Frumosul- din perspectiva artei grecești

Frumosul reprezintă acea valoare estetică fundamentală căreia îi atribuim tot ceea ce este reușit în

artă, un concept căruia îi asociem fie un lucru considerat prezentabil, fie o stare placută. Încă din cele mai vechi

timpuri oamenii s-au străduit să dea o definiție cât mai clară a frumosului, căzând cu greu deacord asupra unei

idei commune.

Acest concept a fost pentru prima oară dezvoltat de către greci, Socrate explicând că estetica este o

formă a purității, lucrurile pure provoacă plăcere, în concluzie reprezentând frumosul. Alături de acesta, Platon

afirma că frumusețea reprezintă simetrie și că nu poate fi explicată, chiar dacă de-alungul timpului mulți alți

filosofi au incercat acest lucru. Tatarkiewicz susținea că în viziunea grecilor frumusețea avea un sens mult mai

larg decât cel pe care îl percep restul: ei găseau frumusețea nu numai în forme, culori și sunete ci mai ales în

obiceiuri și la nivel cognitiv, la greci lumea era dominată de ordine și simț estetic atunci când religia, arta, știința

și filosofia se completau perfect într-un întreg. Estetica grecească reprezenta în primul rând o cunoaștere a

sufletului, capabil de o armonie extraordinară și a potențialului omenesc.

În domeniul artelor, înțelepciunea este măiestria pe care le-o atribuim celor care s-au desăvârșit în

operele lor, aceasta nefiind altceva decât excelarea într-o anumită artă, fiecare artist tinzând către un anumit scop,

un anumit bine. Așadar scopul celor care lucrează in numele frumosului nu este unul artistic ci mai degrabă unul

uman : este binele, binele suprem care într-un final duce la atingerea fericirii.

Marea artă greacă începe să se afirme în epoca arhaică, favorizată de lunga perioadă de pace,

prosperitatea economică a polisurilor şi sub influenţa legăturilor cu Orientul Aropiat. În Grecia, artele plastice nu

erau considerate la fel de importante ca cele lirice , poezia, muzica sau filosofia iar artiştii erau consideraţi nişte

meşteşugari, care tindeau către perfecţiunea realizării operelor lor. Noţiunea de artă era confundată cu cea de

meşteşug, existând o singură denumire pentru cele două –techne, din care derivă în majoritatea limbilor europene

cuvântul tehnică. Cu toate acestea, realizările artistice ale Antichităţii au fost de o excepţională valoare estetică.

Tipul de monument religios caracteristic grecilor este templul , care apare către sfârşitul secolului

VIII î.Chr. La început era din lemn, apoi din piatră şi a preluat tipul comun în lumea egeeană. Consta dintr-o

încăpere rectangulară, cu o singură uşă pe laura mică, flancată de pilaştri care susţineau acoperişul. În faţa uşii se

găsea un portic cu 2 stâlpi sau coloane, de asemenea 4 coloane erau amplasate în partea din spate a templului.

Când templul era înconjurat de coloane pe toate cele patru laturi ale sale se numea peripter.

Amplasarea templelor era gândită în armonie cu mediul înconjurător, pentru a sublinia efectul de

măreţie. Încă din perioada clasică apare un element tipic al templului grecesc, coloana. Aceasta era realizată din

cilindri de piatră suprapuşi, prinşi unul de altul iar trunchiul coloanelor avea şanţuri săpate de-a lungul lor, numite

caneluri . Spaţiul interior cuprindea o încăpere centrală, numită cella sau naos , care adăpostea statuia zeităţii

cărei îi era închinat templul

Frumosul reflectat in sculptura greceasca

Sculptura a fost cea mai importantă reprezentare artistică a Greciei antice. De la opere de dimensiuni

mici la statui impunătoare, această ramură a artei a reuşit să evidenţieze umanitatea în formele ei cele mai

importante. Fie că reprezintă zei,oameni de rând sau campioni sportivi,modul de redare al corpului uimeşte prin

precizia detaliilor. Aceasta se eliberează din normele rigide ale religiei pentru a reflecta frumuseţea din natură.

Prima perioadă a sculpturii ,cea egeeană,este divizată în trei culturi,cea mai bine definită fiind cea

cicladină .Aceasta este constituită din creaţiile de mici dimensiuni,majoritatea realizate din ceramică,argint sau

marmură. Temă frecventă este fertilitatea,redată în general prin nuduri feminine,dar au fost găsite şi statuete cu

valoare artistică semnificativă ,ce reprezintă muzicanţi. Următoarele culturi au fost cea minoică,formată din

statuete din piatră preţioasă,şi cea miceniană,în care au fost realizate măşti funerare sau opere cu motive din

faună.

Perioada arhaică desfăşurată între secolele VII-VI î.H. are un caracter monumental. Cele mai des

întâlnite opere sunt cele ce reprezintă nuduri de eroi mitologici în mişcare,impresionanţi prin condiţie fizică şi

atitudine şi frumoase tinere îmbrăcate,numite core. În această perioadă se dezvoltă două stiluri importante-

doric,în care se realizează statuete masive cu bărbaţi,şi ionic,mai zvelt şi feminin-dar are loc şi o diferenţiere între

arta spartană,grotească,şi cea ateniană,rafinată.

Perioada clasică ,dintre secolele VI-V î.H.este considerată a fi una de apogeu,graţie faptului că trupul

omenesc a fost evidenţiat în toată splendoarea sa.Datorită materiei prime folosite,în special a bronzului uşor de

prelucrat,au putut fi redate cu o precizie fină detaliile. Stilul este unul rigid,simplu,marcat de războaiele

medice,dar atitudinile sunt foarte diversificate. Din nefericire au mai rămas foarte puţine creaţii din această

perioadă şi descrieri ale celor pierdute. Totuşi,capodoperele sculptorilor clasici au reprezentat un model pentru

posteritate.

Policlet este autorul canonului clasic al proporţiilor umane şi a preferat o formă apropiată de ideal,de

perfecţiune, a corpului uman. Celebrul „Discobol” realizat de Myron este o reprezentare a atletului în momentul

de încordarea dinaintea aruncării discului. Aspectul său este mult mai uman faţă de prototipul atletului utilizat

anterior şi impresionează prin contrastul dintre calmul aproape inexpresiv al feţei şi încordarea corpului,redată în

mod deosebit şi detaliat,dar şi prin proporţiile trupului. Artistul mai scoate în evidenţă un contrast,între două tipuri

comportamentale-echilibrat/raţional şi impulsiv-prin grupul statuar “Athena si Marsyas”.

Marele sculptor Fidias a creat unele dintre cele mai importante statui din istoria Greciei,una dintre

ele fiind chiar o minune a lumii antice. Statuia lui Zeus din Olimpia a fost impozantă prin înălţimea de 13 metri şi

a fost acoperită cu fildeş şi aur,dar din nefericire nu a mai rămas nimic din ea şi nici din frumosul oraş în care s-a

aflat. Fidias a mai realizat şi două magnifice statui ale zeiţei Atena,pentru una din ele,acoperită tot cu aur şi

fildeş,fiind construit Pantheonul,decoraţiunile sculptate ale acestuia fiind tot operele sale.

Ultima perioadă a sculpturii antice greceşti este cea elenistică. Aceasta manifestă o înclinaţie spre

emoţie,sentiment,graţie şi mai puţin spre rigiditate. Temele sunt preluate în general din viaţa cotidiană pentru

sculptura decorativă,dar pentru cea destinată locurilor publice temele sunt clasice,executate într-un mod mult mai

dramatic.

O altă minune a lumii antice a fost creată în această perioadă,şi anume impunătorul „Colos din

Rodos”,ridicat în cinstea zeului soarelui,Helios,fiind un simbol al portului Rodos din marea Egee. Nu se ştiu

foarte multe detalii legate de acesta ,dar se spune că avea o lungime de nu mai puţin de 30 de metri şi era făcut din

bronz.

O superbă evidenţiere a feminităţii este realizată prin Venus din Milo, capodopera din marmură a lui

Alexandros de Antioch,expusă la Louvre. Această  statuie a zeiţei Afrodita este foarte cunoscută şi apreciată ca o

adevărată bijuterie a artei greceşti datorită graţiei sale. Emoţia a fost redată  în mod tragic şi se poate observa

foarte bine la complexul statuar”Laocoon şi fii săi”, în care un bătrân preot se lasă pradă disperării în faţa morţii.

Chiar dacă înţelegerea şi prezentarea umanităţii s-a schimbat în timp,valoarea reprezentării sale din

Grecia Antică este incontestabilă. Chiar dacă nu a reuşit să se desăvârşească,sculptura acestei epoci nu a fost doar

apreciată, ci a constituit şi o sursă de inspiraţie pentru vremurile ce-au urmat.

Pictura şi ceramica

Grecii preţuiau mult pictura, deşi nu o considerau o artă independentă, ci o ramură a sculpturii şi

arhitecturii. Printre primii pictori cunoscuţi a fost Polignot , care în compoziţiile sale a insistat asupra expresiei

personajelor, de asemenea Micon, Zeuxis şi Parasios , care au pictat şi peisaje. Secolul IV este cel al marii

picturi greceşti, cu Apelles , preferatul lui Alexandru, un desenator priceput, excelând în nuduri şi portrete. Nici

una dinte picturile greceşti originale nu s-au păstrat, existand doar unele mărturii scrise despre ele. Din perioada

elenistico-romană s-au păstrat în unele case de locuit picturi în frescă sau în alte tehnici, îndeosebi la Pompei şi

Herculanum, lângă Neapole, oraşe înghiţite de lava vulcanului Etna care a erupt şi a îngropat localităţile în

întregime. În timpurile moderne, arheologii au scos la iveală mare parte din aceste oraşe şi e de presupus că

pictura acelei perioade, ca şi arhitectura locuinţelor a urmat în mare parte tradiţiile greceşti.

Datorită faptului că ceramica grecească era pictată cu scene care adeseori reproduceau cele din pictura

propriu-zisă, pot fi cunoscute motivele şi stilul pictural. Pe lângă valoarea ei estetică, ceramica grecească are

astfel şi o valoare documentară.

În mentaliatea actuală orice discuție legată de artă este legată totodată și de frumos, chiar dacă acesta

este absent, în completarea sa fiind vorba despre urât, concept complementar celui dintâi.

În altă ordine de idei, în mentalitatea greacă oamenii înzestrați fizic păreau să izbutească mai ușor în

viață. Un filosof grec afirma că omul frumos poate obține fără un prea mare efort ce-i dorește inima în timp ce

altul mai puțin norocos trebuie să lupte pentru ceea ce-și dorește.

În încheiere trebuie să recunoaștem că frumosul există nu numai în artă şi prin artă, ci şi dincolo de

aceasta: în societate, în natură, chiar şi în comportamentul uman, și chiar dacă grecii nu au reușit sa dezvolte o

definiție clară a ceea ce este cu adevărat- aparența, perfecțiune, contopire a sufletului cu esteticul- frumuseţea

rămane cel mai înalt grad de desăvârşire care poate fi atins de om, și cu siguranță Grecia, de-alungul istoriei sale

a reușit să atingă aceste culmi.

Bibliografie:

1.       K. Gilbert, H. Kuhn,  Istoria esteticii Editura Meridiane, Bucureşti, 1972

2. E. Burke, Despre sublim şi frumos, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981

3. W. Tatarkiewicz, Istoria esteticii, vol. 3,Editura Meridiane,Bucureşti ,1978

4. Faure, Elie, Istoria artei, Bucureşti, Editura Meridiane, 5. vol., 1970

5. Goodman, Nelson (1976). Limbajul artei. Indianapolis and Cambridge: Hackett Publishing Company.

Student: Lazăr Diana

Secția: Foto-Video

An: I

Prof. coord.: Prof. Universitar Doctor Alexandra Titu