale dominante, dar şi aşteptările şi interesele audienţei postului. Criteriile proximităţii – geografice, temporale, afective, simbolice – determină şi ele alegerea unghiului. Nu în ultimul rând, trebuie ţinut seama de tipul reportajului şi emisiunea pentru care este realizat: dacă este o emisiune informativă sau una de tip magazin. Durata reportajului influenţează, şi ea, unghiul de abordare. În cazul unui reportaj foarte scurt, de 2 minute, unghiul se îngustează.

Consultarea unor experţi (specialişti, persoane competente într-un domeniu) poate indica un unghi original de abordare a subiectului.

Unghiul de abordare poate fi sugerat/indicat/comandat de conducerea redacţiei, ceea ce îi răpeşte astfel reporterului libertatea de a alege. Acesta nu trebuie să fie prea afectat, ci să accepte că unghiul sugerat se încadrează mai bine în economia emisiunii ori reprezintă o abordare ceva mai detaşată a subiectului. De multe ori reporterul vede doar partea, în timp ce în conducerea redacţiei vede întregul. Nu este o constatare partizană, ci o pledoarie pentru spiritul de echipă.

Uneori, unghiul de abordare este ales după colectarea informaţiilor pe teren. Ales, sau schimbat, după caz. Se întâmplă ca, în momentul în care începi să faci un reportaj, să ai în minte un unghi de abordare, dar după documentare, constaţi că acesta nu corespunde realităţii. De exemplu, intenţionezi să faci un reportaj într-o comunitate de rromi. Unghiul este, mai mult ca sigur, evidenţierea sărăciei, a primitivismului, şi alte clişee asociate. La faţa locului descoperi însă că lucrurile nu stau chiar aşa şi atunci alegi să prezinţi ceea ce este inedit, pozitiv şi merită cunoscut. Se poate întâmpla şi ca împrejurările concrete să împiedice derularea reportajului după unghiul propus. De unde, utilititatea de a avea în vedere mai multe unghiuri de abordare, chiar înainte de pleca la drum.

Unghiurile „de rezervă” sunt utile şi în cazul realizării a două sau mai multe reportaje pe baza materialului colectat: un reportaj scurt, pentru un jurnal informativ, un altul pentru o emisiune magazin.

Înainte de a porni la drum, reporterului trebuie să-i fie clar pentru ce emisiune realizează reportajul. Nu se lucrează în acelaşi mod pentru un reportaj de 2 minute, care va fi difuzat într-un jurnal informativ, şi pentru un interviu de-sine-stătător, cu o durată de 10 minute sau mai mult.

9

Ieşirea pe teren

Această etapă presupune contactul direct cu evenimentul/situaţia care a devenit subiect de reportaj şi cu „actorii”- persoane direct implicate sau afectate de eveniment/situaţie, martori etc. Tot în această etapă sunt verificate informaţiile dobândite anterior de reporter cu privire la subiectul în cauză.

Dacă timpul permite, jurnalistul poate merge la faţa locului înainte de a face reportajul, pentru a avea o idee despre cum stau lucrurile şi pentru a schiţa un scenariu pe care să-l urmeze reportajul. În cazul unui reportaj în direct, reperarea principalelor coordonate ale locului sau ale acţiunii viitoare este indispensabilă.

A privi şi a asculta

Dacă pre-documentarea este importantă, observaţiile personale ale reporterului sunt esenţiale pentru reuşita reportajului. Jurnalistul trebuie să ştie să privească şi să asculte. Să ştie să „respire” o ambianţă. Să ştie să se „impregneze” de lucruri şi sensuri, să se lase impresionat de mirosuri, de sunete şi tăceri. El devine astfel o principală sursă pentru realizarea reportajului.

Reporterul nu este o maşină de înregistrat imagini şi sunete. Fiecare dintre noi are propriul fel de observa, care este, în mod inevitabil, selectiv. Şi reporterul va împărtăşi ceea ce rezultă din modul său de a privi şi de a asculta. „El are dreptul la un dram de subiectivitate. El este martor al evenimentului, dar nu este un martor amorf” (J.-D. Boucher, 1996: 21). Când face un reportaj despre efectele inundaţiilor, jurnalistul nu poate fi un martor neutru, care consemnează dramele umane ca într-un raport al poliţiei. Chiar dacă filtrează evenimentul/situaţia prin propria sensibilitate, jurnalistul nu trebuie să deformeze adevărul. Prezentarea onestă, sinceră a faptelor este o regulă a reportajului.

Observarea directă permite consemnarea unor elemente de atmosferă şi de comportament ale celor prezenţi la eveniment.

Pe baza impresiei dominante, se poate stabili unghiul de abordare, dacă acesta nu a fost fixat înainte de plecarea reporterului pe teren. „Ce mi se pare prioritar din ceea ce văd?”, este o întrebare care îi frământă de obicei pe reporteri.

Reporterul înregistrează sunete de atmosferă: scandări, muzică, zgomote de maşini, detalii suplimentare care dau credibilitate şi autenticitate reportajului. Ascultătorii ştiu că jurnalistul a fost pe teren.

Notiţele scrise sunt complementul indispensabil al informaţiilor înregistrate. Luarea de notiţe este o tehnică. De calitatea lor depinde rapiditatea tratării şi punerii în formă a materialului colectat. Notaţi ceea ce este nou şi interesant pentru public: cuvinte-cheie, fraze-şoc, cifre, nume proprii şi funcţii corect ortografiate, detalii semnificative despre eveniment, decor, ambianţă! Notaţi propriile impresii! Recitiţi rapid notiţele înainte de părăsi locul evenimentului, pentru a vă asigura că sunt descifrabile şi pentru a avea posibilitatea să solicitaţi precizări.

Dialogul cu oamenii

10

Prin intervievarea unor persoane implicate în eveniment sau a unor martori oculari, reporterul colectează informaţie la prima mână. Totodată el îşi procură vocile care vor fi inserate în cadrul reportajului, menite a da culoare şi autenticitate acestuia.

Reporterul trebuie să precizeze interlocutorilor săi pentru ce post de radio lucrează şi, eventual, pentru ce emisiune face reportajul. Persoanele intrevievate pot fi oficilităţi sau oameni simpli. Prin oficilităţi se înţeleg: aleşi locali sau parlamentari, autorităţi (funcţionari), lideri sindicali, preşedinţi, directori, factori de decizie în instituţii, companii, firme. Dacă este vorba despre oficialităţi şi acestea au solicitat în prealabil întrebările, este suficient să le fi fost indicate temele discuţiei, pentru ca dialogul să fie cât mai viu şi răspunsurile cât mai spontane.

Oficialităţile trebuie să fie competene în domeniu, reprezentative şi să aibă credibilitate. Nu trebuie să vă jenaţi să întrebaţi „Pe cine reprezentaţi?” Notaţi cu grijă identitatea persoanei. Când este vorba de „şefi”, nu sunt permise aproximările. Un director general nu este totuna cu un director de resurse. Declaraţiile oficilităţilor sunt utile, dar trebuie tratate cu precauţie. Un oficial va apăra şi promova întotdeauna punctul de vedere al organismului sau autorităţii pe care o reprezintă. Uneori, o autoritate poate dezinforma, fie prin omisiune, fie prin prezentarea unei versiuni subiective asupra faptelor. Ca să nu mai vorbim despre jargonul (limbajul strict specializat) pe care îl folosesc unele persoane, pentru a-l „învălui” pe reporter şi, implict, pe ascultători.

Este indicat ca jurnalistul să vorbească şi, ori mai ales, cu oameni obişnuiţi, care nu sunt în atenţia mass-media, dar care au ceva de spus în legătură cu subiectul reportajului. Fericiţi sau bulversaţi, emoţionaţi sau enervaţi, ei se exprimă în diferite maniere şi trebuie lăsaţi să vorbească după cum le e felul. Atenţie însă că microfonul îi poate inhiba sau poate afecta spontaneitatea dialogului. Dacă este vorba despre martori la un eveniment, este bine ca ei să fie ascultaţi mai întâi câteva minute şi apoi asaltaţi cu întrebări. Întrebările trebuie să fie simple: „Ce aţi văzut?”, „Ce aţi auzit?”, „Unde vă aflaţi?”, „Ce oră era?”. În nici un caz martorul nu trebuie „împuns” cu microfonul şi „gratulat” cu fraza: „Haide, spuneţi-mi repede ce aţi văzut!”.

Reporterul solicită de la interlocutorii săi răspunsuri clare, simple, precise, informative. El are nevoie de o relatare, o mărturie, o explicaţie, un punct de vedere, o luare de poziţie. Unii oameni consideră că au văzut şi au auzit totul, alţii simt nevoia să vorbească, dar ocolesc esenţialul. Reporterul trebuie să-i întrerupă, să-i aducă la subiect sau pur şi simplu să le mulţumească pentru informaţii şi să meargă mai departe.

Când sunt intervievaţi martori la un eveniment, reporterul trebuie să fie atent la credibilitatea relatărilor. Flerul şi experienţa sa decid care sunt persoanele capabile să ofere informaţii coerente, netributare emoţiilor.

Jurnalistul trebuie să aleagă momentul potrivit pentru a realiza microinterviurile necesare reportajului său. Nu îl întrebi ce s-a întâmplat pe mecanicul care se chinuie să descarcereze o maşină în urma unui accident; nici pe medicul care încearcă să reanimeze o victimă!

Coordonatele tuturor interlocutorilor trebuie notate cu grijă: nume, prenume, funcţie. Dacă aceştia nu vor să fie citaţi, mai bine se renunţă la mărturia/declaraţia lor. Anonimatul nu poate fi acceptat decât din raţiuni de protecţie a interlocutorului.

Interviurile nu trebuie realizate într-o ambianţă neutră, de studio. Înregistrările este bine să fie făcute chiar la locul evenimentului, pentru a beneficia de fundalul sonor şi a spori efectul de autenticitate. La un miting sindical, de exemplu, nu extragi din mulţime

11

un participant şi intri cu el în prima scară de bloc, pentru a-i lua un interviu. Numai asociată cu vocile din mulţime, declaraţia lui sporeşte impresia de veridicitate şi îl face pe ascultător să se simtă implicat în cele relatate. În cazul în care faci un reportaj despre efectele poluării apei mării, nu intervievezi un specialist în birou, ci undeva pe ţărmul mării.

La nevoie, dacă subiectul nu este o exclusivitate, reporterul poate discuta şi cu alţi jurnalişti aflaţi la faţa locului, asigurându-se însă că informaţia nu este, din diferite motive, distorsionată. Dacă la faţa locului nu există specialişti în problemă, reporterul poate consemna părerea unui expert sau analist, la întoarcerea în redacţie.

Timpul decantării

Elementele culese (informaţii, voci) pentru a fi prezentate publicului trebuie prelucrate de reporter. Prelucrarea materialului colectat este la fel de importantă ca pregătirea şi înregistrarea lui şi depinde, în mod esenţial, de primele două operaţiuni.

Tratarea informaţiei - selectarea, trierea, decantarea acesteia - este o operaţiune dificilă: ni se pare că totul este important. Cu adevărat importantă este însă păstrarea esenţialului. Pentru aceasta este necesară organizarea materialului pe baza unui plan, urmată de alegerea şi editarea vocilor care vor fi cuprinse în inserturi, ca şi a elementelor de atmosferă ce vor ilustra reportajul.

Nimic fără structurăÎn urma documentării, a observaţiilor directe şi a intervievării persoanelor,

reporterul constată că a adunat foarte mult material. Selectarea şi ordonarea acestuia se face în raport cu unghiul de abordare a subiectului. Care este mesajul pe care vrem să-l transmitem? Reportajul, spre deosebire de ştire şi relatare, poate şi chiar trebuie să aibă un mesaj, chiar dacă acesta este implicit. Aşadar, ce este important din ceea ce a consemnat şi merită să fie transmis ascultătorului? La nevoie, unghiul de abordare ales iniţial poate fi schimbat. Ex. Tichileşti. Când am plecat să fac un reportaj pentru Radio Europa Liberă la leprozeria de la Tichileşti, Judeţul........., primul gând a fost să înfăţişez suferinţa produsă de această boală cumplită, considerată mult timp, contagioasă. Ajunsă acolo, am constatat nu numai că bolnavii nu se plâng şi nu aşteaptă compatimire, dar vorbesc despre fericire, despre familiile pe care şi le-au intemeiat în leprozerie cu mulţi ani în urmă, despre copiii născuţi şi crescuţi acolo şi care acum sunt la casele lor, dar nu-şi uită părinţii şi vin să-i viziteze. În mod neaşteptat, bolnavii s-au dovedit a fi exemple de forţă şi de optimism în confruntarea cu viaţa, ceea ce a schimbat cu totul unghiul de abordare a reportajului.

Pe baza notiţelor şi a înregistrărilor, se stabilesc ideile principale, iar informaţiile sunt ordonate în funcţie de importanţa lor, de „prospeţime”, forţă, dar şi de legăturile dintre ele. „Reportajul nu este decât un condensat al realităţii” (P.Ganz, 1990: 48).

Se stabileşte structura pe care o va avea reportajul şi se întocmeşte un plan. Acesta poate fi doar schiţat sau scris în amănunt, în funcţie de timp şi de obişnuinţă. Planul este o proiecţie a celui mai bun mod în care informaţia poate să ajungă la ascultător. Se urmăreşte prezentarea informaţiei într-o formă logică, pentru a putea fi receptată în mod optim.

12

Impresia dominantă constituie ideea principală în jurul căreia este structurat reportajul. Reportajul nu trebuie construit într-o manieră şcolărească, după logica schemei: introducere, curprins şi încheiere. El nu trebuie să urmeze strict nici ordinea cronologică a producerii evenimentului. „Reportajul nu este povestirea minuţioasă a ceea ce (reporterul) a văzut, auzit, trăit, ci este o reconstrucţie” (J.-D. Boucher, 1996: 88).

Se recomandă ca structura reportajului radio să fie circulară, şi nu de piramidă inversată (informaţiile cele mai importante prezentate la început). Şi în cazul reportajului, este invocată regula celor trei unităţi, din teatrul clasic: unitatea de loc, timp şi acţiune. Unde?, Când?, Ce s-a petrecut? Punctul culminant reprezintă esenţa reportajului. Ascultătorului i se spune ceea ce s-a întâmplat. Sunt sintetizate, într-o frază sau două, informaţiile esenţiale. I se spune apoi ascultătorului de ce s-a întâmplat şi îi sunt prezentate împrejurările în care s-a produs evenimentul. Se prezintă contextul în care s-a produs evenimentul sau se desfăşoară o anumită acţiune. Eventual, i se sugerează ascultătorului posibilele consecinţe ale evenimentului.

Reportajul, dacă este conceput unitar, nu poate fi scurtat, în cazul în care este nevoie, prin înlăturarea „în bloc” a unei părţi. Trebuie scurtate, cu atenţie, câte puţin, mai multe link-uri sau voci. De aceea, este bine ca în elaborarea planului să fie avut în vedere şi să fie respectat cât mai exact timpul alocat reportajului în economia emisiunii.

Planul nu trebuie să fie rigid; el poate fi modificat în cursul redactării scriptului şi al editării.

A selecta puţin din foarte mult

Aparatele cu minidisc permit o selecţie rapidă a vocilor, mai ales dacă au fost marcate prin track-uri şi iar numărul track-ului a fost notat. Vocile se introduc în computer şi sunt editate separat. Inserturilor li se dă câte un nume (sau număr), cu care vor fi „prinse” în script, şi li se notează durata, care de asemenea va fi precizată în script. În timp ce sunt editate inserturile, reporterul poate schiţa şi fraza de introducere a lor, pentru ca aceasta să aibă legătură cu informaţiile din insert.

Regulile de durată sunt aceleaşi ca pentru orice material de radio: inserturile trebuie să aibă până la 20 de secunde, iar intervenţia reporterului să fie de 30-40 de secunde. Inserturile foarte scurte dau dinamism reportajului. Un reportaj tematic (de 7-10 minute) poate conţine şi inserturi ceva mai lungi, de 30 de secunde. Dacă insertul este prea lung şi considerăm că merită păstrat, îl putem fragmenta. Mai bine două inserturi scurte decât unul prea lung.

Un reportaj este cu atât mai dinamic şi atrăgător cu cât are mai multe inserturi. Uneori pot fi alăturate două inserturi.. În această situaţie, ascultătorul trebuie să îşi dea seama cine vorbeşte în fiecare moment. Soluţia este alternanţa de voci: voce feminină/voce masculină, voce groasă/voce subţire etc.

Un reportaj poate cuprinde, şi chiar este recomandabil, inserturi cu miniinterviuri, scurte dialoguri ale reporterului cu interlocutorii. Efectul acestor microinterviuri poate fi spectaculos.

Inserturile pot fi şi înregistrări ale unor dialoguri neprovocate între participanţii la un eveniment sau care discută într-un spaţiu public.

Un insert poate conţine vocea reporterului, înregistrată în locul în care s-a produs evenimentul sau a avut loc documentarea.

13

Unii autori recomandă ca numărul persoanelor care apar în reportaj să nu fie foarte mare, pentru ca ascultătorul să nu se „piardă” printre atâtea personaje.

Scriptul

Pasul următor este punerea în formă a informaţiilor şi a povestirii sub forma redactării textului, numit script, pe care reporterul îl va citi la microfon şi îl va înregistra.

Ca şi în cazul altor genuri jurnalistice, scriptul trebuie să cuprindă emisiune, data şi ora difuzării, numele jurnalistului, subiectul.

Cu ocazia redactării scriptului, poate schiţată şi o introducere (intro) care va fi citită de redactorul-prezentator. Este un text scurt, de două-trei fraze, care prezintă actualitatea şi unghiul de abordare ale subiectului. De asemenea, în intro trebuie precizate locul şi data la care a fost realizat reportajul, precum şi numele realzatorului. Dacă reportajul începe cu un interviu, prezentatorul trebuie să anunţe, în mod obligatoriu, numele, prenumele şi funcţia intervievatului.

După difuzarea reportajului, prezentatorul poate adăuga câteva cuvinte în completarea informaţiei.

Atacul suprinde. Finalul îndeamnă la reflecţie

Scriptul începe cu lead-ul sau fraza de atac, foarte importantă pentru captarea atenţiei ascultătorului. „Soarta reportajului se joacă în primele fraze, în primul paragraf” (J.-D. Boucher, 1996: 89). Se începe cu elementele cele mai tari, cu „imaginile” cele mai vii, personajele-cheie, scenele capitale. Această primă frază indică unghiul de abordare a subiectului.

Atacul poate fi o afirmaţie amuzantă sau una şocantă. Nu trebuie să anunţe însă ceva care nu va exista în reportaj. Fraza de atac trebuie să fie scurtă. Ea nu trebuie să includă prea multe informaţii; doar atâtea câte să stârnească interesul ascultătorilor. Prima frază nu trebuie să fie un rezumat al reportajului. Este o mare greşeală încercarea de a spune totul din prima frază. Acest lucru nu se face nici într-o ştire sau relatare; cu atât mai puţin într-un reportaj. Atacul trebuie să surprindă prin noutate sau inedit. Exemplu: „Domnul Lăzărescu a murit cu zile”.

Reportajul poate începe şi cu un lead amânat, cum ar fi în cazul unei abordări cronologice a subiectului. Ascultătorul este introdus în subiect, iar tensiunea creşte progresiv, pe măsură ce îi sunt oferite mai multe informaţii, detalii despre subiect, şi sunt difuzate tot mai multe voci.

Trebuie avut grijă ca prima frază a reportajului să nu repete introducerea făcută de redactorul-prezentator. Dacă este nevoie, informaţia din introducere poate fi reluată, dar nu cu aceleaşi cuvinte, către finalul reportajului.

De regulă, nu trebuie început şi terminat cu un insert. În acelaşi timp, trebuie avut grijă ca primul insert să nu se lase prea mult aşteptat. El trebuie intercalat după 30-40 de secunde de la prima intervenţie a reporterului. După care urmează alternanţa dintre voci şi link-uri.

Scriptul conţine expunerea povestirii sub formă de descrieri, naraţiuni, parafraze, impresii ale reporterului, referiri la dialoguri. Scriptul conţine şi frazele prin care reporterul introduce inserturile: direct („X a declarat…”) sau prin inducere: reporterul

14

vorbeşte despre interlocutor, care ar fi luat o anumită măsură, frază după care urmează insertul. Identitatea celor care vorbesc trebuie întotdeauna precizată. Uneori este suficient doar numele. Este cazul personalităţilor, dar şi al unor oameni obişnuiţi, al căror statut profesional, funcţie nu sunt relevante pentru subiectul tratat.

„Corpul reportajului nu trebuie să fie o cursă cu obstacole” (J.-D. Boucher, 1996: 93). Fraze prea lungi, cuvinte complicate, o succesiune de cifre sau sigle îngreunează urmărirea reportajului. Textul trebuie să respecte exigenţele de bază ale scriiturii de radio, exprimate prin cei patru „C”: corectitudine (precizia termenilor, a locului, a timpului, a explicaţiilor), claritate (cuvint şi fraze nealambicate, trimiteri uşor de înţeles), concizie (fără digresiuni inutile, înafara subiectului), culoare (impresii, emoţii, sunete).

Limbajul trebuie să fie explicativ, iar declaraţiile în jargon ale specialiştilor intervievaţi se impun a fi „traduse” în/adaptate la limbajul neiniţiaţilor.

Stilul radio recomandă evitarea abrevierilor, chiar şi la a doua referire. Cifrele, statisticile trebuie rotunjite, chiar dacă îşi pierd din exactitate. Textul nu trebuie încărcat cu semne de punctuaţie. Folosirea excesivă de virgule, linuţe, punct şi virgulă nu fac decât să-l încurce pe reporter atunci când citeşte textul (link-urile). Evitaţi să folosiţi multe pronume, pentru a nu crea confuzii. Folosiţi timpul prezent al verbelor, pentru a conferi actualitate materialului şi a-i da impresia ascultătorului că participă la reportaj. Este la faţa locului şi îi cunoaşte pe oamenii care vorbesc. Este recomandabil să folosiţi verbe la diateza activă („se ţine....”, în loc de „este ţinută o şedinţă”).

Citatele trebuie evitate pe cât posibil. În radio, vocile sunt cele care iau locul citatului, iar ele trebuie bine încadrate. La nevoie, se poate apela la o parafrază. Totuşi, când menţionarea unui citat este absolut necesară, trebuie evitate formule de tipul: „cităm….am încheiat citatul” sau „cităm…citat închis”. Se foloseşte mai curând citarea indirectă: „după cum a spus X…” sau „citând cuvintele lui X…”.

Este permisă alternanţa stilului direct cu stilul indirect. Se poate vorbi, de asemenea, la persoana I ( „Chiar în ziua în care am fost la X, fiica ei, Y, se afla în vizită”).

Trebuie evitate: stereotipurile de limbaj (exemplu „locatarul de la Cotroceni”), adjectivele grandilocvente („o dramă teribilă s-a abătut...”), formule perisabile în timp („X, regele forbalului”), clişee (................).

Finalul reportajului trebuie construit cu mare atenţie. El este poate mai important decât începutul, pentru că punctează mesajul principal şi rămâne ca un ecou în mintea ascultătorilor. Este ultima impresie. „Finalul este punctul de rezonanţă al reportajului. El închide unghiul” (P. Ganz, 1990: 49).

Paragraful final nu trebuie să îmbrace forma unei concluzii, nici a unei morale, ca în fabulă. Finalul „poate să ofere o deschidere către alt subiect sau către un punct rămas în suspensie la momentul redactării reportajului” (ibid.). De asemenea, poate fi o informaţie suplimentară, o „imagine” puternică, o referire la un personaj, o anecdotă, chiar o întrebare. Cel mai indicat este un subiect de meditaţie.

A asculta şi a re-asculta

Editarea/montajul întregului material presupune îmbinarea, într-un program computerizat, a textului citit de reporter în studio cu inserturile deja prelucrate, tot

15

computerizat. Înainte de a fi înregistrat, textul trebuie citit cu voce tare de către reporter. După înregistrarea link-urilor, în pauzele lăsate sunt intercalate vocilor deja editate.

Nu se începe reportajul cu o întrebare a jurnalistului (exceptând cazul în care răspunsul este foarte important şi extrem de scurt).

Între finalul unui link şi debutul unui insert trebuie păstrat un spaţiu de respirare. În nici un caz, vocea reporterului şi vocea din insert nu trebuie să se suprapună.

Vocea înregistrată în studio trebuie egalizată cu aceeaşi voce înregistrată în exterior.

În această etapă finală de motare a reportajului se pot introduce ilustraţii sonore, se fac, dacă este cazul, suprapuneri vocale pentru traduceri, se pot intercala leitmotivuri. De asemenea, dacă reportajul a ieşit prea lung, se pot scurta unele părţi. Atenţie însă la felul în care scurtăm, pentru a nu se pierde coerenţa, înţelesul, unitatea povestirii. Cel mai bine ar fi să „ajustăm” din mai multe locuri – fie din link-uri, fie din inserturi, fie din ambele –, decât să renunţăm la un întreg pasaj.

Durata unui reportaj radio depinde de tipul acestuia şi de specificul emisiunii în

care va fi difuzat. Reportajele din jurnalele informative pot avea de la un minut şi jumătate la trei minute. Reportajele complexe, tematice, difuzate în emisiuni-magazin, au lungimi de 4 până la 10 minute, sau chiar mai mult. Condiţia este să fie dinamice, să includă multe voci şi elemente sonore, pentru a menţine trează atenţia ascultătorului.

În final, reportajul trebuie ascultat în întregime. Eventual, pentru a-l asculta putem apela şi la coleg, ca un prim test al receptării. Abia după o ultimă verificare, reportajul este gata de difuzare.

După difuzare, sunt interesante de urmărit ecourile pe care reportajul le-a avut în rândul ascultătorilor. Apelurile telefonice şi scrisorile primite la redacţie asigură feedback-ul necesar. Dincolo de laude sau critici, ele relevă cum a fost perceput reportajul.

Aplicaţie: Audiaţi şi analizaţi două reportaje radio realizate de jurnalişti profesionişti.

Aplicaţie: Alegeţi un subiect de reportaj cu sibiect de interes uman. Explicaţi cum îl veţi realiza, ce paşi veţi urma.

Aplicaţie: Concepeţi şi realizaţi un reportaj pe o tema de interes uman, cu o durată de circa 4 min.

DOCUMENTARUL

Tema 7. Caracteristici. Tipologii.

Documentarul radio este un gen jurnalistic care pune la dispoziţia ascultătorilor informaţii, explicaţii şi o diversitate de puncte de vedere privind o anumită temă.

Informaţiile cuprinse într-un documentar pot avea caracter istoric sau biografic, pot fi de tip economic, cultural, social, politic. Ele se bazează pe fapte, acte oficiale, documente de arhivă. Tema este abordată din mai multe unghiuri de vedere, oferindu-i

16

ascultătorului o imagine complexă asupra subiectului prezentat. Documentarul radio are rolul de a informa, dar şi de a forma ascultătorul, de a-i dezvolta capacitatea de înţelegere a unei probleme, de a-l stimula să facă asocieri, conexiuni.

Documentarul radio a avut răsunet mai ales în anii interbelici, cu precădere în ţările occidentale. Astăzi audienţa documentarului radio a scăzut drastic. Iniţial un gen major al radioului, documentarul este în prezent asumat, ca şi divertismentul de altfel, mai ales de televiziune. Deşi nu mai este ascultat cu acelaşi interes, documentarul radio rămâne un gen jurnalistic important.

El este plasat adesea în completarea unor ştiri sau relatări., pentru a spori cantitatea de informaţie oferită ascultătorului, pentru a preciza contextul desfăşurării unui eveniment sau a prezenta o problemă în evoluţia ei. Se asigură, în felul acesta, o mai bună înţelegere a problemei.

Documentarul radio poate fi difuzat şi ca material autonom, atât în emisiuni-magazin, cât şi în jurnale de ştiri.

Durata lui variază în funcţie de tipul de emisiune căruia îi este destinat. Într-un jurnal radio în FM, un documentar de trei minute este în general suficient pentru acoperirea subiectului. Într-o emisiune-magazin, el poate avea 7-10 minute şi chiar mai mult. Documentarul ca emisiune de sine stătătoare poate dura între 20 şi 30 de minute.

Pentru a putea fi urmărit cu atenţie şi a nu plictisi, documentarul poate fi segmentat şi difuzat sub formă de serial. BBC, Departamentul românesc, a prezentat în primvăvara lui 2005 un documentar, în serial, referitor la ţările străbătute de fluviul Dunărea.

Tipologii

Se poate vorbi despre documentare tematice, istorice, de personalitate. Toate acestease pot clasifica, la rândul lor, după mai multe criterii: tema abordată, modul de tratare şi realizare a ei, scopul ( informativ, formativ, persuasiv).

a) Documentarele tematice pot fi ascultate cel mai des la posturile de radio. Cele difuzate de posturile centrale de radio, cu largă audienţă, tratează în general probleme majore, cu mare impact în rândul ascultătorilor. Posturile locale de radio au în vedere aşteptările ascultătorilor lor şi vin în întâmpinarea acestora.

Precumpănitoare sunt documentarele cu tematică politică, de obicei de politică internă, dar şi internaţională. Se porneşte de la un subiect de actualitate şi se „sapă” pentru a vedea care este istoria problemei. Dacă este o problemă controversată, sunt prezentate poziţiile care s-au confruntat în timp. Pot fi reamintite anumite declaraţii făcute de un lider politic, afirmaţii contradictorii, angajamente pe care acesta nu le-a respectat.

In presa radio occidentală, în special în cea de la nivel local, sunt difuzate şi stârnesc un viu interes documentarele pe teme sociale. Sunt înfăţişate: istoricul problemei, cum ar fi o decizie a autorităţilor locale, impactul acestei decizii asupra locuitorilor, poziţiile adoptate de membrii comunităţii în legătură cu decizia respectivă.

Există documentare complexe, în care se îmbină temele sociale cu cele economice şi politice. Un documentar privind construcţia Canalului Bâstroe de către Ucraina ar putea pune în evidenţă atât istoricul unui litigiu internaţional, al unei probleme de

17

geopolitică, aspecte economice şi ecologice legate de construcţia canalului, cât şi consecinţele de ordin social pe care canalul le are asupra locuitorilor Deltei Dunării.

Utile pentru informarea ascultătorilor sunt şi documentarele despre fenomene naturale (cutremure, inundaţii), în care sunt trecute în revistă momentul producerii, specificul manifestării, consecinţele.

b) Documentarele istorice vizează lămurirea unei probleme controversate din istorie. De exemplu, se poate realiza un documentar despre problema exterminării evreilor în spaţiul românesc, în timpul regimului antonescian. Un altul despre alegerile falsificate din 1946 din România aflată sub comunism, ca şi despre procesele politice (ale partizanilor anticomunişti din munţi, al liderului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu).

c) Documentarele de personalitate relevă rolul pe care l-a avut o personalitate publică – om de ştiinţă, scriitor, pictor, muzician, lider politic - într-un anumit domeniu sau în influenţarea istoriei. Este un tip de documentar realizat şi difuzat cu prilejul aniversării unei vârste rotunde ori cu prilejul decesului unei personalităţii. Ex.....

La moartea Papei Ioan Paul al II-lea, radiourile din întreaga lume au difuzat ample documentare despre viaţa şi activitatea ilustrului reprezentant al Bisericii Catolice, despre contribuţia sa la căderea comunismului şi promovarea ecumenismului. În toamna lui 2005, la moartea lui Alexandru Paleologu, radiourile româneşti au difuzat documentare privind personalitatea acestuia şi rolul avut în cultura română.

Tipologie după criteriul modului de realizare: documentarul realizat în redacţie şi documentarul realizat pe teren.

Realizarea unor documentare, cum ar fi cele pe o temă de istorie, se poate face fără a părăsi biroul. După cum sunt teme care ar putea fi mai bine abordate prin deplasarea pe teren a jurnalistului, dar care, din considerente de timp, uneori şi din comoditate, sunt „expediate” din redacţie. Alte subiecte nu pot fi tratate decât prin deplasarea jurnalistului pe teren. Un documentar despre condiţiile din închisorile din România presupune, inevitabil, contactul cu realitatea sistemului. Documentarea pe teren poate să însemne şi deplasarea la bibliotecă, în arhive. Jurnalistul se transformă în acest caz, pentru câteva zile, într-un veritabil cercetător ştiinţific: consultă documente de arhivă, studii făcute de specialişti, întocmeşte fişe.

a) Pentru documentarul realizat din redacţie se folosesc surse scrise: ştiri şi comentarii de agenţie, extrase din presă, informaţii de pe internet. Pot fi consultate cărţi de autor, enciclopedii, compendii, atlase, reviste de specialitate. Pentru clarificarea unui aspect al problemei se poate telefona unui specialist, iar un insert cu vocea acestuia poate fi inclusă în documentar.

b) Documentarul realizat pe teren se suprapune, într-o oarecare măsură, cu reportajul. Conţine însă mai putine voci decât reportajul, iar accentul se pune pe informaţie, şi nu pe elemente de atmosferă, pe impresiile jurnalistului sau ale participanţilor la eveniment.

Tema 8. Realizarea documentarului.

18

Genul jurnalistic documentar de radio se bazează pe cât mai multă informaţie referitoare la un subiect, provenită din surse cât mai obiective. Ceea ce-l distinge ca gen jurnalistic de radio este metoda folosită pentru prezentarea informaţiei.

De regulă, realizarea unui documentar riguros necesită timp: câteva zile şi chiar săptămâni. Culegerea informaţiilor primare, aprofundarea şi completarea lor pe baza studiului şi a discuţiilor cu persoane avizate, realizarea înregistrărilor sonore, ascultarea şi selectarea lor, editarea vocilor, organizarea şi ordonarea întregului material, elaborarea şi citirea scriptului şi, în final, editarea întregului documentar nu se pot face în câteva ore.

Alegerea temei şi delimitarea domeniului Un documentar radio nu trebuie să fie exhaustiv, să trateze mai multe subiecte

dintr-o dată. De aceea este important ca, o dată cu alegerea temei, să delimităm domeniul, sfera de cuprindere. De exemplu, nu facem un istoric al performanţelor chirugiei în general, ci tratăm separat, eventual într-un serial, transplanturile de inimă, operaţiile estetice, corecţiile unor defecte congenitale.

Inevitabil, informaţia prezentată într-un documentar este stufoasă şi de aceea trebuie organizată după criteriile logicii, clarităţii şi coerenţei. Stabilirea unei ierarhii a ideilor este absolut necesară pentru ca documentarul să-şi atingă scopul.

În planul documentarului trebuie delimitate clar ideile principale de cele secundare şi stabilită ordinea prezentării acestora. Este recomandabil să se alcătuiască o listă cu aceste idei. Realizarea unui documentar necesită din partea redactorului un efort de cunoaştere şi creativ în acelaşi timp, capacitate de a discerne şi separa esenţialul de ceea ce este redundant, nesemnificativ sau creează confuzie.

Organizarea informaţieiStructurarea materialului se face în funcţie de scopul principal al documentarului:

să informeze despre o temă, problemă, persoană; să trezească interesul perntru o problemă; să îndemne oamenii să accepte o idee sau să dezvolte o atitudine; să consolideze idei şi atitudini; să ofere argumente în favoarea unor acţiuni.

Cum procedăm? Se dă o formă preliminară textului, care trebuie să cuprindă ideea centrală şi ideile principale. În funcţie de timpul alocat difuzării, în text se adaugă şi idei secundare, de mai mică relevanţă pentru subiectul abordat. În prezentare, opiniile trebuie separate clar de fapte.

InserturileSe ascultă înregistrările, dacă există aşa ceva, pentru a extrage informaţii, pe care

le vom include apoi în script. Se selectează vocile ce urmează a fi editate şi introduse ca inserturi în documentar. Spre deosebire de alte genuri jurnalistice de radio, documentarul nu conţine foarte multe inserturi. Mare parte din informaţie este prezentată de obicei de realizator. Totuşi, pentru a înlătura monotonia, se folosesc voci (inserturi) care conţin fie explicaţii, comentarii, evaluari, estimări, proiecţii, predicţii făcute de persoane avizate, fie declaraţii ale unor martori la evenimente.

De mare efect sunt înregistrările de arhivă, care ilustrează o epocă, discursuri ale unor oameni celebri, interviuri cu personalităţi dispărute. Dacă nu dispunem de înregistrări, ci doar de texte scrise, publicate de presa vremii, putem selecta pasaje din acestea, pe care le va citi la microfon un alt redactor. Procedeul se foloseşte şi atunci când realizăm un documentar despre un scriitor, care de pildă împlineşte un număr rotund

19

de ani. Sunt alese scurte fragmente din opera acestuia, şi citite de un alt redactor decât realizatorului documentarului. Eventual, se apelează la un critic pentru a le comenta.

Regula este însă că mărturia fonotecată are un impact mult mai mare decât reproducerea unor citate sau parafrazarea lor.

O altă regulă este că nu trebuie să abuzăm de opiniile exprimate de specialişti -analişti, istorici, critici- când alcătuim un documentar. Intervenţia lor este mai mult ilustrativă, grosul informaţiei fiind prezentat de redactorul-realizator. Expertizele a două-trei asemenea persoane sunt suficiente într-un documentar radiofonic.

Editarea computerizată, în programul Cool Edit Pro, uşurează foarte mult munca jurnalistului de radio. Ea asigură rapiditate şi precizie. Fiecare segment sonor se editează într-un fişier separat, care primeşte un nume (sau un număr). Numele acestuia trebuie precizat şi în script, împreună cu rezumatul continuţului respectivului insert. În felul acesta, avem controlul întregului material: ştim ce conţin inserturile şi putem formula link-uri adecvate, fără teama ca repetăm informaţia din insert.

La editarea finală (montajul) documentarului pot fi incluse anumite pasaje muzicale, fie ca fond sonor, fie pur şi simplu intercalate în text. Pauzele muzicale fac documentarul mult mai uşor de urmărit. Ilustraţia muzicală trebuie aleasă cu multă atenţie. Dacă, de pildă, documentarul tratează o temă de istorie, se optează pentru o bucată muzicală ilustrativă pentru epoca despre care se vorbeşte. Se pot folosi şi coloane sonore din filme, şlagăre ale vremii. Dacă este vorba despre o personalitate muzicală, un compozitor, se aleg fragmente din opera lui.

Editarea computerizată permite rearanjarea întregului material dacă este cazul, schimbarea ordinii unor inserturi sau a unor bucăţi de text. De regulă, documentarul iese mai lung decât este necesar, şi atunci redactorul scurtează anumite pasaje. După aceste operatiuni trebuie ascultat din nou întregul documentar pentru a-l verifica atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi al realizării tehnice.

Aplicaţie: Comentaţi un documentar realizat de BBC pe o temă de actualitate.Aplicaţie: Alcătuiţi planul unui documentar radio privind o problemă

controversată. Precizaţi ce surse veţi consulta.Aplicaţie: Alcătuiţi planul unui documentar radio cu titlul „Consecinţe ale aderării

României la Uniunea Europeană”. Precizaţi ce informaţii veţi folosi, ce opinii autorizate veţi consemna şi cum veţi proceda pentru ca materialul jurnalistic să nu fie plictisitor

Exemplu: script de reportaj cu subiect de interes umanActualitatea romaneascaData: ….. L. I.

Tichileşti. Portretul unei colonii de leproşi

INTRO Moderator: Cuvintul “lepra” trimite azi destul de putin la o suferinta a trupului. In timp, el s-a incarcat mai degraba de sensuri peiorative, pastrind totusi o trasatura de

20

unire: semnificatia de “ceva de care trebuie sa te tii departe”. E sau nu e adevarat - daca ne referim la boala cunoscuta sub acest nume popular, iar stiintific, sub cel de Maladia Hansen ? Cita lume mai stie ce este leprozeria de la Tichilesti? Acest loc al batutilor de soarta a ramas azi refugiul citorva oameni, impacati cu viata in “rezervatie” si care nu mai reusesc sa-si doreasca altceva. In Romania, ei sint un fel de supravietuitori, boala fiind eradicata de peste 20 de ani. In lume insa, aproape 2 milioane de oameni sufera de lepra. Majoritatea traiesc in India, Myanmar si Nepal. Un reportaj de la Tichilesti de L. I.:

REP.: Inainte de ’89, Tichileşti era un loc uitat de lume, unde se stia ca traiesc izolati bolnavii de lepra sau Maladia Hansen, cum este denumita stiintific -o boala contagioasa cumplita, cu efecte ireversibile la nivelul pielii, al terminatiilor nervoase , muschilor si oaselor. Intrucit lepra este considerata o boala specifica saraciei, regimul comunist prefera sa o treaca sub tacere si nu recunostea oficial existenta acestui spital. Astazi boala este vindecabila si poate fi considerata eradicata in Romania, ultima imbolnavire de lepra fiind semnalata in urma cu 21 de ani. Insusi conceptul de leprozerie a disparut, iar contactul cu bolnavii de la Tichilesti nu mai constituie un pericol de contaminare.

In aceasta comunitate traiesc in momentul de fata 23 de bolnavi, majoritatea in virsta de peste 60 de ani. Cel mai batrin are 90 de ani , iar cel mai tinar 37. Tichilesti este singurul lor camin , locul unde si-au petrecut cea mai mare parte din viata. Fiecare are propria casa, un fel de chilie cu un pat, o masa si strictul necesar. Multi bolnavi si-au intemeiat aici familii, au copii si nepoti, care, sanatosi fiind, au parasit comunitatea, dar nu si-au uitat parintii, pe care vin sa ii viziteze.

Cristache Tatulea are 70 de ani si traieste aici de 54 de ani. A venit la virsta de 16 ani, iar la 19 ani s-a casatorit cu o tinara, de asemenea bolnava de lepra. TATULEA: Avem doi baieti, nascuti aici, din doi “microbi”. Si m-am bucurat, copiii sint buni, nepotii, buni, au facut si armata. Ei locuiesc acum la mine in sat, in Mahmudia, pe malul Dunarii. Am fost nevazator, dar domnul doctor a luptat pentru noi pina la cea mai inalta treapta si astazi vad si eu cu ochiul sting … acum vad, va vad …si va doresc multa sanatate, Dumnezeu sa va binecuvinteze.

Margarit Irimia este veteranul Tichilestiului, nascut in 1913. REP.: De citi ani sinteti aici?IRIMIA: Din 1961.REP.: Sinteti singur aici, la spital?IRIMIA: Singur, mai vine nevasta. Am copii.REP.: Va viziteaza?IRIMIA: Da. Acuma, nu demult, au plecat de la mine. REP.: Ce spuneti de conditiile de aici? Cum o duceti?IRIMIA: Slava Domnului, de la un timp o ducem bine, nu avem a ne plinge.

Toti bolnavii ne-au marturisit ca sint multumiti de ingrijirea pe care o au la Tichilesti. Singuratatea este insa greu de suportat.REP.: Cum va numiti?MARIA R: Radulescu Maria.REP.: Si de cit timp sinteti aici?MARIA R: Din 1954…REP.: Si cum este?MARIA R: E, uite aici am petrecut toata viata, tineretea…

21

REP.: Mai aveti familie aici, pe cineva , sot ?MARIA R: Nu, n-am pe nimeni.REP.: Singura.MARIA R: Singura, da.REP.: De atitia ani.MARIA R: Da.REP.: Dumneavoastra cum va numiti?MARIA D: Daneş Maria.REP.: Si de citi ani sinteti aici?MARIA D: Din 1960.REP:: Sinteti singura?MARIA D: Da.REP.: Si cum va simtiti aici?MARIA D: Ca-n spital. Singuratate; nu vine nimeni sa te vada, neamurile nu vor sau nu pot, n-au bani, n-au posibilitate.

Sint si bolnavi care nu se simt chiar atit de singuri. Serban Costică are 76 de ani, a orbit din cauza bolii si sta la Tichilesti impreuna cu sotia, care nu a fost bolnava de lepra, dar a acceptat sa il insoteasca si sa-i ramina alaturi.

Ioana Mişcov se află la Tichilesti din 1941. Aici s-a casatorit si a nascut o fata, care la rindul ei are un baiat, acum student. Chiar in ziua in care am fost Tichilesti, fiica ei, Domnica, venise in vizita. DOMNICA: Eu m-am nascut aici, acum 57 de ani. Pina la virsta de 13 ani am locuit aici consecutiv, zi de zi. De la virsta de 13 ani am mers la Tulcea la scoala, am terminat scoala, am fost salariata. Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, am 57 de ani si sint pensionara. Vin lunar la mama mea, 12, 13 zile, sa o ajut.

In ciuda suferintei care I-a marcat pe toti bolnavii de lepra, viata la Tichilesti decurge normal: se oficiaza slujbe religioase in cele doua capele -ortodoxa si baptista-, iar de curind s-au facut simtite si cele mai moderne însemne ale civilizatiei. Pe baza unui program finantat de Uniunea Europeana, in valoare de 33.000 de euro, au fost facute mai multe achizitii, intre care: o antena parabolica, astfel incit acum bolnavii pot viziona nu numai postul national de televiziune, ci si - alegerea le-a apartinut- ProTV si Antena 1. Tot din fonduri europene au fost cumparate un televizor Sony, o instalatie de aer conditionat, 20 de aparate de radio, 10 frigidere, aparatura medicala si a fost reconditionata sala de baie.

Aflat in mijlocul bolnavilor, Seful Delegatiei Comisiei Europene in Romania, Jonathan Scheele, spune ca a aprobat finantarea proiectului imediat ce a aflat despre ce este vorba.

JONATHAN SCHEELE: ( in engleza , cu traducere in romana): “Si ma bucur sa constat ca aceste fonduri au fost foarte bine gestionate si vor contribui la imbunatatirea conditiilor de viata ale celor care locuiesc aici”.

Jonathan Scheele a baut cu placere un pahar de vin din productia proprie a unui bolnav, Cristache Tatulea, bun gospodar, care are o vie si o gradina de invidiat.TATULEA: Dumnezeu sa va binecuvinteze. Ma bucur foarte mult ca ati venit la mine in casa. Sa traiti…REP.: Va gindeati vreodata ca o sa aveti un ambasador in casa dumneavoastra?

22

TATULEA: Nu, nu doamna, nu … e o marire pentru sufletul meu. E o onoare mare de tot sa primesc in casa mea un ambasador al Europei, nu din Parlamentul nostru. Multumim pentru dragostea lor, pentru ca au dragoste de oameni si iubire de Dumnezeu.

In treacat fie zis, nici un parlamentar sau vreun alt om politic roman, cu exceptia demnitarilor locali, nu a trecut vreodata pe la spitalul din Tichilesti, nici macar in anii electorali.

Intregul personal al spitalului se reduce la 28 de oameni, intre care un singur medic, care este si directorul asezamintului. Tinarul doctor Razvan Vasiliu este specialist in dermatologie, doctorand cu studii in strainatate. Din 1991 ingrijeste bolnavii de lepra de la Tichilesti, cu o intrerupere de citiva ani, cind, in legislatura trecuta, a fost prefect taranist de Tulcea. Dupa care, a revenit la ceea ce crede ca este misiunea lui crestina. Daca ar fi sa o ia de la capat, ne-a marturisit ca ar urma aceeasi cale.DR. VASILIU: Pentru că in aceasta “lucrare” a fost mai mult decit propria mea alegere. Am considerat a fi cumva calea pe care Dumnezeu a facut s-o urmez eu, si as face aceeasi alegere, si as urma aceeasi cale.REP.: Credeti ca trebuie vocatie pentru asa ceva?DR.VASILIU: Eu cred ca da.

Impacati cu soarta, bolnavii de lepra spun ca au avut in viată si clipe de fericire. Nici unul nu vrea sa se reintoarca in comunitatea de origine, pe care a parasit-o cu zeci de ani in urma. Pentru ei “acasă” este la Tichileşti.

L.I. REL Bucureşti

23