1. Istoric Fondul Monetar Internaţional a luat naştere la 1 iulie, 1944, în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite de la Bretton Woods, New Hampshire, din nevoia existenţei unui organism mondial care să regularizeze funcţionarea sistemului monetar internaţional şi să evite dezechilibrele economice asemănătoare acelora care au condus la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

F.M.I. şi-a început oficial activitatea la 1 martie, 1947 iar prima sa măsură  financiară s-a finalizat la 30 iunie, 1947. În data de 15 noiembrie, 1947, fondul va  deveni instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Obiectivele F.M.I.  vizau: facilitarea expansionistă şi dezvoltarea echilibrată a comerţului  internaţional; evitarea devalorizărilor monedelor şi promovarea unor cursuri  monetare stabile; oferirea de credite pe termen scurt şi mijlociu statelor membre;  scăderea dezechilibrelor balanţelor de plăţi externe ale statelor membre şi  instituirea unui regim multilateral de plăţi la nivel internaţional. [1]Sediul Fondului Monetar Internaţional se găseşte la Washington, Statele Unite ale Americii şi Fondul deţine actualmente 186 de state membre.

În perioada 1929-1932, valoarea comerţului mondial a înregistrat o scădere de peste 60%, a avut loc prăbuşirea producţiei, creşterea şomajului din cauza măsurilor de natură protecţionistră ale naţiunilor şi a prea numeroaselor devalorizări competitive ale monedelor statelor.

În 1941, celebrul economist britanic John Maynard Keynes şi marele funcţionar al trezoreriei Statelor Unite ale Americii, Harry Dexter White, au realizat aproape simultan planuri de înfiinţare a unui sistem monetar internaţional nou care să restabilizeze reţelele de schimb valutar şi să relanseze comerţul liber. În ceea ce priveşte planurile celor mai sus menţionaţi, viziunea lor vizavi de „stabilizarea cursului de schimb, restabilirea convertibilităţii libere a monedei, stimularea dezvoltării comerţului mondial, acordarea de asistenţă financiară ţărilor cu deficite ale balanţelor de plăţi”[2].Totuşi existau anumite diferenţe între planurile celor doi specialişti financiari. John Keynes avea viziunea unei instituţii ce avea posibilitatea de a produce masă monetară pentru a susţine ţările lumii. White considera că cel mai indicat ar fi ca asistenţa financiară a instituţiei monetare internaţionale să fie asigurată din suma contribuţiilor financiare ale statelor membre, conferind un caracter puternic de cooperare organismului financiar şi susţinând necesitatea unei monitorizări drastice asupra politicilor economice ale ţărilor care se împrumută.

În urma negocierilor dintre delegaţiile engleze şi americane, englezii situându-se pe un nivel inferior al negocierii datorită dependenţei de Statele Unite ale Americii în problema armamentului şi a finanţării de război, s-a optat pentru planul lui Harry Dexter White, şi anume pentru instituirea unui „Fond de stabilizare al Naţiunilor Unite şi al asociaţiilor acestora”[3].

La Conferinţa de la Bretton Woods participă delegaţiile din 45 de state care semnează mai multe rezoluţii printre care şi acordurile de înfiinţare ale Fondului Monetar Internaţional şi ale Băncii Internaţionale de Reconstrucţie şi Dezvoltare. Comisia I, dedicată Fondului Monetar Internaţional, a fost prezidată de către White iar Comisia a II-a, destinată discuţiilor pe tema B.I.R.D. a fost condusă de Keynes. Statutul F.M.I., care este stabilit în cadrul aceleiaşi conferinţe prevede stabilirea de către fiecare stat membru a unei parităţi a monedei naţionale de aur care trebuia menţinută sub nivelul de 1% al fluctuaţiei, obligaţia convertibilităţii monedelor proprii ale ţărilor membre, liberalizarea schimburilor comerciale, posibilitatea statelor membre de a apela la ajutoare financiare pentru a-şi echilibra balanţele de plăţi.[4]Datorită promovării de către Statele Unite ale Americii a planului Marshall, la sfârşitul anilor ’40, importanţa Fondului Monetar Internaţional se diminuează, planul adresându-se statelor europene afectate într-o gravă măsură de Cel de-al Doilea Război Mondial, F.M.I. neacordând sprijin ţărilor europene. În 1950, Organizaţia Europeană de Cooperare Economică va institui Uniunea Europeană de Plăţi ce urmărea echilibrarea balanţelor de plăţi ale ţărilor europene şi liberalizarea comerţului, obiective pe care le avea şi Fondul Monetar. Instituţia Fondului Monetar consideră înfiinţarea U.E.P. drept o măsură de discriminare care împiedică fenomenul de convertibilitate a monedelor europene, astfel că în 1948 decide blocarea accesului la fondurile instituţiei pentru ţările participante la uniune.

De-a lungul timpului a existat o anumită doză de convergenţă între Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, în ceea ce priveşte obiectivele din ţările aflate în curs de dezvoltare, recomandările şi regulamentele asemănătoare dar în urma unor mici conflicte, cele două instituţii financiare şi-au separat competenţele şi responsabilităţile, Fondul Monetar ocupându-se de dimensiunea macroeconomică a lumii (monedă, schimburi valutare, bugete) iar Banca Mondială rezumându-se la problemele de natură sectorială (comerţul, transporturile, sectorul agricol, domeniul energetic etc).[5]În decembrie 1945 se înfiinţează sistemul de la Bretton Woods, celebrând cooperarea internaţională, schimburile comerciale libere, dezvoltarea economiei la nivel mondial şi stabilitatea financiară. Fondul Monetar Internaţional deţine trei atribuţii principale în perioada acestui regim economic:

1. stimularea ţărilor membre în adoptarea unor parităţi inflexibile şi a monedelor liber convertibilile (1948-1957).

2. sprijinirea ajustării economice din statele europene şi a celor puternic industrializate (1958-1966).

3. realizează Drepturi Speciale de Tragere pentru a apăra sistemul de marile crize economice (1967-1973). [6]

Fondul Monetar începe să sprijine financiar ţările în care monedele naţionale se destabilizează ( Regatul Unit, S.U.A., Franţa etc.) dar ajutoarele economice sunt utile doar pe termen scurt şi mediu. În anul 1952 se stabilesc condiţiile necesare pentru ca statele membre să beneficieze de ajutoare financiare din partea Fondului.

În 1967 are loc devalorizarea lirei sterline iar în 1969 cea a francului francez astfel că dolarul rămâne descoperit. Această stare de fapt duce la un deficit al balanţei de plăţi a Statelor Unite care destabilizează întregul sistem monetar internaţional. Pentru a se apăra, S.U.A. începe să-şi creeze propria sa politică economică externă fără a lua în considerare impactul cursului dolarului asupra celorlalte ţări membre. Odată cu creşterea cheltuielilor de război din Vietnam se înrăutăţeşte situaţia deficitelor bugetare, emisiunea monedei creşte şi se produce inevitabila devalorizare a dolarului, astfel că în 1968, 1970 şi 1971, S.U.A. sunt nevoite să apeleze la împrumuturile Fondului dar se limitează la resursele de aur. Băncile centrale din Europa acţionează intens pe pieţele de schimb valutar pentru a salva moneda S.U.A., acumulând sume imense de dolari în rezervele pe care le deţineau, dar cu toate acestea, preşedintele Nixon decide în cadrul unei reuniuni de la Camp David„suspendarea convertibilităţii dolarului în aur la preţ fix, reducerea impozitelor, îngheţarea salariilor şi a preţurilor pe trei luni şi instaurarea unei taxe temporare de 10% pentru importuri.”[7]Băncile centrale îşi stopează acţiunile pe pieţele de schimb, dolarul devine instabil şi astfel dispare sistemul economic de la Bretton Woods.

În luna august a anului 1971 încep negocierile pentru modificarea statutului Fondului Monetar iar în luna ianuarie, 1976 se semnează un acord ce va fi ratificat ulterior la Kingstone, prin care se creează cel de-al doilea statut al instituţiei monetare. Noul statut prevede libertatea politică a ţărilor membre cu condiţia monitorizării politicilor comerciale ale acestora de către Fond. Datorită ascensiunii fără precedent a operatorilor bancari privaţi, statele ce se bucurau de industrializare şi-au permis lansarea de împrumuturi financiare direct pe pieţele europene, fără a mai avea nevoie de resursele financiare ale Fondului Monetar, astfel că în 1973, statele membre OPEC cresc preţul petrolului de patru ori mai mult aruncând economia lumii într-o criză de inflaţie, ţările ce se aflau în curs de dezvoltare şi care importau petrol din alte state aflându-se în situaţia cea mai dificilă. Acestea se găsesc nevoite să apeleze la Fondul Monetar care le sprijină în constituirea unor strategii economice şi le ajută în reechilibrarea balanţelor de plăţi.

Ţările din Estul Europei nu erau membre ale Fondului Monetar Internaţional până la căderea zidului Berlinului, în anul 1989, Cehoslovacia fiind printre primele state membre ale instituţiei financiare, urmată de alte ţări ca Iugoslavia, România (1972), Ungaria, Polonia etc. În 1992 vor adera alte 15 noi state independente, rezultate în urma dezintegrării U.R.S.S. Europa de Est a înregistrat o evoluţie economică dezastruoasă, datorită instabilităţii politice, aceasta

confruntându-se cu inflaţia, creşterea alarmantă a producţiilor şi a veniturilor, cu creşterea necesităţii unor împrumuturi externe şi mai ales cu probleme sociale şi politice.[8]De asemenea, erau îngrijorătoare nivelul fiscalităţii, rata mare a şomajului şi excesele de lichidităţi monetare, astfel că Fondul a propus „liberalizarea preţurilor, convertibilitatea monedelor şi abandonarea planificării centralizate”.[9]2. Structura organizaţională            Organizaţia este condusă de un Consiliu al Guvernatorilor, format din guvernatorii tuturor statelor membre. Consiliul are întâlniri anuale şi are rolul de a analiza activităţile instituţiei şi de a lua decizii de importanţă majoră. Un alt organism este Consiliul de Administraţie, alcătuit din 24 de administratori din care cinci sunt cu drepturi depline ( cei din S.U.A., Germania, Franţa, Japonia, Regatul Unit), Rusia, China şi Arabia Saudită deţin administratori iar celelalte state sunt unite pentru a fi reprezentate grupat, ca de exemplu ţările scandinave. Consiliul de Administraţie supraveghează politicile de schimburi, acordarea de ajutoare financiare şi administrarea problemelor bugetare şi administrative ale instituţiei. Există un Director General care conduce serviciile şi Consiliul de Administraţie, fiind ales pe 5 ani. Amintim şi Comitetul Financiar și Monetar Internațional, format din 25 de miniştri sau guvernatori ai unor bănci centrale. Comitetul se reuneşte bianual şi face propuneri orientative pentru sistemul monetar internaţional şi pentru Fond. Funcţionarea comitetului a fost contestată datorită creşterii puterii decizionale a grupului G7 în problemele monetare internaţionale. Nu în ultimul rând, există un Comitet de dezvoltare, format din 25 de consilieri pe lângă guvernatorii fondului, ce se ocupă de problemele împrumuturilor financiare către ţările aflate în curs de dezvoltare iar întâlnirile au loc de două ori pe an. [10]3. Procesul decizionalDrepturile de vot ale statelor membre sunt diferit atribuite, acordându-se un minim de 250 de drepturi de vot plus un drept de vot suplimentar pentru fiecare 100 000 de D.S.T.-uri vărsate. Deciziile se iau în general în baza unui consens al tuturor statelor membre dar atunci când nu se poate ajunge la un consens, Consiliul guvernatorilor sau cel de administraţie votează conform regulii majorităţii simple iar pentru hotărârile importante se consideră votul majorităţii calificate. Este necesară o majoritate de 85% pentru deciziile referitoare la alocarea D.S.T.-urilor, la vânzările de aur şi la viitorul instituţiei financiar-economice.[11]4. Resursele Fondului Monetar Internaţional            Resursele însumează cote-părţi ale ţărilor membre, fiecărei ţări atribuindu-se o anumită cotă-parte, dreptul de vot a ţărilor depinzând de mărimea cotei-părţi. D.S.T.-urile reprezntă drepturi speciale de tragere şi „ prima monedă internaţională creată vreodată de guverne în 1967, la Rio de Janeiro- cu scopul de a furniza lichidităţile necesare bunei funcţionări a sistemului monetar internaţional.”[12]Cota fiecărui stat se calculează de către Fond pe baza unor informaţii ca P.I.B., rezervele de natură monetară şi ponderea exporturilor din veniturile naţionale.[13]Fiecare stat membru are dreptul de achiziţionare a monedei altui stat membru de la Fondul Monetar, oferind în schimb moneda sa naţională. Când se acordă creditul, ţara debitoare îi

cedează Fondului moneda sa naţională şi achiziţionează de la acesta moneda altor ţări membre ( Albu, 1973).

Pentru a creşte lichiditatea monetară de la nivel internaţional, în cadrul adunării generale a Fondului Monetar Internaţional din septembrie, 1969, s-au realizat drepturi speciale de tragere în ceea ce priveşte Fondul. Drepturile Speciale de Tragere se pot folosi de către băncile centrale ale statelor membre F.M.I. la fel ca valutele liber convertibile sau ca aurul şi oferă avantaje ţărilor membre cu balanţe de plăţi deficitare deoarece la conferă posibilitatea de a obţine vize libere de la ţările cu balanţe de plăţi excedentare.[14]Valoarea DST-urilor se calculează pe baza a patru monede importante: dolarul american, euro, lira sterlină şi yenul.

Oferirea de credite sau împrumuturi ţărilor membre de către Fond impune condiţii de reforme economice şi politici ce vizează schimbări structurale. În anul 2002, F.M.I. avea la activ 88 de state creditate cu o sumă de 61, 7 bilioane DST echivalând cu 77 de bilioane de dolari americani. [15]5. Opiniile diverşilor autori vizavi de Fondul Monetar Internaţional

În publicaţia „ Reforma organizaţiilor internaţionale. O analiză a Fondului Monetar Internaţional”, Olivia Toderean prezintă mai multe categorii de critici la adresa acestei instituţii financiare atât de controversate:

1. critici exogene ce vizează relaţiile birocratice şi politice ale F.M.I. cu diverşi actori, referindu-se atât la membrii fondului cât şi la actorii care fac parte din mediul extern;

2. critici endogene care se referă la procesele decizionale din interiorul fondului;

3. critici generale ale F.M.I.[16].Criticile exogene fac referire la o carenţă de putere şi control financiar global, la lipsa unor instrumente necesare limitării speculaţiilor de capital şi a devalorizărilor ratelor de schimb.

Organizaţii ca OECD, G7, G10, G1 au preluat rolul de management economic global al fondului, împreună cu Statele Unite ale Americii, astfel că F.M.I.-ul şi-a pierdut capacitatea de control. O altă critică ar fi capacitatea inegală de implementare deoarece ţările contribuabile la resursele fondului deţin puterea decizională cea mai mare, cu toate că nu au nevoie de fondurile instituţiei iar ţările care se împrumută de la Fond nu prea au nimic de spus în acest sens. Fondul funcţionează sub auspiciile unui aşa-zis „principiu autodistrugător”, deoarece dacă, teoretic vorbind, toate ţările mai sărace ar ţine cont de sfaturile F.M.I. şi s-ar dezvolta, ele ar apela la fondurile private şi nu ar mai avea nevoie de resursele fondului

dar această supoziţie este pur teoretică, fondul nepermiţând până la urmă o asemenea situaţie (Toderean, 2002).

Importanţa dolarului sau „valuta non-neutră” se referă la poziţia globală a dolarului, economia S.U.A. fiind favorizată iar fondul reprezentând „o faţadă a intereselor americane” deoarece Statele Unite şi-au fixat valoarea monedei în funcţie de valoarea aurului, astfel că au obţinut o netă superioritate. De asemenea, Statele Unite ale Americii deţin 17% din voturile Fondului, fapt care a condus la nenumărate supoziţii şi critici.[17]O altă discuţie se bazează pe modul în care Fondul propune programe naţionale neluând în considerare efectele agregate ale acestora asupra economiei de la nivel mondial şi de fenomenul globalizării (Toderean, 2002). O critică contrară se referă la generalitatea recomandărilor fondului care ar trebui adaptate la particularităţile fiecărui stat.

Una dintre cele mai complexe critici este condiţionalitatea şi are trei dimensiuni: dimensiunea economică ce se referă la liberalizarea comerţului şi la alocarea resurselor în mod inadecvat pentru ţările aflate în curs de dezvoltare ce prezintă o industrializare scăzută, o imobilitate a capitalului şi a forţei de muncă; dimensiunea socială ce vorbeşte despre disfuncţiile sociale pe care le provoacă fondul accentuând disparităţile financiare dintre clasele sociale şi afectând negativ sectoare ca educaţia şi sănătatea; dimensiunea politică ce atacă programele aferente împrumuturile oferite de către Fond şi condiţiile impuse diverselor state debitoare care nu îşi asumă o prea mare responsabilitate asupra politicilor economice implementate cu sumele primite datorită lipsei de putere şi decizie a guvernelor naţionale.[18]Criticile endogene se referă la sistemul inegal de votare al instituţiei, S.U.A. deţinând 17, 18 procente din voturi iar la polul opus, cel mai mic membru al fondului deţine un procent de 0, 002 de voturi. De asemenea, este criticată neparticiparea societăţii civile la deciziile fondului, fiind excluse în mod expres asociaţiile micilor proprietari, organizaţiile feministe, grupurile din sud, paradoxal grupurile cele mai afectate de politicile fondului (Toderean, 2002). Fondul este criticat şi în ceea ce priveşte lipsa transparenţei, confidenţialitatea programelor şi mai ales lipsa asumării responsabilităţii, neexistând un organism căruia F.M.I. să îi dea socoteală pentru politicile şi programele implementate, indiferent de efectele acestora. [19]Critica generală se referă la lipsa unei cercetări economice amănunţite înainte propunerii unor planuri economice, la ignorarea diferenţelor de statut şi venituri dintre membrii unei familii, la abordarea mult prea masculină a instituţiei, ignorând economia reproductivă (Toderean, 2002).

Fondului i se impută şi amestecul nejustificat în afacerile interne ale ţărilor beneficiare de asistenţă financiară. George Soros consideră că în situaţiile de criză financiară, capitalul acţionarilor sau creditele nu sunt disponibile în timp optim, recomandând „ conversia datoriei în capitalul acţionarilor (equity)”[20], politicile fondului vizavi de criza asiatică

eşuând datorită ignorării acestei măsuri. Autorul afirmă că este imposibil a rezolva o recesiune a lichidităţilor simultan cu introducerea unei politici de conversie a datoriilor.Au existat critici şi cu privire la ultimul articol al Acordului Fondului Monetar Internaţional de la Bretton Woods vizavi de înfiltrarea în sistemul monetar internaţional a unor monede puternice din partea Fondului care ar putea să ducă la mari pierderi ale monedelor naţionale şi la dezechilibrarea balanţelor de plată. Ţările cu balanţe excedentare sunt expuse mai puţin riscului de a-şi devaloriza mondele naţionale decât cele cu balanţe de plăţi deficitare. [21]Ca şi critică, Bălăceanu Cristina vorbeşte despre programele de ajustare economică ale Fondului care „produc suferinţe şi privaţiuni atât populaţiilor sărace (eliminarea subvenţiilor din preţuri, eliminarea unor ajutoare sociale, reducerea creşterilor salariale) cât şi a industriilor neproductive (reducerea subvenţiilor bugetare)”[22]. Aceaşi opinie o prezintă şi Graham Bird, în articolul „ The International Monetary Fund and developing countries : a review of the evidence and policy options”, în numele organizaţiilor neguvernamentale care au adus critici dure FMI susţinând că politicile şi reformele sale au provocat mai multe lucruri negative decât pozitive, în special ţărilor celor mai sărace, în anul 1992, anul aniversării a 50 de ani de funcţionare a instituţiei financiare, organizaţiile au format şi o coaliţie numită „ 50 de ani sunt suficienţi”.[23]Alte opinii critice amintite de către Bălăceanu Cristina ar fi vina Fondului în cazul marii crize de petrol de a fi produs o scădere a investiţiilor de capital, „programele de austeritate” impuse de către Fond ţărilor aflate în curs de dezvoltare şi privaţiunile pe care trebuie să le suporte societatea în urma aplicării reformelor economice.

Daniel Dăianu consideră că „ipoteza eficienţei pieţelor financiare” [24] este un fapt utopic, recomandând apelarea la resursele Fondului doar după epuizarea altor posibilităţi de finanţare. De asemenea, autorul susţine recomandarea Comisiei Europene conform căreia, perioadele de criză trebuie urmate de măsuri de creştere a deficitelor bugetare cu scopul de a reveni la un procent de sub 3% din P.I.B., prag stabilit de Pactul de Stabilitate. Dăianu atrage atenţia asupra condiţiei financiare sensibile în care se găsesc noile ţări membre ale Uniunii Europene care nu aparţin zonei euro, acestea nepermiţându-şi să facă emisiuni de obligaţiuni în perioade de recesiune, fapt care duce la deficite bugetare ( Dăianu, 2009).În cartea sa, „Despre globalizare”, George Soros afirmă că „ cea mai mare parte a fondurilor băneşti deţinute de FMI este folosită pentru a salva o ţară după ce criza s-a declanşat deja”[25]. Propunerea autorului constă în emisiunea de Drepturi Speciale de Tragere care ar putea fi donate de către statele mai avute cu misiunea de ajutorare internaţională. Soros aminteşte criza anilor 1997-1999, criză care a evidenţiat o deficienţă de bază a sistemului monetar internaţional, ţările mai bogate aplicând măsuri anti-ciclice, ca de exemplu, reducerea ratelor donbânzii şi a impozitelor, măsuri abordate şi de către Statele Unite ale Americii. Dar Fondrul Monetar Internaţional impune creşterea dobânzilor şi reducerea cheltuielilor administrative, măsuri care duc la situaţii acerbe de criză financiară.[26]În lucrarea „Filosofiile FMI şi ale politicilor”, Cristina Bălăceanu îi conferă dreptate lui George Soros, în problema ţărilor creditoare care îşi permit o acţiune iresponsabilă

dereglând total sistemul economico-financiar, Fondul favorizând statele creditoare şi impunând diverse condiţii celor care beneficiază de împrumuturi.[27]6. Concluzii personale            În ciuda faptului că istoria demonstrează efectele împrumuturilor de la FMI în cazul statelor aflate în dezvoltare și sărăcie, putem observa că unele guverne încă apelează la Fondul Monetar Internaţional. Un exemplu în acest sens este România, unde guvernul, parlamentul, președintele, Agenția Națională pentru Resurse Minerale și chiar primarii au vândut drepturi de exploatare a resurselor naturale ale țării către compania canadiană Gabriel Resources, compania americană Chevron, compania canadiană, rusească și sârbească East West Petroleum Corp, Deva Gold ce aparține companiei canadiene Eldorado Gold și multe alte companii, fără a consulta populația cu privire la aceste decizii. În cadrul emisiunii Vocile Bihorului, de pe canalul Digi 24, desfășurate în primele zile ale anului 2014, ecologistul și scriitorul român, Nicolae Dărămuș, explică foarte clar diferența dintrecompaniile private și companiile particulare. Companiile private sunt cele care privează populația de propriile sale resurse, care utilizează resursele naturale ale unui stat, resurse care nu au cum să aparțină unor persoane fizice sau juridice și se îmbogățesc de pe urma acestora, distrugându-le și în dauna drepturilor celorlalți cetățeni. Companiile particulare sunt cele care produc, creează, fără a irosi resursele ce aparțin populației, care nu sunt dăunătoare sau dăunează minim mediului și nu privează populația de propriile resurse. Fie pentru a achita datorii externe făcute tot de către dânșii, fie pentru buzunarul propriu, fie că au comis vreo infracțiune și acum se tem să nu fie deconspirați, fie toate la un loc, conducătorii politici ai României continuă să acționeze împotriva propriului popor, atât din punct de vedere economic, politic și social cât și în ceea ce privește Drepturile Omului, sănătatea și calitatea vieții, în ciuda protestelor populației din întreaga țară, a petițiilor și a altor demersuri care s-au întreprins de către români pentru a restaura democrația.BibliografieCărţi

1. Albu, Corneliu (1973) Fondul Monetar Internaţional ( F. M. I. ), Ed. Politică, Bucureşti.

2. Bălăceanu, Cristina (2007) Filosofiile FMI şi ale politicilor, Pro Universitaria, Bucureşti.

3. Bălăceanu, Cristina (2007) Instituţii financiare internaţionale, Pro Universitaria, Bucureşti.

4. Dăianu, Daniel (2009) Capitalismul încotro? Criza economică, mersul ideilor, instituţii, Polirom, Iaşi.

5. Soros, George (1999) Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie,Polirom, Iaşi.

6. Soros, George (2002) Despre globalizare, Polirom, Iaşi.

7. Lenain, Patrick (1966) FMI-ul, C.N.I. “Coresi” S.A, Bucureşti.

8. Toderean, Olivia (2002) Reforma organizaţiilor internaţionale. O analiză a Fondului Monetar Internaţional, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Articole

1. Brown Jr,  Adams (1945) “The Repurchase Provisions of the Proposed International Monetary Fund” în The American Economic Review, Vol. 35, No. 1,

URL: http://www.jstor.org/stable/1810112Accessed: 26/05/2010 12:30.

2. Graham, Bird (1996) “The International Monetary Fund and Developing Countries: A Review of the Evidence and Policy Options” in International Organization, Vol. 50, No. 3. URL: http://www.jstor.org/stable/2704033Link-uri

http://www.digi24.ro/Media/Emisiuni/Regional/Digi24+Oradea/Vocile+Bihorului/Vocile+Bihorului+2+ianuarie+2014+Romania+disperata+Romania+dispahttp://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-1/prospectiunile-seismice-din-bihor-au-primit-unda-verde-de-la-mediu-112404.htmlhttp://activenews.ro/mad-max-romania-fara-apa_189164.htmlhttp://www.youtube.com/watch?v=dqwIQrBMaOIhttp://www.chevron.ro/en/news/vaslui_announcements.aspxhttp://www.huffingtonpost.co.uk/stephen-mcgrath/chevron-resume-fracking-i_b_4390182.html?just_reloaded=1https://www.youtube.com/watch?v=L-YXGwFCAT8http://chevrontoxico.comhttp://chevroncontamina.ec/en/http://www.imf.org/external/index.htmhttp://fracking.casajurnalistului.ro/english/http://capitalismpepaine.ro/2013/12/02/romania-inconjurata-de-flacarile-rascoalei/http://m.adevarul.ro/locale/vaslui/pungesti-localnici-razboi-1_529f15f7c7b855ff56717029/index.htmlhttp://www.calincorpas.ro/2013/12/chinezii-s-au-saturat-de-locul-2-lupta-pentru-suprematie-sua-vs-china-se-incinge/#more-8440

http://ro.stiri.yahoo.com/jurnalistul-goţiu-anchetat-fiindcă-dezvăluie-corupţia-din-jurul-143900023.htmlhttp://www.vice.com/ro/read/la-pungesti-jandarmii-te-sugruma-cu-tricolorulhttp://www.infocs.ro/armata-peste-tarani-dupa-blindatele-jandarmeriei-pe-ulitele-satelor-vor-patrula-tancurile/http://www.vice.com/ro/read/rmgc-este-urmrit-penal-pentru-splare-de-banihttps://www.youtube.com/watch?v=9dwOIQzEbn4https://www.youtube.com/watch?v=Dx8HlBMAt2shttps://www.youtube.com/watch?v=-Qnznd_5hiwhttp://www.youtube.com/watch?v=RnDQjsRaAjg&feature=youtu.behttp://www.ecomagazin.ro/gazele-de-sist-ce-se-ascunde-in-spatele-raspunsurilor-oferite-de-seful-chevron-romania/https://www.youtube.com/watch?v=Xr8tmbp4SRQhttps://secure.avaaz.org/en/petition/Help_to_BAN_Fracking_in_Romania/?fbdm

[1] v. Albu Corneliu. Fondul Monetar Internaţional ( F. M. I. ) , Bucureşti, Ed. Politică, 1973, p. 11.[2] Patrick Lenain. FMI-ul, Bucureşti, Ed- C.N.I. “Coresi” S.A., 1966, p.8.[3]  Ibidem, p.9.[4] v. Ibidem, p.10.[5] v. Patrick Lenain. FMI-ul, Bucureşti, Ed- C.N.I. “Coresi” S.A., 1966, p.42.[6] v- Ibidem, p. 45.[7] Ibidem, p. 54[8] Ibidem, p. 82[9] Ibidem, p. 86[10] V. Patrick Lenain. FMI-ul, Bucureşti, Ed- C.N.I. “Coresi” S.A., 1966, p.97.[11] Ibidem, p. 97-98.[12] Ibidem, p. 99.[13] Bălăceanu Cristina. Instituţii financiare internaţionale, Bucureşti, Ed. Pro Universitaria, 2007, p.44-45[14] v. Albu Corneliu. Fondul Monetar Internaţional ( F. M. I. ), Bucureşti, Ed. Politică, 1973, p. 22[15] v. Bălăceanu Cristina. Instituţii financiare internaţionale, Bucureşti, Ed. Pro Universitaria, 2007,  p. 55[16]  Olivia Toderean. Reforma organizaţiilor internaţionale. O analiză a Fondului Monetar Internaţional, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2002, p.31-32.[17] V. Ibidem, p. 38-39.[18] Ibidem, p. 42.

[19] V. Olivia Toderean. Reforma organizaţiilor internaţionale. O analiză a Fondului Monetar Internaţional, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2002, p.45.[20] George Soros. Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie, Iaşi, Ed. Polirom, 1999, p. 143.[21] Adams Brown Jr. The Repurchase Provisions of the Proposed International Monetary Fund in The American Economic Review, Vol. 35, No. 1 (Mar., 1945), p. 119

[22] Bălăceanu Cristina. Instituţii financiare internaţionale, Bucureşti, Ed. Pro Universitaria, 2007, p. 56[23] Bird Graham. The International Monetary Fund and Developing Countries: A Review of the Evidence and Policy Options in International Organization, Vol. 50, No. 3 (Summer, 1996), p. 477-478[24] Dăianu Daniel. Capitalismul încotro? Criza economică, mersul ideilor, instituţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2009, p. 207[25] Soros George. Despre globalizare, Iaşi, Ed. Polirom, 2002, p. 35[26] V. Soros George. Despre globalizare, Iaşi, Ed. Polirom, 2002, p. 106[27] Bălăceanu Cristina. Filosofiile FMI şi ale politicilor, Bucureşti, Ed. Pro Universitaria, 2007, p. 6