vbCiclul lung al politicii globale şi al statului-naţiune

George Modelski

I. Ciclul lung: concepte de bază1

Să definim un ciclu drept un pattern recurent în viaţa (sau funţionarea) unui sistem.

Conceptul presupune că după o anumită perioadă de timp, sistemul revine la punctul său de

pornire, reînsuşindu-şi o stare manifestată într-un stadiu anterior. Dacă această manifestare are

loc regulat şi în cadrul unui pattern potenţial predictibil, ea poate fi, în mod adecvat, numită ciclu

sau perioadă. Ciclurile, de obicei, se diferenţiază de tendinţe2.

Sistemul, a cărui viaţă sau funcţionare o observăm, este sistemul politic global3. Acesta

poate fi definit drept instituţiile şi aranjamentele necesare managementului problemelor şi

relaţiilor globale, sau drept structurile managementului interdependenţei globale. Acest sistem a

luat naştere în jurul anului 1500, şi este prezent şi astăzi4; prin urmare, el acoperă pământul ca o

singură unitate politică şi ne direcţionează atenţia de la preocupări obişnuite şi exclusive precum

afacerile şi evenimentele europene, spre modele de interdependenţă, care sunt de talie

intercontinentală, oceanică şi globală. Din punct de vedere politic, el trebuie analizat separat de

sistemele create pentru managementul interdependenţei de la oricare nivel, altul decât cel global,

şi anume: sistemele politice locale, ale oraşelor, satelor sau provinciilor; sistemele politice

naţionale, precum ale Franţei, Japoniei, Etiopiei; sistemele politice regionale cu accente diverse

(securitate, religie etc.), cum ar fi cele ale Europei sau ale Lumii Musulmane. Din punct de

vedere funţional, el trebuie distins de alte structuri globale, cum ar fi comerţul mondial (comerţul

pe distanţe mari), sau cultura. De vreme ce întreaga lume îi este provincie, sistemul global nu are

preocupări teritoriale speciale şi, astfel, este esenţialmente nonteritorial; de vreme ce,

1 Pentru periodicitate şi fluctuaţii politice în afacerile internaţionale vezi Quincy Wright, A Study of War (Chicago: University of Chicago Press, 1942), p. 1271-76.2 Pentru definiţii clare vezi Joseph A Schumpeter, Business Cycles (New York: McGraw-Hill Co. 1939), vol. I, p.200.3 Pentru conceptul de sistem politic global vezi George Modelski, Principles of World Politics (New York: The Free Press, 1972), cap. 13. Ceea ce trebuie luat în vedere este faptul că sistemul politic global implică întrebări referitoare la alocarea autorităţii (cine guvernează?) şi la producţia de servicii publice (pentru ce scop?) cu ţin de procesul global şi nu de cel naţional sau cel local.4 Această dată este larg acceptată ca un punct critic, ex. în lucrarea lui William McNeil, The Rise of the West (Chicago: University of Chicago Press, 1963), Secţiunea III; sau cea a lui Ludwig Dehio, The Precarious Balance (New York: Knopf, 1962).

relaţionează şi reglementează arterele şi mecanismele tranzacţiilor de rază lungă, are un caracter

predominant maritim şi, de curând, aerian şi spaţial.

Sistemul politic global (pe scurt sistemul global), ca principalul nostru punct de referinţă

şi al cărui comporatament este obiectul acestei analize, încă de la începutul său, a fost lipsit de

acea autoritate centrală care să domine lumea. Nu este şi nici nu a fost vreodată un stat modial

( sau o structură imperială precum modelul roman) al cărui centru să supravegheze cu autoritate

toate celelalte sisteme politice ale lumii, şi care, să managerieze, nu numai interdependenţa la

nivel global, dar şi asupra sistemele naţionale, locale şi regionale care se află, din abundenţă, în

această lume. În acest sens, lumea ca întreg, a rămas, până în prezent, o entitate politică

descentralizată căreia îi lipseşte o autoritate prioritară.

Această stare de fapt –evidenta nonexistenţă a unui stat mondial- a determinat câţiva

observatori să conchidă că lumea duce lipsă totală de organizare politică şi că adevăratele

elemente de coeziune şi ordine, în lumea modernă, datorează totul economiei. Immanuel

Wallerstein a pus problema în mod clar în următorul paragraf din studiul său recent, Sistemul

Mondial Modern:5

Spre sfârşitul secolului al cinsprezecelea şi începutul secolului al şaisprezecelea, a luat fiinţă ceea ce am putea numi o economie mondială europeană. Nu era un imperiu ... era un gen de sistem social pe care lumea nu l-a cunoscut cu adevărat până acum şi care reprezintă trăsătura definitorie a sistemului global modern. Este o unitate economică, dar nu şi una politică ... este o economie globală deoarece legăturile de bază dintre părţile sistemului sunt de natură economică.

Pentru Wallerstein, conceptul crucial pentru înţelegerea formării acestei “economii

modiale” este capitalismul. Pentru el, “capitalismul şi economia mondială sunt feţe diferite ale

aceiaşi monede”6. Nu putem vorbi despre nici o suprasimplificare a argumentului său, atunci

când spunem că poate fi rezumat în generalizarea istorică faptul că “sistemul global a fost creat

de capitalism”.

Cu toate acestea, un analist politic poate găsi dificil de acceptat argumentul după care,

dacă sistemul duce lipsă de un stat mondial sau imperiu, atunci el este lipsit de orice organizare

politică sau că aceste legături politice găsite nu pot fi văzute ca legături de bază sau elementare.

Absenţa unui stat mondial nu indică, nicidecum, o absenţă a orcărui fel de organizare politică, ci

5 I. Wallerstein, The Modern World System: Capatalist Agriculture and the Origins of the European World Economy in the 16th Centurz (New York: Academic Press, 1974), p.15.6 I Wallerstein, “The Rise an Future Demise of the World Capitalist System: Concepts for Comparative Analysis”, Comparative Studies in Society and History, 16:4 (Sept. 1974), 391.

mai degrabă sugerează prezenţa unui alt tip de structurare politică. Poate însemna, foarte

probabil, o intensificare a activităţilor şi preocupărilor politice (luând, spre exemplu, forma

războaielor). Absenţa imperiului mondial este perfect compatibilă cu aranjamentele politice care

lasă uneori managamentul interdependeţei globale aproape în întregime în grija unei singure

unităţi, pe când alteori, managementul poate fi, sau larg împărţit, sau poate cădea într-o stare de

derivă.

Entităţile dominante din sistemul global le vom numi puteri mondiale7. Un exemplu de

putere modială istorică este Marea Britanie: în secolul XIX, ea a menţinut o structură a ordinii

mondiale care, spre sfârşitul perioadei sale, a ajuns sa fie numită Pax Britannica. Într-o manieră

mai tehnică, putem defini puterile mondiale drept acele unităţi care monopolizează (în sensul de

control a mai mult de jumătate) piaţa de menţinere a ordinii în stratul global al interdependenţei.

În cazul Marii Britanii, ne-am referi la controlul mărilor şi la o capacitate relaţionată cu prima de

a forma afacerile globale. Pentru a aniticipa argumentul căutat, într-o manieră care va contrasta

clar cu concepţia lui Wallerstein, noi argumentăm că, în lumea modernă, “o succesiune de puteri

mondiale modelează sistemul global”.

A argumenta că puterile mondiale au creat şi menţinut sistemul global nu înseamnă a

respinge rolul economiei, comerţului, finanţelor şi băncilor din aceeaşi perioadă şi din aceeaşi

arie de interdependenţă globală. Iar argumentul nu e facut nici cu scopul de a intra într-o

argumentare potenţial sterilă cu privire la importanţa relativă a factorilor economici şi politici. La

originea şi funcţionarea sistemului global, comerţul, finanţele şi ulterior industria au jucat, fără

îndoială, un rol important, însă aceşti factori nu au fost niciodată singurele legături ale

sistemului. Pentru că, în cazul în care vom privi spre politica acestor chestiuni, ar reieşi ca fapt

dominant că centrul focalizator activ al organizaţiilor globale a fost întotdeauna o putere

mondială, iar identitatea, valorile şi resursele acelei puteri au modelat întinderi mari de

experienţă globală modernă.

Acum să ne reîntoarcem asupra conceptului de ciclu ca model recurent al

comportamentului şi să identificăm trăsătura predominantă a sistemului global supus unei

schimbări recurente a ocupării rolului de manager al sistemului. Putem observa, aşa cum vom şi

prezenta în continuare în detaliu mai mare, din 1500, patru state au jucat, pe rând, un rol

dominant în managementul interdependeţei globale şi, prin urmare, ele intră în descrierea unei

7 Aceste puteri mondiale controlează sistemul politic global şi deţin capacitatea de a regla alte procese globale (cum ar fi transportul pe distanţe mari). Însă, ele nu controlează procesele sau sistemele politice naţionale sau locale.

puteri mondiale: Portugalia, Olanda, Marea Britanie şi Statele Unite. Într-un pattern relativ

regulat şi totuşi bine rarefiat fiecare putere mondială a fost urmată de alta, într-un proces ce

reaminteşte de succesiunea regimurilor politice într-un sistem politic lipsit de alegeri

regularizate. Câte un ciclu lung corespunde fiecărei puteri globale, cu excepţia cazului Marii

Britanii, care a experimentat două astfel de cicluri.

Fiecare ciclu, cunoscut până acum, cuprinde şi poate fi spus că provine dintr-o perioadă

de slabă organizare ( uneori aproape de anarhie) care, în cele din urmă, se transformă sau se

dizolvă într-un război global. Războaiele globale sunt “conflicte care determină constituirea

sistemului politic global”8; de întinderi şi consecinţe vaste, ele pot dura pe o perioadă de o

generaţie, iar în final ele dau naştere unei noi ordinii mondiale. O putere mondială reiese din acel

conflict pe o poziţie de avantaj şi astfel, organizează lumea încă din perioada conflictelor, pentru

ca apoi să-şi formalizeze poziţia în negocierile de pace. De-a lungul unei alte generaţii, această

putere îşi va menţine ordinea de bază şi va reprezenta principalul izvor de generare a instituţiilor

care, de multe ori, iau forme transnaţionale. Însă vine acel timp, în care, energia care a construit

această ordine se epuizează, la fel cum orice ordine se epuizează în absenţa unor mecanisme

viguroase de regenerare. Rolul proeminent de putere mondială atrage competitori (alte mari

puteri), iar puterea principală începe să se erodeze. Astfel, sistemul intră în multipolaritate.

Rivalităţile dintre marile puteri cresc şi îşi asumă rolul de competiţie oligopolitică. Pe măsură ce

ordinea se dizolvă, sistemul se îndreptă din nou spre punctul de plecare, cel de minimă ordine.

Acesta, pe scurt, este un model endogen al periodicităţii sistemului global; explicând cum

ciclurile sunt produsele structurii şi proprietăţilor sistemului însăşi, mai degrabă decât produsele

mediului în care opereză. În acest model influenţele exogene şi de mediu ar avea efectul unor

şocuri sau perturbări aleatorii, şi ar putea explica anumite iregularităţi ocazionale. Însă, din 1500,

au avut loc patru cicluri complete, iar al cincelea este în curs. O perioadă medie de ciclu, de puţin

peste 100 de ani, este sugerată de experieţa istorică (cu toate că al doilea ciclu al Marii Britanii

pare să fi fost cel mai lung, cu 130 de ani), iar aceasta este o perioadă care poate fi numită, în

mod justificat, drept lungă9. Acum să trecem în revistă dovezile istorice care ne permit să facem

generalizările cuprinse în acest model.

8 Modelski, Principles, p. 291.9 Până acum, în măsura care poate fi stabilit, conceptul de ciclu lung al politicii globale, de câteva sute de ani în lungime, este nou în literatura de specialitate. Wright (A Studz of War, p. 1272) noteză că

II. Ciclul lung: o relatare descriptivă

Spre finalul secolului XV, sistemul mondial era unul dispersat. Fără a fi, totuşi, un vid de

organizare (un şir limitat de bunuri şi persoane treceau din Asia spre Europa de-a lungul unor

rute marine şi terestre), el nu-şi asigura auto-menţinerea şi apărărea împotriva piraţilor. Dispersia

mergea mână în mână cu inabilitatea chiar şi de a vedea în perspectivă, cu atât mai puţin de a

coopera pentru interese comune.

Acest sistem intercontinental de mare distaţă unea comercial China, India, Persia, Egipt şi

centrele dintre acestea şi Europa Occidentală. Sistemul era dispersat în organizare şi cu mare

parte din trafic în mâinile musulmanilor, cu toate acestea, capătul occidental era condus de

Veneţia, care până în secolul XV a reuşit să-şi stabilească un monopol asupra comerţului cu

Alexandria. Veneţia a devenit, de asemenea, în estul Mediteranei, dacă nu chiar în Europa,

puterea majoră şi de atunci a servit drept model pentru puterile ulterioare.

Regii Portugaliei au decis să spargă sistemul şi să preia monopolul profitabil al

veneţienilor. După mai mult de o generaţie de investigaţii şi explorări preliminarii în regiunea

Atlantică şi de-a lungul Africii de Vest, ei au reuşit acest lucru, în 1498. În acel an, Vasco da

Gama, după navigarea în jurul Capului Horn, a ajuns în Calicut, India. În urma unor serii de

campanii navale rapide care au urmat, s-au stabilit un lanţ de baze, iar flotele rivale au fost

înlăturate de pe oceane. Până în 1515, o nouă ordine se instaureză, a cărui coloană vertebrală era

compusa din Carreira Indiei, ruta navală Lisabona-Goa din jurul Sudului Africii, comerţul cu

mirodenii şi avanposturile sale bine poziţionate pentru formarea unui nou sistem mondial.

Condiţiile succesului rapid al Portugaliei au fost o serie de războaie majore concetrate pe zona

Italiei, iar rezultatele lor imediate au dus la minimalizarea drastică a puterii Veneţiei. Sub

presiunea majoră din apropierea sa, oraşul veneţian nu a putut ajuta flotele egiptene şi gujarate

(Gujarati - a member of the people of Gujarat in western India) în Oceanul Indian pentru a-şi

menţine poziţiile împotriva intruşilor. Portugalia s-a ridicat la statutul de putere mondială în

circumstanţe de conflicte severe, de dimensiuni globale.

Prima jumătate a secolului XVI a cunoscut o explozie de energie din partea Potugaliei. În

timp ce spaniolii încă mai cucereau Mexicul şi Peru, Portugalia desfăşura comerţ între Asia şi

Europa şi monopoliza comerţul inter-asian. Portugalia a menţinut contacte cu China şi Japonia, a

exploatat Africa şi Brazilia. Însă, în mod gradual, această activitate a decăzut; în a doua parte a

secolului, numai jumătate din nave plecau dinspre Lisabona, spre deosebire de prima parte a

secolului. Rutele tradiţionale au fost reluate, iar Portugalia însăşi începea să simtă surmenajul

menţienerii acestui sistem extins cu o bază atât de firavă, având o populaţie nu mai mare de trei

milioane şi o casă regală ca principal agent de globalizare. Presiunea a crescut şi din partea

puternicului său vecin dinspre est, iar în 1580, Filip al II al Spaniei a acaparat Portugalia. În timp

ce uniunea a fostmai degrabă personală, decât administrativă, iar flota şi posesiile Portugaliei şi-

au păstrat autonomia, din motive politice practice sistemul global portughez a fuzionat cu

domeniile Habsburgilor spanioli. Pentru o scurtă perioadă de timp, uniunea părea să ridice o

structură intercontinentală de proporţii mari, însă, înfrângerea Marii Armade (1588) a distrus

această iluzie.

Unii analişti privesc secolul XVI ca fiind mai degrabă esenţial spaniol, în ciuda rolului

recunoscut al Portugaliei în perioada primelor explorări şi descoperiri. Wallerstein10 nu consideră

aria de comerţ a Oceanului Indian ca făcând parte din economia mondială europeană şi

desemnează comerţul atlantic al Spaniei cu Mexic şi Peru ca fiind mai semnificativ. Într-adevăr,

se poate interpreta sistemul ca fiind unul de natură bipolară, deoarece prin Tratatul de la

Tordesillas, lumea întreagă a fost divizată între aceste două puteri; în timp ce Portugalia avea

Estul şi Brazilia, Spania avea colonii bogate pe continetul American. Însă, argumentul împotriva

viziunii lui Wallerstein este că Portugalia a fost prima care a acaparat sistemul mondial

preexistent schimbându-i astfel în mod drastic structura. Spania a operat la marginea sistemului,

niciodată dezvoltând o viziune cu adevărat globală, datorită implicărilor teritoriale obositoare şi

anagajamentelor Habsburgice de lungă durată (ambele sub Carol al V-lea şi Filip al II-lea) pe

continentul European. Bogăţiile din Atlantic au devenit semnificative abia spre sfârşitul de secol;

abia după fuziunea cu Portugalia, în 1580, Spania a preluat un rol global, dar în acel moment era

prea târziu.

Absorpţia în dominionul Habsburgic a sistemului mondial portughez, în loc să-l

întărească, l-a subminat. Pentru câţiva ani înainte de anexarea Portugaliei, Philip al II-lea s-a

menţinut în lupte cu supuşii săi rebeli, din Ţările de Jos. Aceste provincii bogate şi-au obţinut

mare parte din venit prin comerţul cu Lisabona, iar Antwerpen-ul mai avea puţin până să ajungă

centrul bancar şi de distribuţie al sistemului portughez. Însă, atunci când Regele Spaniei a

interzis comerţul rebel, Olandezii au luat măsuri proprii navigând spre Est şi începând să

captureze comerţul cu mirodenii al Portugaliei. Fondarea Companiei Olandeze a Indiilor

Orientale, în 1602, a marcat consolidarea unor eforturi anterioare, iar până în 1609, când

10 Wallerstein, The Modern World System, p. 328.

Provinciile Unite au semnat Armistiţiul de Doisprezece Ani cu noul rege al Spanie şi Portugaliei,

punctele esenţiale ale sistemului global olandez erau deja construite.

În unele privinţe olandezii deţineau o platformă pentru sistemul global, la fel de firavă ca

şi cea a Portugaliei. Populaţia nu era mai mare deât cea a Portugaliei, iar extinderile globale a

Provinciilor Unite au suferit, de asemenea, de pe urma diviziunilor interne; influenţa

Amsterdamului şi Zeelandei a fost serios diminuată de interesele orientate spre provinciile

interne ale orangiştilor. Cu toate acestea, Provinciile, pentru mulţi ani, s-au bucurat de sprijinul

Angliei şi Franţei, potrivnice Spaniei şi pretenţiilor sale de monarhie universală. Astfel, timp de

un secol din Era sa de aur, imperiul olandez şi-a menţinut un pattern al activităţii sale globale, la

fel de, sau poate chiar mult mai îndrăzneţ decât cel al predecesoriilor săi. Flota lor şi-a stabilit

deja superioritatea faţă de cea a rivalilor iberieni, şi fiind fortificată prin doctrina grotiană a

libertăţii mărilor, a devenit baza puterii lor globale. Scriind asupra poziţiei lor din 1660, Alfred

Maham nota: “Acest Stat… a ajuns acum la maximul său de influenţă şi putere – o putere…

bazată numai pe mare şi pe exploatarea acestui element de către marile genii maritime şi

comerciale ai poporului Olandez…”. Olandezii s-au transformat „în transportatorii de marfă ai

tuturor mărilor”11. În aceea perioadă, trei sferturi din navele comerciale ale Europei navigau sub

pavilionul olandez. Controlul asupra comerţului baltic şi aproape monopolul comerţului de

transport al Europei, era fortificat de influenţa în Veneţia, o acaparare solidă asupra comerţului

cu mirodenii al Indiilor şi de interesele substanţiale din Africa şi din Americi. Dupa 1570, prin

control indirect al Sevilliei, Amsterdamul a atras Americile Spaniole în plasa sa şi o poziţie

similară e posibil să fi fost asigurată la Lisabona12. New Amsterdam (1625) în America de Nord,

Curacao (1634) în Insulele Caraibe, Fort Nassau (1612) în Guinea, Capetown (1652) în Africa de

Sud, Batavia, Malacca şi Ceylon în Sud-estul Asiei, cât şi acces exclusiv la Japonia; acestea au

fost câteva dintre nodurile reţelei olandeze. Banca Amsterdamului şi Bursa (1609), Cancelaria

Asigurărilor Marine (1598) şi Schimbul de Grâne (1616) erau alte instituşii centrale ale

sistemului. Universităţile olandeze, artele şi scrierile lor, cât şi instituţiile lor de tipărire (sursa

media de bază a acelor timpuri), au fost, de asemenea, instituţii cu semnificaţii universale.

Poziţia olandeză s-a deteriorat în ultima partea a secolului XVII, pe măsură ce rivalităţile

şi războaiele comerciale s-au dezvoltat, odată ce Anglia şi Franţa au ieşit din Războiul de 30 de

ani, din Europa. Presiunea franceză s-a dezvoltat mai întâi împotriva provinciilor olandeze sub 11 Alfred Maham, The Influence of Sea Power upon History 1660-1783 (New York: Hill Wang, 1957, reeditat din 1890), p.83; ultima propoziţie ese citată din Lefevre-Portalis.12 F. Braudel, The Mediterranean (New York: Harper & Row, 1972), vol. I, p. 636-42.

dominion spaniol,şi apoi împotriva Provinciilor Unite. O situaţie similară Portugaliei putea să se

desfăşoare, în 1580, în care un vecin mai puternic ar prelua nucleul puterii mondiale, însă,

datorită unui război greu de ţinut ( 1672-78) Ludovic al XIV-lea era încurcat de William al III-

lea. De teama provocată de Revocarea Edictului de la Nantes, William decide să cucerească

Anglia printr-o expediţie peste Canal, extrem de îndrăzneaţă. Victorios din această expediţie, el

crează o alianţă englezo-olandeză ca şi nucleu al rezistenţei europene împotriva aspiraţiilor

Regelui Soare.

Marele război împotriva lui Louis al XIV a durat aproximativ de-a lungul unei generaţii

şi s-a ţinut peste tot în lume, iar finalul său a venit odată cu Tratatul de la Utrecht în 1713.

Olandezii au contribuit substanţial la această luptă, iar preţul plătit de aceştia a fost transferul de

putere globală spre ceea ce a devenit, de curând, Marea Britanie. Pe măsură ce marina engleză a

preluat mare parte a responsabilităţilor de luptă împotriva francezilor pe mare, iar olandezii s-au

concentrat pe luptele de pe uscat, aceştia din urmă, şi-au pierdut avântul expansiunii începând

astfel să sufere de neglijenţe. Instituţiile de bază ale sistemului global britanic, s-au născut din

nevoia de a lupta împotriva francezilor: Parlamentul dominant ca şi centru al sistemului politic

global; Marina, în acel moment reprezentând principalul angajator şi dezvoltator de industrie, cu

un control ferm asupra Canalului Mânecii, Atlanticului şi Mediteranei (prin Gibraltar): iar Banca

Angliei şi Fondul Naţional (1694) drept instrumente ale mobilizării economice şi ale controlului.

Primul sistem global britanic, uneori cunoscut de către istorici drept “Primul Imperiu

Britanic”, a fost ancorat ferm în controlul comerţului mondial. “Era evident în 1713”, scrie John

B. Wolf “că avantajele comerciale asigurate de Anglia îi va garanta o poziţie covărşitoare în

comerţul mondial”13. Olanda, parteneră pe termen lung în război, a rămas legată de sistemul

britanic; chiar şi atunci când Amsterdam-ul şi-a menţinut poziţia sa de centru financiar, puterea

maritimă a acesteia a eşuat în a se menţine la nivelul celei Britanice. Portugalia, din nou aliată, şi

viitor client, avea prin Tratatele de la Methuen, 1703, garantate privilegii importante; comerţul

Lisabona-Londra care începea să prospere a devenit în scurt timp o cursă de extracţie masivă de

aur şi diamante din Brazilia şi alte domenii portugheze, cât şi o cursă de comerţ de contrabandă

cu America Spaniolă. Spania, în cele din urmă a devenit obligată, prin Tratatul de la Utrecht, să-

şi deschidă graniţele coloniale, pentru prima oară, la o porţiune a comerţului britanic. Astfel fără

a-şi asuma controlul direct asupra teritoriilor coloniale a puterilor mondiale precedente, şi-a

plasat suprastructura în care cel mai bun să poate fi preluat de către acesta, într-un nou pattern

13 John b Wolf, The Emergenceof the Great Powers 1665-1715 (New York: Harper, 1951), p.91.

global. În al doilea rând, ca efect al acestei măsuri, poziţia Marii Britanii a câştigat de asemenea

putere, în Asia şi Americi, în ambele zone prin conflict direct cu Franţa. Până în 1763, rolul

Franţei în Canada, Caraibe şi India se apropia de sfârşit, iar Compania Engleză a Indiilor de Est

devenea o mare putere asiatică.

Ascensiunea în comerţul mondial a fost combinată cu o politică europeană de balanţă.

Aceasta însemna că, deşi cuceririle de teritorii de pe Continent erau evitate, greutatea Marii

Britanii putea fi pusă în balanţă pentru a se opune oricărei supremaţii continentale aspirante. În

timp ce Franţa şi alte puteri europene continuau să se implice în afacerile continentale

costisitoare, ele erau tot mai puţin capabile să acţioneze în afara Europei. O balanţă europeană

asigura a acest lucru sa nu aibă loc. Marea Britanie, unită de puţin timp, devenea centrul de

siguranţă din care modificările economice formau încet forţele Revoluţiei Industriale.

Primului sistem britanic îi lipsea o definire clară, deoarece Tratatul de la Utrecht

reprezenta, mai degrabă, un compromis cu Franţa şi Spania, decât o victorie decisivă. Până în

1763, aspiraţiile globale ale Franţei au fost curmate cu succes. Totuşi, Războiul American de

Independenţă a aruncat sistemul în derivă, iar Revoluţia Franceză şi Imperiul Napoleonian, care

a urmat, a pus la îndoială una dintre premisele de bază ale sistemului: balanţa de putere stabilită

în 1713. Astfel, a fost nevoie de o altă generaţie de războaie globale pentru a stabili o nouă

ordine mondială (1814-1815).

Al doilea sistem britanic a repetat mare parte din proprietăţile celui dintâi: balanţa

europeană de putere, acum lăsată în mâna Marelui Concern European; controlul maritim şi o

poziţie de control extra-european al comerţului mondial. În pofida acestor elemente de

similitudine, acesta a reprezentat un ciclu complet nou al politicii globale. Elementele sale de

noutate erau reprezentate de dezvoltarea Londrei drept centrul financiar şi naval al lumii;

superioritatea tehnologică şi industrială, care face din Marea Britanie “Atelierul Industrial al

lumii”, cât şi doctrinele sale politice şi economice, ce include comerţul liber ca o legitimizare a

noului sistem economic.

Al doilea sistem a început să-şi piardă din vigoare, mai întâi în Europa, în primele decenii

ale secolului al XVI-lea. Monopolul industrial al Marii Britanii fiind înfrânt de alţi competitori

europeni precum şi cei americani. Imperiul lui Bismark, alimentat de naţionalism, a pus la

îndoială stabilitatea balanţei europene de puteri. În acea perioadă, printr-un puternic curent

imperialist, toate puterile europene s-au grăbit să-şi maximizeze presiunile coloniale.

Până în 1900, era clar că Pax Britannica era trecută de apogeul său şi ca ea îşi pierdea

puterea de ordonare. Astfel, lumea se îndrepta, din nou, spre o perioadă de mari războaie care să

lămurească chestiunea puterii globale.

Primul Război Mondial a dat un răspuns provizoriu în vederea stabilirii noului lider

mondial, iar finalizarea lui asigura rolul principal Statelor Unite pentru stabilirea păcii şi

construcţiei noii ordini internaţionale . Însă, Statele Unite nu şi-a asumat rolul, iar vidul de putere

rezultat din lipsa de autoritate atrage după acesta alţi pretendenţi şi alte cataclisme naturale.

Astfel, cele două Războaie Mondiale pot fi văzute ca o perioadă conflictuală, de lungă

durată, timp de o generaţie, care formează ordinea mondială ieşită de după 1945, şi anume,

dominaţia Americană. Statele Unite şi-au câştigat titlul datorită contribuţiei decisive în Coaliţia

Anti-Germană, din ambele războaie, Marea Britanie transferând paşnic responsabilitatea ordinii

mondiale. Ultimul pas al preluării puterii a avut loc în 1947 atunci când Doctrina Truman şi

planul Marshall s-au pus în aplicare, America preluând, astfel, rolul Marii Britanii şi pe timp de

pace.

În momentul actual, sistemul global se află în cel de-al cincelea ciclu lung.

III. Mecanismele ciclului lung şi statul-naţiune

Lungul ciclu al politicilor globale este produsul a două condiţii: dorinţa de a stabili o

ordine globală; şi proprietăţile speciale şi slăbiciunile necesare ale sistemelor globale pe care

lumea le-a trăit până în prezent. În cel mai elementar sens, ciclurile lungi apar deoarece există un

sistem global susceptibil de asemenea fluctuaţii. Acolo unde nu sunt asemenea aranjamente

instituţionale nu se pot regăsi tipare care să-l caracterizeze. Şi odată ce cunoştinţa despre natura

globului a fost răspândită la mijlocul secolului al XV-lea, iar capacitatea şi organizarea au fost

create pentru a fi capabile să acapareze întregul glob şi să-i reglementeze procesele într-o

manieră deliberată, apoi aproximativ in acelaşi timp, a luat naştere dorinţa de a crea o ordine

globală. Această dorinţă e posibil să fi fost o particularitate a câtorva puţini, la fel cum şi acest

simţ al noilor întreprinderi este rezervat câtorva minţi şi mai puţine. Odată ce aplicabilitatea ei a

fost demonstrată e posibil să fi fost înţeleasă in intregime de şi mai puţine minţi. Dar odată

acţionat conform acesteia şi implementată, au început drastic să se contureze afacerile umane la

scară globală şi e posibil să se fi răspuns la nevoile nearticulate ale multora. Încă din sec al XVI-

lea, dorinţa de a stabili ordinea mondială ar putea fi luată ca atare şi ar trebui protejată în aceeaşi

măsură în care ar trebui sa se acţioneze asupra ei. În forma sa originală este o expresie a unei

dorinţe de a deţine puterea, o dorinţă de a controla şi de a domina, pentru a imprima un model

asupra evenimentelor. Adevărata întrebare devine apoi nu dacă este posibil să existe ordine

mondială, ci, cine o organizează şi în beneficiul cui. Întrebarea este „cine primeşte ce, când şi

cum” în desfăşurarea acelei ordini, o întrebare comună, recunoscută ca fiind esenţial politică.

De asemenea, putem lua ca atare faptul că toate ordinile se deteriorează. În fiecare sistem

cunoscut ordinea este în permanenţă pierdută. Structurile cedează şi trebuie menţinute. Cum

procesele de menţinere şi noile construcţii nu pot fi coordonate complet, progresul fiecărui

sistem este obligat să fie inegal şi să treacă prin stagii succesive de declin şi apoi de restaurare şi

recuperare. Logica acestui argument este identică cu explicaţiile familiare ale periodicităţii în

activitatea economică. Ciclurile afacerilor pe termen lung în particular sunt văzute în general ca

împinse de fluctuaţii în privinţa acumulării de capital. Structura unei ordini mondiale poate fi

văzută ca o formă de infuzie de capital şi ca un produs al inovaţiei şi al investiţiei; dacă este aşa,

schimbările în rata de construcţii şi decăderea în structurile ordinii mondiale pot fi văzute ca

ducând la (posibil accelerate) schimbări în privinţa activităţii politice.

Tabelul 1

Lungul ciclu: fapte de baza

Putere

mondială

Conflictele

globale iniţiale

Inţelegere

legitimizatoare

Inovaţii

instituţionale

Punct de reper

Portugalia Razboaiele

italiene(1494-

1517)

Tratatul de la

Tordesillas

(1494)

Organizaţia de

cercetare si

descoperire

Reţeaua globală de

baze

Carreira de India

Antwerpen entrepot

Anexarea Spaniei

(1508)

Razboaiele

religioase‚ Suveranit

ate (1576)

Provinciile

unite ale

olandezilor

Razboaiele

spaniole (1579-

1609)

1609- 12 ani de

pace cu Spania

‚Mare

librum’,Schimbul

liber

Razboaiele cu Anglia

Razboaiele cu Franta

(1672-1678)

Razboiul de

independenţa

olandez

Banca din

Amsterdam, Bursa

Revoluţia engleză

Marea

Britanie

(prima)

Razboaiele

franceze (1688-

1713) Ludovic al

XIV-lea

1713 Tratatul de

la Utrecht

Independenţa

Statelor Unite

Impărţirea Poloniei

Revoluţia franceză

Marea

Britanie (a

doua)

1792-1815 1814-1845.

Paris.Viena

Cursa navala anglo-

germană

Imperialism

Revoluţia rusă

Marea depresie

Statele Unite

ale Americii

Razboaiele

germane (1914-

1918), 1939-

1945

1919.Versailles

1945. Yalta, San

Francisco,

Postdam

Dar în ciuda acestor considerente generale şi cu toate că experienţa istorică este limitată,

nu este necesar să concluzionăm că toate sistemele mondiale trebuie să fie inerent supuse

fluctuaţiilor pronunţate ale lungului ciclu, care este un tipar de evenimente ce include un război

mondial sever. De fapt vom susţine că anumite tipuri de ordine dispersată pot fi mai puţin supuse

unei astfel de instabilităţi semnificative14. Întrebările operative devin atunci cele aferente

proprietăţilor sistemelor globale; ciclurile lungi sunt rezultatul unor anumite caracteristici

cruciale ale aceloraşi sisteme.

Să luăm în considerare, în detaliu, proprietăţile celor cinci ordini globale pe care tocmai

le-am descris: originea lor şi experienţa acumulată în războiul mondial; monopolul puterii care a

stat la baza acestora; specificitatea funcţională pe care au reprezentat-o şi alunecarea în

teritorialitate, lucru pe care nu au putut să-l evite.

14 Cf. G. Modelski, “World Order-keeping”, în Geoffrey Goodwin şi Andrew Linklater, eds., New Dimensions of World Politics (Londra: Halsted Press, 1975, p. 54-72); John K. Galbraith argumentează că sistemul de piaţă, ca şi clasica combinaţie de firme competitive, cât şi monopolurile pe scară mică, sunt în general stabile. Fluctuaţiile... sunt autolimitatoare şi eventual se corectează de la sine. Sistemul de planificare (al corporaţiilor mari)... este, prin moştenire, instabil. Economics and the Public Purpose (Boston: Houghton Mifflin, 1973), p. 179.

Sistemele ordinii mondiale pe care le ştim au luat naştere dintr-o mare explozie de

activitate, care a fost atât creativă cât şi distructivă şi care a fost legată de condiţiile conflictului

global şi violenţei pe scară largă. Fiecare a avut originile sale şi îşi trage identitatea dintr-un

război mondial. Fiecare se trage din instituţii şi aranjamente falsificate fie în timpul, fie în

imediata încheiere a acestor războaie. Fiecare dintre aceste războaie, a fost în schimb un conflict

al marii expansiuni geografice, de lungă durată şi de o duritate considerabilă, cu numeroase

victime. În ultimii 200 de ani asemenea conflicte globale au generat aproape trei sferturi din

victimele înregistrate în toate războaiele. Într-un sens mai important, aceste războaie au avut de

asemenea caracterul unor razboaie civile, cunoscute pentru caracterul lor sângeros. Războaiele

italiene care au inaugurat istoria modernă pot fi văzute, cu puţină imaginaţie, ca o continuare a

câtorva secole de rivalitate dintre Veneţia şi Genova. Războiul olandez de independenţă a fost in

mod clar un război civil. Dintr-o experienţă mai recentă, războiul francez şi cel german au avut

loc între grupurile conducătoare şi populaţia unită prin legături strânse ( ne putem aminti de inter

alia – William al III-lea a fost vărul lui Ludovic al XIV-lea iar Wilhelm al II- lea a fost nepotul

reginei Victoria). Deci impactul lor asupra conştiintei umane şi a spiritului uman, gata să facă

faţă multor dezastre, a fost în mod clar profund.

Războaiele mondiale nu sunt tărâmuri propice pentru ordinea mondială. În cea mai

simplă formulă, războaiele mondiale au produs o ordine care a generat mai multe războaie şi,

într-un mod neobişnuit dar important, s-a menţinut. Analizele politice generale sugerează faptul

că sistemele politice naţionale, al căror drum spre prezent trece prin conflicte civile violente, nu

înlătură uşor poverile unei asemenea moşteniri15. Asemenea sisteme politice sunt marcate de

polarităţi şi rupturi, de aşteptările unei mai mari violenţe, de lipsa participărilor în luarea

deciziilor şi de lipsa de consideraţie pentru interesele unor segmente largi ale populaţiei. Ele tind

să fie lipsite de caracteristici care să incurajeze conservarea liniştită şi reînnoirea timpurie .

Marile războaie şi uriaşele descărcări de energie pe care acestea le-au generat au fost catalizatorii

sistemelor globale; dar, odată ce energia s-a consumat, aceste sisteme au avut puţine mecanisme

pentru reîncărcarea bateriilor proprii şi, din contră, au fost încă sub influenţa dezastrelor timpurii.

Inevitabil, au căzut în ruină.

Problemele structurale de menţinere a unei ordini globale sunt legate de a doua

proprietate de bază a sa, monopolul puterii globale. Având originea în conflictele globale,

următoarele ordini globale au avut tendinţa să se bazeze pe o distribuţie a puterii militare care a

15 Robert A Dahl, Modern Political Analysis, a treia ediţie, (Englewood Cliffis, N.J.: Prentice Hall, 1976), p.88-89.

manifestat un grad ridicat de concentrare în capacitatea militară pentru scopuri mondiale. Pentru

primele patru sisteme globale acest lucru a însemnat, în esenţă, o preponderenţă a puterii navale

şi capacitatea de a organiza şi, când este necesar, de a interzice comunicaţiile maritime. Britanicii

au ridicat această cerinţă la statutul de artă înaltă, inventând o doctrină a ,,comenzii pe mare” pe

care, mai târziu, Mahan a redefinit-o drept puterea mării, şi au creat ca regulă depăşirea flotelor

rivale în construirea navelor, cu o diferenţă substanţială16. În sistemul global contemporan

controlul Statelor Unite asupra oceanului, aerului şi spaţiului electromagnetic a fost până de

curând predominant în mod unic 17.

Monopolul (care nu este niciodată absolut dar necesită un control substanţial asupra

sistemului relevant) aduce avantaje. Acest lucru presupune ca posesorii acestuia să acumuleze

beneficii mai mari decat ar face-o în mod normal într-un sistem mai dispersat. În trecut, aceste

avantaje au gravitat în jurul unei securităţi mai mari decât cea obisnuită (care poate fi reinvestită

în capacitatea pentru o organizare şi productivitate mai mare); accesul preferenţial la, o

cunoaştere mai bună a, şi puterea de cumpărare mai mare în tranzacţii şi telecomunicaţii

(aducând o îmbunătăţire adiţională prin comerţ şi servicii), cât şi o capacitate de a stabili regulile

în afacerile mondiale. În fiecare ciclu, asemenea beneficii au ajutat la crearea unei „ere de aur”

pentru puterea mondială, făcând-o un obiect de respectat, de aclamare şi imitaţie: „un model de

dezvoltare”.

Avantajele monopolului atrag de asemenea rivalitate şi concurenţă. Aşadar, în timpul său,

fiecare putere mondială se confruntă cu necesitatea de a concura cu alte mari puteri, fiind dornică

şi pregatită să obţină poziţia globală. Sistemul global se transformă dintr-un sistem unipolar într-

unul bipolar şi multipolar. Superioritatea iniţială câştigată în conflictele mondiale nu poate şi nu

are cum să reziste deoarece atrage inevitabil centre de putere rivale. Sistemul global care e trecut

de stadiul de înflorire, devine arena unei rivalităţi oligopolistice, în care, un număr de puteri mari

se zbat să-şi maximizeze (de obicei pe termen scurt) avantajele, iar consideraţiile pe termen lung

ale intereselor lumii devin din ce în ce mai mult secundare. În ultimele etape ale celui de-al

doilea sistem britanic, această fază a devenit cunoscută drept un ,,imperialism”, dar procese

paralele pot fi de asemenea observate în altele. Împânzite cu perioade de ciocnire, abaterile rivale

în creşterea animozităţii şi a competiţiei pe viaţă şi pe moarte, pot eventual ajunge la anarhie.

16 Pentru standardul de două puteri ca o decizie britanică de conducere, vezi Kendall Moll, The influence of History upon Seapower 1865-1914 (Standford Research Institut , 1969), p.1117 date asupra trendurilor în concentrarea de putere, de după 1945, pot fi găsite în Modelski, World Power Concentrations (Morristown, N.J.: General Learning Press, 1974).

Mai mult decât atât, elementele care legitimează monopolul în aranjamentele mondiale au

decăzut în mod constant. Regele Portugaliei s-a autoproclamat în scurt timp „lordul cuceririi,

navigaţiei şi comerţului Etiopiei, Indiei, Arabiei şi Persiei”. Acesta a început să excludă toate

celelalte puteri şi vasele lor din cea mai mare parte a oceanului planetar şi să ceară licenţe pentru

toate vasele de comerţ din Orient; el şi-a bazat autoritatea pe Bulele Papale ( Romanus Pontifex

1455, reconfirmat mai tarziu) şi pe tratatele cu Spania (Tordesillas 1494). Dar fiecare din

urmatoarele puteri globale au fost mai puţin exclusiviste în cererile lor, companiile monopoliste

de comerţ olandeze şi engleze ale secolelor XVII-XVIII fiind succedate în secolul XIX de

doctrina universalistă a Comerţului Liber. Deşi legitimarea competiţiei era în creştere,

oportunităţile pentru monopol se restrângeau.

A treia caracteristică importantă a ordinilor lumii trecute priveşte specificitatea lor

funcţională, şi anume, baza lor slab specializată. Acest fapt ţine parţial de rolul important jucat

de motivele economice şi de politici în toate sistemele globale. Exploratorii timpurii au căutat

frenetic şi hotărât şi au răscolit mari parţi ale lumii pentru aur; apoi ei au comercializat mirodenii

şi alte valori. În secolul al XIX-lea aceştia au mers mai departe cu dorinţa de a face lumea o piaţă

sigură pentru bumbacul Manchester şi pentru petrolul folosit la aprinderea lămpilor din China.

Accentuarea problemelor economice au mers în tandem cu implemetarea cu forţa a practicilor

monopoliste şi cu obţinerea avantajelor cu ajutorul unei puteri superioare; a fost de asemenea şi

reacţia la lipsa de accentuare a celorlalte elemente necesare unor sisteme politice stabile,

dezvoltarea legăturilor de simpatie şi solidaritate, şi a unui consens cultural. Absenţa

transparenţei instituţiilor politice a însemnat în schimb că există zone de inflexibilitate şi

incapacitate pentru ajustările obţinute şi o predispoziţie mai degrabă spre o oscilaţie bruscă decât

spre o evoluţie lină. Slaba specializare a stimulat inegalităţile şi în unele cazuri a adăugat

fragilitate şi instabilitate.

În final, este deriva în teritorialitate. În concepţia sa pură, puterea globală se referă la

funcţiile globale şi la dorinţa şi abilitatea de a rezolva problemele globale. În aspectele sale

concrete acest lucru înseamnă o capacitate pentru mobilizarea de mari resurse, asigurând

mobilitatea pe distanţe lungi şi operând sisteme complexe de comunicare. Însa toate activităţile

de acest tip cer noduri sau baze şi câteva zone centrale, acestia nu au nevoie să-şi extindă

controlul teritorial în stil imperial.

Esenţa puterii globale, aşadar, este controlul funcţional al reţelei. Este împlinirea

funcţiilor globale la maxim cu poveri teritoriale minime. Aspectul său negativ este acela că

politicile sunt special formate să minimalizeze complicaţiile teritoriale. Devreme, în perioada

modernă guvernarea engleză (posibil bazata pe experienta venetiana) a dezvoltat regula evitării

achiziţionărilor continentale iar acest lucru, mai mult decât orice altceva, a făcut posibil insuşirea

rolului de balansier european şi, în consecinţă, insuşirea celui de putere globală. Unui stat-insulă

i s-a părut uşor să adopte asemenea politici. Într-un sens pozitiv portughezii au sesizat imediat

posibilităţile de a controla reţeaua; sistemul de baze creat de Albuquerque pe baza instrucţiunilor

de la Lisabona i-a ajutat. Dar chiar şi ei au încercat să ţină prea multe baze şi astfel au epuizat

puterea umană şi navală în încercări fără rost de a le păstra. Spaniolii au lansat direct în cucerirea

teritorială, şi dacă pământul pe care l-au semănat i-a ajutat, nu i-a lăsat să se lanseze în programe

globale. Olandezii şi companiile engleze din estul Indiei, încet dar neînduplecat au crescut în

mecanismele regulii teritoriale. Anglia a forţat profund primul său sistem prin încercarea de a

ţine coloniile americane. Când al doilea sistem global al său a fost pus sub presiune, după 1870, a

căutat din nou refugiu în teritorialitate şi pentru un timp a preferat să acapareze zone mari de

pămant în Africa şi în alte părţi. Imperiul britanic arăta bine pe hartă dar amortizarea spiritului de

ordine mondială nu a putut fi redobândită prin asemenea irelevanţe.

Teritorialitatea este ultimul inamic al puterii globale. Este un răspuns defensiv la

provocarea rivalitaţii oligopolistice. Păstrează forme şi iluzia de control, de teritoriu sau de oraşe,

unde esenţa nu mai poate servi la un scop util. Apărarea de poziţii fixe şi alte frontiere distante

consumă disproporţionat resursele şi seacă vitalitatea din reţeaua globală. Duce înapoi spre

fuziunea dintre nivele 18, confuzia globalului cu naţionalul sau obligaţiile locale, duce spre

conflict cu lideri naţionali şi locali şi contribuie la climatul general de animozitate şi confuzie.

Rolul statului naţiune. În sistemele ordonate cunoscute ale lumii, naţiunea stat a

ocupat consecvent, poziţia cheie în două moduri: toate puterile lumii au fost state naţiune şi în

funcţionarea sistemului global statele naţiune au jucat rolurile cele mai importante.

Aşa cum am văzut, ordinile succesive ale lumii, au fost fiecare create de o putere

mondială. Puterile mondiale au fost toate la rândul lor state naţiune. Portugalia a fost ‚‚prima

dintre statele naţiune moderne europene’’19. Ea şi-a obţinut graniţele naţionale în jurul anului

1249, şi-a consolidat identitatea naţională în războaie cu maurii şi Castilia(1383-1411), mult mai

devreme decât Spania, de exemplu, care nu a reuşit să atingă acea condiţie până în secolul XVI.

Statul olandez, uitat în război civil cu monarhia spaniolă, s-a lansat ca o putere mondială imediat

18 Modelski, Principles, pp. 173 ff, 284-85.19 C. R. Boxer, The Portuguese Seaborn Empire 1415-1825 (New York: A: A: Knopf, 1969), p. 4.

după formarea instituţiilor naţionale de bază. Anglia, de asemenea, şi-a format identitatea în

lupta Elisabetei împotriva lui Filip, chiar dacă, Britania nu apărea pe deplin realizată până când

ea nu a fost gata să guverneze valurile de la începutul secolului XVIII. SUA sunt printre cele mai

vechi şi mai de succes state naţiune ale lumii. Astfel, statele naţiune definesc identitatea

sistemelor mondiale succesive.

Aceasta este dovada empirică pentru a accepta asocierea de bază dintre statele naţiune şi

puterea mondială. Analize suplimentare sugerează că asocierea a fost una cu două laturi. Statul

naţiune a condus la o putere mondială, adică aceasta este stabilirea de succes a unui sistem

politic naţional efectiv, ca în cazul Portugaliei, Olandei şi a Marii Britanii, a fost precondiţia

pentru o acţiune mondială de succes. Statul naţiune s-a dovedit a fi singura organzaţie capabilă

de a conduce această activitate şi apoi de a susţine operaţiile de amploare la distanţe mari la o

scală mondială. A fost încercată şi o coordonare papală, dar s-a văzut tendinţa sa de a organiza

mai degrabă cruciade; oraşe state singure, ca Veneţia (destul de importantă în estul

mediteranean), imperii continentale puternice, ca cele a habsburgilor, dinastia Ming sau Imperiul

Mughal, dar acestea la rândul lor nu au putut reuşi. Statele naţiune au mobilizat resursele şi, de

asemenea, au furnizat coerenţa, motivaţia şi tăria cerute pentru asemenea ambiţii şi iniţiative

măreţe. Pe când, atât olandezii, cât şi englezii în etapele lor iniţiale, s-au bazat în anumite

încercări ale lor pe companiile comerciale, acestea aveau de asemenea, identitaţi naţionale clare ,

erau îndeaproape coordonate şi reprezentatau doar un set din elemente utilizate, eforturile

militare şi navale la fel ca şi organizaţiile administrative fiind greu de separat de ele.

Dar această asociere a mers, de asemenea şi în cealaltă direcţie. Puterea mondială, la

rândul său, a întărit acele state care au ajuns la ea comparativ cu toate celelalte organizaţii

politice. Pe deasupra, alte state care concurează în jocul politicii mondiale au dezvoltat forme de

organizare similare şi dificultăţi similare, ele au devenit la rândul lor state naţiune, într-o reacţie

defensivă, fiind forţate să rezolve problema sau să se confrunte cu o putere mondială, aşa cum

Franţa s-a confruntat cu Spania şi mai tîrziu cu Marea Britanie, sau în emiterea succesului şi a

eficacităţii evidente, aşa cum Germania a urmat exemplul Marii Britanii în devenirea unei

Weltmacht, sau aşa cum Petru cel Mare a reconstruit Rusia pe viziuni şi exemple olandeze.

Astfel, Portugalia, Olanda, Marea Britanie şi SUA au devenit state naţiune, dar şi Spania, Franţa,

Germania, Rusia şi Japonia.

Cel mai scurt răspuns la întrebarea ‚‚de ce acestea au reuşit acolo unde mare parte din

eforturile europene de a construi state au eşuat?’’20, este că ele erau fiecare puteri mondiale sau

puteri care au luptat cu sau împotriva acestora.

Un proces de răspândire a fost astfel iniţiat, şi al treilea său stadiu (după globalizare şi

contestare) a fost universalizarea acestei forme de organizare politică ca fiind cea mai viabilă şi

cea mai dezirabilă la nivel intermediar. Nu numai că aceste puteri majore care au concurat între

ele au fost selectate ca state naţiune, dar ele au devenit, de asemenea, modele de imitat pentru

întreaga lume, indiferent de nevoi, condiţii speciale sau necesităţi.

În cauzalitatea directă sau indirectă, acest proces al formării politice(are mai mult de

peste o jumătate de mileniu) a produs cea mai vitală tendinţă poltică seculară: emergenţa statelor

naţiune ca organizaţie dominantă în politicile mondiale. Gradual, dar la o rată constantă a

creşterii, numărul statelor naţiune şi greutatea lor relativă în societate a urcat în ultima sută de ani

până când aproape întreaga lume a ajuns să fie acoperită cu ele; şi astfel procesul trebuie în

curând să stagneze. Este un proces care cel mai bine poate fi descris ca o curbă a creşterii

exponenţiale care acum se netezeşte, în cadrul căruia au loc suişuri şi coborâşuri, cât şi fluctuaţii

aleatorii, dar care luată ca întreg, poate fi văzută ca un produs de bază al operaţiei sistemului

mondial. Cam atât despre tendinţa seculară. Dacă ne uităm mai îndeaproape la proprietăţile

sistemului mondial care este apreciat pentru periodicitatea sa (pe care am analizat-o mai sus),

putem observa că ele, de asemenea, depind toate de puterile mondiale care sunt state naţiune. Cu

alte cuvinte, ciclurile puternice sunt atribute ale faptului că unităţile care contează pentru cicluri

sunt statele naţiune. Statele naţiune s-au dovedit a fi cele mai eficiente unităţi pentru a lupta în

razboiul mondial, alte organizaţii competitive au fost scoase afară. Unitatea de bază a ordinii

mondiale a devenit mai bine fixată, astfel încât să supravieţuiască unui conflict mondial.

Profiturile puterilor mondiale câştigate datorită monopolului, le revin membrilor unui stat

naţiune, nonmembrii fiind excluşi. Această excludere şi inabilitatea structurală de a redistribui

eficient procedurile statusului mondial sunt stimulentele majore ce determină rivalii să intre în

competiţie.

Identitatea naţională a politicii mondiale deseori circumscrie relaţia de solidaritate, ea se

poate extinde şi la elemente non-naţionale cum ar fi canalele de comunicare, educaţia şi cultura ,

poate stabili împrumuturi de putere şi flexibilitate sistemului mondial. Din acest motiv, 20 Charles Tilly, The Formationa of National States in Western Europe (Princeton Univerity Press, 1975), p.38; o întebare la care Tillz dă un răspuns complex, cea mai importantă parte din aceasta fiind cea de a avea succes în război.

specializarea pe probleme politice şi economice face chiar şi înţelegerile avantajoase mutuale să

pară opresive sau explotatoare.

Pentru statele naţiune, confuzia dintre controlul teritorial şi siguranţa naţională este în

particular uşor de făcut. Puterile mondiale au tendinţa să se transforme în state colonialiste, încă

ca state naţiune ele au mari dificultăţi în asimilarea domeniilor coloniale şi sunt obligate să

continue presiunea anticolonialistă. Statele cu misiuni mondiale care au eşuat să apere frontierele

mai îndepărtate au devenit imperii stagnante care încearcă în zadar să ţină barbarismul la porţi.

Menţinerea bazelor (Singapore pentru Marea Britanie sau protecţia rutei către India) începe să fie

văzută ca o prioritate ireductibilă după ce cea mai valoroasă viaţă a lor a trecut. În tensiunea

dintre funcţionalitate şi teritorialitate a statelor naţiune descrisă de Stein Rokkan, acesta

considerând că: ‚‚în fapt, o agenţie imobiliară’’ este în mod curios predispusă de a ceda tentaţiei

de a se ţine de pământ.

IV. Faze ale lungului ciclu

Durata medie a celor mai cunoscute cicluri istorice a fost undeva în jurul a 100 de ani.

Mai mult, din anumite motive nu foarte evidente, ciclurile au coincis aproape exact cu secolele

istorice, aşa că fiecărui secol recent (ex: sec XIX) îi corespunde un ciclu distinct ( a doua

Britanie). Un secol este viaţa a trei generaţii, şi dacă stăm să privim înăuntrul secolelor pentru a

găsi dovada unui sindrom Buddenbrooks am putea spune că o generaţie construieşte,

urmatăoarea consolidează, iar a treia pierde controlul.

Pentru scopurile noaste analitice lungul ciclu va fi divizat în două faze: faza ascendentă şi

faza descendentă. Faza ascendenta îşi are sursele în dezordinea şi dezintegrarea din care un

razboi mondial origineaza. Elementele creative şi constructive ale războiului, construirea sa pe

baza solidarităţii şi coaliţiei, definirea scopurilor comune şi globale care ies la suprafaţă şi

proiectele şi atingerea scopurilor aparţin de asemenea fazei ascendente.

O înţelegere post-război (ex: cel de la Viena) are rolul de a ratifica pentru cele mai multe

părţi ceea ce deja s-a întâmplat, dar de asemenea, marchează sfârşitul formal a unei perioede de

război susţinut. Faza ascendentă continuă pentru un timp, pe trecutul unei generaţii, doar pentru a

trece prin epuizarea graduală a energiei. Problemele mondiale rămân nesoluţionate sau sunt

purtate mai departe odată cu apariţia noilor lideri şi competitori; conflictele iau naştere deoarece

noii lideri nu par să ofere soluţii. Într-un anumit punct, curba începe să descrească până la un

anumit moment în care dezintegrarea autorităţii şi proporţia limitată de interese duc la o nouă

conflagraţie mondială. Aspectul distructiv al acestui proces marchează cel mai scăzut punct a

unei lungi faze descendente.

Statele naţiune acţionează diferit, şi prin contrast, se îndreaptă către cele două faze ale

lungului ciclu. În faza ascendentă, puterea mondială răspunde la problemele globale, creează noi

guverne naţionale sau instituţii de tranziţie şi satisface cele mai importante nevoi ale membrilor

unui sistem mondial. În consecinţă, adresarea acestor probleme revine altor state. În plus,

condiţiile acestei dezordini şi dezintegrări caracteristice fazei anterioare a declinului au

demonstrat inadecvarea şi slăbiciunea statelor mici, în special inabilitatea lor de a rezista în faţa

întorsăturilor dificile ale insecurităţii mondiale şi în faţa presiunilor imense ale marilor războaie.

Asemenea condiţii conduc direct la ceea ce Eduard Hallet Caar a numit criza autodeterminării,

care se îndoieşte de viabilitatea statelor naţiune. Sau cum John Hertz a pus problema 15 ani mai

târziu afirmând: ‚‚ca o problemă ce contează, înţelesul şi funcţionarea unităţii de bază protective,

însăţi suveranitatea statelor naţiune...devine îndoielnică’’. Un răpuns pozitiv şi înţelept cu privire

la dezordinea mondială apare ca fiind ceea ce Walter Lippman (scriind în acelaşi timp cu Eduard

Hallet Caar) vede ca pe o alianţă a marilor puteri21.

Dar procesul poartă în el seminţele propriei disoluţii. În timp ce statele naţiune în general

păreau pentru un timp a fi irelevante, posibil chiar şi distructive pentru ordinea mondială (nu au

început marile războaie ca şi dispute între cei mici?), puterile care construiesc şi susţin această

ordine mondială sunt tot statele naţiune. De fapt, puterea mondială este ea însăşi cea mai perfectă

naţiune stat dintre toate şi cea mai imitată, din acest motiv, statele naţiune nu au devenit de fapt

niciodată complet irelevante. Puterea mondială, pe deasupra, este în mod funadamental subtilă

deoarece este slab instituţionalizată, statele naţiune chiar şi atunci când acestea sunt puteri

mondiale, nu sunt mijloacele cele mai favorabile pentru a aborda problemele complexe ale

sistemului mondial (dar numai cele mai simple dintre ele, cea de a purta un război). Puterea

mondială, în cele din urmă, susţinută de o naţiune dominantă nu poate fi sprijinită, în drumul ei

lung, doar de oamenii acelei naţiuni, lucru sugerat de către analiştii monarhiei universale

spaniole încă de la începutul secolului XVIII, afirmând că: ‚‚în relaţiile cu alţi oameni, o

asemenea putere trebuie să-i satisfacă şi să le ofere un interes în continuitatea şi stabilitatea

întregii naţiuni.’’

21 E. H. Carr, Conditions of Peace (London: Macmillan, 1942), cap. 3; şi Nationalism and After (Londra: Macmillan, 1945); John H. Hery, “Rise and demise of territoial state”, World Politics, 9:4 (1957), 473-93.

Pe când capacitatea puterilor mondiale de a se confrunta cu problemele lumii decade într-

o perioadă de pace generală, creşterea complexităţii relaţiilor necesită suportul altor state naţiune

şi astfel, ele încep să-şi asume noi funcţii şi responsabilităţi tot mai mari. Ele recapătă puterea

asupra loialităţii populare, ele devin liderul în rezolvarea problemelor şi în timp securitatea este

sporită, abilitatea lor de a menţine pacea pare cât de cât adecvată.

În al doilea rând, în timp ce poziţia de monopol a puterii mondiale se erodează gradual,

competiţia pentru statusul mondial şi pentru conducerea regională se stabileşte între alte state

naţiuni. Cererile inovcate în numele oponenţilor puterii mondiale sunt forme variate de

naţionalism. Competiţia puterilor majore pentru suportul în rândul puterilor mai mici ia forma

unei naţiuni construite reciproc- planurile ajutorului străin se dezvoltă în planuri pentru

reconstruirea sistemului politic naţional. Această rivalitate oligopolistică conduce direct la

întărirea tuturor statelor naţiune şi la intensificarea naţionalismului peste tot în lume.

Modelul nostru, aşadar, precizează că rolul şi proeminenţa statului naţiune în sistemul

mondial va fi diferit în funcţie de faza lungului ciclu. În faza ascendentă acel rol va avea tendinţa

de a se diminua, iar în faza descendentă va tinde să crească. Această propoziţie are statutul unei

ipoteze teoretice şi necesită validarea înainte de a fi în întregime acceptată ca reprezentând o

generalizare empirică despre ciclurile timpurii sau ca predicţie fermă despre viitor.

V. Viitorul politicilor mondiale

A rămas să examinăm implicaţiile acestei analize asupra viitorului politicilor mondiale.

Viitorul care este relevant în acest context este următorul sfert de secol, următorii 25 de ani până

în anul 2000. Viitorul statelor naţiune, în analiza noastră sunt produsul a două procese, un trend

istoric secular şi un ciclu lung, la rândul lor ambele procese ar putea fi văzute ca modele ale

funcţionării sistemului mondial.

Tendinţa seculară istorică a proliferăriii la nivel mondial a statelor naţiune atinge limitele

cantitative a aşezărilor sale geografice. Dacă această tendinţă poate fi descrisă de o creştere

logistică a curbei, atunci secolul XX se află acum în acea porţiune scăzută a curbei. Creşterea

calitativă şi intensivă s-ar putea să continue încă, dar acoperirea fizică a suprafeţei globale

limiteză în mod evident acest proces. Pentru tendinţa istorică, stadiul creşteriii rapide s-a

încheiat. Dacă, aşa cum am argumentat, crearea statelor naţiune a fost produsul modului de

funcţionare al sistemului mondial, la fel cum şi funcţionarea acelui sistem era legată odată de

statele naţiune, atunci abordarea completă a acelui proces, cel puţin în unele privinţe, trebuie să

aibă, de asemenea, repercursiuni asupra sistemului mondial.

Dar în prezent, obiectul cercetării noastre a fost ciclul lung privit ca fiind un alt

determinant posibil al statelor naţiune în politica mondială. Am arătat că statele naţiune joacă un

rol crucial în funcţionarea lungului ciclu şi reprezintă o caracteristică a acestuia, şi am subliniat

argumentul conform căruia faza acelui ciclu determină poziţia relativă a statului naţiune. Dacă

acceptăm modelul lungului ciclu şi ne mulţumim cu raportarea sa empirică atunci trebuie să

concluzionăm că, la momentul actual, sistemul mondial a trecut sau este pe cale să treacă de faza

ascendentă şi e posibil ca deja să fi intrat în faza descendentă. Dacă ar fi aşa, atunci modelul

nostru ar prezice pentru următorul sfert de secol o proeminenţă crescută pentru statele naţiune şi

creşterea naţionalismului unită cu confruntările şi animozităţile puterilor majore. Încercările de a

înfrunta problemele mondiale ar fi făcute, în primul rând, prin raportarea la soluţii naţionale.

Având limitele cu care acţiunea naţională se confruntă cu nivel mondial, previziunile pentru

soluţii substanţiale nu ar apărea ca fiind prea strălucite, de aici probabilitatea creşterii acestor

decăderi în balanţa ordinii mondiale.

Cam atât ar putea fi prezis despre modelul nostru. Dar, acest model teoretic nu este mai

mult decât o explicaţie despre funcţionarea sistemului mondial pe care îl ştim şi l-am

experimentat de peste câteva secole. De aceea nu putem exclude posibilitatea, oarecum redusă

am putea crede, a schimbărilor în acel sistem suficient de uşor de trecut pentru a modifica

propriul său modus operandi. Am putea remarca în paranteze că punctul în care sistemul trece la

fiecare fază ascendentă la faza descendentă ar putea fi favorabil reconstituirii structurale,

deoarece este un moment în care forţele contradictorii sunt pe cale să se balanseze. Sistemul ar

putea fi îndreptat cu uşurinţă în altă direcţie.

Nu avem nici o modalitate de a prezice care ar putea fi noua direcţie, cu excepţia faptului

că ar putea fi mutată în afara sistemului prezent care se bazează prea mult pe progresul

războaielor globale şi găseşte dificil să fixeze tipare mai stabile de dezvoltare. Dar o asemenea

restructurare ar afecta, de asemenea, rolul naţiunii stat şi ar putea să îl diminueze semnificativ.

Cu toate acestea, predicţiile noastre sunt interpretabile. În forma sa trecută, naţiunea stat va

câştiga forţă în viitorul apropiat, dar am putea avea totuşi o surpriză.