UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

Mihaela Cristina Onica

FINANŢELE ÎNTREPRINDERII

ISBN 978-606-8216-37-9

Editura EUROPLUS

Galaţi, 2010

2

CUPRINS

Prefaţă............................................................................................................5 Capitolul I STRUCTURA GESTIUNII FINANCIAR-CONTABILE A ÎNTREPRINDERII... ...............................................................................6 1.1. Conceptul de gestiune financiar-contabile a întreprinderii .....................6 1.2. Decizia financiară. Cadrul organizatoric al compartimentului financiar-contabil .......................................................7 1.3. Relaţia întreprindere – mediu exprimată prin fluxuri..............................8 1.4. Conceptul de capital al întreprinderii ......................................................9 1.5. Conceptul de ciclu financiar al întreprinderii..........................................9 1.6. Funcţia financiar-contabilă a întreprinderii.............................................9 1.7. Obiectivele gestiunii financiar-contabile a întreprinderii......................10 1.8. Contabilitatea – sursă informaţională pentru elaborarea deciziilor financiare...............................................................................11 1.9. Relaţia gestiune financiară – analiză financiară ....................................13 Teste de autoevaluare ...................................................................................13 Capitolul II SURSELE ŞI MODALIT ĂŢILE DE FINAN ŢARE ALE ÎNTREPRINDERII 24 2.1. Clasificarea surselor de finanţare ale întreprinderii ..............................15 2.2. Costul capitalurilor................................................................................16 Teste de autoevaluare ...................................................................................20 Capitolul III AMORTIZAREA CAPITALULUI IMOBILIZAT ÎN ACTIVE CORPOR ALE ŞI NECORPORALE .......................................................................................22 3.1. Capitalul angajat şi supus amortizării ...................................................22 3.2. Stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe.......................................22 3.3. Imobilizările corporale ..........................................................................22 3.4. Scoaterea din funcţiune a mijloacelor fixe............................................26 3.5. Evaluarea la intrare a imobilizărilor corporale......................................27 3.6. Evaluarea imobilizărilor corporale la închiderea exerciţiului ...............29 3.7. Imobilizările necorporale (IAS 38) .......................................................30 3.7.1. Recunoaşterea imobilizărilor necorporale..............................30 3.7.2. Evaluarea iniţială şi contabilizarea imobilizărilor necorporale ......................................................30 3.7.3. Cheltuieli ulterioare privind imobilizările necorporale ..........33 3.7.4. Evaluarea ulterioară a imobilizărilor necorporale ..................36 3.7.5. Amortizarea imobilizărilor necorporale .................................47 3.7.6. Scoaterea din evidenţă a imobilizărilor necorporale ..............38 Teste de autoevaluare ...................................................................................39 Capitolul IV EVALUAREA PROIECTELOR DE INVESTI ŢII ................................41 4.1. Definirea contabilă şi financiară a investiţiilor .....................................41

3

4.2. Clasificarea investiţiilor ........................................................................41 4.3. Metode de evaluare a proiectelor de investiţii ......................................41 4.3.1. Metode bazate pe rentabilitatea medie de exploatare.............43 4.3.2. Metode bazate pe actualizarea cash-flow-urilor.....................43 4.3.3. Termenul de recuperare a cheltuielilor...................................45 4.3.4. Valoarea actuală netă (VAN) .................................................45 4.3.5. Rata internă de rentabilitate (RIR) .........................................46 Teste de autoevaluare ...................................................................................47 Capitolul V GESTIUNEA ACTIVELOR CIRCULANTE .........................................52 5.1. Gestiunea stocurilor...............................................................................52 5.2. Determinarea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare............60 5.3. Gestiunea clienţilor ...............................................................................65 Teste de autoevaluare ...................................................................................69 Capitolul VI ANALIZA POZI ŢIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII ...............70 6.1. Rolul analizei financiar-contabile în aprecierea performanţelor firmei ............................................................................70 6.2. Analiza pe baza datelor din bilanţul contabil al firmei .........................73 6.2.1. Bilanţul financiar ....................................................................74 6.2.2. Analiza echilibrelor pe baza bilanţului financiar....................79 6.2.3. Bilanţul funcţional ..................................................................85 6.3. Ratele de structură a activului bilanţier.................................................90 6.4. Ratele de structură a pasivului bilanţier ................................................91 6.5. Ratele de sinteză....................................................................................91 6.6. Analiza structurii financiare şi a ratelor de finanţare ............................92 6.7. Analiza ratelor de rotaţie a posturilor de bilanţ.....................................94 6.8. Ratele de lichiditate şi solvabilitate.......................................................95 Teste de autoevaluare ...................................................................................95 Capitolul VII ANALIZA PERFORMAN ŢEI FIRMEI PE BAZA CONTULUI DE REZULTAT ...................................................................97 7.1. Analiza soldurilor intermediare de gestiune..........................................97 7.2. Analiza capacităţii de autofinanţare ....................................................101 7.3. Autofinanţarea.....................................................................................102 7.4. Calculul capacităţii de autofinanţare şi autofinanţării S.C. „ALPHA” S.A. ............................................................................103 7.5. Analiza ratelor de rentabilitate ............................................................103 Teste de autoevaluare .................................................................................103 Capitolul VIII DIAGNOSTICUL RISCULUI ................................................................112 8.1. Analiza riscului economic...................................................................112 8.2. Analiza riscului financiar ....................................................................113 8.3. Analiza riscului de faliment ................................................................115 8.3.1. Modelul Conan şi Hodler .....................................................116 8.3.2. Modelul Băncii Comerciale Române ...................................117 8.3.3. Modelul Altman 3 cu 5 variabile..........................................119

4

Teste de autoevaluare .................................................................................120 Capitolul IX ANALIZA TABLOULUI FLUXURILOR DE TREZORERIE CONFORM IAS 7 ....................................................................................122 9.1. Tabloul fluxurilor de trezorerie conform IAS 7..................................123 9.2. Activităţile de exploatare.....................................................................123 9.3. Activităţile de investiţii .......................................................................123 9.4. Activităţi de finanţare..........................................................................124 9.5. Metode de prezentare a fluxurilor de trezorerie din activităţile operaţionale .................................................................125 9.5.1. Modele de situaţii ale fluxurilor de trezorerie ......................125 9.5.1.1. Metoda directă ............................................................127 9.5.1.2. Metoda indirectă .........................................................129 9.6. Fluxurile de trezorerie exprimate în alte monede................................130 9.7. Dobânzi şi dividende...........................................................................130 9.8. Impozitul pe profit...............................................................................131 9.9. Participaţii în filiale, în întreprinderi asociate şi în co-întreprinderi...............................................................................131 9.10. Tranzacţii f ără efect asupra trezoreriei .............................................131 Teste de autoevaluare .................................................................................139 Bibliografie ................................................................................................233

5

PREFAŢĂ

Lucrarea se adresează studenţilor, masteranzilor de la Facultăţile Economice, tuturor practicienilor care acţionează în domeniul economic ţinând cont de faptul că orice manager de succes este conştient de importanţa studiului elementelor de gestiune financiară a firmei, pentru a putea adopta deciziile optime.

Lucrarea prezintă idei deosebite cu accent de cercetare ştiinţifică, cu privire la ansamblul relaţional contabilitate-gestiune .

În încercarea de a vă oferi argumentaţii pentru rolul cunoaşterii domeniului gestiune financiară a firmei, lucrarea îşi propune abordarea acestei ştiinţe într-o manieră practică. şi oferă soluţii prompte pentru elaborarea deciziilor financiare în condiţii de maximă eficienţă şi eficacitate. O primă întrebare pe care trebuie să şi-o adreseze un manager financiar se referă la scopul activităţii sale.

Structurată pe 9 capitole, lucrarea tratează într-o manieră accesibilă principalele aspecte de ordin teoretic şi practic în domeniul gestiunii financiare a firmei, exemplificate prin multiple aplicaţii practice.

Fiecare capitol se definitivează cu un număr de teste de autoevaluare şi probleme, ingenios realizate, care vin să controleze perspicacitatea cititorului.

În redactarea lucrării de specialitate, se apelează la o bibliografie de specialitate, adecvată contextului abordat ţinând cont de faptul că legislaţia financiar-contabilă este într-o continuă modificare.

Se analizează finanţele întreprinderii, pornind de la informaţiile contabilităţii oferite de situaţiile financiare anuale: bilanţul, contul de profit şi pierdere şi notele explicative. Astfel se obţin informaţii pentru determinarea poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii şi calculul indicatorilor privind echilibrul financiar al firmei.

Prelucrarea şi valorificarea informaţiei contabil-financiare reprezintă o condiţie sine-qua-non a eficienţei economice. Procesele decizionale valorifică în mod curent informaţiile conţinute în situaţiile financiare anuale. Precizăm în acest context, analiza financiară aprofundată pe baza datelor bilanţului, a contului de rezultat, cu referire directă la abordări pe plan internaţional.

Bonitatea financiară a firmei este corelată cu rentabilitatea, lichiditatea, solvabilitatea şi riscul acesteia.

Consider că această lucrare va fi primită cu real interes de către cititorii care doresc să-şi completeze şi să-şi perfecţioneze cunoştinţele în domeniul finanţelor întreprinderii .

6

Capitolul I

STRUCTURA GESTIUNII FINANCIAR-CONTABILE A ÎNTREPRINDERII

1.1. Conceptul de gestiune financiar-contabile a întreprinderii Gestiunea financiară este „un ansamblu de decizii şi activităţi care concură la

reglarea şi ajustarea fluxurilor financiare şi a fondurilor, la gospodărirea resurselor financiare ale întreprinderii".

Alţi autori fac diferentă între gestiunea financiar-contabilă şi funcţia financiar-contabilă a întreprinderii, considerând gestiunea financiar-contabilă ca fiind expresia operaţională (practică) a funcţiei financiar-contabile, respectiv „gestiunea financiară ca expresie operaţională a funcţiei financiare a întreprinderii cuprinde mulţimea deciziilor, operaţiunilor de realizare a acestora, precum şi serviciile şi personalul chemat să le înfăptuiasca, decizii şi operaţiuni care se referă la procurarea capitalurilor necesare, la utilizarea lor, la obţinerea rezultatelor financiare, la repartizarea şi utilizarea acestora”.

Gestiunea financiar-contabilă este considerată de unii autori expresia operaţională (practică) a funcţiei financiar-contabile a întreprinderii, respectiv „un ansamblu de decizii, operaţiuni şi modalităţi de organizare a activităţii financiare în vederea procurării şi utilizării capitalurilor în scopul obţinerii, repartizării şi utilizării rezultatului final, respectiv profitului".

Activităţile pe care le presupune gestiunea financiar-contabilă, consideră B. Colasse, se caracterizează prin mare eterogenitate, unele având caracter „concret”, precum: gestiunea trezoreriei, colectarea de fonduri, realizarea investiţiilor, iar altele sunt numite de autor activităţi „intelectuale”, respectiv: previziunea şi analiza ocazionate de fundamentarea deciziilor financiare.

Pentru a defini gestiunea financiar-contabilă, susţin specialiştii, trebuie să se aibă în vedere trei elemente esenţiale: decizile financiare; operaţiunile financiare; cadrul organizatoric al activităţii financiare. Gestiunea financiară a întreprinderii „se referă la ansamblul de agenţi economici care realizează gestiunea patrimoniilor individuale în vederea maximizării valorii de piaţă a acestora, a creşterii averii acţionarilor”.1

În principal, mediul firmei este definit prin patru componente interdependente care influenţează activitatea întreprinderii, respectiv:

• Componenta industrial-comercială ce reflectă raporturile care se creează între întreprindere şi diferiţi parteneri în procesul de achiziţionare a factorilor de producţie şi de valorificare a bunurilor şi/sau serviciilor derivate din activitatea de exploatare;

• Componenta socială are în vedere relaţiile contractuale cu salariaţii şi sindicatele cu privire la încadrarea în muncă, utilizarea forţei de muncă, salarizarea şi alte drepturi sociale ale personalului;

• Componenta statală este reprezentată de ansambul obligaţiilor întreprinderii către bugetul de stat şi de raporturile născute ca urmare a finanţării bugetare sub formă de subvenţii sau diverse facilităţi fiscale ori ca urmare a conlucrării în

1 Stancu I., “Gestiunea financiară”, Editura Economică, Bucureşti, 1994, p.25

7

vederea elaborării strategiilor de dezvoltare economică a ramurilor de activitate din care face parte întreprinderea şi a economiei naţionale;

• Componenta financiară se referă la totalitatea relaţiilor dezvoltate de întreprindere cu piaţa financiară, în procesul de constituire şi utilizare a capitalurilor acesteia.

1.2. Decizia financiară. Cadrul organizatoric al compartimentului financiar-contabil

Orice decizie financiară trebuie să fie prudentă şi raţională. Deciziile financiare care fac obiectul gestiunii întreprinderii pot fi clasificate după numeroase criterii.

1. După corelarea problemelor de rezolvat cu soluţiile propuse distingem: • Decizii financiare de rutină - sunt adoptate pentru a rezolva probleme bine

cunoscute, repetitive, bine definite şi pentru care există soluţii alternative cunoscute. De obicei aceste decizii nu au un caracter complex şi se iau în condiţii de certitudine, implicând un efort redus.

• Decizii financiare adaptive - sunt mai complexe şi implică un anumit grad de incertitudine în ceea ce priveşte fenomenele sau procesele prevăzute a se realiza. Modul de rezolvare a problemelor este parţial cunoscute din experienţele anterioare, însă condiţiile viitoare în care urmează să se adopte aceste decizii se modifică faţă de cele deja cunoscute anterior.

• Decizii financiare inovative - sunt cele mai deficile de fundamentat deoarece ţin de modificările de strategie ale întreprinderii, au un orizont de timp mai îndepărtat, pot fi unice pentru că problemele de rezolvat nu au mai fost întâlnite în practica întreprinderii, iar soluţiile impun luarea în considerare a incertitudinii şi riscului.

2. După natura lor, deciziilor financiare sunt: • Decizii de investiţii - sunt acelea care implică convertirea capitalului din

forma bănească în forma materială, prin intermediul operaţiunilor de achiziţionare a activelor imobilizate şi circulante necesare întreprinderii. Operatiunile inverse, de transformare a capitalului aflat sub formă materială în diferite forme ale capitalului bănesc, sunt rezultatul deciziei de dezinvestiţii. Dezinvestirea constă în vânzarea şi încasarea contravalorii bunurilor matriale care, din diferite motive, prisosesc proceselor economice.

• Decizii de finanţare - sunt acelea prin care se selectează sursele de procurare a capitalului întreprinderii, astfel încât, să se asigure: un raport optim între capitalul propriu şi capitalul împrumutat, ţinând seama de costul împrumutului; echilibrul financar al întreprinderii prin constituirea resurselor permanente la nivelul nevoilor permanente şi a resurselor temporare corespunzător nevoilor temporare; protejarea întreprinderii împotriva riscurilor.

Cadrul organizatoric al activităţii financiar - contabile este diferit de la o întreprindere la alta, în funcţie de: mărimea acesteia, domeniul de activitate, complexitatea operaţiunilor financiare.

Compartimentul financiar-contabil oferă un ajutor valid managerului întreprinderii în ceea ce priveşte: reperarea, procurarea, conservarea, investirea, controlul, evaluarea resurselor băneşti ale întreprinderii. Pentru întreprinderile de mici dimensiuni, de obicei, un singur manager financiar acoperă toate responsabilităţile ce derivă din exercitarea funcţiei financiar-contabile.

8

În literatura americană, o astfel de persoană este numită trezorier (treasurer) şi se ocupă de: gestionarea lichidităţilor, raporturile cu banca, procurarea resurselor de finanţare, gestiunea creditelor comerciale, distribuirea dividendelor, gestiunea poliţelor de asigurare.

Întreprinderile de mari dimensiuni, în schimb, dispun de o funcţie financiar-contabilă structurată, dată de complexitatea deciziilor şi de necesitatea de a recurge la analize şi instrumente sofisticate. De obicei, în cadrul acestei funcţii, alături de trezorier este prezent şi o persoană cu atribuţii de control (controller). Trezorierul se ocupă de procurarea resurselor şi gestiunea lichidităţilor, în timp ce sarcinile persoanei cu atribuţii de control sunt cu precădere orientate spre a verifica dacă aceste resurse au fost utilizate în mod eficient. Astfel, atribuţiile acestei persoane vizează: activităţi de contabilitate şi bilanţ, audit intern, salarii, elaborarea bugetului, raporturile cu administraţia financiară etc.

1.3. Relaţia întreprindere-mediu exprimată prin fluxuri Întreprinderile dezvoltă un sistem de relaţii cu terţii, numiţi în literatura

anglosaxonă stakeholders, reprezentaţi de furnizori, clienţi, creditori, organismele publice, organizaţii civile etc. Întreţinerea acestui sistem complex de relaţii cu mediul, dictată de necesitatea atingerii obiectivelor pe care întreprinderea şi le-a fixat, presupune schimburi între întreprindere şi mediu, cu ocazia cărora se transferă bunuri şi monedă. Aceste transferuri sunt cunoscute în literatura de specialitate sub numele de fluxuri (materiale, băneşti, de forţă de muncă, informaţonale, decizionale etc.). Având în vedere că la începutul procesului de producţie transferul şi respectiv fluxurile vin din spre mediu spre întreprindere, iar la încheierea ciclului de producţie operaţiunile de transfer şi fluxurile sunt orientate din spre întreprindere spre mediu, numeroşi autori clasifică aceste fluxuri în:

• Fluxuri de intrare (input); • Fluxuri de ieşire (output). Gestiunea financiară se ocupă cu precădere de fluxurile băneşti, care

exprimă operaţiunile de folosire a banilor în transferurile mediu - întreprindere şi invers. Astfel, la începutul proceselor de producţie banii sunt transformaţi în factori de producţie, iar la încheierea ciclului productiv produsele şi/sau serviciile întreprinderii sunt transformate în bani.

Unii autori consideră întreprinderea ca un „nod al fluxurilor”, întrucât pentru realizarea obiectului său de activitate şi pentru a obţine performanţe economico-financiare întreprinderea dezvoltă fluxuri băneşti şi reale, ca urmare a legăturilor cu piaţa factorilor de producţie, consumatorii, piaţa financiară, statul.

Fluxurile băneşti autonome se nasc şi ca urmare a remunerării „furnizorilor” de capital prin plata dividendelor (acţionarii) şi a dobânzilor (creditorii).

Relaţia întreprinderii cu bugetul statului implică existenţa fluxurilor băneşti autonome, în ambele sensuri, adică: prin vărsarea către buget a obligaţiilor fiscale (impozite şi taxe) sau prin încasarea subvenţiilor, primelor de export. Când întreprinderea desfăşoară activităţi de comerţ exterior, fluxurile băneşti capătă şi forma fluxurilor valutare. Se poate afirma că fluxurile băneşti legate de activitatea economică a întreprinderii sunt generate de:

• operaţiunile de procurare şi utilizare a capitalului, în conformitate cu necesităţile pe care le reclamă buna derulare a fluxurilor reale, şi operaţiunile de recuperare integrală a capitalului;

9

• obţinerea şi folosirea profitului.

1.4. Conceptul de capital al întreprinderii Capitalul este elementul esenţial pentru existenţa şi funcţionarea unei

întreprinderi. Ansamblul activităţilor care trebuie organizate şi desfăşurate la nivelul întreprinderii pentru mobilizarea oportună, alocarea raţională, potrivit unor metode şi tehnici specifice, şi pentru utilizarea eficientă a capitalului necesar funcţionării normale şi atingerii obiectivelor întreprinderii poartă numele de fenomen financiar.

În activitatea întreprinderii capitalurile parcurg un ciclu financiar pe care îl încheie prin transformarea lui succesivă din formă bănească, în formă materială, revenind, în final, la forma bănească.

1.5. Conceptul de ciclu financiar al întreprinderii Literatura de specialitate menţionează existenţa a trei cicluri financiare,

respectiv: ciclul de investiţii, ciclul de exploatare şi ciclul operaţunilor financiare. În cadrul ciclului de investiţii se constituie capacitatea de producţie a

întreprinderii, ceea ce determină transformarea banilor (disponibil de casă, finanţări de la terţi etc.), ca primă formă de manifestare a capitalului, cumpărare sau decontarea cheltuielilor ocazionate de realizarea în regie proprie a unor elemente de activ imobilizat, în bunuri materiale. Ca urmare a exploatării capacităţilor de producţie astfel constituite, o parte din valoarea activelor imobilizate se transferă prin operaţiuni de exploatare în mod treptat, pe durata mai multor ani, în valoarea bunurilor şi/sau serviciilor obţinute (amortizarea). Acestea la rândul lor sunt oferite spre vânzare, iar încasarea contravalorii lor permite revenirea la forma bănească a capitalului.

Caracteristic, ciclului de investiţii este faptul că bunurile materiale realizate în cadrul său reprezintă baza tehnică a ciclului de exploatare, care se crează, în general, într-o perioadă lungă de timp.

Ciclul de exploatare este cel în care are loc întregul proces de aprovizionare, producţie, comercializare şi încasare a contravalorii produselor rezultate. Prin achiziţionarea materiilor prime, materialelor, combustibilului, energiei etc. se constituie activele circulante ale întreprinderii. Livrarea şi încasarea produselor finite obţinute din procesul de fabricaţie permit revenirea capitalului la forma bănească.

Ciclul operaţiunilor financiare se formează atunci când se primeşte sau se restituie un împrumut, ca urmare a unor relaţii între întreprindere şi instituiile financiare. Relaţiile de împrumut dintre o întreprindere şi o bancă se pot stabili şi în sens invers dacă întreprinderea dispune de un disponibil bănesc pe care doreşte să îl valorifice prin plasamente la acea bancă. Acest disponibil apare atunci când se crează un decalaj temporal între fluxurile băneşti şi cele reale (când furnizorii acordă un termen de plată întreprinderii, când întreprinderea recuperează într-un termen cât mai scurt creanţele de la clienţi, când se scurtează perioada cuprinsă între momentul în care întreprinderea plăteşte furnizorii şi momentul în care recuperează creanţele clienţi).

1.6. Funcţia financiar-contabilă a întreprinderii Funcţia financiar-contabilă este reprezentată de totalitatea raporturilor ce privesc

constituirea şi utilizarea capitalurilor întreprinderii. Necesitatea unei astfel de funcţii

10

derivă din multitudinea relaţiilor şi fluxurilor care se stabilesc între întreprindere şi piaţa financiară. Aceasta prezintă importanţă pe parcursul întregului ciclu de viaţă al întreprinderi, deoarece datorită exercitării sale se poate asigura informarea corectă cu privire la: potenţialul de producţie şi de comercializare al întreprinderii, necesarul de resurse, modului de gestionare a resurselor.

Rolul operaţional al funcţiei financiar-contabile se concretizează în adoptarea unor decizii de constituire a capitalurilor, de utilizare a lor, fapt care implică negocierea creditelor bancare în vederea contractării unor împrumuturi, vânzare de acţiuni, încasarea clienţilor, plata furnizorilor etc.

Rolul funcţional constă în înregistrarea, tratarea, analiza şi difuzarea informaţiilor necesare gestiunii întreprinderii şi acordarea asistenţei de specialitate celorlalte funcţii ale întreprinderii.

Rolul politic al funcţiei financiar-contabile se referă la faptul că activitatea financiară a întreprinderii se desfăşoară ţinând seama de constrângerile sociale, economice, politice care se exercită asupra întreprinderii şi care nu pot fi neglijate.

Activităţile specifice funcţiei financiar-contabile se grupează în: • Activităţi care privesc în mod direct capitalul, precum: emiterea de acţiuni şi

obligaţiuni, vânzarea şi încasarea contravalorii lor, contractarea şi rambursarea creditelor;

• Activităţi cu efect indirect asupra capitalului, respectiv: asigurarea evidenţei contabile, realizarea lucrărilor de analiză şi control.

Între funcţia financiar-contabilă şi celelalte funcţii ale întreprinderii (de producţie, comercială, de personal) există legături, toate conectându-se cu mediul extern al întreprinderii prin intermediul fluxurilor reale şi a fluxurilor băneşti. Sectorul de producţie achiziţionează de la furnizori, cu ajutorul mijloacelor bănesti alocate de sectorul financiar, factorii de producţie necesari desfăşurării procesului de producţie şi obţinerii produselor finite.

Produsele finite sunt încredinţate sectorului de comercializare care le pregăteşte pentru vânzare, cu ajutorul unor mijloace băneşti puse la dispoziţie de sectorul financiar.

Încasarea contravalorii produselor finite vândute de către sectorul comercial permite sectorului financiar din întreprindere să-şi reconstituie mijloacele băneşti consumate. În consecinţă, sectorul financiar asigură cu mijloace băneşti celelalte sectoare şi îşi formează resursele din vânzarea produselor/serviciilor către parteneri sau de pe piaţa financiară. Orice dezechilibru la nivelul funcţiei financiar-contabile a întreprinderii pune în pericol funcţionalitatea întreprinderii în ansamblul ei.

1.7. Obiectivele gestiunii financiar-contabile a întreprinderii Se cunosc următoarele obiective ale gestiunii financiar-contabile a

întreprinderii : • Asigurarea securităţii întreprinderii, respectiv echilibrul finanicar al

întreprinderii, prin nivelul fondului de rulment, coeficientului de îndatorare şi a nivelului încasărilor;

• Garantarea profitabilităţii, ca expresie a eficienţei folosirii capitalurilor, ilustrată în ratele de rentabilitate economică şi finanicară;

• Asigurarea flexibilităţii întreprinderii, respectiv a capacităţii acesteia de a se adapta circumstanţelor dificile (flexibilitate defensivă), prin neutilizarea integrală

11

a capacităţii de autofinanţare şi de îndatorare sau de a valorifica oportunităţile de obţinere şi sporire a profitului, a cifrei de afaceri (flexibilitate ofensivă).

Creşterea valorii întreprinderii este instrumentul cel mai eficace pentru a măsura succesul întreprinderii în materie de gestiune financiar-contabilă. Unele întreprinderi îşi propun ca obiectiv al gestiunii financiar-contabile maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii, acesta în cazul în care:

• întreprinderea aparţine proprietarilor (acţionarilor, deţinătorilor de părţi sociale, antreprenorilor individuali) care sunt interesaţi să maximizeze valoarea investiţiilor lor;

• proprietarii ţin seama, în mod deosebit, de incertitudinile şi riscurile ce caracterizează mediul economic contemporan, de faptul că trecerea timpului are un cost, care poate diminua, pe termen lung, valoarea întreprinderilor.

Realizarea obiectivelor anterior menţionate implică utilizarea unor tehnici financiar-contabile adecvate, care să permită conducerea întreprinderii să fie valorificate orice oportunităţi de sporire a cifrei de afaceri, de diminuare a costurilor şi de minimizare a riscurilor.

1.8. Contabilitatea-sursă informaţională pentru elaborarea deciziilor financiare

O gestiune financiară realizată în scopul elaborării unui diagnostic financiar, care să permită adoptarea unor decizii şi stabilirea unor previziuni financiare se bazează în primul rând pe de date şi informaţii provenite din situaţiile financiare ale întreprinderii, dar nu se poate limita doar la acestea.

Gestiunea financiară are ca punct de plecare documentele reprezentative ale imaginii fidele a întreprinderii prezentată partenerilor interni şi externi:

1) Partenerii interni: a) Managerii, al căror obiectiv este asigurarea rentabilităţii capitalurilor

investite şi a perenităţii întreprinderii, prin menţinerea şi creşterea mijloacelor de producţie.

b) Salariaţii, dimensiunea umană a productivităţii şi a supravieţuirii întreprinderii, sunt interesaţi de stabilitatea şi profitbilitatea întreprinderii.

2) Partenerii externi: a) Investitorii (acţionarii) actuali sau potenţiali, care doresc să-şi minimizeze

riscurile şi să-şi rentabilizeze capitalurile, sunt interesaţi în evaluarea corelaţiei risc-beneficiu. Cunoştinţele de care dispun aceştia depind de poziţia lor faţă de întreprindere: dacă ei lucrează în întreprindere sau deţin o participare însemnată, diagnosticul va fi mai bogat decât dacă ei cunosc doar simple date publicate.

b) Instituţiile financiare, precum băncile şi alte organisme de creditare, doresc să-şi recupereze şi să-şi rentabilizeze fondurile pe care le-au încredinţat întreprinderii, fiind interesaţi de indicatorii de performanţă, de riscurile financiare şi de capacitatea de rambursare a acesteia.

c) Furnizorii şi alţi creditori comerciali sunt interesaţi în evalurea solvabilităţii pentru continuarea şi dezvoltarea relaţiilor comerciale.

d) Clienţii sunt interesaţi în evaluarea continuităţii activităţii întreprinderii pentru colaborări pe termen lung.

e) Statul este dublu interesat pentru prezentarea fidelă a patrimoniului, a rezultatului şi a situaţiei financiare a întreprinderii, deoarece trebuie să opereze

12

prelevări şi să verse printr-un fel de impozit negativ subvenţii şi ajutoare sociale sau fiscale directe, care sunt considerate drept surse de finanţare.

Imaginea fidelă a patrimoniului unei întreprinderi este asigurată de contabilitatea generală, care oferă informaţiile necesare analizei financiare prin situaţii financiare anuale ce se bazează pe un suport ce răspunde exigenţelor reglementărilor româneşti armonizate cu Directiva a IV-a a C.E.E. şi cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, O.M.F.P. 1752/2005, care cuprinde următoarele documente egale ca importnţă:

1. Bilanţul; 2. Contul de profit şi pierdere; 3. Situaţia modificării capitalurilor proprii; 4. Situaţia fluxurilor de trezorerie (numerar); 5. Politici contabile şi note explicative. Obiectivul situaţiilor financiare este furnizarea de informaţii despre poziţia

financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare a întreprinderii în exerciţiul financiar încheiat şi se prezintă în raportul anual, alături de raportul administratorilor şi raportul auditorilor financiari (cenzorilor).

Informaţia contabilă oferită de aceste documente este adaptată şi prelucrată în cadrul analizei financiare în funcţie de obiectivele vizate, trebuind să fie inteligibile, relevante, credibile, comparabile, complete şi să asigure eficienţa necesară printr-un raport cost-beneficiu optim utilizatorilor.

� Bilanţul este documentul contabil de sinteză care „fotografiază”, la un moment dat, situaţia patrimonială şi financiară a unei întreprinderi. El redă, sub formă de tabel sau în listă, ansamblul resurselor de care dispune întreprinderea la o anumită dată, ca şi utilizările acestora la aceeaşi dată, indicând rezultatul pe care l-a obţinut întreprinderea în cursul exerciţiului financiar.

Din bilanţ se desprinde originea şi folosirea fondurilor de care dispune întreprinderea: originea fondurilor o constituie capitalurile proprii (ce aparţin acţionarilor şi asociaţilor, provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli) şi datoriile (de exploatare, financiare) şi sunt cuprinse în pasivul bilanţului.

Utilizările fondurilor puse la dispoziţia întreprinderii, cu titlu durabil sau activ imobilizat, şi utilizările cu titlu provizoriu şi ciclic, sau activ circulant, sunt prezentate în activul bilanţului.

Bilanţul reflectă poziţia financiară a întreprinderii şi oferă informaţii despre capacitatea acesteia de a degaja fluxuri viitoare de numerar şi echivalente de numerar şi despre necesităţile viitoare de resurse.

Contul de rezultat regrupează, sub formă de tabel sau în listă, cheltuielile şi veniturile exerciţiului structurate pe categorii (exploatare, financiare, extraordinare), astfel încât permite determinarea ca sold a rezultatelor (profitul sau pierderea) pe tipuri de activităţi.

Contul de rezultat arată performanţa întreprinderii, respectiv, capacitatea de a genera profit, care se exprimă prin aptitudinea acesteia de a genera fluxuri viitoare de numerar (venituri) prin utilizarea resurselor existente (cheltuieli ale perioadei), permiţând să se stabilească gradul de eficienţă în utilizarea de noi resurse.

� Situaţia modificării capitalurilor proprii prezintă toate variaţiile pe care le-au suferit capitalurile proprii între momentul de început şi cel de sfârşit al exerciţiului

13

financiar, permiţând analiza capacităţii de menţinere a capitalului şi a rezultatului final (profitul sau pierderea).

� Situaţia fluxurilor de numerar oferă informaţii despre capacitatea întreprinderii de a genera numerar şi echivalente de numerar din activitatea de exploatare şi din activitatea investiţională şi modul de utilizare a acestora.

� Notele explicative şi politicile contabile prezintă informaţii despre bazele de întocmire a situaţiilor financiare şi politicile contabile adoptate, completează şi detaliază toate informaţiile prezentate în celelalte documente de raportare financiară şi prezintă, narativ sau prin tabele de analiză, situaţii şi indicatori care nu sunt prezentate în altă parte.

Notele explicative, în număr de 10, trebuie prezentate sistematic şi cuprind informaţii detaliate care să servescă analizei ulterioare, şi împreună cu celelalte documente de sinteză să ofere, conform Planului Contabil General, imaginea fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatului întreprinderii în exerciţiul financiar încheiat.

1.9. Relaţia gestiune financiară-analiză financiară Oiectivele gestiunii financiare situiază pe primul loc securitatea întreprinderii,

nu numai solvabilitatea, respectiv, capacitatea de a face faţă scadenţelor, dar şi flexibilitatea, adică o structură financiară care să lase suficientă supleţe gestiunii, furnizându-i fondurile necesare exploatării curente, cu riscurile aferente.

Analiza financiară foloseşte instrumente şi mijloace specifice pentru aprecierea situaţiei financiare a întreprinderii în vederea adoptării unor decizii coerente de gestiune, urmăreşte diagnosticarea situaţiei financiare pentru fundamentarea politicii economico-financiare şi a strategiei întreprinderii.

Analiza financiară poate fi considerată ca prima etapă a gestiunii financiare, fiind necesară în studiul echilibrului financiar, al rezultatelor întreprinderii, în evaluarea rentabilităţii şi riscurilor, în studiul fluxurilor financiare, în studiul proiectelor de investiţii şi în elaborarea prognozelor.

Pe baza rezultatelor analizei financiare se pot adopta decizii financiare, atât în cadrul gestiunii financiare pe termen lung (deciziile privind investiţiile, finanţarea şi repartizarea profitului), cât şi în cadrul gestiunii financiare pe termen scurt (deciziile de trezorerie, gestiunea trezoreriei şi a ciclului de exploatare).

Utilizată într-o optică de investiţii bursiere, analiza financiară serveşte la evaluarea întreprinderii pe baza beneficiilor previzionale, pe baza capitalizării bursiere, ceea ce presupune acordarea unei valori întreprinderii, care va servi gestionarilor de portofolii fiind obligatorie în cazul întreprinderilor cotate la bursă.

Analiza financiară este tot mai mult considerată ca un demers al diagnosticului global strategic, în care trebuie să se introducă aspecte suplimentare privind mediul economic şi social, precum şi elemente de ecologie.

Teste de autoevaluare 1. Care este definiţia mediului întreprinderii? 2. Cum se structureză ciclul activităţii unei firme? 3. Cum definiţi funcţia financiar-contabilă? 4. Care sunt obiectivele gestiunii financiar-contabile ale întreprinderii şi cum se

defineşte gestiunea finaciar-contabilă? 5. Cum caracterizaţi deciziile şi operaţiunile financiare?

14

6. Care sunt asemănările şi deosebirile între gestiunea financiară şi analiza financiară?

7. Care este sursa informaţională pentru elaborarea deciziilor financiare? 8. Care sunt utilizatorii de informaţii financiar-contabile?

15

Capitolul II SURSELE ŞI MODALITĂŢILE DE FINANŢARE ALE

ÎNTREPRINDERII

2.1. Clasificarea surselor de finanţare ale întreprinderii Sursele de finanţare ale unei întreprinderi pot fi clasificate astfel: 1. surse de finanţare pe termen lung, care se clasifica: • capitaluri proprii se formează la înfiinţare, se modifică prin creşteri sau

diminuări şi se lichidează la încetarea existenţei ei. Se formează din contribuţii externe şi din contribuţii interne:

• contribuţiile externe se referă la aportul proprietarilor şi, eventual, aporturi ale statului, colectivităţilor sau ale unor organisme specializate;

• contribuţiile interne se referă, de regulă, la capacitatea de autofinanţare a firmei.

2. datorii pe termen lung şi mediu (capitaluri împrumutate pe termen mediu şi lung). Au o exigibilitate mai mare de un an, fiind destinate să finanţeze investiţiile de procurare a elementelor de capital fix şi a celor de capital circulant cu caracter de permanenţă. Acestea se pot grupa astfel:

• credite pe termen mediu şi lung; • împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni; • leasingul - este o foarte bună metodă de finanţare în principal datorită

operativităţii cu care poate satisface necesităţile financiare ale agenţilor economici şi persoanelor fizice deopotrivă. Astfel, pot fi evitate procedurile complicate ale contractării unor credite bancare, proceduri ce uneori presupun imobilizarea unor elemente ale patrimoniului societăţii sau celui privat, pentru constituirea de garanţii. Leasing-ul presupune existenţa unui furnizor, a societăţii finanţatoare (societatea de leasing) şi a unui utilizator. În esenţă operaţiunea de finantare prin leasing presupune ca societatea de leasing cumpară de la furnizor bunul solicitat de către utilizator si cedează folosinta acestuia din urmă pentru o anumită perioadă de timp îin schimbul unei redevenţe lunare.

3. Surse de finanţare pe termen scurt Acestea sunt: • mobilizarea creanţelor prin factoring sau scontare. • Factoringul constă în posibilitatea exportatorilor de a ceda o parte din

creante sau a le ceda în totalitatea lor unor institutii specializate în operatiuni de acest gen pe baza unui contract de factoring în schimbul cedării unui comision. Este definit ca un produs financiar complex care combină creditarea, asumarea riscului de neâncasare a creanţelor, servicii de urmărire şi încasare a creanţelor, precum şi evidenţa contabilă a creanţelor.

• este o tehnică de transformare în lichidităţi a creanţelor rezultate în urma livrării bunurilor sau a prestării serviciilor. Factoringul este privit si ca un contract incheiat intre furnizorul de marfuri sau prestatorul de servicii (denumit aderent in cadrul acestui contract) si factor (care poate fi o societate bancara sau o institutie financiara specializata), prin care creantele aderentului din vanzari de bunuri sau

16

prestari de servicii sunt preluate de factor spre a fi mai apoi încasate de către acesta de la debitori.

• Scontarea este operaţiunea prin care beneficiarul unei cambia o cedează unui alt beneficiar (de regulă banca) în schimbul valorii actuale a cambiei. Agenţii economici apelează la această operaţiune atunci când au nevoie de lichidităţi şi nu mai pot aştepta până la scadenţă. Banca percepe unei cambia un commission, scontul (dobânda percepută de la scontare până la scadenţă) şi o garanţie care va fi restituită în momentul încasării cambiei.

• Valoarea scontului ce trebuie plătit băncii se determină pe baza relaţiei:

365

NzTsVnS

××= , unde:

S = scontul; Vn = valoarea nominală a cambiei; Ts = taxa scontului; Nz = numărul de zile de la scontare până la scadenţă.

• creditele de trezorerie – sunt credite pe termen scurt, de până la un an şi au ca scop finanţarea ciclului de fabricaţie şi comercializare; Ele se împart în două categorii:

• avansuri în cont curent – reprezintă facilitatea acordată de bănci clienţilor lor de a putea plăti într-o anumită limită stabilită, chiar dacă aceştia nu au disponibilităţi în contul curent. Limita până la care se pot face plăţi se numeşte “overdraft”. Suma creditului (a descoperirii de cont curent) evoluează în funcţie de modificările soldului contului curent; aceste avansuri în contul curent reprezintă o siguranţă în ceea ce priveşte efectuarea plăţilor, dar implică şi o serie de costuri mult mai mari decât la creditele obişnuite, costurile reflectând dobânzile plătite în funcţie de evoluţia soldului contului curent.

• creditele specializate – sunt utilizate pentru acoperirea unor necesităţi ale procesului de producţie sau pentru finanţarea producţiei destinată exportului sau instituţiilor publice .

2.2. Costul capitalurilor Sursele de formare a capitalului implică un anumit cost, fie că sunt utilizate

pentru formarea capitalului propriu, fie că duc la constituirea capitalurilor împrumutate.

Preţul capitalului propriu îl reprezintă dividendele care trebuie să fie destul de mari aşa încât să existe satisfacţie maximă deoarece acţionarii nu îşi vor valorifica banii dacă obţin un venit suficient, ci vor fi determinaţi să îşi vândă acţiunile şi să îşi plaseze capitalul într-o altă afacere. Dividendele reprezintă costul capitalului propriu. Costul ridicat al capitalurilor este expresia eficienţei economice. Costul ridicat al capitalurilor împrumutate este dat de faptul că băncile au devenit societăţi comerciale, fiecare urmărindu-şi interesul de a obţine profit, în timp ce statul, deţinătorul capitalurilor proprii al multor întreprinderi, nu are decât să se mulţumească cu profitul rămas după remunerarea datoriilor faţă de bănci.

Preţul capitalului împrumutat diferă în funcţie de durata creditului, de cine oferă creditul şi de cererea şi oferta de capital de pe piaţă. Costul capitalului împrumutat îl reprezintă cheltuielile cu dobânzile plătite. Costul capitalului propriu (dividendele) şi costul capitalului împrumutat (cheltuielile cu dobânzile) formează costul capitalului total.

17

Costul mediu ponderat al capitalului total se poate determina cu relaţia:

CMPK = k × )Ti1(XDTMLCP

DTMLr

DTMLCP

CP −+

×++

, unde:

CMPK = costul mediu ponderat al capitalului; K = costul capitalului propriu (rata dividendelor); r = costul capitalului împrumutat (rata medie a dobânzii); DTML = Datorii pe termen mediu şi lung; Ti = cota impozitului pe profit.

Aplicaţie: Să se calculeze costul mediu ponderat al capitalului total al unei firme din România, în condiţiile unei cote a impozitului pe profit de 16% şi care prezintă următoarele date:

Finanţare Valoare (ron) Cost (%)

CP 5 000 15% DTML 6 000 13%

Rezolvare:

CMPK = k × )Ti1(XDTMLCP

DTMLr

DTMLCP

CP −+

×++

,

K = 15% r = 13% CP = 5 000 lei DTML = 6 000 lei ti = 16%

CMPK = 0,15× =−×+

×++

)16,01(60005000

600013,0

60005000

500012,64%

Dacă se are în vedere şi dobânda costului capitalurilor împrumutate, dobânda se poate exprima fie în sumă absolută, fie sub formă de rată în procent. Dobânda exprimată sub formă absolută se calculează pe baza releţiei:

D = C0 × n × i, unde: D = dobânda exprimată în sumă absolută; n = durata creditului; i = rata dobânzii

Dobânda simplă - dacă persoana P2 doreşte să utilizeze un capital ce îi aparţine persoanei P1 atunci P2 trebuie să plătească lui P1 o sumă de bani denumită generic dobândă. Cu alte cuvinte dobânda D este o funcţie de capital C şi durată t. Deci: D=f(c, t). În principiu funcţia f este crescătoare. Dobânda se numeşte simplă dacă se plăteşte o singură dată şi dacă este proporţională cu durata plasamentului.

Formula de calcul în acest caz este: D = C × i × t, unde

i = rata dobânzii t = durata plasamentului (de exemplu perioada utilizării unui împrumut)

Observaţie. Parametrii i şi t trebuie raportaţi la aceleaşi unităţi de timp (dacă i este rată anuală atunci t trebuie să reprezinte numărul de ani; dacă i este rată trimestrială, t va reprezenta număr de trimestre, ş.a.m.d.)

Dobânda simplă se calculează şi se plăteşte o singură dată. Majoritatea sunt obişnuiţi şi cu o altă expresie a dobânzii şi anume cea de dobândă capitalizată (în

18

limbaj popular „dobândă la dobândă”). În terminologia de specialitate acest termen se mai întâlneşte şi sub denumirea de dobândă compusă. Aplicarea unui regim de dobândă capitalizată înseamnă, de fapt, că dobânda se calculează periodic, iar la sfârşitul fiecărei subperioade capitalul iniţial se măreşte cu valoarea dobânzii.

Practic regimul de dobândă capitalizată utilizat într-un plasament constituie o succesiune de operaţiuni în regim de dobândă simplă care modifică periodic (datorită faptului că dobânda nu se plăteşte pe fiecare subperioadă) capitalul iniţial.

Dobânda simplă se determină cu ajutorul unei dintre următoarele relaţii: 1.dacă perioada pentru care se acordă creditul este exprimată în ani, formula

de clacul este:

Ds = 100

inCo ××, unde

Ds = dobânda simplă; Co = capitalul împrumutat; n = numărul de ani; i = rata dobânzii.

2.dacă perioada creditării este exprimată în luni, formula de calcul pentru dobânda simplă este:

Ds =10012

inCo

×××

, unde

n = numărul de luni. 3.dacă durata pentru care se acordă creditul este exprimată în zile, formula

de calcul pentru dobânda simplă este:

Ds =100360

inCo

×××

, unde

n = numărul de zile. Dobânda compusă se calculează cu ajutorul relaţiei:

Dc = Cn – C0, unde: Dc = dobânda compusă; Cn = capitalul la finele anului; C0 = capitalul împrumutat iniţial.

iar Cn = C0(1+i)n

unde: i = rata dobânzii; n = durata creditului.

Valorile (1+i)n se numesc „factor de actualizare” şi se găsesc în tabelele financiare în scopul simplificării calculelor. Creditele (capitalurile împrumutate) pe termen mediu şi lung pot fi rambursate, funcţie de realizarea planului de rambursare stabilit cu unitatea bancară, astfel:

1. plan de rambursare cu amortisment (partea anuală restituită din credit) constant sau cu rate anuale descrescătoare:

S.C. „Sonyx” S.A. împrumută 30.000 lei, cu o rata a dobânzii de 8% pe an, pe o perioadă de 5 ani. Să se întocmească planul de rambursare cu amortisment constant.

19

An Creditul nerambursat

Amortismentul Dobânda Anuitatea (Am+Dobânda)

0 30.000 - - - 1 24000 6000 2400 8400 2 18000 6000 1920 7920 3 12000 6000 1440 7440 4 6000 6000 960 6960

5 - 6000 480 6480

Amortismentul se determină cu relaţia:

Am = n

C0 , unde:

Am = amortismentul; Co = capitalul împrumutat; n = numărul de ani.

Am = =5

300006000 lei/an

2. rambursarea creditului la sfârşitul perioadei: Pentru aceleaşi date de mai sus se va întocmi planul de rambursare a

creditului dar în condiţiile în care acesta se restituie integral la finele perioadei:

An Creditul nerambursat

Amortismentul Dobânda Anuitatea (Am+Dobânda)

0 30000 - - - 1 30000 0 2400 2400 2 30000 0 2400 2400 3 30000 0 2400 2400 4 30000 0 2400 2400

5 - 30000 2400 32400 Teste de autoevaluare

1. Cum se pot clasifica sursele de finanţare ale unei firme? 2. Definiţi şi explicaţi în ce constă factoringul şi scontarea ca surse de finanţare pe

termen scurt? 3. Ce reprezintă costul capitalurilor? 4. Care este formula de calcul pentru dobânda simplă şi dobânda compusă?

Aplicaţii propuse şi rezolvate

1. Să se calculeze dobânda simplă pe care o va plăti o firmă pentru un împrumut de 30000 lei pe următoarele durate:

a. pe 3 ani; b. pe 1 an şi 5 luni; c. pe 245 zile Rezolvare: a) C0 = 30000

i = 10% n = 3 ani.

20

Ds = 100

inCo ××= =××

100

10,033000090 lei

b) Ds = 100

inCo ××= =

×××

10012

10,0luni173000042,5 lei

c) Ds =100360

inCo

×××

= 100360

10,024530000

×××

= 204 lei

2. O firmă ia un credit de 30 000 lei pentru perioada de 3 ani cu o rată a dobânzii de 30%. Dobânda se plateşte la sfârşitul celor 3 ani, odată cu rambursarea împrumutului. Dobânda se va calcula având în vedere că are loc capitalizarea sa. Se vor determina dobânzile anuale, dobânda totală şi capitalul împrumutat la sfârşitul fiecărui an.

Rezolvare: C0 = 30 000 n = 3 ani i = 30%

An Creditul nerestituit

Rata dobânzii

Dobânda anuală

Capitalul datorat la finele

anului 1 30000 0,3 9000 39000 2 39000 0,3 11700 50700 3 50700 0,3 15210 65910 TOTAL - - 35910

3. Să se determine dobânzile anuale, dobânda totală şi capitalul împrumutat la sfârşitul fiecărui an, utilizând factorul de capitalizare (1+i)n şi capitalul iniţial împrumutat Co.

An

Capit. împrumutat la începutul

perioadei

Coeficient de capitalizare

(1+i)n

Capital la finele anului

Cn = C0 (1+i)n

Dobânda compusă Dn = Cn-

C0

Dobânda anuală

1 30000 (1+0,3)1 39000 9000 9000 2 30000 (1+0,3)2 50700 20700 11700 3 30000 (1+0,3)3 65910 35910 15210 TOTAL - - - - 35910

4. În situaţia în care capitalizarea dobânzii se va face trimestrial, se va determina dobânda şi capitalul împrumutat la sfârşitul fiecărui trimestru, pentru un împrumut a cărui valoare este de 30000 lei, i = 30% pe an şi n = 3 ani.

Rata dobânzii trimestriale = 4

%30= 7,5%

Nr. de trimestre de creditare = 3 x 4 trim/an = 12 luni.

An

Capit. împrumutat la începutul

perioadei

Rata dob. Trim.

Dob.Trim. Capital

împrumutat la sf. Trim.

0 1 2 3 4

1 30000 7,5% 2250 32250

21

2 32250 7,5% 2419 34669 3 34669 7,5% 2600 37269 4 37269 7,5% 2795 40064 5 40064 7,5% 3005 43069 6 43069 7,5% 3230 46299 7 46299 7,5% 3472 49771 8 49771 7,5% 3733 53504 9 53504 7,5% 4013 57517 10 57517 7,5% 4314 61831 11 61831 7,5% 4637 66468 12 66468 7,5% 4985 71453

22

Capitolul III AMORTIZAREA CAPITALULUI

IMOBILIZAT ÎN ACTIVE CORPORALE ŞI NECORPORALE

Amortizarea capitalului imobilizat poate fi efectuată de unităţile care

desfasoară activităţi economice şi care imobilizează capital în active corporale şi necorporale supuse deprecierii, prin utilizare sau în timp, în scopul refacerii capitalului angajat, persoanele juridice fără scop lucrativ, care au dreptul potrivit legii, să desfasoare activităţi economice; acestea vor amortiza capitalul imobilizat numai pentru activităţile desfăşurate în scopul obţinerii de profit, şi pentru care, potrivit legii, acestea sunt plătitoare de impozit pe profit, persoanele fizice şi asociaţiile fără personalitate juridică care desfasoară activităţi în scopul realizării de venituri, şi care, potrivit legii sunt obligate să conducă evidenţa în partida simplă, sucursalele şi alte subunităţi cu sediul în Romania, apartinând unor persoane juridice cu sediul în strainatate.

3.1. Capitalul angajat şi supus amortizării Capitalul imobilizat supus amortizării se materializeaza prin bunurile şi

valorile destinate să deservească activitatea pe o perioada mai mare de un an şi care se consumă treptat. Capitalul imobilizat supus amortizării cuprinde 2 grupe:

a) active corporale; b) active necorporale. Activele corporale Tratamentul contabil şi modul de prezentare a informaţiilor financiare

privind imobilizările corporale fac obiectul IAS 16 Imobilizări corporale. Acestea sunt definite ca active deţinute de către întreprindere pentru a fi utilizate în activităţile de producţie, comerţ, prestări de servicii, pentru a fi date cu chirie sau în scopuri administrative şi care se aşteaptă să fie utilizate pe mai mult de un exerciţiu.

Recunoaşterea activelor imobilizate corporale, se face atunci când se îndeplinesc criteriile generale de recunoaştere:

• este probabilă generarea de beneficii economice viitoare; • evaluarea se poate face credibil. 3.2. Stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe Hotararea Guvernului nr. 105/2007 stabileste ca valoarea minimă de intrare

a mijloacelor fixe stabilită în conditiile Legii nr. 15/1994, este de 1800 lei. Pe de altă parte, valoarea ramasă neamortizată a mijloacelor fixe cu valoarea de intrare cuprinsă intre 1500 lei si 1800 lei, existente în patrimoniul operatorilor economici, fie se va recupera integral odată cu intrarea în vigoare a HG nr. 105/2007, fie se poate opta pentru recuperarea acestei valori, pe durata normală de functionare ramasă, potrivit prevederilor legale in vigoare.

3.3. Imobilizările corporale cuprind: a) terenuri, inclusiv investiţiile pentru amenajarea acestora; b) construcţii; c) instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii;

23

d) mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte active corporale.

a. Terenurile Terenurile sunt bunurile imobile care constau în parcele de pământ, cu sau

fără construcţii, ce aparţin unui proprietar. Terenurile se înregistrează în patrimoniu la valoarea stabilită în funcţie de

clasele de calitate, suprafaţă, amplasarea şi/sau alte criterii legale, la costul de achiziţie sau la valoarea aportului în natură.

Terenurile pot fi evidenţiate în contabilitate pe următoarele grupe: terenuri agricole, silvice, terenuri fără construcţii, terenuri cu zăcăminte, terenuri cu construcţii etc.

Amenajările de terenuri reprezintă investiţii efectuate pentru punerea în valoare a terenurilor, lacurilor, bălţilor, iazurilor şi alte lucrări asimilate. Tot ca amenajări de terenuri sunt considerate sistemele de irigaţii, de desecare, racordări la sistemele de alimentare cu energie etc.

Terenurile nu se amortizează, iar amenajările de terenuri se recuperează prin amortizare, prin includerea pe cheltuielile într-o perioadă de maximum 10 ani.

b. Construcţii Fac parte din această grupă şi constituie obiect de evidenţă, fiecare

construcţie (clădire sau construcţie specială) delimitată în spaţiu şi caracterizată printr-o anumită destinaţie funcţională.

În cazul unei construcţii cu mai multe destinaţii funcţionale, care nu pot fi delimitate între ele, întreaga construcţie se consideră un obiect de evidenţă şi se încadrează în grupa construcţiilor corespunzătoare destinaţiei funcţionale cu ponderea cea mai mare.

În componenţa construcţiei în afara elementelor sale principale de construcţie (fundaţie, pereţi, planşee, acoperiş) intră şi toate celelalte elemente care alcătuiesc un tot unic împreună cu clădirea propriu-zisă şi care concură la realizarea funcţiei pentru care a fost construită, şi anume:

a) scări, terase, şi alte elemente de construcţie propriu-zise; b) instalaţii interioare electrice de iluminat; c) instalaţii interioare sanitare (apă şi canalizare); „Construcţii speciale” sunt acele obiecte de construcţii care, nu îndeplinesc

caracteristicile de clădiri şi care au drept scop crearea condiţiilor pentru desfăşurarea proceselor de proceselor, comerţ sau servicii ori pentru activitatea instituţiilor.

În categoria „construcţii speciale” se includ: • piste şi platforme exterioare, sonde, platforme de foraj marin, terenuri de

extracţie minieră, centrale hidroelectrice, centre termoelectrice, centrale nucleare, căi de rulare, rampe de încărcare descărcare, puţuri, coşuri de fum, turnuri de răcire etc. (industriale);

• heleştee, iazuri, bazine, ecluze şi ascensoare, construcţii şi împrejmuiri pentru creşterea animalelor şi păsărilor, sere, solarii, padocuri etc. (agricole);

• baraje, diguri, lacuri artificiale etc. (hidro); • căi ferate, linii de tramvaie, alei, drumuri, autostrăzi cu accesoriile

(trotuare, borne, parcaje, parapeţi, marcaje, semne de circulaţie); piste pentru

24

aeroporturi; cheiuri şi estacade pentru acostarea navelor, docuri uscate; canale pentru navigare, funiculare, poduri, viaducte, apeducte;

• tuneluri, cabine etc. (transporturi şi telecomunicaţii) etc. c. Instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii c.1. Instalaţiile tehnice cuprind echipamente tehnologice şi aparate şi

instalaţii de măsurare, control şi reglare. Prin “echipamentele tehnologice”, formate din maşini, utilaje şi instalaţii de

lucru, se înţeleg acele mijloace de muncă care acţionează direct (mecanic, termic, chimic) asupra obiectelor muncii şi le modifică însuşirile materiale (caracteristicile fizice, chimice etc.).

În grupa „Echipamente tehnologice (Maşini, utilaje şi instalaţii de lucru)”, obiect de evidenţă se consideră orice maşină, aparat, agregat şi instalaţii cu toate dispozitivele, accesoriile, motoarele, împrejmuirea individuală şi fundaţia (dacă au fundaţie proprie).

Prin „aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare” se înţeleg acele aparate şi instalaţii care, în mod independent, se folosesc pentru operaţiuni de măsurare, încercări tehnologice, reglare şi comandă automată, analize, probe de laborator. Se consideră obiect de evidenţă distinct fiecare aparat pentru măsurarea tuturor felurilor de maşini, pentru încercările tehnologice şi controlul produselor, fiecare aparat sau instalaţie de comandă a unor procese tehnologice şi de lucru, fiecare instalaţie sau utilaj de laborator dacă nu constituie parte componentă a unui utilaj.

c.2 Mijloacele de transport sunt acele mijloace de muncă care prin mişcarea lor îndeplinesc funcţia de deplasare în spaţiu a bunurilor şi a persoanelor.

Din cadrul „mijloacelor de transport” fac parte: mijloace de transport feroviar, mijloace de transport auto, mijloace de transport naval, mijloace de transport aerian, mijloace pentru transportul urban de călători, utilaje şi instalaţii de transport şi ridicat, mecanisme de ridicat, mijloace de transport cu tracţiune animală.

c.3 Prin „Animale”, ca activ imobilizat, se înţeleg animalele de muncă şi de reproducere (cai, vaci de lapte şi tauri pentru reproducere, oi, măgari şi catâri etc.).

Nu se includ în această grupă, animalele tinere şi la îngrăşat, păsările şi coloniile de albine, animalele din circuri şi grădini zoologice.

c.4 În categoria „Plantaţii” se cuprind plantaţiile de pomi fructiferi, plantaţiile de viţă de vie, plantaţiile de hamei, răchităriile. Obiect de evidenţă se consideră fiecare plantaţie, pe specii şi nu fiecare pom, astfel: plantaţii de meri, pruni, gutui, duzi, migdali, castani; plantaţii de cireşi, vişini, piersici, aluni, caişi; plantaţii de nuci; plantaţii de agrişi, coacăze, trandafiri de dulceaţă; plantaţii de zmeură şi alţi arbuşti şi subarbuşti (muri, căpşuni, smochini); plantaţii de viţă de vie; plantaţii de hamei; plantaţii de protecţie şi de consolidare a terenurilor: foioase şi răşinoase; plopi, salcâmi şi sălcii; răchitării.

d. Mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte active corporale. Din această grupă fac parte unelte, dispozitive şi instrumente folosite în industrie, construcţii, agricultură, transporturi şi telecomunicaţii, circulaţia mărfurilor, pentru frizerie, coafură, cosmetică, accesorii de producţie, mobilier, aparatură birotică (maşini de scris, aparate de copiat) inventar gospodăresc (perdele, draperii, covoare).

25

Valoarea imobilizărilor corporale se recuperează prin amortizare (mai puţin „Terenurile”, care nu se amortizează). Valoarea amortizabilă este egală cu valoarea contabilă şi trebuie înregistrată în mod sistematic pe tot parcursul de viaţă utilă a activului.

Amortizarea se stabileşte prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii de intrare a imobilizărilor corporale. Ea se calculează pe bază unui plan de amortizare, de la data punerii în funcţiune şi până la recuperarea integrală a valorii lor de intrare, conform duratelor de viaţă utilă şi condiţiilor de utilizare a acestora.

Unitatea patrimonială poate utiliza unul din următoarele regimuri de amortizare:

- amortizarea liniară, aceasta se realizează prin includerea uniformă în cheltuielile de exploatare a unor sume fixe, stabilite proportional cu numarul de ani a duratei normale de utilizare a mijlocului fix. Amortizarea liniară se calculează prin aplicarea cotei anuale de amortizare la valoarea de intrare a mijloacelor fixe. Calculul amortizării în sistem liniar se aprobă de consiliul de administratie al agentului economic, respectiv de responsabilul cu gestiunea patrimoniului, la data punerii în functiune. Pentru construcţii amortizarea se va calcula întotdeauna în regim liniar.

- amortizarea degresivă, care presupune multiplicarea cotelor de amortizare lineară cu coeficienţii prevăzuţi de lege; aceşti coeficienţi sunt următorii:

• 1,5 – daca durata normala de utilizare a mijlocului fix de amortizat este intre 2 si 5 ani;

• 2,0 – daca durata normala de utilizare a mijlocului fix de amortizat este intre 5 si 10 ani;

• 2,5 – daca durata normala de utilizare a mijlocului fix de amortizat este mai mare de 10 ani.

Utilizarea acestui mod de calcul se aproba de consiliul de administratie al agentului economic, respectiv de responsabilul cu gestiunea patrimoniului, la data punerii in functiune.

- amortizarea accelerată, care constă în includerea în primul an de funcţionare, în cheltuielile de exploatare a unei amortizări de până la 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix respectiv. Valoarea ramasă de amortizat, dupa primul an de funcţionare, se recuperează după regimul liniar, prin raportare la numarul de ani de utilizare rămaşi.

Utilizarea regimului de amortizare accelerată se aprobă de Direcţia Generală a Finanţelor publice şi controlului financiar de stat, la propunerea scrisă a consiliului de administratie al agentului economic sau a responsabilului cu gestiunea patrimoniului, în cazul persoanelor juridice fară scop lucrativ, pe baza unei documentaţii de fundamentare.

Amortizarea aferentă imobilizărilor corporale se înregistrează în contabilitate ca o cheltuială.

Valoarea de amortizat a unui activ corporal trebuie repartizată sistematic pe durata sa de viaţă utilă. Din punct de vedere al IAS 16, această valoare de amortizat este egală cu diferenţa dintre valoarea de intrare şi valoarea reziduală. Această valoare reziduală trebuie revizuită cel puţin la fiecare închidere de exerciţiu şi dacă este necesar, schimbarea ei se înregistrează ca o schimbare de estimare, în conformitate cu IAS 8 Metode contabile, schimbări de estimări contabile şi erori.

26

Determinarea duratei de viaţă utilă a unei imobilizări amortizabile se face luînd în considerare următorii factori:

a) modul în care întreprinderea se aşteaptă să utilizeze activul (prin referinţă la capacitatea sau producţia fizică aşteptată de la acest activ);

b) uzura fizică aşteptată şi care este dependentă de elemente de exploatare precum cadenţa utilizării, programul de întreţinere etc.;

c) uzura morală care decurge din schimbări în producţia sau în evoluţia cererii e piaţă pentru produsele sau serviciile obţinute prin utilizarea activului respectiv;

d) limitele de natură juridică sau similare cu privire la utilizarea activului respectiv, cum ar fi expirarea duratei contractului de închiriere.

Durata de viaţă utilă a unui activ poate fi mai scurtă decât durata sa de viaţă economică; estimarea duratei de amortizare este o problemă de raţionament profesional, bazată pe experienţa întreprinderii în ceea ce priveşte activele similare.

Metoda de amortizare trebuie să reflecte ritmul în care întreprinderea se aşteaptă să consume avantajele economice viitoare aferente activului amortizat. Metoda de amortizare aplicată unui activ trebuie reexaminată cel puţin la fiecare închidere de exerciţiu şi, dacă a apărut vreo modificare importantă în ritmul prevăzut de consum al avantajelor economice viitoare, atunci metoda de amortizare se modifică pentru a reflecta noile condiţii. Efectele acestei schimbări se contabilizează ţinând cont de IAS 8 Metode contabile, schimbări de estimări contabile şi erori.

Repartizarea sistematică a valorii amortizabile pe durata de viaţă utilă se poate face prin aplicarea mai multor metode de amortizare: liniară, degresivă, amortizarea în funcţie de numărul de unităţi produse etc. Metoda de amortizare pentru care s-a optat se aplică în mod consecvent de la o perioadă la alta, cu excepţia cazului cînd se schimbă ritmul în care se consumă avantajele economice viitoare aferente activului.

3.4. Scoaterea din funcţiune a mijloacelor fixe Scoaterea din functiune a mijloacelor fixe cu valoarea de intrare complet

amortizată sau cu valoarea de intrare ramasă nerecuperată se face cu aprobarea consiliului de administraţie al agentului economic, respectiv a responsabilului cu gestiunea patrimoniului în cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ. După aprobarea scoaterii din funcţiune a mijloacelor fixe se va proceda la valorificarea acestora. Procedura de valorificare prin vânzare sau prin casare va fi aprobată de catre consiliul de administratie sau de catre responsabilul cu gestiunea patrimoniului.

Decontabilizarea imobilizărilor corporale (descărcarea gestiunii) se face în următoarele cazuri:

a) la ieşirea acestora din gestiune; b) atunci când nu se mai aşteaptă nici un fel de avantaje economice viitoare

de pe urma utilizării bunului sau de pe urma cedării lui. Rezultatul net apărut ca urmare a decontabilizării unei imobilizări corporale

se recunoaşte în exerciţiul în care are lor scoatere din gestiune. Câştigul sau pierderea generat de scoaterea din gestiune a imobilizărilor trebuie calculat ca diferenţă între venitul net realizat ca urmare a operaţiunii, pe de o parte, şi valoarea netă contabilă din momentul cedării, pe de altă parte.

27

Prin valoare neamortizată se întelege diferenţa dintre valoarea de intrare a mijloacelor fixe şi valoarea amortizării, recuperată prin includerea în cheltuielile de exploatare, din care se deduc sumele rezultate în urma valorificarii. Astfel, dacă prin amortizare nu se va recupera integral valoarea de intrare a mijloacelor fixe scoase din funcţiune, agenţii economici asigură acoperirea valorii neamortizate din sumele rezultate în urma valorificării acestora. Diferenţa ramasă neacoperită se include în cheltuieli excepţionale, nedeductibile fiscal, pe o perioadă de maximum 5 ani, sau prin diminuarea capitalurilor proprii, cu respectarea dispozitiilor legale.

3.5. Evaluarea la intrare a imobilizărilor corporale O imobilizare corporală care întruneşte criteriile de recunoaştere trebuie

evaluată la intrarea în organizaţie la costul său de achiziţie sau de producţie. 1) COST DE ACHIZIŢIE SAU DE PRODUCŢIE

Costul unei imobilizări corporale cuprinde: a) preţul de cumpărare, inclusiv taxele nerecuperabile, după ce s-au scăzut

reducerile obţinute de la furnizor; b) orice altă cheltuială care poate fi atribuită direct punerii în stare de

utilizare a activului; c) cheltuielile estimate cu dezafectarea imobilizării corporale şi refacerea

terenurilor pe care au funcţionat. Printre cheltuielile care pot fi atribuite direct achiziţiei şi punerii în funcţiune

a unei imobilizări corporale se numără: a) salariile şi alte cheltuieli similare aferente achiziţiei sau construcţiei

imobilizării; b) cheltuielile cu pregătirea ternului sau spaţiului unde va fi localizată

imobilizarea; c) cheltuielile iniţiale de transport şi de manipulare; d) cheltuielile de instalare şi de montaj; e) cheltuielile cu probele tehnologice, după scăderea veniturilor nete obţinute

din valorificarea produselor obţinute ca urmare a acestor probe; f) serviciile prestate de terţi în scopul punerii în funcţiune a imobilizării. Cheltuielile cu dezafectarea imobilizărilor necorporale la sfîrşitul duratei de

viaţă utilă, acestea se estimează şi se înregistrează în conformitate cu IAS 37 Provizioane, drepturi şi angajamente eventuale.

IAS 16 prezintă categorii de cheltuieli care nu intră în costul de achiziţie a imobilizărilor:

a) costurile unei noi instalări; b) costurile aferente introducerii unui nou produs sau serviciu (inclusiv

costurile de publicitate şi de promovare); c) cheltuielile privind exploatarea unei activităţi într-o locaţie nouă sau cu o

categorie nouă de clienţi (inclusiv cheltuielile de formare a personalului); d) cheltuieli administrative şi alte cheltuieli generale.

2) ACTUALIZAREA COSTULUI Costul unei imobilizări corporale este la nivelul preţul curent de la data

dobândirii. Dacă plata imobilizării este amânată dincolo de scadenţele obişnuite, diferenţa dintre preţul curent (spot, la vedere) şi totalul plăţilor este contabilizată la cheltuielile financiare pe durata creditului, cu excepţia cazului când se include în valoarea de intrare ca urmare a opţiunii făcute în virtutea IAS 23 Costul îndatorării.

28

3) SCHIMBURI DE ACTIVE Activele corporale pot fi obţinute şi la schimb cu unul sau mai multe alte

active nemonetare. Costul atribuit unui astfel de activ se stabileşte la nivelul valorii juste, cu excepţia următoarelor două cazuri:

a) operaţiunea nu are substanţă comercială; b) nu este posibilă stabilirea credibilă a valorii juste nici pentru activul cedat,

nici pentru cel primit. Elementul dobândit la schimb este evaluat chiar dacă întreprinderea nu

poate face imediat scoaterea din gestiune a bunului cedat. Dacă activul dobândit nu este evaluat la valoarea justă, se consideră că valoarea contabilă atribuită lui este la nivelul valorii nete contabile a activului cedat.

Dacă întreprinderea este în măsură să determine credibil valoarea justă atât pentru activul primit, cât şi pentru activul cedat, atunci costul activului primit este stabilit la nivelul valorii juste a activului cedat, cu excepţia cazului când valoarea justă a activului primit este în mod clar mai evidentă.

4) ACTIVE CARE FAC OBIECTUL UNOR CONTRACTE DE LEASING Costul unui activ deţinut de către un utilizator în virtutea unui contract de

leasing financiar este stabilit în conformitate cu IAS 17 Leasing. 5) ACTIVE FINANŢATE PRIN SUBVENŢII

Valoarea de intrare a imobilizărilor pentru care s-au primit subvenţii poate fi diminuată cu valoarea acestor subvenţii, în conformitate cu IAS 20 Contabilizarea subvenţiilor publice şi prezentarea informaţiilor privind ajutoarele de stat. Recunoaşterea în contabilitate a subvenţiilor de orice tip se realizează doar atunci când beneficiarul are aproape certitudinea că va putea să respecte condiţiile impuse de finanţator şi că va primi subvenţia.

Posturile de pasiv care reflectă subvenţia, IAS 20 prezintă ideea conform căreia locul subvenţiilor este la veniturile unuia sau mai multor exerciţii. Astfel, subvenţiile aferente veniturilor se înregistrează integral la veniturile exerciţiului în care se îndeplinesc criteriile de recunoaştere, în timp ce subvenţiile aferente activelor (este vorba îndeosebi de active imobilizate) se trec la venituri în avans, de unde se transferă la veniturile perioadei pe durata de eşalonare.

Conform IAS 20, trecerea eşalonată la venituri a subvenţiilor pentru investiţii se poate realiza de două maniere:

a) prin înregistrarea în activ a bunului finanţat prin subvenţie la valoarea de intrare, odată cu recunoaşterea unui venit anticipat; cheltuiala cu amortizarea bunului respectiv va fi însoţită de transferul periodic a unor sume proporţionale de la venituri anticipate recunoscute iniţial la veniturile perioadei.

b) prin diminuarea valorii de intrare a bunului finanţat prin subvenţie. 6) DOBÂNZI INCLUSE/NEINCLUSE ÎN COST

IAS 23 Costurile îndatorării stabileşte, drept regulă de bază în contabilizarea dobânzilor şi a altor costuri ale împrumuturilor, lăsarea acestora în sarcina perioadei în care apar. Aceste costuri ale îndatorării se pot adăuga la valoarea de intrare a unor active cu ciclu lung de fabricaţie, precum: unele instalaţii de producţie; clădiri şi alte construcţii; stocuri care necesită o perioadă lungă de pregătire înainte de a fi disponibile pentru vânzare.

Incorporarea costurilor îndatorării în valoarea contabilă a unor active, este condiţionată de îndeplinirea criteriilor de recunoaşterea a activelor: generare de

29

beneficii economice viitoare, evaluare credibilă, apariţia ca urmare a unor evenimente trecute.

Pentru stabilirea exactă a costurilor de adăugat la valoarea de intrare a activelor, IAS 23 stabileşte că sunt direct atribuibile cumpărării, construcţiei sau producţiei unui activ eligibil costurile îndatorării care puteau fi evitate dacă nu s-ar fi investit în activul respectiv. Atunci când întreprinderea împrumută bani pentru finanţarea specifică a unui activ, costurile îndatorării de inclus în valoarea contabilă a activului sunt uşor de stabilit.

Pentru începerea incorporării costurilor îndatorării în valoarea de intrare a unui activ trebuie îndeplinite condiţiile următoare:

a) au început lucrările la activul respectiv; b) a început suportarea costurilor împrumuturilor; c) lucrările indispensabile pregătirii bunului pentru recepţia finală sunt încă

în curs. 3.6. Evaluarea imobilizărilor corporale la închiderea exerciţiului Întreprinderea care aplică IAS/IFRS poate opta pentru unul din următoarele

două modele în ceea ce priveşte evaluarea la închidere a imobilizărilor corporale: • modelul costului; • modelul reevaluării. Modelul respectiv trebuie aplicat ansamblului bunurilor care formează o

categorie de imobilizări corporale. • MODELUL COSTULUI Conform acestui model, după contabilizarea iniţială a imobilizării corporale,

aceasta va fi prezentată în bilanţ la valoarea de intrare minus amortizările cumulate minus celelalte deprecieri constatate. Metoda nu prezintă dificultăţi majore în aplicare.

• REEVALUAREA IMOBILIZĂRILOR CORPORALE După contabilizarea lor iniţială, imobilizările ale căror valori juste pot fi

stabilite credibil trebuie contabilizate prin reevaluare, adică prezentarea în bilanţ se face la valoarea justă de la data închiderii, din care se scad amortizările cumulate şi celelalte deprecieri cumulate. Reevaluările trebuie efectuate cu suficientă regularitate pentru ca valoarea netă contabilă să nu difere semnificativ de valoarea justă de la fiecare dată de închidere.

Frecvenţa reevaluărilor depinde de fluctuaţiile valorii juste a imobilizărilor supuse acestui demers. Atunci cînd valoarea justă a unui activ reevaluat diferă semnificativ de valoarea sa contabilă netă, este necesară o nouă reevaluare.

Cu ocazia reevaluării unei imobilizări corporale, amortizările cumulate existente la această dată pot fi tratate de următoarea manieră:

• se ajustează proporţional cu modificarea valorii brute contabile a activului, astfel încât valoarea netă contabilă de după reevaluare să fie egală cu valoarea justă; această metode se aplică adeseori atunci când reevaluarea se face prin raportare la un indice de preţuri care se aplică la costul de înlocuire net;

• se scade din valoarea brută dinainte de reevaluare, ceea ce înseamnă că se reevaluează doar valoarea netă contabilă; această metodă este adeseori utilizată pentru construcţii.

• atunci cînd se reevaluează o imobilizare corporală, este necesar să se reevalueze toate imobilizările din aceeaşi categorie, în scopul de a se evita o

30

reevaluare selectivă a activelor şi o prezentare a unui amestec de valori juste şi de costuri stabilite la date diferite.

Diferenţa din reevaluare cu privire la o imobilizare corporală şi regăsită la capitalurile proprii poate fi transferată la rezultatul reportat cu ocazia scoaterii din gestiune a activului. Aceasta poate să însemne:

• fie transferul integral a diferenţei din reevaluare la data scoaterii din gestiune;

• fie transferul proporţional, pe măsura amortizării activului reevaluat. Acest transfer nu poate tranzita prin contul de rezultat. 3.7.Imobilizările necorporale (IAS 38) 3.7.1. Recunoaşterea imobilizărilor necorporale Pentru a fi recunoscute ca atare, imobilizările necorporale trebuie să

îndeplinească criteriile generale de recunoaştere a unui activ: • să fie o resursă controlată de către întreprindere ca urmare a unor

evenimente trecute; • să fie probabil că va genera beneficii economice viitoare pentru

întreprindere; • să poată fi evaluată de o manieră credibilă. Imobilizările necorporale se mai numesc şi active intangibile întrucât nu se

concretizează într-o formă fizică care să le dea caracterul de bunuri materiale concrete. Imobilizările necorporale sunt formate din:

• cheltuieli de constituire; • cheltuieli de dezvoltare; • concesiuni, brevete şi alte drepturi şi valori similare; • fond comercial; • alte imobilizări necorporale. În contextul armonizării contabilităţii româneşti cu directivele europene, un

activ necorporale este un activ identificabil nemonetar, fără suport material şi deţinut pentru utilizare în procesul de producţie sau furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau pentru scopuri administrative, în legătură cu care se estimează că va genera beneficii economice viitoare.

Beneficiile economice viitoare reprezintă capacitatea activului de a contribui, direct sau indirect, la fluxul de numerar sau de echivalente de numerar către persoana juridică.

a) Cheltuieli de constituire. Sub această denumire regăsim în activul entităţii patrimoniale o serie de consumuri ocazionate de înfiinţarea sau dezvoltarea acesteia cum ar fi:

• taxe şi cheltuieli de înscriere şi înmatriculare; • cheltuieli privind emiterea şi vânzarea de acţiuni; • cheltuieli de prospectare a pieţei; • cheltuieli de publicitate; • alte cheltuieli legate de înfiinţarea şi extinderea unităţii patrimoniale. Aceste cheltuieli trebuie amortizate potrivit legii.

31

b) Cheltuieli de dezvoltare. În această categorie se înscriu o serie de consumuri de resurse ale entităţii, destinate efectuării unor activităţi îndreptate în direcţia îmbunătăţirii caracteristicilor unor produse, perfecţionării proceselor tehnologice, dezvoltării activităţii, obţinerii de produse noi, investiţiilor efectuate în plan conceptual destinate dezvoltării ulterioare a unităţi sau obţinerii unor concluzii cu privire la prognozarea activităţii viitoare. Cheltuielile de dezvoltare pot fi efectuate de unitatea în cauză prin compartimente special create în acest scop sau pot fi comandate unor unităţi specializate prin precizarea scopului urmărit (programe, prognoze).

Cheltuielile de dezvoltare se amortizează conform legislaţiei în vigoare. c) Concesiuni, brevete şi alte drepturi şi valori similare. Sub această

denumire generică se cuprind consumurile de resurse destinate achiziţionării unor bunuri pentru utilizarea temporară sau pentru utilizarea definitivă a unor idei, concepte etc. aparţinând de proprietatea industrială şi intelectuală. În această categorie se includ:

• concesiunile; • brevetele; • licenţele; • know-how-urile; • mărcile de fabrică; • mărcile de comerţ; • alte drepturi şi valori similare.

Concesiunea reprezintă un element patrimonial dobândit în anumite condiţii şi pentru un anumit termen. De obicei, unitatea căreia i se face concesiunea primeşte în exploatare pe un anumit termen bogăţii naturale, terenuri, întreprinderi, construirea de căi ferate, centrale electrice etc.

În ţara noastră, în prezent, concesiunea permite intrarea, în patrimoniul unei unităţi române sau străine, ca urmare a cedării de către stat, a anumitor bunuri de folosinţă şi exploatare (întreprinderi, activităţi etc.) în vederea retehnologizării şi dezvoltării după nevoi. Ea are la bază un contract care prevede: obiectul, durata, contractul utilizării, preţul concesiunii, condiţiile de răscumpărare, clauze specifice, alte clauze necesare care se stabilesc între concesionari şi concedenţi. Pentru timpul cât bunul este concesionat, concesionarul plăteşte redevenţa stabilită de comun acord. Prin concesionare nu se transmite şi proprietatea asupra bunurilor concesionate.

Brevetul (de invenţie) constituie un act de garanţie asupra proprietăţii industriale privind o anumită investiţie. Pe lângă garantarea dreptului de proprietate, brevetul de invenţie are şi alte funcţii importante:

• de informare, cu privire la progresul ştiinţei şi tehnicii, concretizat în invenţiile brevetate;

• de facilitate a transferurilor de invenţii, de la un deţinător la altul, ceea ce constituie un puternic stimulent pentru dezvoltarea comerţului şi a cooperării economice internaţionale;

• de comercializare a produselor realizate, pe baza invenţiilor româneşti, brevetat în statele în care urmează a fi exportate.

32

Licenţa reprezintă o înţelegere pe bază de contract, prin care titularul unui drept de proprietate industrială transmite unei persoane, pe bază contractuală, în totalitate sau în parte, folosinţa dreptului său exclusiv de exploatare, în schimbul plăţii unei sume de bani sau produse.

Know - how (“a şti cum”) se referă la: 1. Cunoştinţele tehnice care prezintă o noutate relativă şi subiectivă,

brevetabile sau nebrevetabile, referitoare la fabricarea, funcţionarea, întreţinerea şi comercializarea unor mărfuri sau privitoare la elaborarea şi punerea în lucru a unor tehnici ori procedee;

2. Ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor, modelelor, procedeelor şi a altor elemente care servesc la fabricarea unui produs determinat;

3. Formula prin care se desemnează arta de fabricare, subsumând ansamblul de noţiuni, de cunoştinţe şi de experienţă, de operaţii şi procedee necesare fabricării unui produs. În cercurile industriale se foloseşte ca expresie generică a cunoaşterii şi experienţei decurgând din efortul de a impune anumite tehnici şi care, în fond, privesc nu numai ameliorarea progresivă, în detaliu a tehnicii, ci şi procesele tehnologice mai importante, inclusiv invenţiile care au legătură cu tehnica de fabricaţie;

4. Cunoştinţele şi experienţa acumulată pentru aplicarea în practică a unei anumite tehnici etc.

Marca este acel element de activ raportat la un serviciu distinctiv folosit de unităţile economice pentru a deosebi produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare ale altor unităţi din ţară sau străinătate. Marca garantează parametrii calitativi minimi prevăzuţi în certificatul de marcă şi care sunt aliniaţi la tehnica mondială cunoscută la data eliberării lui. În funcţie de specificul activităţii titularului, se disting: marca de fabrică, marca de comerţ şi marca de serviciu.

d) Fondul comercial este acea imobilizare necorporală care constă din consumuri de resurse care nu figurează în cadrul celorlalte elemente de patrimoniu, dar care contribuie la menţinerea sau la dezvoltarea potenţialului activităţii unităţii, cum ar fi: clientela, vadul, debuşeele, reputaţia, emblema, legăturile comerciale, firma etc.

Fondul comercial reprezintă un drept de proprietate a cărui protecţie este asigurată prin lege. Pe această bază întreprinzătorii îşi pot constitui un activ patrimonial format din valori necorporale a căror prezenţă şi utilizare în exerciţiul afacerilor le asigură avantaje certe şi de durată în relaţiile cu partenerii şi cu clientela lor. Proprietarul poate uza de dreptul de a da cu chirie sau de a înstrăina fondul comercial în totalitatea elementelor care îl compun sau fiecare în parte. Evaluarea fondului comercial se face pe baza criteriilor de apreciere sau prin elemente de alt ordin stabilite prin lege.

Fondul comercial nu trebuie confundat cu fondul de comerţ (fiind o componentă al acestuia).

Fondul comercial, numit şi goodwill sau supravaloare reprezintă valoarea unor active negociabile care permit obţinerea unui profit superior remuneraţiilor capitalurilor angajate sau/şi capitalurilor necesare unei funcţionări a entităţii patrimoniale.

Fondul de comerţ are o sferă de cuprindere mai mare, fiind un ansamblu de bunuri corporale şi necorporale reunite de comerciant sau întreprinzător pentru

33

desfăşurarea unei activităţi specifice în condiţii de competitivitate (concurenţă) şi rentabilitate în scopul atragerii clienţilor în vederea obţinerii de profit.

e) Alte imobilizări necorporale. În această categorie se includ programele informatice create sau achiziţionate de la terţi, superficia, uzufructul precum şi alte imobilizări necorporale reprezentând consumuri de resurse ale unităţii.

Superficia este un drept de proprietate asupra unei clădiri constituite sau asupra unei plantaţii aflate pe terenul unei persoane, care are în proprietate terenul precum şi dreptul de folosinţă a terenului. Contractul de superficie, încheiat cu un proprietar de teren căruia i se plăteşte superficia (de regulă pe o perioadă de până la 99 ani), dă dreptul la construirea unei clădiri. Proprietarul clădirii are libertatea de acţiune la expirarea contractului, inclusiv să o lase (transmită, vândă etc.) proprietarului terenului. Valoarea superficiei este o imobilizare necorporală care trebuie amortizată pe perioada contractului de superficie.

Uzufructul este acea imobilizare necorporală rezultată din dreptul acordat unei persoane de a folosi pe deplin un bun care aparţine altei persoane, dar care trebuie să fie restituit la încetarea contractului. De exemplu, se închiriază un teren pentru care se plăteşte o chirie pe o perioadă de timp. Pentru perioada închiriată, se culeg roadele exploatării aferente imobilizării efectuate. Valoarea uzufructului este o imobilizare necorporală care trebuie amortizată pe perioada contractului încheiat.

Imobilizările corporale trebuie identificabile fără reţineri, adică trebuie separate de fondul comercial. Imobilizarea este astfel separabilă dacă întreprinderea poate să o dea cu chirie, să o vîndă, să o schimbe sau să distribuie avantajele economice viitoare atribuite activului respectiv fără a renunţa în acelaşi timp la avantajele economice aferente altor active din aceeaşi unitate generatoare de numerar.

Controlul asupra unui activ este asigurat dacă întreprinderea are puterea de a-şi însuşi avantajele economice viitoare corespunzătoare şi, de asemenea, are posibilitatea de a restricţiona accesul terţilor la aceste avantaje. În cazul particular al imobilizărilor necorporale, capacitatea de a controla avantajele economice viitoare rezultă, de regulă, din drepturile pe care întreprinderea le poate face respectate pe cale legală. În absenţa unor astfel de drepturi, este mai greu de demonstrat existenţa unui control.

Gradul de certitudine al acestor fluxuri de avantaje economice viitoare se stabileşte prin raţionament profesional pe baza indiciilor disponibile la contabilizarea iniţială şi acordînd o importanţă mai mare indiciilor externe.

Unele imobilizări necorporale pot fi prezentate pe un suport fizic cum ar fi un disc, o documentaţie juridică sau un film. Pentru a determina dacă o combinaţie de imobilizări corporale şi necorporale se înregistrează împreună (doar ca imobilizare corporală) sau separat, se aplică raţionamentul profesional, pentru a stabili care din cele două elemente este mai important. Exemplu valabil este sistemul de operare al unui calculator.

3.7.2. Evaluarea iniţială şi contabilizarea imobilizărilor necorporale Contabilizarea unui element ca imobilizare necorporală se face numai dacă

întreprinderea demonstrează că elementul respectiv satisface condiţiile amintite mai sus. Evaluarea iniţială a imobilizărilor necorporale se face la cost.

34

A) EVALUAREA IMOBILIZĂRILOR NECORPORALE CUMPĂRATE Dacă imobilizarea este cumpărată separat, costul se poate estima de o

manieră credibilă, îndeosebi atunci când plata se face în bani sau se dau alte active monetare. În aceste condiţii, costul este format din preţul de cumpărare, taxe vamale şi alte taxe nerecuperabile, precum şi orice altă cheltuială care poate fi atribuită pregătirii acestui activ în vederea utilizării lui (de exemplu, onorariile cu titlu de servicii juridice). Din cost se scad reducerile comerciale primite.

Dacă plata unei imobilizări este amânată dincolo de durata normală a creditului-furnizori, costul acesteia este echivalentul preţului la vedere; diferenţa dintre aceste şi suma totală de plată reprezintă cheltuială financiară eşalonată pe durata creditului, cu excepţia cazului în care se regăseşte în costul activului, în conformitate cu tratamentul alternativ permis de IAS 23 Costul îndatorării.

Dacă achiziţia imobilizării necorporale se face prin remiterea de acţiuni sau de alte instrumente de capitaluri proprii, costul este dat de valoarea justă a instrumentelor de capitaluri proprii emise, care devine valoare justă pentru activul în cauză.

Dobândirea de imobilizări necorporale se poate face şi în cadrul unei combinări de întreprinderi - costul acestei imobilizări se stabileşte la nivelul valorii sale juste la date achiziţiei.

Imobilizările necorporale pot fi dobândite şi la schimb cu alte active. Costul imobilizării intrate printr-un astfel de schimb este dat de valoarea justă a activului oferit la schimb, ajustat cu eventualele sume suplimentare plătite au primite, cu excepţia cazului în care valoarea justă a activului primit se poate determina de o manieră mai credibilă. În cazurile rare în care nu se poate stabili credibil valoarea justă pentru nici unul din elementele implicate în schimbul de active, valoarea de intrare a imobilizări dobândite este egală cu valoarea netă contabilă a activului cedat la schimb, la care se adaugă eventualele sume plătite sau primite în plus. B) EVALUAREA IMOBILIZĂRILOR NECORPORALE GENERATE DE ÎNTREPRINDERE

În situaţia în care întreprinderea generează din activitatea proprie imobilizări necorporale, trebuie făcută distincţia între fondul comercial şi celelalte imobilizări necorporale.

Fondul comercial generat din activitatea proprie nu este recunoscut ca activ. Argumentul invocat pentru susţinerea acestei reguli este că eforturile de acest tip făcute pentru generarea de avantaje economice viitoare nu pot fi recunoscute ca activ pentru că resursa creată nu este identificabilă şi nici nu poate fi evaluată de o manieră credibilă.

Astfel, pentru a aprecia dacă o imobilizare necorporală din activitatea proprie îndeplineşte criteriile de contabilizare, întreprinderea încadrează crearea imobilizării respective în:

• faza de cercetare; • fază de dezvoltare.

Deşi termenii cercetare şi dezvoltare sunt definiţi, termenii faza de cercetare şi faza de dezvoltare au, în IAS 38, o semnificaţie mai largă.

Dacă întreprinderea nu poate face distincţie între faza de cercetare şi cea de dezvoltare ale unui proiect intern derulat în scopul creării unei imobilizări necorporale, cheltuielile corespunzătoare sunt tratate ca şi cum toată activitatea s-ar încadra la faza de cercetare.

35

Nu se contabilizează nici un fel de imobilizare rezultată din faza de cercetare. Cheltuielile de cercetare trebuie lăsate în sarcina perioadei în care au fost angajate.

Faza de dezvoltare generează contabilizarea unei imobilizări necorporale numai dacă întreprinderea poate demonstra următoarele:

• fezabilitatea tehnică necesară finalizării imobilizării necorporale în vederea utilizării sau vânzării sale;

• intenţia de a finaliza imobilizarea şi de a o utiliza sau de a o vinde; • capacitatea de a utiliza sau vinde imobilizarea respectivă; • maniera în care imobilizarea va genera avantaje economice viitoare

probabile; printre altele, întreprinderea trebuie să demonstreze şi existenţa unei pieţe pentru imobilizările necorporale de acel tip sau pentru producţia obţinută din utilizarea imobilizării respective ori, dacă este utilizată doar în scopuri interne, utilitatea acestei utilizări;

• disponibilitatea resurselor tehnice financiare sau de altă natură necesare pentru finalizarea dezvoltării, precum şi pentru utilizarea sau vânzarea imobilizării necorporale;

• capacitatea sa de a evalua de o manieră credibilă costurile atribuite imobilizării necorporale pe parcursul dezvoltării acesteia.

Mărcile, titlurile de ziare şi reviste, listele de clienţi şi alte elemente asemănătoare ca substanţă şi care sunt generate de activitatea proprie nu trebuie contabilizate ca imobilizări necorporale. Justificarea acestei alegeri este dată de faptul că eforturile făcute pentru generarea acestora nu se pot separa de costul dezvoltării de ansamblu a activităţii.

Costul imobilizării obţinute din activitatea proprie este egal cu suma cheltuielilor înregistrate începând cu momentul în care această imobilizare satisface pentru prima dată criteriile de contabilizare specifice. Este interzisă includerea în costuri a unor cheltuieli reţinute în CPP în situaţiile financiare anuale sau interimare precedente. Cheltuielile incluse în cost sunt cele care pot fi atribuite direct sau cele repartizate de o manieră rezonabilă, coerentă şi permanentă creării, producţiei şi pregătirii activului în vederea utilizării sale. Aceste cheltuieli pot cuprinde:

• materiale şi servicii consumate pentru generarea imobilizării corporale; • salarii şi alte costuri asimilate aferente personalului angajat direct în

proiect; • orice alte cheltuieli atribuibile direct generării activului respectiv, cum ar fi:

drepturi de înregistrare, amortizare unor brevete sau licenţe etc.; • cheltuieli indirecte necesare generării imobilizării şi care pot fi repartizate

rezonabil (amortizarea unor imobilizări corporale, prime de asigurare, chirii etc.). Repartizarea cheltuielilor indirecte se realizează folosind metode similare celor reţinute pentru calculul costului de producţie al stocurilor (IAS 2 Stocuri). În ceea ce priveşte dobânzile, IAS 38 face trimitere la condiţiile stabilite de IAS 23 Costul îndatorării.

Nu intră în costul imobilizărilor corporale obţinute din activitatea proprie elemente precum:

36

• costuri de vânzare, administrative sau alte cheltuieli generale, cu excepţia cazului în care acestea pot fi identificate direct pe activităţile de pregătire a activului în vederea utilizării lui;

• pierderi de exploatare iniţiale înregistrate înainte ca activul să atingă nivelul de performanţă prevăzut;

• cheltuielile cu formarea personalului în scopul utilizării activului. 3.7.3. Cheltuieli ulterioare privind imobilizările necorporale Cheltuielile privind o imobilizare necorporală, efectuate după momentul

achiziţiei sau al finalizării sale trebuie lăsate şi ele în sarcina perioadei, cu excepţia cazurilor când se îndeplinesc următoarele condiţii:

• este probabil ca aceste cheltuieli să permită activului respectiv să genereze avantaje economice viitoare peste nivelul de performanţă definit la origine;

• aceste cheltuieli pot fi evaluate şi atribuite activului respectiv de o manieră credibilă.

Dacă aceste două condiţii sunt satisfăcute, cheltuielile ulterioare trebuie adăugate la costul imobilizării necorporale.

3.7.4. Evaluarea ulterioară a imobilizărilor necorporale Primul model privind evaluarea ulterioară a imobilizărilor necorporale este

următorul: evaluarea la închiderea exerciţiului se face valoarea de înregistrare (la cost), din care se scad amortizările cumulate, precum şi celelalte deprecieri cumulate constatate.

Alt model acceptat permite ca, după sa contabilizarea iniţială, o imobilizare necorporală să poată fi reevaluată. Astfel, prezentarea în bilanţ se va face la valoarea obţinută în urma reevaluării, din care se scad amortizările cumulate şi deprecierile constatate anterior. Pentru efectuarea reevaluării, se va reţine valoarea justă la data reevaluării, valoare stabilită prin referinţă la o piaţă activă. Reevaluările trebuie efectuate regulat, astfel încât valoarea contabilă netă să nu difere de o manieră semnificativă de valoarea justă la data închiderii.

Reevaluarea unei imobilizări necorporale obligă la reevaluarea tuturor imobilizărilor din aceeaşi categorie, cu excepţia cazului în care nu există piaţă activă pentru aceste elemente.

În urma reevaluării, valoarea imobilizărilor necorporale poate să crească - diferenţa de reevaluare se înregistrează direct la capitalurile proprii, la rubrica rezervată în acest scop. Totuşi, o creştere de acest tip va fi trecută la venituri, în măsura în care ea compensează o depreciere anterioară contabilizată la cheltuieli. Dacă, dimpotrivă, în urma reevaluării rezultă o valoare justă mai mică decât valoarea netă contabilă, diferenţa se trece pe cheltuieli; în măsura în care anterior s-a constatat o diferenţă de reevaluare trecută la capitaluri proprii, diminuarea de valoare va avea ca efect scăderea acestei diferenţe.

Diferenţa de reevaluare cumulată înregistrată la capitaluri proprii poate fi transferată direct la rezultatul reportat atunci când este realizată. Se consideră că realizarea diferenţei respective are loc cu ocazia scoaterii din funcţiune sau din evidenţă a imobilizării respective; totuşi o parte a diferenţei se poate considera realizată pe măsura utilizării activului de către întreprindere - în acest caz partea realizată se calculează ca diferenţă între amortizarea stabilită după reevaluare şi amortizarea dinaintea reevaluării. Transferul diferenţei de reevaluare nu trebuie să afecteze contul de profit şi pierdere.

37

3.7.5. Amortizarea imobilizărilor necorporale Valoarea amortizabilă a unei imobilizări necorporale trebuie repartizată

sistematic pe durata de viaţă utilă estimată. Exista o ipoteză contestabilă conform căreia durata de viaţă a imobilizării necorporale nu depăşeşte douăzeci de ani, începând cu data punerii în stare de utilitate. Amortizarea se calculează din momentul în care activul este gata de a fi pus în funcţiune. După ultima modificare a IAS 38 (în vigoare începând cu 2005), imobilizările necorporale se împart, din punct de vedere al amortizării, în două categorii:

• imobilizări cu durata de viaţă finită - concesiuni, brevete, programe informatice, dreptul de a folosi serviciile unui sportiv sau altele pentru care durata de utilizare se stabileşte printr-un contract ori este în mod evident limitată - acestea se amortizează pe durata de viaţă stabilită;

• imobilizări cu durata de viaţă nedefinită (fără a fi infinită) – unele mărci, titluri de publicaţii, fondul comercial etc. – acestea nu se amortizează, ci se supun doar unui test de depreciere cel puţin o dată pe exerciţiu.

Valoarea contabilă a unei imobilizări necorporale amortizabile este diminuată prin amortizare pentru a reflecta consumul, de-a lungul anilor, a avantajelor economice viitoare pe care le generează. Pentru aceasta, se face repartizarea sistematică a costului sau a mărimii obţinute în urma reevaluării, diminuată cu valoarea reziduală. Amortizarea se înregistrează indiferent dacă valoarea justă ori valoarea recuperabilă a activului sporesc. Pentru determinarea duratei de utilitate a unei imobilizări necorporale cu viaţă finită se iau în considerare mai mulţi factori, printre care:

a) perioada aşteptată de utilizare şi faptul că activul respectiv poate fi administrat eficient de către o altă echipă de conducere;

b) ciclurile de viaţă caracteristice pentru activul respectiv şi informaţiile publice existente privind estimarea duratelor de utilitate ale unor active asemănătoare, folosite de o manieră similară;

c) rămânerea în urmă din punct de vedere tehnic, tehnologic sau de altă natură;

d) stabilitatea sectorului de activitate în care este utilizat activul şi evoluţia cererii pentru produsele sau serviciile obţinute din utilizarea lui;

e) comportamentul aşteptat al concurenţilor actuali sau potenţiali; f) mărimea cheltuielilor de întreţinere care trebuie efectuate pentru a obţine

avantajele economice viitoare aşteptate de la activul respectiv, precum şi intenţiile şi posibilităţile întreprinderii de a efectua aceste cheltuieli;

g) durata pe care se poate controla activul respectiv şi limitele juridice sau de altă natură aferente, cum ar fi data expirării contractelor de locaţie;

h) faptul că durata de utilitate a activului depinde sau nu de durata de utilitate a altor active deţinute de întreprindere.

Având în vedere rapiditatea evoluţiei tehnologice, programele informatice şi multe alte imobilizări necorporale sunt supuse unei învechiri rapide. Este deci probabil că duratele lor de utilitate vor fi scurte.

Metoda de amortizare trebuie să corespundă ritmului în care se consumă de către întreprindere avantajele economice viitoare generate de activ. Dacă acest ritm nu poate fi stabilit de o manieră credibilă, atunci se va aplica amortizarea liniară.

38

Amortizarea se trece pe cheltuielile perioadei, cu excepţia situaţiei când o altă IAS/IFRS permite sau impune includerea ei în valoarea de intrare a unui alt activ. Printre metodele de amortizare se pot enumera: metoda liniară, cea degresivă, amortizarea pe baza unităţilor de producţie.

Metoda aleasă este aplicată de o manieră coerentă şi permanentă de la un exerciţiu la altul, cu excepţia cazului când ritmul de consum al avantajelor economice viitoare se schimbă. Nu există decât foarte rar elemente care să justifice alt mod de amortizare decât cel liniar.

Valoarea amortizabilă a unui activ necorporal se determină după scăderea din cost a valorii reziduale. Valoarea reziduală a unei imobilizări necorporale este considerată zero, cu excepţia situaţiilor următoare:

• un terţ se angajează să răscumpere activul la finele duratei sale de utilitate; • există o piaţă activă pentru acest activ şi: • valoarea reziduală se poate determina prin referinţă la această piaţă; • este probabilă existenţa unei astfel de pieţe active şi la expirarea duratei de

viaţă a activului. Durata de amortizare şi metoda de amortizare ale imobilizărilor necorporale

amortizabile trebuie reexaminate cel puţin la fiecare închidere. Dacă durata de utilizare aşteptată este sensibil diferită de estimările anterioare, durata de amortizare trebuie modificată în consecinţă. Dacă, ritmul aşteptat al intrării de avantaje economice viitoare a cunoscut o schimbare importantă, atunci metoda de amortizare trebuie modificată pentru a reflecta acest nou ritm.

3.7.6. Scoaterea din evidenţă a imobilizărilor necorporale O imobilizare necorporală trebuie scoasă din bilanţ (decontabilizată) în

momentul în care a dispărut sau când, în urma deţinerii acesteia, nu se mai aşteaptă nici un fel de avantaje economice viitoare nici din utilizarea şi nici din cedarea ei ulterioară. Diferenţa dintre venitul net apărut ca urmare a cedării imobilizării necorporale şi valoarea ei contabilă netă la data cedării reprezintă un câştig sau o pierdere care se înregistrează la venituri sau la cheltuieli, astfel încât afectează contul de profit şi pierdere.

O imobilizare necorporală a cărei utilizare este întreruptă şi care este deţinută în continuare în vederea cedării ei se evaluează la valoarea netă contabilă pe care o avea în momentul încetării exploatării. Întreprinderea procedează la teste de depreciere a activului în conformitate cu IAS 36 Deprecierea activelor, cel puţin la fiecare închidere şi înregistrează orice pierdere de valoare.

Teste de autoevaluare 1. Cum definiţi capitalul imobilizat? 2. Ce tipuri de active sunt supuse amortizării? 3. Comentaţi tratamentul contabil şi criterii de recunoaştere pentru imobilizările

corporale conform IAS 16 şi imobilizări necorporale conform IAS 38. 4. Specificaţi reglementările legale cu privire la stabilirea valorii de intrare a

mijloacelor fixe. 5. Descrieţi modul de clasificare a imobilizărilor corporale. 6. Ce regimuri de amortizare sunt cunoscute pentru activele corporale şi cele

necorporale? 7. Cum se aplică regimul de amortizare liniară, degresivă şi accelerată? 8. Comentaţi valoarea de amortizat.

39

9. Cum se determină durata de viaţă utilă a unei imobilizări amortizabile? 10. Cum se realizeză scoaterea din funcţiune a mijloacelor fixe? 11. Comentaţi valoarea neamortizată. 12. Cum se evaluează o imobilizare corporală la intrarea în patrimoniu şi la

închiderea exerciţiului financiar? 13. Descrieţi modul de clasificare a imobilizărilor necorporale. 14. Cum se realizează evaluarea iniţială şi contabilizarea imobilizărilor necorporale? 15. Cum se realizează evaluarea ulterioară a imobilizărilor necorporale? 16. Definiţi valoarea amortizabilă pentru imobilizările necorporale şi modul de

determinare a acesteia. 17. Ce presupune scoaterea din evidenţă a imobilizărilor necorporale.

Aplicaţii propuse şi rezolvate pentru imobilizări corporale:

1. Se achiziţionează un autoturism în data de 20.12.2008 cu preţul de 60.000 lei. Durata normală de utilizare este de 5 ani. Să se întocmească planul de amortizare liniară, degresivă (AD1) şi accelerată.

a. Planul de amortizare liniară:

K (%)100

DNU= ,

Unde: K = cota medie annuală de amortizare DNU = durată normală de utilizare

Am = Vi × K, unde: Vi = valoare de intrare

Am = amortizare liniară Anii Model de calcul Amortizare

liniară anuală Amortizare cumulată

Valoare ramasă

2008 60.000 × (100:5) % 12.000 12.000 48.000 2009 12.000 24.000 36.000 2010 12.000 36.000 24.000 2011 12.000 48.000 12.000 2012 12.000 60.000 0

b. Planul de amortizare degresivă (AD1): Anii Model de calcul Amortizare

anuală degresivă

Amortizare cumulată

Valoare ramasă

2008 60.000 × (100:5) % × 1,5 18.000 18.000 42.000 2009 42.000 × 30% 12.600 30.600 29.400 2010 Se trece la amortizarea

liniară 9.800 40.400 19.600

2011 9.800 50.200 9.800 2012 9.800 60.000 0

c. Planul de amortizare accelerată: Anii Model de calcul Amortizare

anuală degresivă

Amortizare cumulată

Valoare ramasă

2008 60.000 × 50% 30.000 30.000 30.000 2009 30.000:4 7.500 37.500 22.500 2010 7.500 45.000 15.000

40

2011 7.500 52.500 7.500 2012 7.500 60.000 0

41

Capitolul IV EVALUAREA PROIECTELOR

DE INVESTIŢII Proiectele de investiţii prezintă o importanţă majoră în dezvoltarea fiecărei

întreprinderi. Investiţiile sunt definite sub aspectul totalităţii resurselor (materiale, financiare, umane, de timp şi informaţionale) cu scop în creşterea capacităţii de producţie a societăţii, a vieţii sociale sub toate aspectele sale şi asigurarea obţinerii într-un anumit viitor a rezultatelor scontate.

Investirea de capital, concretizată într-un proiect de investiţii, se poate urmări în figura următoare:

4.1. Definirea contabilă şi financiară a investiţiilor

Din punct de vedere contabil, investiţia este o imobilizare de fonduri, o

cheltuială care este concretizată în bunuri mobile şi imobile, corporale sau necorporale, achiziţionate sau create într-o întreprindere.

Din punct de vedere financiar, investiţiile sunt cheltuieli de resurse care conduc la realizarea de economii, pe o perioadă de timp de exploatare raţională şi prin amortizare se asigură rambursarea cheltuielilor efectuate. Trebuie să se obţină unui echilibru între resursele existente şi nevoile pentru derularea activităţii unei întreprinderi. Dacă acest echilibru nu se realizează, pot să apară efecte negative care să conducă la pierderi semnificative.

4.2. Clasificarea investiţiilor Investiţiile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. În literatura de

specialitate criteriile cele mai utilizate sunt: 1. destinaţia cheltuielilor; 2. destinaţia obiectivelor de investiţii; 3. modul în care se execută lucrările;

Proiect de investiţii

CAPITAL INVESTIT

CAPITAL FIX

NUMĂR DE LOCURI

DE MUNCĂ

Profit reinvestit

Sfera producţiei de

bunuri şi servicii

Sfera

consumului

PROGRES TEHNIC

Figura nr. 1 Investirea de capital

42

4. stadiul de execuţie al lucrărilor; 5. structura tehnologică a cheltuielilor; 6. caracterul lucrărilor; 7. natura investiţiilor; 8. obiectivul urmărit prin realizarea prevederilor proiectului; 9. gradul de risc;

10. relaţiile ce se stabilesc între beneficiar şi sursa externă. 1. În funcţie de destinaţia cheltuielilor există:

• investiţii directe (clădiri, achiziţionări de utilaje, maşini, instalaţii de lucru etc.); • investiţii colaterale (pentru asigurarea unităţilor cu apă, energie, gaze etc.); • investiţii conexe (pentru asigurarea materiilor prime, combustibil, lucrări

pregătitoare noului obiectiv etc.) 2. În funcţie de destinaţia obiectivelor de investiţii există:

• investiţii productive (cele care asigură realizarea de clădiri, construcţii şi utilaje necesare derulării proceselor tehnologice de transformare a materiilor prime şi materialelor în produse finite);

• investiţii neproductive (cele care sunt executate în scopuri social-culturale sau pentru perfecţionarea şi instruirea resursei umane).

3. În funcţie de modul în care se execută, există: • investiţii executate în antrepriză, atunci când lucrările sunt încredinţate, de către

beneficiar (investitor), spre execuţie, antreprenorului. Aceste lucrări se efectuează pe bază de contract ferm, prin care antreprenorul se angajează să execute lucrarea în conformitate cu parametrii proiectaţi, cu anumite termene intermediare de execuţie şi cu termen final, iar beneficiarul are obligaţia să achite contravaloarea lucrărilor executate; dar există şi situaţii în care antreprenorul stabileşte anumite raporturi contractuale, de execuţie parţială, cu alţi agenţi economici, numiţi subantreprenori; raporturile dintre antreprenori şi subantreprenori privesc numai părţile din lucrări pentru care s-a căzut de acord iar obligaţiile reciproce dintre ei nu acţionează şi asupra contractului încheiat între antreprenor şi beneficiar (investitor);

• investiţii executate în regie proprie, cele pe care investitorul şi le executa prin forţe proprii, fără a apela la o unitate specializată;

• investiţii mixte, atunci când o parte a investiţiei se execută de către investitor, prin forţe proprii, iar o altă parte, prin intermediul antreprizei.

4. În funcţie de stadiul de executare, există: • investiţii în curs de realizare (neterminate); • investiţii terminate (cele pentru care lucrările au fost încheiate); • investiţii restante (cele care la termenele finale, prevăzute, n-au fost realizate).

5. În funcţie de structura lor tehnologică, există: • lucrări de construcţii – montaj (clădiri, construcţii speciale, instalaţii etc.); • achiziţii de utilaj care necesită montaj (pe fundaţii, pe piloni, pe postamente

speciale); • achiziţii de utilaj care nu necesită montaj (mijloace de transport auto, electrocare,

tractoare, maşini agricole etc.);

43

• lucrări de explorări geologice care conţin lucrările pentru prospecţiuni; lucrările pentru operaţiunile de exploatare; lucrările pentru conturarea şi extinderea zăcămintelor subterane; lucrările de foraj;

• cheltuielile efectuate pentru studii şi cercetări geologice; • alte cheltuieli privind proiectarea, instruirea personalului pentru obiective noi etc.

6. În funcţie de caracterul lucrărilor, investiţiile se clasifică: • pentru construirea de obiective noi; • pentru reconstruirea unor obiective existente, dezvoltarea sau transformarea lor,

sau investiţii pentru retehnologizarea şi modernizarea obiectivelor existente. 7. În funcţie de natura investiţiilor, există:

• investiţii corporale, (construcţii, maşini, utilaje) şi activele circulante; • investiţii necorporale, adică activele privind fondul de comerţ, brevete de invenţii,

diferite cheltuieli pentru pregătirea personalului de exploatare, cheltuieli de publicitate şi reclamă etc.

• investiţii financiare concretizate în titluri de participare sau împrumuturi pe termen lung.

8. În funcţie de obiectivul urmărit prin realizarea proiectului întocmit: • investiţii de expansiune pentru crearea de noi capacităţi de producţie; • investiţii de menţinere-vizează înlocuirea şi reutilarea capacităţilor de producţie

existente; • investiţii de modernizare, realizate cu scopul creşterii performanţelor tehnice şi

îmbunătăţirii echipamentelor de producţie existente; • investiţii de inovare - care au ca scop diversificarea activităţii. • investiţii obligatorii - care se realizează pentru angajamente luate anterior, faţă de

alţi agenţi economici sau faţă de proprii angajaţi, dar şi cu respectarea anumitor reglementări legale;

• investiţii strategice - care se realizează în domeniul cercetării, dezvoltării sau ameliorarea climatului de muncă.

9. După gradul de risc: După gradul de risc există:

• investiţii cu risc scăzut – privesc pe acelea care nu prezintă obiective noi, cu valori mari, ci, mai ales, cele care se realizează pentru menţinerea sau îmbunătăţirea celor existente;

• investiţii cu risc mare - când e vorba de investiţii noi, de mare valoare, cu probabilităţi de nerealizare, acestea nefiind revăzute.

10. După relaţiile ce se stabilesc între beneficiarul investiţiei şi sursele externe destinate investiţiei, există:::: • investiţii externe - plasamente financiare rezultate din vânzarea de acţiuni către

investitori străini, (sub 50% din total acţiuni). • investiţii străine directe - când investitorul străin deţine majoritatea acţiunilor (sau

capitalului). 4.3. Metode de evaluare a proiectelor de investiţii Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii are în vedere o analiză

comparativă a proiectelor concurente elaborate stablindu-se ordinea de prioritate şi formularea unei aprecieri asupra valorii intrinseci a proiectului. Evaluarea are la

44

bază fie metode ce vizează rentabilitatea medie a proiectelor, fie prin metode ce vizează tehnica actualizării.

4.3.1. Metode bazate pe rentabilitatea medie de exploatare Aceste metode au la bază o rată de tipul:

Rm = exploatare de anuale medii

anualmediu Rezultat

Cheltuieli

Modul lor de aplicare se concretizeză în măsurarea rezultatelor anuale (beneficiul contabil. Excedentul brut din exploatare) şi mărimea reţinută pentru capitalurile angajate. Sunt simple prin modul de calcul dar prezintă o anumită instabilitate cu privire la tipul de rezultate şi termenele la care sunt obţinute (ex. un anumit rezultat este evaluat şi interpretat în acelaşi mod chiar dacă este obţinut în primul an de exploatare sau după 5 ani).

4.3.2. Metode bazate pe actualizarea cash-flow-urilor „Astăzi valoarea este egala întotdeauna cu fluxul viitor de lichidităţi

actualizat cu costul de oportunitate al capitalului”2. Costul capitalului reprezintă rata de rentabilitate pe care o solicită piaţa

pentru a atrage surse de finanţare pentru o anumită investiţie. În termeni economici este vorba de costul de oportunitate.

Costul capitalului are la bază principiul substituţiei care, spune că un investitor va prefera cea mai atractiva alternativa investiţională, respectiv:

a) investiţie cu risc echivalent ce asigura o rata a rentabilităţii sperate mai ridicată;

b) o investiţie cu risc mai redus dar cu aceeaşi speranţă de rentabilitate; Astfel se poate defini conceptul de cost de oportunitate ca fiind costul

opţiunilor pierdute, respectiv acea rata a rentabilităţii capitalului investit care este atractiva pentru un investitor, făcându-l să opteze pentru o anumită investiţie dintr-o serie larga de alte investiţii alternative care au condiţii similare de risc.

Un investitor care optează pentru o anumită investiţie pierde oportunităţile de câştig oferite de alte alternative de investire. Un investitor corect informat va alege acea opţiune din care spera sa obţină rentabilitatea maxima in condiţii similare de risc.

Valoarea în timp a banilor Sunt trei elemente de bază în componenţa costului capitalului: a) rata de rentabilitate exprimată în termeni reali pe care o aşteaptă

investitorii pentru a renunţa la orice alta alternativă investiţională; b) rata inflaţiei, respectiv scăderea puterii de cumpărare a banilor; c) riscul, respectiv incertitudinea referitoare la perioada şi dimensiunea cash-

flow-ului ce va fi obţinut în viitor. Actualizarea: calcularea valorii prezente (actuale), la data evaluarii, a unui

flux bănesc viitor (venituri sau cheltuieli). Această tehnică presupune transformarea unui flux monetar viitor în

capacitatea de a genera un venit anual. Se referă în general la sume anuale viitoare de mărimi inegale (de exemplu cash-flow disponibil pentru proprietari sau pentru furnizorii de capital). Tehnica actualizării presupune calcule matematice inverse fata de cele utilizate in tehnica dobânzii compuse:

2 Samuelson P., Nordhouse W., “Economics”, 14 th. Ed., Mc Graw – Hill, New-York, 1992, p.738

45

Va = ∑= +

×n

iia

Fi1 )1(

1

în care: Va = valoarea actuala; Fi = fluxul monetar viitor; a = rata de actualizare;

na)1(

1

+= factor de actualizare;

n = numărul de ani incluşi in perioada de prognoză; Instrumentul actualizării îl reprezintă rata de actualizare (a), respectiv

factorul de actualizare 1/(1+a). Rata de actualizare: rata rentabilităţii utilizată pentru a converti o sumă de

bani, plătibilă sau de primit în viitor în valoarea prezentă (actuală). Rata de actualizare este utilizată pentru a determina suma pe care un

investitor ar plăti-o la data evaluării pentru dreptul de a beneficia de un flux viitor de lichidităţi sau de profituri. Pentru evaluator, rata de actualizare este rata rentabilităţii estimată ca acceptabilă pentru un investitor care ar plăti în prezent fluxuri viitoare generate de afacere, în contextul riscurilor presupuse de realizarea acestor fluxuri.

4.3.3. Termenul de recuperare a cheltuielilor Este definit ca fiind termenul necesar pentru ca investitorul să-şi reconstituie

fondurile necesare avansate iniţial sub forma cash-flow-urilor ca surplusuri monetare şi care permit o astfel de recuperare. Termenul de recuperare se poate calcula astfel:

Tr = Costul iniţial al investiţiei i ⁄ Cash flow anual mediu Se poate calcula termenul de recuperare comparând la sfârşitul fiecărui an

cash-flow-ul cumulat, obţinut de la darea în exploatare a investiţiei, cu costul iniţial al investiţiei, luându-se în calcul durata de exploatare.

4.3.4. Valoarea actuală netă (VAN) VAN se defineşte ca fiind diferenţa dintre suma cash-flow-urilor previzibile

actualizate şi costul iniţial al investiţiei. Această diferenţă pozitivă sau negativă poate fi interpretată astfel:

1. dacă diferenţa este pozitivă înseamnă că se reconstituie fondurile iniţiale şi se obţine un surplus cu efect pozitiv asupra firmei şi trebuie acceptat.

2. dacă diferenţa este negativă, înseamnă că nu se vor reconstitui fondurile iniţiale şi acest aspect va avea o influenţă nefavorabilă pentru firmă.

VAN se detremină prin două metode: 1. metoda financiară (a fluxurilor financiare actualizate); 2. metoda contabilă (a profiturilor contabile).

VAN = ,)1()1( non i

VI

i

Fi

++−

+∑

unde: VAN = valoare actualizată netă; Fi = fluxuri financiare anuale pozitive; n = durata de viaţă economică a investiţiei; V = valoarea reziduală; i = coeficientul de actualizare (rata medie a dobânzii bancare sau costul

mediu ponderat al capitalului).

46

Notă: Dacă coeficentul de actualizare i creşte, pe baza relaţiei precedente se

observă că VAN scade, şi invers. 4.3.5. Rata internă de rentabilitate (RIR) Acest indicator se calculează pentru un proiect de investiţii pornind de la

ipoteza că firma respectivă nici nu va câştiga, dar nici nu va pierde bani în urma acelui proiect (VAN = 0). Este rata ce permite egalitatea dintre încasările făcute pentru investiţii (cotul acestora) şi veniturile prevăzute a se obţine pe durata de viaţă economică a obiectivului.3

RIR este rata dobânzii pentru care VAN = 0 ceea ce înseamnă că acesta nu va aduce nimic în plus faţă de un depozit bancar cu dobândă compusă pentru o perioadă de timp egală cu viaţa economică a investiţiei. Dacă RIR <i, atunci deţinătorul capitalului este mai interesat să-şi plaseze capitalul într-un depozit bancar decât în investiţia respectivă pentru a câştiga mai mult.

Dacă investiţia care urmeză să fie relizată este finanţată din capitalul propriu al firmei, atunci RIR arată rata minimă a dobânzii bancare astfel încât investitorul să câştige mai mult din plasamentul financiar.

Dacă se are în vedere idea că RIR este rata dobânzii pentru care VAN = 0, atunci:

0)1()1( 0 =

++−

+=∑ nn

i

i

VI

i

FVAN

Deorece din formula precedentă, RIR se determină cu dificultate se va căuta prin interpolare o rată a dobânzii (i1) pentru care VAN1>0 şi o rată a dobânzii (i2) cel mai apropiat de (i1), pentru care să rezulte o VAN2 <0, şi RIR se va calcula pe baza formulei următoare:

i = 21

1221 x ix VAN

VANVAN

iVAN

+

+

sau i = )(i 12

21

11 ix

VANVAN

VANi −

++

Aplicaţii rezolvate: 1. Se cunosc 2 proiecte de investiţii A şi B la o firmă cu următoarele caracteristici:

A B Beneficiu mediu annual 300 480 Investiţie medie anuală 600 760

Să se determine, folosind criteriul ratei medii de rentabilitate, care proiect va

fi ales. Rezolvare:

RrA= 100×anuală medie Inv.

anualmediu Beneficiu = %50100

600

300 =×

RrB= 100×anuală medie Inv.

anualmediu Beneficiu = %15,63100

760

480 =×

Deoarece proiectul B are o rentabilitate medie mai ridicată, acesta va fi ales. 3 Toma M., Brezeanu P., Finanţe şi gestiunea financiară, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p. 194

47

2. Considerând drept criteriu timpul de recuperare a investiţiei, să se determine care din proiectele următoare va fi preferat:

A B C Cheltuieli cu investiţia 500 600 700 Venitul mediu anual 100 130 150

Rezolvare:

TrA= =anualmediu Venitul

inv.cu ileCheltuilelani 5100

100

500 =×

TrB= =anualmediu Venitul

inv.cu ileCheltuilelani 61,4100

130

600 =×

TrC= =anualmediu Venitul

inv.cu ileCheltuilelani 66,4100

150

700 =×

Se va alege proiectul B deoarece are termenul de recuperare cel mai mic.

3. Se cunosc următoarele date: � Proiectul A:

- investiţia iniţială 1000; - venituri anuale: an 1:200, an 2:250, an 3:300, an 4:300, an 5:350; - rata de actualizare r = 10%.

� Proiectul B: - investiţia iniţială 2000; - venituri anuale: an 1:500, an 2:550, an 3:550, an 4:600, an 5:600; - rata de actualizare r = 10%. Să se determine, folosind temenul de recuperare actualizat, ce proiect va fi

ales. Rezolvare:

TRAactualiz =

n

r

ViCheltuieli

n

tt∑

= +1 )1(

inv.cu =

5

)1,01(

350

)1,01(

300

)1,01(

300

)1,01(

250

)1,01(

2001000

54321 ++

++

++

++

+

TRBAactualiz =

n

r

ViCheltuieli

n

tt∑

= +1 )1(

inv.cu =

5

)1,01(

600

)1,01(

600

)1,01(

550

)1,01(

550

)1,01(

5002000

54321 ++

++

++

++

+

= 4,82 ani =

= 4,75 ani =

48

Deoarece priectul B are termenul de recuperare cel mai mic, va fi preferat acest proiect.

4. Se cunosc următoarele date:

Să se determine VAN a unui proiect de investiţii caracterizat prin următoarele date:

- investiţia iniţială 2000; - veniturile nete medii anuale 800; - rata de actualizare 20%; - durata de exploatare a proiectului 5 ani. Rezolvare:

49,3292000)2,01(

800

)2,01(

800

)2,01(

800

)2,01(

800

)2,01(

800I

)r1(

ViVAN

54

3210

n

1tt

=−+

++

+

++

++

++

=−+

=∑=

5. Care din următoarele proiecte de investiţii va fi preferat, dacă aplicăm criteriul VAN?

� Proiectul A: - investiţia iniţială 1500; - venituri nete medii anuale 800; - rata de actualizare r = 20%. - durata de exploatare a proiectului 4 ani.

� Proiectul B: - investiţia iniţială 2000; - venituri anuale: an 1: 600, an 2: 800, an 3: 900, an 4: 1000; - rata de actualizare r = 12; - durata de exploatare a proiectului 4 ani.

Rezolvare:

99,5701500)2,01(

800

)2,01(

800

)2,01(

800

)2,01(

800I

)r1(

ViVAN

43

210

n

1ttA

=−+

++

+

++

++

=−+

=∑=

63,4492000)12,01(

1000

)2,01(

900

)12,01(

800

)12,01(

600I

)r1(

ViVAN

44

210

n

1ttB

=−+

++

+

++

++

=−+

=∑=

Va fi preferat proiectul A. 6. Să se determine rata internă de rentabilitate cunoscând următoarele:

- pentru o rată de actualizare de 12%, VAN = - 30; - pentru o rată de actualizare de 11%, VAN = + 20.

Rezolvare:

RIR=rmin + (rmax-rmin) × %4,11))30(20

20%)11%12(%11

maxmin

min =−−

−+=−

xVANrVANr

VANr

49

7. O firmă are de ales între două proiecte de investiţii cu următoarele caracteristici:

• Costul investiţiei (I0); � Pt proiect A = 450.000 euro � Pt proiect B = 850.000 euro

• Fluxurile financiare anuale pozitive; � Pt proiect A = 140.000 euro � Pt proiect B = 180.000 euro

• Durata investiţiei (n); � Pt proiect A = 5 ani � Pt proiect B = 7 ani

• Valoarea reziduală (V); � Pt proiect A = 0 � Pt proiect B = 0 Proiectul A i 1 = 17% = 0,17

=−++++

×

=−+

=−+

= ∑∑=

450000)17,1

1

17,1

1

17,1

1

17,1

1

17,01

1(

140000150000)17,01(

140000I

)i1(

FiVAN

5432

5

1nn0t1

=−×+− −

45000014000017,0

)17,01(1 5

2092 euro > 0

i 1 = 18% = 0,18

=−+++++

= 450000)18,1

1

18,1

1

18,1

1

18,1

1

18,01

1( 140000

54322 xVAN

=−×+− −

45000014000018,0

)18,01(1 5

-12.196 euro < 0

i = i1+(i2-i1) x 17,15% 1715,0121962092

2092)17,018,0(17,0

21

1 sauxVANVAN

VAN=

−+−+=

+

Proiectul B i 1 = 7% = 0,07

×=−+

=−+

= ∑∑=

180000850000)07,01(

180000I

)i1(

FiVAN

5

1nn0t1

07,0

)07,01(1 7−+−× = 12286

euro > 0 i 2 = 8% = 0,08

=2VAN08,0

)08,01(1180000850000

)08,01(

180000 7

n

−+−×=−+∑ = -16981 euro< 0

i= i1+(i2-i1) x 7,42% sau0742,01698112286

12286)07,008,0(07,0

VANVAN

VAN

21

1 =−+

×−+=+

Pentru A, i = 17, 15%; Pentru B, i = 7,42%;

50

Firma va alege pentru proiectul de investiţii A care are o rată a rentabilităţii interne mai mare.

Teste de autoevaluare I. Aplicaţii propuse spre rezolvare 1. Se dau două proiecte de investiţii:

A B Beneficiu mediu anual 800 680 Investiţia media anuală 2600 2100

Să se determine, folosind criteriul ratei medii de rentabilitate, care proiect va

fi ales. 2. Se dau trei proiecte de investiţii:

A B C

Beneficiu mediu anual 500 600 650 Investiţia media anuală 2800 3600 4200

Să se determine, folosind criteriul ratei medii de rentabilitate, care proiect va

fi ales. 3. Se cunosc următoarele date:

� Proiectul A: • investiţia iniţială 3000; • venituri anuale: an 1:500, an 2:650, an 3:800, an 4:1000, an 5:1050; • rata de actualizare r = 15%.

� Proiectul B: • investiţia iniţială 3600; • venituri anuale: an 1:500, an 2:800, an 3:950, an 4:1200, an 5:1200; • rata de actualizare r = 15%. Să se determine, folosind temenul de recuperare actualizat, ce proiect va fi

ales. 4. Se cunosc următoarele date:

� Proiectul A: • investiţia iniţială 1000; • venituri anuale: an 1:180, an 2:250, an 3:300, an 4:330, an 5:370; • rata de actualizare r ia următoarele valori: an 1: 10%, an 2: 12%, an 3: 15%,

an 4: 15%, an 5: 20%. • Proiectul B:

• investiţia iniţială 2000; • venituri anuale: an 1: 150, an 2: 550, an 3: 580, an 4: 600, an 5: 620; • rata de actualizare r ia următoarele valori: an 1: 10%, an 2: 12%, an 3: 15%,

an 4: 15%, an 5: 20%. Să se determine, folosind temenul de recuperare actualizat, ce proiect va fi

ales. 5. Să se determine VAN a unui proiect caracterizat prin următoarele date:

• investiţia iniţială 1500; • venituri nete medii anuale 800;

51

• rata de actualizare r = 20%. • durata de exploatare a proiectului 4 ani.

6. Care din următoarele proiecte de investiţii va fi preferat, dacă aplicăm criteriul VAN?

� Proiectul A: • investiţia iniţială 2500; • venituri nete medii anuale 600; • rata de actualizare r = 18%. • durata de exploatare a proiectului 4 ani.

� Proiectul B: • investiţia iniţială 4000; • venituri anuale: an 1: 800, an 2: 1000, an 3: 1200, an 4: 1300; • rata de actualizare r = 8%; • durata de exploatare a proiectului 4 ani.

7. Să se determine RIR cunoscând următoarele date:

• pentru o rată de actualizare de 30%, VAN = - 80; • pentru o rată de actualizare de 28%, VAN = + 60;

II. Întrebări recapitulative: 1. Cum definiţi noţiunea de investiţie? 2. Care sunt criteriile utilizate pentru selectarea investiţiilor? 3. Ce este valoarea actualizată netă? 4. Care sunt metodele prin care se determină valoarea actualizată netă?

52

Capitolul V GESTIUNEA ACTIVELOR

CIRCULANTE Activitatea unei firme poate fi concretizată în ciclul aprovizionare-producţie-

comercializare, denumit ciclu de exploatare. Un ciclu de exploatare debutează cu aprovizionarea pentru constituirea stocurilor necesare derulǎrii procesului de producţie şi se finalizează cu încasarea contravalorii produselor livrate sau serviciilor prestate clienţilor. Toate operaţiunile de procurare, pǎstrare, prelucrare, valorificare a acestor stocuri antreneazǎ cheltuieli bǎneşti.

Diferenţa temporarǎ dintre momentul în care se plǎteşte contravaloarea factorilor de producţie achizitionaţi şi momentul în care se încaseazǎ contravaloarea produselor şi/sau serviciilor livrate dǎ naştere la necesarul de finanţare a ciclului de exploatare.

Gestiunea ciclului de exploatare este componenta cea mai importantǎ a gestiunii financiare a unei firme. Activele circulante pot reprezenta circa 50% din totalul activului întrepriderii; operaţiunile ciclului de exploatare sunt repetabile, cu reflectare imediatǎ asupra structurii financiare a întreprinderii; datoriile mai mici de un an, datoritǎ costului lor ridicat, preocupǎ mult managerii financiari, în special, pe cei din întreprinderilor mici şi mijlocii4. Activele circulante pot îmbrăţişa numeroase denumiri, ca de exemplu: capital circulant, capital de lucru, fond de rulment global, fond de rulment brut etc.

Capitalul circulant reprezintǎ totalitatea mijloacelor bǎneşti necesare pentru desfǎşurarea acestei activitǎţi. Pe parcursul ciclului de exploatare capitalul circulant este suma dintre mijloacele bǎneşti necheltuite încǎ şi expresia bǎneascǎ a mijloacelor materiale create (materii prime, producţie neterminatǎ, produse finite, produse expediate şi neîncasate)5.

Realizarea ciclului de exploatare cu un minimum de active circulante (stocuri, creanţe, lichiditǎţi), finanţate din pasive circulante procurate la un cost cât mai redus, reprezintă obiectivul major al gestiunii activelor circulante.

Asigurarea corelaţiei rentabilitate-risc este scopul major al gestiunii ciclului de exploatare.

5.1. Gestiunea stocurilor Stocurile sunt active circulante: a) deţinute pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a

activităţii; b) în curs de producţie în vederea vânzării; c) sub formă de materii prime, materiale şi alte consumabile ce urmează a fi

folosite în procesul de producţie sau pentru prestarea de servicii. În cadrul stocurilor se cuprind: 1. Stocuri de materii prime şi materiale formate din:

4 Stancu I., Finanţe, Ediţia a treia, Ed. Economicǎ, Bucureşti, 2002, p. 965 5 Bucǎtaru D., Gestiunea financiarǎ a întreprinderii, Editura Universitǎţii „Al. I. Cuza” Iaşi, Iaşi, 2003, p. 110

53

1.1 Materii prime sunt bunuri economice care participă direct la fabricarea produselor şi se regăsesc în produsul final integral sau parţial, fie în starea lor iniţială, fie transformată.

1.2. Materiale consumabile (materiale auxiliare, combustibili, materiale pentru ambalat, piese de schimb, seminţe şi materiale pentru plantat, furaje şi alte materiale consumabile) sunt bunuri economice care participă sau ajută la desfăşurarea procesului de fabricaţie sau de exploatare fără a se regăsi, de regulă, în produsul finit.

1.3 Materiale de natura obiectelor de inventar, adică acele mijloace economice care nu au caracteristicile imobilizărilor corporale. Acestea se utilizează fie în mai multe exerciţii financiare şi au o valoare individuală mai mică decât limita prevăzută pentru imobilizările corporale, fie au o valoare peste această limită, dar o durată de viaţă utilă este mai mică de un an (un exerciţiu financiar).

2. Producţia în curs de execuţie reprezintă elementele materiale care se aftă între stadiul de materii prime şi materiale şi produse. Aceasta presupune că au parcurs parţial fazele procesului de producţie. Delimitarea corectă a acestei structuri patrimoniale are importanţă mai ales cu ocazia inventarierii, când trebuie avut în vedere acest criteriu esenţial. Sub această denumire întâlnim:

• produse în curs de execuţie; • lucrări şi servicii în curs de execuţie. 3. Produsele, respectiv: a) semifabricatele, prin care se înţeleg produsele al căror proces tehnologic a

fost terminat într-o secţie (fază de fabricaţie) şi care trec în continuare în procesul tehnologic al altei secţii (faze de fabricaţie), dar în starea în care se află se pot vinde terţilor;

b) produse finite, adică produsele care au parcurs întreg procesul de fabricaţie şi nu mai au nevoie de prelucrări ulterioare în cadrul unităţii, putând fi depozitate în vederea livrării sau expediate direct clienţilor;

c) rebuturile, materialele recuperabile sau deşeurile 4. Stocurile aflate la terţi sunt bunurile aflate în afara unităţii, deşi aparţin

patrimoniului acesteia. Ele pot fi transmise în vederea reparării, recondiţionării etc. Uneori sunt lăsate la producători, după ce au fost achitate, ca urmare a lipsei spaţiilor de depozitare, în vederea revânzării direct de la producător sau alte situaţii.

Stocurile aflate la terţi pot fi: materii prime şi materiale la terţi; produse aflate la terţi; animale aflate la terţi; mărfuri în custodie sau în consignaţie; ambalaje aflate la terţi.

5. Animalele şi păsările, respectiv animalele născute şi cele tinere de orice fel (viţei, miei, purcei, mânji etc.), crescute şi folosite pentru reproducţie, animalele şi păsările la îngrăşat pentru valorificare, coloniile de albine, precum şi animalele pentru producţie - lapte, lînă şi blană.

6. Mărfurile sunt bunurile pe care unitatea patrimonială le cumpără în

vederea revânzării sau produsele predate spre vânzare magazinelor proprii. 7. Ambalajele, includ bunuri reprezentând ambalaje refolosibile,

achiziţionate sau fabricate, destinate produselor vândute şi care în mod temporar pot fi păstrate de terţi cu obligaţia restituirii lor.

54

8. Avansurile pentru cumpărări de stocuri reprezintă sume de bani acordate furnizorilor înaintea începerii execuţiei unei comenzi sau unui contract. Aceste avansuri se utilizează în vederea sprijinirii viitorilor furnizori care urmează să execute produse sau lucrări costisitoare în favoarea întreprinderii creditoare.

Deţinerea de bunuri materiale şi efectuarea de operaţii economice, fără ca acestea să fie înregistrate în contabilitate sunt interzise prin lege.

În acest sens este necesar să se asigure: • recepţionarea tuturor bunurilor materiale intrate în unitate şi înregistrarea

lor la locurile de depozitare. Bunurile materiale primite pentru prelucrare, în custodie sau în consignaţie se recepţionează şi se înregistrează distinct ca intrări în gestiune.

• în situaţia unor decalaje între aprovizionarea şi recepţia bunurilor, care se dovedesc a fi în mod cert în proprietatea unităţii, se procedează astfel: bunurile sosite fără factură se înregistrează ca intrări în gestiune, atât la locul de depozitare, cât şi în contabilitate, iar bunurile sosite şi nerecepţionate se înregistrează distinct în contabilitate, ca intrare în gestiune;

• în cazul unor decalaje între vânzarea şi livrarea bunurilor, acestea se înregistrează ca ieşiri din unitate, nemaifiind considerate proprietatea acesteia, astfel: bunurile vândute şi nelivrate se înregistrează distinct în gestiune, iar în contabilitate, în conturi în afara bilanţului; pentru bunurile livrate, dar nefacturate, se înregistrează ca ieşiri din gestiune atât la locurile de depozitare, cât şi în contabilitate, pe baza documentelor care confirmă ieşirea din gestiune;

• bunurile aprovizionate sau vândute cu clauze privind dreptul de proprietate se înregistrează la intrări, respectiv la ieşiri, atât în gestiune, cât şi în contabilitate.

• recepţionarea tuturor bunurilor materiale intrate în unitate şi înregistrarea lor la locurile de depozitare. Bunurile materiale primite pentru prelucrare, în custodie sau în consignaţie se recepţionează şi se înregistrează distinct ca intrări în gestiune.

• în situaţia unor decalaje între aprovizionarea şi recepţia bunurilor, care se dovedesc a fi în mod cert în proprietatea unităţii, se procedează astfel: bunurile sosite fără factură se înregistrează ca intrări în gestiune, atât la locul de depozitare, cât şi în contabilitate, iar bunurile sosite şi nerecepţionate se înregistrează distinct în contabilitate, ca intrare în gestiune;

• în cazul unor decalaje între vânzarea şi livrarea bunurilor, acestea se înregistrează ca ieşiri din unitate, nemaifiind considerate proprietatea acesteia, astfel: bunurile vândute şi nelivrate se înregistrează distinct în gestiune, iar în contabilitate, în conturi în afara bilanţului; pentru bunurile livrate, dar nefacturate, se înregistrează ca ieşiri din gestiune atât la locurile de depozitare, cât şi în contabilitate, pe baza documentelor care confirmă ieşirea din gestiune;

• bunurile aprovizionate sau vândute cu clauze privind dreptul de proprietate se înregistrează la intrări, respectiv la ieşiri, atât în gestiune, cât şi în contabilitate.

Determinarea mǎrimii optime a stocurilor ocupă un loc important în cadrul gestiunii activelor circulante. Un stoc este optim din punct de vedere al mǎrimii sale

55

atunci când este suficient, în orice moment, pentru a asigura continuitatea ciclului de exploatare fǎrǎ a imobiliza inutil capital în stocuri supranecesare.6

Mǎrimea optimǎ a stocurilor este cea care optimizeazǎ cheltuielile de aprovizionare (ce variazǎ în funcţie de numǎrul de aprovizionǎri) şi cheltuielile de depozitare (variabile în funcţie de mǎrimea stocurilor).

Rezultatul optimizǎrii stocurilor se concretizează în minimizarea cheltuielilor totale cu formarea stocurilor (de aprovizionare şi depozitare) şi maximizarea rentabilitǎţii activitǎţii de exploatare.

În conformitate cu modelul Wilson-Whitin în optimizarea mǎrimii stocului curent (stocul minim care trebuie sǎ asigure consumul curent în intervalul de timp dintre douǎ aprovizionǎri succesive) se pleacǎ de la minimizarea funcţiei costului total de formare a stocului (CT), exprimatǎ prin formula de calcul prezentată mai jos:

CT = Ca+ Cd = da c2

TSc

S

N ××+× ,

unde: Ca - cheltuielile de aprovizionare; Cd - cheltuielile de depozitare; N - necesarul de aprovizionat; S - mǎrimea optimǎ a stocurilor; T - intervalul de timp pentru care se constituie stocul curent; ca - costul fix unitar pentru pregǎtirea unei noi aprovizionǎri; cd - costul de depozitare pe unitate de stoc.

Modelul Wilson-Whitin de optimizare a stocului a fost conceput în varianta unei cereri constante şi a perioadei fixe de aprovizionare (aprovizionare ritmicǎ), fǎrǎ posibilitatea apariţiei lipsei de stoc.

Întrucât stocurile se constituie instantaneu şi se dau în consum pânǎ la epuizarea totalǎ, exact în momentul unei noi aprovizionǎri, cheltuielile de depozitare constituie o medie a cheltuielilor din prima zi a constituirii stocului şi a celor din ultima zi de existenţǎ a stocurilor. Astfel, costul de depozitare pe unitate de stoc se corecteazǎ cu coeficientul 1/2. Anularea derivatei întâi a costului total de stocare în raport cu mǎrimea stocului conduce la determinarea minimului costului total de stocare şi a stocului optim, astfel:

0c2

Tc;0

S

CTda =×+×=

∂∂

2S

N- ;

d

aa2d cT

cN2;c

S

Nc

2

T

×××

=×=× 2S ;

Sopt = d

a

cT

cN2

×××

Numǎrul optim de aprovizionǎri (Nra) şi intervalul optim dintre douǎ aprovizionǎri i se determninǎ dupǎ relaţiile care urmeazǎ:

Nra = N

TS;

S

N opt

opt

×=i

Cazul cel mai general al aprovizionǎrilor este cel al stocurilor cu intervale variabile de aprovizionare şi cantitǎţi variabile. În acest context, intervalul mediu dintre aprovizionǎrile consecutive se stabileşte ca o medie aritmeticǎ ponderatǎ, respectiv intervalele variabile de aprovizionare (ti) se pondereazǎ cu cantitǎţile

6 Neagoe I., Finanţele întreprinderii, Ed. Ankarom, Iaşi, 1997, p. 202

56

variabile de aprovizionat (qi), apoi se determinǎ stocul curent mediu ( Scrt ), dupǎ formulele de calcul:

i = ∑∑ ×

i

ii

q

tq;

∑∑ ×

×=×=qi

tq

360

Ni

360

NS ii

crt ;

Pentru eliminarea întreruperilor în procesul de fabricaţie, datorate rupturii de stoc, se constituie stocuri de siguranţǎ. Stocul de siguranţǎ este definit ca fiind stocul care asigură continuitatea consumului, impus de activitatea de exploatare, când stocul curent a fost epuizat şi întârzie reântregirea lui, întrucât nu au fost respectate termenele de livrare de cǎtre furnizori, a creşterii ritmului consumului pe parcursul perioadei de gestiune, peste limitele estimate, din cauza altor disfuncţionalitǎţi care intervin în procesul de aprovizionare.

Mǎrimea stocului mediu de siguranţǎ (Ssig) se calculează ţinând cont de necesarul mediu zilnic de aprovizionat şi de intervalul mediu de abatere (ta) faţǎ de intervalele contractuale sau faţǎ de intervalul mediu între aprovizionǎri, după cum urmează:

∑∑ ×

=×=qi

tq;s

360

NS ai

crt s ,

unde: s - intervalul pentru stocul de siguranţǎ; qi - cantitǎţile aprovizionate la termenele întârziate; ta - numǎrul zilelor de întârziere în aprovizionǎri, faţǎ de intervalele

contractuale sau faţǎ de intervalul mediu între aprovizionǎri (i). Intervalul pentru stocul de siguranţǎ se calculeazǎ ca o medie aritmeticǎ

ponderatǎ între cantitǎţile aprovizionate cu întârziere, în trecut, de firmă şi intervalele care au depǎşit intervalul pentru constituirea stocului curent.

În cazul în care o fimă se confruntǎ cu lipsǎ de stoc, optimizarea stocului curent face necesarǎ luarea în calcul, pe lângǎ cheltuielile de aprovizionare şi de depozitare, şi a cheltuielilor datorate lipsei stocurilor7.

Aceste cheltuieli sunt defalcate pe cheltuielile ocazionate de procurarea disponibilitǎţilor financiare pentru constituirea stocurilor, numite cheltuieli de negociere, la care se adaugǎ pierderile suportate de firmă din cauza întreruperii activitǎţii de exploatare, a deteriorǎrii relaţiilor contractuale cu clienţii.

În funcţie de raportul dintre cheltuielile de achiziţie şi depozitare şi cheltuielile datorate lipsei de stoc se stabilesc modalitǎţile de reducere a cheltuielilor totale de constituire a stocurilor.

Dacă cheltuielile de aprovizionare-depozitare cresc, ca urmare a investiţiilor în active circulante, cheltuielile datorate lipsei de stoc sunt mai mici, iar firma trebuie sǎ aleagǎ varianta optimizǎrii prin constituirea de stocuri mici.

Dacă nivelul cheltuielilor de aprovizionare-depozitare scade într-o mǎsurǎ mai mare decât cresc cheltuielile cauzate de lipsa de stoc, se asigurǎ optimizarea prin constituirea de stocuri mari.

5.2. Determinarea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare Necesarul de finanţare a ciclului de exploatare (NFCE) exprimǎ nevoia totalǎ

de capitaluri pentru procurarea stocurilor de active circulante şi asigurarea unui sold normal de creanţe, astfel încât sǎ fie asiguratǎ desfǎsurarea continuǎ a ciclului

7 Bucǎtaru D., Gestiunea financiarǎ a întreprinderii, Editura Universitǎţii „Al. I. Cuza” Iaşi, Iaşi, 2003, p. 82

57

de exploatare8. Determinarea NFCE este o etapǎ importantǎ în planificarea financiarǎ, care oferǎ informaţii privind mǎrimea investiţiilor de capital în active circulante. La stabilirea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare trebuie sǎ se ţinǎ seama de doi parametri esenţiali, respectiv:9

• dimensiunea activitǎţii de exploatare ce urmeazǎ a se desfǎsura, deoarece mǎrimea activelor circulante evolueazǎ, în general, în acelaşi sens cu volumul activitǎţilor pe care şi le propune întreprinderea;

• condiţiile în care activitatea de expoatare este organizatǎ, care se referǎ la durata de imobilizare a capitalului circulant şi care este direct dependentǎ de termenele de platǎ a furnizorilor şi de termenele de încasare a clienţilor.

Modul de determinare a NFCE se realizeazǎ prin metodelor analitice şi sintetice (globale), ambele metode au ca indicatori de fundamentare, fie costurile exploatǎrii fie cifra de afaceri previzionatã.

Determinarea NFCE pe baza costurilor exploatǎrii arată cǎ nevoia de capitaluri pentru procurarea şi deţinerea activelor circulante este determinatǎ de cheltuielile de achiziţie, manipulare, transport al materialelor, fabricaţie şi comercializare a produselor şi/sau serviciilor. Determinarea NFCE pe baza cifrei de afaceri arată nevoia de a recupera, cât mai rapid, capitalurile avansate pentru procurarea activelor circulante, reflectând preocuparea firmei pentru creşterea lichiditǎţii activelor circulante.

1. Metodele analitice prin care NFCE se calculează pe fiecare categorie de activ circulant, şi anume pe categorii de stocuri (materii prime, materiale, produse în curs, produse finite) şi pe solduri de produse expediate. Calculul se realizeazǎ mai analitic pe fiecare element de stoc nominalizat şi pe fiecare tip de stoc (curent, de siguranţǎ, de condiţionare şi de transport intern). Calculul NFCE prin metodele analitice este un procedeu costisitor, şi astfel în practicǎ aceste metode se utilizeazǎ în anumite condiţii, cum ar fi:

• calculul NFCE în situaţii excepţionale în activitatea firmei (înfiinţare, dezvoltare, fuzionare etc.);

• stabilirea nevoii de finanţare medie anuală a stocurilor, şi pentru deterninarea nevoii de finanţare pe termen scurt si se utilizeze metode sintetice.

2. Metodele sintetice au în vedere calculul NFCE pe total active circulante, în funcţie de volumul previzionat al activităţii de exploatare şi de viteza de rotaţie a activelor circulante din exerciţiul precedent, care se consideră repetabilă în viitor. Ele se utilizează în perioade de stabilitate economică şi au la bază modificarea liniară şi proporţională a stocurilor de active circulante în raport cu volumul de activitate. Dar în realitate nu există mereu o relaţie de liniaritate şi proporţionalitate directă între mărimea stocurilor de active circulante şi volumul de activitate al întreprinderii, se folosesc şi metode probabilistice.

Costurile pentru formarea stocurilor se calculează astfel:10 • în faza de aprovizionare, de cantitatea de materii prime şi materiale necesare

producţiei şi de preţul unitar de aprovizionare;

8 Vintil ǎ G., Gestiunea financiarǎ a întreprinderii, Ed. Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 2000, p. 315 9 Bucǎtaru D., Gestiunea financiarǎ a întreprinderii, Editura Universitǎţii „Al. I. Cuza” Iaşi, Iaşi, 2003, p. 114 10 Vintil ǎ G., Gestiunea financiarǎ a întreprinderii, Ed. Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 2000, p. 316

58

• în faza de producţie, de volumul materialelor date în consum şi de nivelul cheltuielilor de fabricaţie, pe diferite faze ale producţiei (cheltuieli salariale, cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor, cheltuieli generale ale secţiilor, cheltuieli generale de administraţie etc.);

• în faza de desfacere, de costul de producţie (inclusiv cheltuielile generale de administraţie) al produselor finite predate la magazie şi de cheltuielile pentru livrarea acestora către beneficiari;

• în faza de încasare, de costul complet al produselor expediate. Cheltuielile anuale de exploatare, calculate, se împart la 360 sau la 90 de zile

pentru a obţine cheltuielile medii zilnice necesare formării unei unităţi de stoc. Timpul între două reconstituiri succesive ale stocurilor se determină ca o medie

aritmetică, simplă sau ponderată, a duratelor de rotaţie a stocurilor (t) între două reconstituiri succesive de stocuri, înregistrate în perioada precedentă.

Se fac previziuni cu privire la duratele viitoare prevăzute în contractele viitoare de aprovizionare şi desfacere şi în fişele tehnologice de fabricaţie a produselor. Pentru diferite categorii de stocuri, componenta timp între două reconstituiri este determinată astfel11:

• în faza de aprovizionare luând în calcul: intervalul mediu între două aprovizionări successive de materiale; intervalul mediu de timp pentru stocul de siguranţă; intervalul mediu de timp pentru stocul de condiţionare; intervalul de timp pentru transportul interior (între depozitul central şi depozitele secţiilor de producţie);

• în faza de producţie ţinând seama de: durata ciclului de fabricaţie rezultată din fişa tehnologică de fabricaţie a produsului, (însumând timpii de pregătire a maşinilor, prelucrare propriu-zisă, control între faze şi predarea la magazia de produse finite);

• în faza de desfacere având în vedere: durata medie de staţionare în magazine a produselor finite (însumând timpii de control tehnic de calitate, formarea loturilor de producţie, etichetare şi întocmirea documentelor de expediere);

• în faza de încasare în funcţie de: durata medie de încasare a produselor expediate, respectiv de timpul cerut de deplasarea între întreprindere şi beneficiarii de produse livrate.

Cheltuielile de exploatare se calculeză prin antecalculaţia costurilor, iar componenta timp se determină prin observaţii statistice privind viteza de rotaţie anterioarǎ a stocurilor de active circulante.

Pentru determinarea nevoii de finanţare medie anuală sau trimestrială se pleacă de la următoarea regulă de trei simple:

360 zile (90 zile)………………Cheltuielile de exploatare (Chexp) t…..............................………NFCE,

de unde rezultă:

NFCE = :unde,ktkt360

Chexp ××=×× zCh 90sau

Chz - cheltuieli de exploatare medii zilnice; t - durata în zile a ciclului de exploatare;

11 Ibidem

59

k - coeficient de corecţie specific pentru unele faze în care cheltuielile nu cresc uniform sau nu rămân constante pe toată perioada imobilizării.

Metodele analitice se utilizeză pentru determinarea necesarului de finanţare pentru materialele şi produsele semnificative. Dar întrucât nomenclatorul de materiale şi produse din firmă este foarte numeros, se determină analitic nevoia de finanţare medie anuală, urmând ca necesarul trimestrial să fie determinat după o metodă sintetică. Pentru stocurile de materiale semnificative, nevoia de finanţare medie anuală (NFm) se calculează după formula de calcul:

tChm)tcs2

i(

360

pNNFm t

aa ×=+++××

= , unde:

N - necesarul anual din materialul considerat; Pa - preţul unitar de aprovizionare; i - intervalul mediu de timp între două aprovizionări; s - intervalul mediu de timp pentru stocul de siguranţă; c - intervalul mediu de timp pentru stocul de condiţionare; tt - intervalul de timp pentru transportul interior; Chm - cheltuielile materiale medii zilnice.

Intervalul mediu între două aprovizionări succesive se ia în calcul la jumătate, deoarece se consideră că are loc constituirea instantanee, a stocului curent la întreaga sa mărime, iar trecerea în consum a materialelor are loc treptat şi continuu până la epuizarea stocului, când are loc o nouă reconstituire a acestuia. Nevoia de finanţare medie anuală pentru fiecare stoc de semifabricate semnificative ( NF s ) este calculată conform formulei de calcul:

DkChfDk360

cNFs a ××=××

×= aQ , unde:

Q - producţia fizică anuală previzionată; Ca - costul unitar antecalculat al semifabricatelor; k - coeficientul de corecţie specific ritmului de avansare a cheltuielilor de fabricaţie (0,5-1); D - durata ciclului de fabricaţie; Ch f - cheltuielile de fabricaţie medii zilnice.

Pentru fiecare stoc de produse finite semnificative necesarul de finanţat mediu anual NFp, se determină cu ajutorul formulei de calcul:

:unde,tChD360

CQNF pst

apfap ×=×

×=

capf - costul unitar antecalculat al produselor finite; Dst - durata medie de staţionare în magazie a produselor finite.

Pentru stocul de produse expediate (NFe) clienţilor, nevoia de finanţare medie anuală se determină global, pentru întreaga producţie expediată, astfel:

:unde Q

a ,D360

CNF dec

apfe ×

×=

Capf - costul de producţie unitar; D - durata de decontare.

Pentru elementele de stoc nesemnificative (diverse) de materiale şi produse, nevoia de finanţare medie anuală se determină dupã relaţia:

60

∑∑

×= :unde,NfChs

ChNf s

dd

Chd - cheltuielile anuale pentru elementele nesemnificative;

∑ sCh - totalul cheltuielilor anuale cu elementele semnificative;

∑ sNf - nevoia totală de finanţare medie anuală a stocurilor de elemente

semnificative. Pentru toate cele patru categorii de stocuri de elemente semnificative se

calculează durata medie a rotaţiei (Dr ), plecând de la regula de trei simpli care urmează:

360 zile…………………………… Chs + Chd

Dr………………….…………..NFs + NFd

360ChCh

NFNFDr

ds

ds ×++

=

Nevoia de finanţare trimestrială (NFtrim) pe fiecare din categoriile anterioare de stocuri se determină după relaţia de mai jos:

NFtrim = Dr90

Chtrim ×

Necesarul de finanţat, pentru cele patru categorii de stocuri şi a altor elemente nesemnificative de active circulante, reprezintă totalul previzionat al activelor circulante pentru care se stabilesc posibilităţile de finanţare.

1.b. Metodele analitice bazate pe cifra de afaceri Metodele au în vedere legătura care există între NFCE şi cifra de afaceri

aferentă perioadei de gestiune existentă. Elementele care se iau în calcul pentru determinarea NFCE sunt cifra de afaceri previzonată, în bugetul vânzărilor, şi duratele de rotaţie a celor patru categorii de stocuri, determinate pe baza bilanţului şi contului de rezultat din exerciţiul precedent. Determinarea nevoii de finanţare trimestrială se realizează plecând de la următoarea regulă de trei simpli:

90 zile............................................ CAtrim

Rc ……………………..…………NFtrim

ctrim

trim R90

CANF ×= , unde:

CA - cifra de afaceri previzionatǎ trimestrial; Rc - ratele cinetice, respectiv duratele de rotaţie a activelor circulante în raport cu

cifra de afaceri. Nevoia de finanţare trimestrială se calculează pentru fiecare categorie de

stoc, ţinând cont de ratele cinetice aferente acestora, determinate plecând de la bilanţul şi contul de rezultat din exerciţiul precedent, considerate constante în exerciţiul (anul) următor. Ratele cinetice aferente celor patru categorii de stocuri sunt determinate potrivit formulelor de calcul următoare:

• pentru materiale: 360Sold

Rcm ××

=m% CA

materiale ;

• pentru producţia în curs: 360

)2%f

SoldRcs ×

+=

CA(m%

atesemifabric ;

61

• pentru produse finite: ;360Sold

Rcp ×=c%CA x

finite produse

• pentru creanţele clienţi: 360clienţiSold

Rcc ××

=% i CA

; unde:

m% - ponderea consumurilor de la terţi (materii prime şi materiale) în cifra de afaceri;

f% - ponderea cheltuielilor de fabricaţie în cifra de afaceri; c% - ponderea costului de producţie în cifra de afaceri; i% - ponderea încasărilor şi a TVA în cifra de afaceri.

2. Metodele sintetice de determinare a necesarului de finanţat Metodele sintetice se utilizează pentru determinarea nevoii de finanţare

trimestrială pe total active circulante. Se va stabili raportului de proporţionalitate, observat în perioada precedentă, între necesarul de active circulante şi costul total al exploatării sau cifra de afaceri totală. Există metode sintetice bazate pe:

• viteza de rotaţie în funcţie de costurile exploatării; • activele circulante ce revin la 1000 lei producţie marfă12; • rata cinetică a activelor circulante. 2.a. Metoda sintetică bazată pe viteza de rotaţie în funcţie de costuri

Nevoia de finanţare trimestrială, pe total active circulante, se calculează în funcţie de producţia fizică previzionată trimestrial în bugetul de producţie, de costul complet unitar antecalculat şi în funcţie de viteza de rotaţie calculată plecând de la bilaţul şi contul de rezultat din exerciţiul precedent, astfel:

;tChD90

cQNF zr

ctrimtrim ×=×

×=

unde: Qtrim - producţia fizică previzionată trimestrial; Cc - costul complet unitar antecalculat (totalitatea chetuielilor de producţie

efectuate pentru fabricarea şi vânzarea produselor); Dr - viteza de rotaţie din perioada precedentă (durata în zile a unei rotaţii). Viteza de rotaţie se calculează în funcţie de costul producţiei marfă în anul

precedent, respectiv producţia fizică realizată în anul precedent înmulţită cu costul complet din perioada respectivă, şi de soldul mediu al activelor circulante, conform formulei de calcul:

:unde,360P

SD

mf

acr ×=

S - soldul mediu al activelor circulante din anul precedent; Pmf - producţia marfă fabricată în anul precedent;

Producţia marfă fabricată prin valorificarea sa permite obţinerea cifrei de

afaceri, din care se alocă anumite părţi pentru reânnoirea soldului de active circulante, într-un anumit număr de zile.

12 Vintil ǎ G., Gestiunea financiarǎ a întreprinderii, Ed. Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 2000, p. 323

62

2.b. Metoda sintetică bazată pe activele circulante ce revin la 1000 lei producţie marfă (AC /1000 )

Conform acestei metode se calculează mai întâi, plecând de la informaţiile oferite de bilanţul şi contul de rezultat din exerciţiul precedent, soldul mediu al activelor circulante la 1000 lei producţie marfă fabricată, exprimată în costurile complete ale perioadei precedente, după formula:

AC ⁄1000 = 1000P

S

mf

ac × ,

Nevoia de finanţare trimestrială se determină plecând de la activele circulante la 1000 lei cifrã de afaceri şi se calculează astfel:

1000

41000

ACCQ

NFctrim

trim

×××= , unde:

Qtrim - producţia fizică previzionată trimestrial; Cc - costul complet unitar antecalculat; 4 - cele patru categorii de stocuri de elemente semnificative (materiale, produse în

curs, produse finite, soldul creanţelor). 2.c. Metoda sintetică bazată pe ratele cinetice O rată cinetică poate fi definit ca un produs între durata de rotaţie a

elementelor de activ circulant în raport cu cifra de afaceri şi ponderea pe care fiecare element de activ circulant, în expresie valorică, o deţine în cifra de afaceri totală. Pentru metoda sintetică, rata cinetică caracteristică pentru toate activele circulante se prezintă ca un raport dintre soldul mediu al activelor circulante din anul precedent şi cifra de afaceri aferentă perioadei precedente, astfel:

;360CA

SR ac

c ×=

Nevoia de finanţare trimestrială se calculează ca produs între vânzările medii zilnice previzionate şi rata cinetică (durata de rotaţie în raport cu cifra de afaceri), astfel:

ctrim

trim R90

CANF ×=

Pentru a aproxima rezultatele obţinute, în calculul nevoii de finanţare, aplicând metodele sintetice şi analitice, literature din domeniul specific subliniază utilitatea introducerii unui coeficient de degresivitate a creşterii activelor circulante. Acesta este reprezentat de ritmul de variaţie a activelor circulante, apreciat statistic. Luarea în calcul a acestei degresivităţi are rolul de a corecta nevoia de finanţare previzionată.

5.3. Gestiunea clienţilor Creanţele reprezintă valorile economice avansate temporar de titularul de

patrimoniu altor persoane fizice sau juridice şi pentru care urmează să primească un echivalent valoric, respectiv o sumă de bani, un bun livrat, o lucrare executată sau un serviciu prestat.

Creanţele în devize se înregistrează în contabilitate atât în lei, la cursul de schimb în vigoare la data efectuării operaţiunilor, cât şi în devize.

63

Creanţele cuprind: 1. Creanţele comerciale sunt cele mai importante în ansamblul creanţelor şi

sunt compuse din: 1.1 Clienţi, care reprezintă beneficiarii cărora le-au fost expediate mărfuri

sau produse, executate lucrări sau prestate servicii, precum şi alte operaţiuni efectuate, ce urmează a se transforma în numerar sau echivalente ale numerarului.

Evidenţa clienţilor se grupează astfel: interni şi externi, iar în cadrul acestora pe termene de încasare. De asemenea, se grupează şi se evidenţiază distinct creanţele rezultate din tranzacţiile cu clauze de rezervă de proprietate şi creanţele incerte.

1.2 Efecte de primit sunt instrumente bancare negociabile, care atestă existenţa unei creanţe în cadrul relaţiilor comerciale, ce poate fi decontată imediat sau pe termen scurt. Ele au diverse denumiri: înscrisuri, poliţe, cambii, trate, bilete la ordin, cecuri. Fiind negociabile, pot fi cedate, vândute sau transmise. Efectele de primit sunt în mod normal efectele comerciale care pun în relaţie întreprinderi sau instituţii supuse dreptului particular de comerţ.

De exemplu, o întreprindere a vândut produse unui client. În condiţiile asigurării privind capacitatea de plată a acestuia, aceasta va solicita clientului său eliberarea unui titlu de valoare negociabil (de exemplu, un bilet la ordin). Acesta poate fi decontat la termenul scadent sau poate fi scontat imediat la bancă, primind o sumă, minus taxa reprezentând contravaloarea serviciului. Astfel, banca devine proprietara efectului de plată şi va încasa la scadenţă creanţa de la client. Acelaşi bilet la ordin poate fi transmis unei persoane faţă de care întreprinderea are o datorie, care în acest fel se stinge, primitorul devenind proprietarul titlului şi îl va încasa la scadenţă.

1.3 Furnizori-debitori reprezintă avansurile acordate furnizorilor pentru care aceştia urmează să livreze bunuri, să execute lucrări sau să presteze un serviciu.

2. Creanţele în cadrul grupului sunt generate de relaţiile de decontare dintre societatea-mamă (o întreprindere care are una sau mai multe filiale) şi filialele ei (întreprinderi controlate de societatea-mamă).

3. Creanţele din interese de participare reprezintă drepturile generate de relaţiile de decontare ale entităţii patrimoniale cu alte entităţi asociate, asupra cărora manifestă o influenţă semnificativă.

4. Alte creanţe cuprind drepturile entităţii patrimoniale izvorâte din relaţii de decontare cum sunt:

• avansurile acordate personalului; • sume de încasat de la organele de asigurări şi protecţie socială (obligaţii

plătite în plus); • sume de încasat de la bugetul de stat (TVA de recuperat, obligaţii fiscale

plătite în plus, subvenţii etc.); • sume de încasat de la alte unităţi din cadrul grupului; • sume de încasat din vânzarea activelor necorporale, corporale şi financiare

(debitori diverşi); • pagube de recuperat pentru care unitatea patrimonială posedă un titlu

executoriu.

64

5. Creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat cuprind drepturile entităţii patrimoniale asupra acţionarilor sau asociaţiilor care au subscris să participe la constituirea sau mărirea capitalului social şi care nu au vărsat integral contribuţia la care s-au angajat.

Creditul acordat unui client are în vedere o alocare de capital pe termen scurt, iar creditele acordate tuturor clienţilor firmei pot fi considerate o alocare permanentă de capitaluri a firmei, vizând o investiţie care trebuie finanţată continuu. Mărimea acestei investiţii este influenţată de mărimea cifrei de afaceri şi de durata medie de rotaţie a creanţelor clienţi, astfel:

:unde ,360

RCACr cc

c

×=

Cr - credite clienţi; Rcc - rata cinetică a creanţelor clienţi (durata de acordare a credituluiclienţi).

Cifra de afacei este influenţată de durata creditelor clienţi. O durată mai mare a creanţelor clienţi determină creşterea volumului vânzărilor şi, creşterea cifrei de afaceri. Prelungirea termenului de încasare a creanţelor clienţi înseamnă creşterea riscurilor de insolvabilitate a clienţilor. În funcţie de durata de acordare a creditelor clienţi se diferenţiază clienţii:

• cu încasare imediată în numerar (cu plata la vedere) sau după un număr normal de zile (3-5 zile) de decontare a facturilor;

• cu încasare la termen (cu plata la termen), după o perioadă convenită între părţi (30, 60, 90 de zile);

• cu întârzierea termenelor de plată; • insolvabili, care nu pot fi încasaţi. Selectarea, urmărirea şi controlul clienţilor prezintă o importantă latură a

gestiunii clienţilor. Captarea de noi clienţi şi păstrarea clienţilor existenţi se realizează printr-un proces continuu de informare, analiză şi evaluare a situaţiei lor economico-financiare şi a poziţiei lor concurenţiale.

Creditele furnizori şi avansurile primite reprezintă o sursă de finanţare, de către terţi, a ciclului de exploatare13.

Gestiunea creditelor furnizori are în vedere elaborarea unor măsuri care să conducă la maximizarea acestuia, atât ca volum cât şi ca termne de rambursare, datorită faptului că pe baza creditelor furnizori se poate realize creşterea cifrei de afaceri sau se poate suplini lipsa fondului de rulment14. Creditele furnizori reprezintă surse atrase de finanţare, avantajoase deoarece ele nu sunt oneroase.

Teste de autoevaluare 1. Aplicaţii propuse spre rezolvare

Aplicaţia nr. 1 Cantitatea de materie primã necesară, pentru un an de zile, unei firme cu

obiect de activitate producţia este de 100.000 kg. Costul de lansare a unei comenzi (ca) este de 850 RON, iar costul de depozitare (cd) pe zi/kg de stoc este de 2,2 RON. Să se determine indicatorii care reflectã gestiunea optimã a stocurilor: stocul optim; numărul optim de aprovizionări; intervalul optim între douã aprovizionări. Care este costul total minim pentru stocul optim de materii prime?

13 Stancu I., Finanţe, Ediţia a treia, Ed. Economicǎ, Bucureşti, 2002, p. 988 14 Toma M., Finante şi gestiune financiarǎ, Ed. Didacticǎ şi Pedagogicǎ, R. A., Bucureşti, 1994, p. 131

65

Rezolvare: 1. Stocul optim:

Sopt = kg 29,4632,2360

8501000002

cT

cN2

d

a =×

××=×

××

2. Numǎrul optim de aprovizionǎri:

Nra = ăriaprovizion 84,21529,463

100000==optS

N

3. Intervalul optim dintre douǎ aprovizionǎri:

zile i 66,1100000

36029,463

N

TSopt =×=×

=

4. Costul total minim pentru formarea stocului optim: CT = Ca+ Cd =

= lei1838662,22

36029,46385084,215c

2

TScNr d

optaa =××+×=×

×+×

Pentru a asigura un cost anual minim de formare a stocului de materii prime, egal cu 183866 lei, este necesar sa se realizeze un numãr de 215,84 aprovizionări pe an, la un interval de 1,66 zile între două aprovizionări, cu o cantitate optimă de aprovizionat de 463,29 kg.

Aplicaţia nr. 2 Determinaţi stocul curent şi stocul de siguranţã în condiţiile aprovizionării

cu cantităţi variabile de materii prime şi la intervale variabile de timp, plecând de la datele din tabelul următor:

Intervalul de aprovizionat

( ti ) - zile

Cantitatea de aprovizionat

( qi ) - kg

Întârzieri în aprovizionare

( ta ) - zile

Cantitatea întârziatã ( qi ) - kg

Intervalele ponderate ( qi ×××× t i )

Intervalele întârziate ( qi ××××ǎt a )

2 330 1 330 660 330

3 240 2 240 720 480

4 1245 3 1245 4980 3735

5 768 4 768 3840 3072

- 2583 5 2583 10200 7617

Rezolvare:

kg 41,10942583

10200

360

100000

q

tq

360

Ni

360

NS

i

iicrt =×=

××=×=∑∑

kg 11,8192583

7617

360

100000

q

tq

360

Ns

360

NS

i

aisig =×=

××=×=

∑∑

Aplicaţia nr. 3 Determinaţi necesarul de finanţat, mediu anual şi trimesrial, prin metoda

analitică bazată pe cifra de afaceri, cunoscând că: cifra de afaceri din anul precedent este de 1250 ron, cifra de afaceri previzionatã este de 1950 lei şi se repartizeazã pe trimestre dupã cum urmează trimI 20%, trim II şi trim III 23% şi trim IV 25%, iar soldurile stocurilor de active circulante din perioada precedentã sunt cele de mai jos:

• stocurile de materii prime: 150 ron; • stocurile de produse în curs: 30 ron;

66

• stocurile de produse finite: 20 ron; Total active circulante: 245 ron 1. Determinarea necesarului mediu anual de finanţat pentru categoriile

de activ circulant, dupã relaţia:

cR360

CANF ×=

a. Se determinã rata cineticã anualã pentru fiecare element de activ circulant, astfel:

360CA

SoldACRc ×=

• pentru stocul de materii prime:

zile 2,433601250

150360

CA

SoldR m

cm =×=×=

• pentru stocul de produse în curs:

zile 64,83601250

30360

CA

SoldR s

cs =×=×=

• pentru stocul de produse în finite:

76,53601250

20360

CA

SoldR p

cs =×=×= zile

• pentru creanţe clienţi:

zile96,123601250

45360

CA

SoldR e

cs =×=×=

b. Se determinã necesarul mediu anual de finanţat pe fiecare element de

active circulant, astfel:

lei 2342,43360

1950NFm =×=

lei 8,4664,8360

1950NFm =×=

lei 2,3176,5360

1950NFm =×=

lei 2,7096,12360

1950NFm =×=

Necesarul mediu anual total de finanţat este suma necesarurilor medii anuale de finanţat pe elemente de activ circulant, respectiv: 382,20 lei.

2. Determinarea necesarului de finanţat trimestrial pentru categoriile de activ circulant, dupã relaţia:

ct

t R90

CANF ×=

a. Se determină rata cineticã trimestrială pentru fiecare element de activ circulant, astfel:

90CA

SoldACR

tc ×=

• pentru stocul de materii prime:

67

zile 8,10901250

15090

CA

SoldR m

cm =×=×=

• pentru stocul de produse în curs:

zile 16,2901250

3090

CA

SoldR s

cs =×=×=

• pentru stocul de produse în finite:

zile 44,1901250

2090

CA

SoldR p

cs =×=×=

• pentru creanţe clienţi:

zile24,3901250

4590

CA

SoldR e

cs =×=×=

b. Se repartizeazã cifra de afaceri pe trimestre: CAI = 20% × 1950= 390 CAII =CAIII = 23% × 1950 =448,5 CAIV = 25% × 1950 = 487,5 c. Se determinã necesarul de finanţat trimestrial pe fiecare element de activ

circulant, astfel: • pentru stocul de materii prime:

lei 8,468,1090

390NF Im =×=

lei 82,538,1090

5,448NFNF

IIIII mm =×==

5,588,1090

5,487NF

IVm =×= lei

• pentru stocul de produse în curs:

lei 36,916,290

390NF Im =×=

lei 76,1016,290

5,448NFNF

IIIII mm =×==

lei7,1116,290

5,487NF

IVm =×=

• pentru stocul de produse finite:

lei 24,644,190

390NF Im =×=

lei 17,744,190

5,448NFNF

IIIII mm =×==

lei8,744,190

5,487NF

IVm =×=

• pentru creanţele clienţi:

lei 04,1424,390

390NF Im =×=

lei 15,1624,390

5,448NFNF

IIIII mm =×==

68

lei1824,390

5,487NF

IVm =×=

Aplicaţia nr. 4 Utilizând datele de la aplicaţia precedentă determinaţi necesarul mediu

anual şi trimestrial de finanţat prin metoda sintetică, cunoscând că producţia fabricată în anul precedent (Pfap ) a fost de 1050 lei, qa=64000 (pt. anul I), qa=53000 (pt. anul II), Capf = 0,0060 (pt anul I) şi Capf = 0,0130 (pt anul II).

Rezolvare: a. Metoda sinteticã bazatã pe viteza de rotaţie din perioada precedentã: • Determinarea necesarului mediu anual de finanţat:

zile D r 843601050

245360

P

SoldAC;D

360

cQNF

fapr

apfa =×=×=××

=

=××+×=××

= 84360

0130,0530000060,064000D

360

cQNF r

apfa 250,36 lei

• Determinarea necesarului trimestrial de finanţat:

zile D r 21901050

24590

P

SoldAC;D

90

cQNf

fapr

apftatt =×=×=×

×=

• se repartizează pe trimestre producţia fabricată (Pf = Qa × Ca): PfI = 20% × 1800 = 360 PfII = PfIII = 23% × 1800 = 414 PfI = 25% × 1800 = 450

842190

360NF I =×=

6,962190

414NFNF IIIII =×==

1052190

450NFIV =×=

b. Metoda sinteticã bazatã pe rata cinetică a activelor circulante: • Determinarea necesarului mediu anual de finanţat:

360CA

SoldAC;R

360

CANf c ×=×= cR

56,703601250

245360

CA

SoldAC =×=×=cR

20,38256,70360

1950;R

360

CANf c =×=×= cR lei

• Determinarea necesarului de finanţat trimestrial:

90CA

SoldAC;R

90

CANf c

tt ×=×= cR

lei R c 64,17901250

24590

CA

SoldAC =×=×=

=×= 64,1790

390Nf I 76,44

69

=×== 64,1790

5,448NFNf IIIII 87,90

=×= 64,1790

5,487Nf IV 95,55

II. Întrebări recapitulative: 1. Ce reprezintă stocurile? 2. Cum se clasifică stocurile? 3. Care sunt caracteristicile stocurilor şi ce se înţelege prin costul stocării? 4. Care este obiectivul esenţial al gestiunii activelor circulante? 5. Care sunt principalele categorii de stocuri şi exemplificaţi aceste categorii. 6. Ce se înţelege prin optimizarea mărimii stocurilor? 7. Exemplificaţi modelul lotului simplu (Wilson -Whitin). 8. Definiţi conţinutul gestiunii clienţilor. 9. Exemplificaţi care sunt obiectivele gestiunii clienţilor. 10. Arătaţi în ce constă procesul de analiză a clienţilor în cadrul unei întreprinderi. 11. Cum se determină rata cinetică a clienţilor şi ce semnificaţie are pentru analiza

acestora?

70

Capitolul VI ANALIZA POZIŢIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

6.1. Rolul analizei financiar-contabile în aprecierea performanţelor firmei Diagnosticul presupune o capacitate de discernământ, recuperarea

simptomelor, a disfuncţionalităţilor activităţii unei întreprinderi, elaborarea unor programe de acţiune care să asigure redresarea sau ameliorarea performanţelor, se reflectă “punctele critice”din cadrul firmei şi se avizează centrele de decizie pentru a lua măsuri de reglare.15 Obiectivele generale ale diagnosticului financiar sunt:16

• evaluarea multicriterială a stării de sănătate a întreprinderii cu depistarea cauzelor care au generat starea de criză;

• evaluarea gradului de viabilitate al întreprinderii şi orientarea măsurilor viitoare către strategii şi tactici realiste şi raţionale.

Obiectivele specifice ale restructurării de care trebuie să ţină seamă analiza diagnostic vizează aspecte multiple, dintre care mai relevante pot fi următoarele:

• Satisfacerea cerinţelor efective ale pieţei interne şi externe, în condiţii de profitabilitate;

• Utilizarea raţională a resurselor şi capacităţilor potenţiale ale întreprinderii; • Asigurarea unor standarde sociale acceptabile pentru forţa de muncă; • Asigurarea solvabilităţii întreprinderii şi menţinerea sa în circuite

financiare. Diagnosticul financiar are ca obiectiv de a răspunde la patru întrebări

esenţiale ale conducătorului întreprinderii: • Aprecierea solvabilităţii, solvabilitatea unei întreprinderi fiind definită ca

aptitudine de a asigura reglementarea datoriilor sale atunci când acestea ajung la scadenţă.

• Măsurarea performanţelor întreprinderii, astfel pentru a aprecia performanţele realizate de o întreprindere, trebuie comparate mijlocele puse în operă cu rezultatele obţinute, acestea din urmă fiind măsurate prin indicatorii rezultatelor.

• Creşterea, întreprinderea trebuind să măsoare creşterea activităţii sale pe perioada de observaţie reţinută.

• Riscuri, ultimul obiectiv urmărit prin analiza financiară fiind aprecierea riscurilor la care se expune întreprinderea, fiind vorba, în mod esenţial, de riscul de faliment ca urmare a unei încetări a plăţilor.

Pornind de la aceste obiective, conducătorul de întreprindere trebuie să poată face sinteza pentru a evidenţia punctele forte şi abundenţa de lichidităţi a întreprinderii, calitatea relaţiilor cu băncile) şi punctele slabe (fragilitatea echilibrelor financiare, o insuficienţă de fonduri proprii în raport cu îndatorarea). Obiectivele diagnosticului financiar sunt diferite funcţie de scopul urmărit şi subiectul evaluat.

15 Niculescu M., Diagnostic global-strategic, vol I, Diagnostic economic, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 31,32 16 Brezeanu P., colectiv, Diagnosticul financiar-instrumente de analiză financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 362

71

Indiferent de poziţia analistului financiar (analiza pe plan intern sau extern), obiectivele diagnosticului financiar sunt orientate, în principal, spre evidenţierea rentabilităţii şi a riscului. Astfel, partenerii externi (băncile, deţinătorii de titluri, furnizori, etc.) susceptibili de a fi afectaţi de riscul de faliment sau de insolvabilitate, pot recurge la studiul echilibrului financiar încercând să detecteze principalele simptome ale disfuncţionalităţilor şi riscurilor care afectează activitatea firmei.

Studiul performanţelor şi analiza echilibrelor constituie teme ale diagnosticului financiar, acesta are în vedere şi punerea în evidenţă a altor caracteristici financiare importante. Dintre aceste caracteristici, autonomia (sau independenţa) financiară, flexibilitatea financiară şi ansamblul trăsăturilor strategico-financiare sunt avute în vedere de analiza financiară a firmei în cauză.

Autonomia financiară constituie un obiectiv important pentru conducătorii întreprinderii. În termeni financiari, autonomia se apreciază mai întâi, prin studiul capitalului, structura sa şi relaţiile de control asupra întreprinderii pe care le poate exprima.

Flexibilitatea firmei exprimă capacitatea sa de adaptare la transformările neprevăzute în mediul său şi în cadrul activităţii sale şi este urmărită în toate domeniile de gestiune (strategică, comercială, a resurselor umane, financiară).

Flexibilitatea financiară se apreciază în raport de: • capacitatea pe care întreprinderea o manifestă în legătură cu mobilizarea

rapidă de lichidităţi; • capacitatea de finanţare a întreprinderii; • posibilităţile pe care le are întreprinderea de a diviza nevoile de finanţare

în realizarea proiectelor sale de investiţii în curs sau prevăzute, dar şi în activitatea sa curentă.

Diagnosticul financiar, rezultat al unui proces de evaluare a potenţialului financiar al unei întreprinderi, exprimă starea sa de sănătate economico-financiară. El este practicat de agenţi foarte diverşi, cum ar fi: conducători de întreprinderi, acţionari, deţinători de portofolii, creanţieri, întreprinderi concurente, experţi-contabili etc., şi are obiective variate. Diversitatea naturii şi a obiectivelor diagnosticului financiar a condus la concepţii, procedee şi instrumente diferite de evaluare.17 Metodologia diagnosticului întreprinderii este în lucrarea „Simptomele de dificultate şi strategiile de redresare a întreprinderii”, apărută la Paris în Editura Maxim, autori Crucifix şi A.Derni propun o metodologie de efectuare a diagnosticului şi finalitatea acestuia concretizată într-un plan de redresare şi organizare a controlului rezultatelor şi analiza abaterilor existente faţă de prevederile adoptate.

Diagnosticul financiar este rezultatul analizei financiare a întreprinderii, care presupune parcurgerea unor etape si utilizarea unor metode şi procedee pentru realizarea obiectului ei. Diagnosticul financiar cuprinde:18

• Un studiu static al bilanţului; • Un studiu dinamic în vederea stabilirii unor mişcări financiare; • Un studiu al contului de profit şi pierdere, în vederea studierii

performanţelor degajate de întreprinderi. Bilanţul exprimă starea patrimonială din 17 Bărbulescu C., Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate economică. Strategii şi politici de redresare şi dinamizare a activităţii , Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.57,58 18 Spătaru L., Analiză economico-financiară, instrument al managementului întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 34

72

momentul închiderii exerciţiului, în timp ce contul de rezultate arată cum s-a ajuns la această stare, prezentând fluxurile de venituri şi cheltuieli ce au avut loc în cursul exerciţiului.

Analiza bilanţului este completată cu analiza informaţiilor conţinute de contul de profit şi pierdere. Analiza financiară, ca metodă specifică de investigare, contribuie la evaluarea potenţialului financiar al firmei şi fundamentarea deciziilor.

Concluziile desprinse în urma analizei contului de rezultate, corelate cu cele obţinute din interpretarea altor date disponibile, permit luarea unor decizii fundamentale, în măsură să potenţeze dezvoltarea viitoare a întreprinderii şi îmbunătăţirea performanţelor sale.

Situaţia financiară a întreprinderii la un moment dat este dată de confirmarea unei strategii trecute a cărei cunoaştere şi apreciere corespunzătoare este necesară pentru previzionarea şanselor viitoare ale afacerii .

Conducătorul unei întreprinderi foloseşte analiza financiară ca bază a politicii sale financiare, el urmărind:

• Alegerea căilor optime de investiţii; • Alegerea căilor optime de finanţare; • Gestiunea trezoreriei; • Propria salarizare; • Dacă activitatea întreprinderii îi poate oferi satisfacţii profesionale. Cu toate că este o analiză internă, ea nu răspunde doar nevoilor de gestiune

internă. Analiza financiară realizată de către serviciul financiar propriu al agentului economic poate să se adreseze şi altor utilizatori interni cum sunt: reprezentanţii salariaţilor sindicatului) sau salariaţii, precum şi unor utilizatori externi (în principal stat, bănci, investitori potenţiali).

Cu toate că este o analiză internă, ea nu răspunde doar nevoilor de gestiune internă. Analiza financiară realizată de către serviciul financiar propriu al agentului economic poate să se adreseze şi altor utilizatori interni cum sunt: reprezentanţii salariaţilor sindicatului) sau salariaţii, precum şi unor utilizatori externi (în principal stat, bănci, investitori potenţiali).

Analiza financiară internă se adresează şi exteriorului agentului economic, mediului în cadrul căruia acesta acţionează ca urmare a instalării între entităţile economice a schimburilor economice. Faptul că agenţii economici nu funcţionează într-o totală autarhie (stare de autoizolare economică) a generat atât interes din partea fiecăruia, cât şi crearea unui cadru juridic care defineşte obligaţia de a-şi informa partenerii asupra politicii lor financiare.

Analiza externă se efectuează de partenerii externi. În fundamentarea deciziilor lor, partenerii externi ai firmei se bazează pe informaţiile furnizate de analiza financiară. Exemplul clasic îl constituie procedura utilizată de bănci pentru studierea cererilor întreprinderii privind acordarea de credite, care urmăresc capacitatea acestora de a-şi achita datoriile.

Valorificarea diagnosticului financiar se realizează de către managerii întreprinderilor precum şi au posibilitatea evaluării performanţelor la nivelul activităţii firmei.

Cu toate că utilizatorii externi ai informaţiei financiare a agentului economic pot fi serviţi de către funcţia financiară a acestuia, de către analiştii interni, de cele mai multe ori ei optează pentru o proprie analiză. În ceea ce priveşte sfera de

73

cuprindere a analizei financiare externe se poate spune că, spre deosebire de analiza internă care caracterizează în ansamblu situaţia financiară a agentului economic, aceasta se apleacă parţial asupra activităţii economico-financiare, interesându-se de anumite proiecte pe care partenerii externi ai agentului economic ar putea să le dezvolte cu acesta.

6.2. Analiza pe baza datelor din bilanţul contabil al firmei Bilanţul este documentul contabil de sinteză care prezintă sintetic situaţia

patrimonială şi financiară a întreprinderii a cărui analiză poate furniza informaţii despre solvabilitatea societăţii analizate în cei patru ani de analiză.19

Informaţia reflectată în situaţiile financiare anuale este prelucrată de analiza economico-financiară, în scopul de a ilustra static şi dinamic atât starea şi mişcarea patrimoniului, cât şi rezultatul obţinut.

Astfel, conducerea societăţii poate concluziona dacă: obiectivele propuse în perioada încheiată (sau exerciţiile analizate) au fost atinse, deciziile financiare au fost corect adoptate sau pur şi simplu dacă s-au realizat creşterea economică şi echilibrul financiar.

Studiul va fi efectuat pe baza bilanţurilor aferente exerciţiilor financiare 2008-2009. Indicatorul analizat va fi echilibrul financiar, care poate fi definit prin capacitatea întreprinderii de a asigura din încasările sale plata fără întrerupere a datoriilor ne anterior, inclusiv a datoriilor curente generate de realizarea obiectului de activitate sau de legislaţia fiscală, astfel încât ea să evite riscul de faliment”20. Se va urmări ce măsuri a luat conducerea societăţii în situaţia când solvabilitatea a fost temporar sau excepţional şi cauzele instaurării incapacităţii de plată.

În principal, solvabilitatea poate fi influenţată de:21 • imposibilitatea recuperării unor creanţe de la terţi; • corelarea defectuoasă dintre încasări şi plăti în perioadele de creştere

economică a unităţii; • desfăşurarea activităţii într-un sector caracterizat de instabilitate; • măsuri de creştere a fiscalităţii determinate de politica fiscală practicată de

Guvern, măsuri pe care managerii nu le-au putut previziona; • creşterea neaşteptată a dobânzilor bancare ca urmare a politicii instituţiei de

credit, în situaţia în care societatea a apelat la credite ca surse de finanţare; • necorelarea dintre costurile de producţie şi preţurile de vânzare practicate,

situaţie în care este posibil să nu se poată recupera costurile prin preţurile de vânzare practicate;

• abuzurile unor administratori/ asociaţi care înţeleg să folosească bunurile sau banii societăţii în interes personal;

Pentru a se efectua analiza structurii financiare a întreprinderii este important să selecteze o serie de factori, dintre care mai importanţi:

• natura activităţii desfăşurate, ce poate determina anumite restricţii de ordin tehnico-economic;

• gradul de capitalizare a activităţii, concretizat în ponderea imobilizărilor în totalul activului;

19 Bârsan M., Analiza diagnostic a costurilor şi orientarea strategică a întreprinderii. Metodologie şi studiu de caz, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 2004, p. 290 20 Tabără N., Horomnea C., Analiza contabil-financiară, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2001, p. 135 21 Dănescu T., Gestionarea financiară a afacerilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 196-197

74

• durata procesului de exploatare; • durata de folosinţă a imobilizărilor şi gradul de uzură al acestora; • dreptul de proprietate asupra activelor imobilizate (investiţii realizate

prin finanţare proprie sau prin leasing); • relaţiile cu partenerii societăţii, în special în ceea ce priveşte operaţiunile de

decontare a creanţelor şi datoriilor; • mărimea întreprinderii; • activitatea de creditare (natura creditelor, modul de utilizare a

acestora, rambursarea acestora); • structura de personal şi a obligaţiilor societăţii rezultate din raporturile de

muncă. Situaţia patrimonială a societăţii este reflectată în bilanţul contabil al fiecărui

exerciţiu financiar, care pune faţă în faţă, pe de o parte, bunurile acesteia, creanţele şi lichidităţile, iar pe de altă parte, capitalurile proprii şi datoriile. Pe baza datelor din bilanţ va putea fi determinată situaţia netă aferentă fiecărui exerciţiu financiar analizat, utilizând formula:22 Situaţia netă pozitivă şi crescătoare semnifică o gestionare eficientă a resurselor proprii.

Situaţia netă = Activ total – Datorii totale 6.2.1. Bilanţul financiar În acest bilanţ elementele de activ se vor grupa după criteriul lichidităţii în

active imobilizate, cu o lichiditate foarte scăzută şi active circulante a căror lichiditate poate fi mai mare sau mai mică în funcţie de natura acestora şi profilul firmei. Elementele de pasiv vor fi grupate după criteriul exigibilităţii, în pasive cu exigibilitate scăzută şi respective ridicată, aşa cum sunt prezentate în următorul tabel:

Tabelul 6.1 Structura bilanţului financiar

ACTIV PASIV Active cu lichiditate scăzută (peste un an) - imobilizări necorporale; - imobilizări corporale; - imobilizări financiare; - stocuri şi creanţe mai mari de un an; Active cu lichiditate ridicată (sub un an) - stocuri; - creanţe; - titluri de plasament; - Disponibilităţi; - Creanţe imobilizate mai mici de un an.

Pasive neexigibile sau cu exigibilitate scăzută - capitaluri proprii; - datorii pe termen mediu şi lung; - provizioane pentru riscuri şi cheltuieli mai mari de un an Pasive cu exigibilitate ridicată - datorii de exploatare şi în afara exploatării; - dividende de plată; - datorii financiare mai mici de un an; - provizioane pentru riscuri şi cheltuieli mai mici de un an.

Analiza echilibrului financiar pe baza datelor din bilanţul financiar se face

prin intermediul următorilor indicatori: • Fond de rulment (FR), considerat a fi “cel mai important indicator al

echilibrului financiar al întreprinderii”şi poate fi determinat utilizând formulele; FR = Surse permanente – Datorii permanente,

sau 22 Reglementări contabile armonizate cu Directivele Europene, OMFP 1752/17.11.2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu Directivele Europene, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2006, p.13

75

FR = (Capitaluri proprii + datorii financiare) – Imobilizări nete = = Active circulante – Datorii pe termen scurt,

sau: FR = Capitaluri permanente (CP) – Activul imobilizat net (AIN),

unde: Cp = Capitaluri proprii – Imobilizări nete

Un fond de rulment pozitiv, de o valoare substanţială, evidenţiază faptul că

echilibrul este asigurat, unitatea analizată fiind în stare să-şi achite datoriile ciclice prin realizarea activelor circulante. O condiţie esenţială a echilibrului financiar o constituie finanţarea unei părţi din nevoile activităţii de exploatare pe seama resurselor stabile ale întreprinderii. Fondul de rulment deţine o poziţie strategică în cadrul bilanţului financiar, asigurând legătura dintre partea de sus şi partea de jos a acestuia. În aceste condiţii, mărimea fondului de rulment ar putea fi determinată prin alte două modalităţi:

• pe baza informaţiilor oferite de partea de jos a bilanţului: Fond de rulment = Activ circulant - Datorii pe termen scurt • pe baza informaţiilor oferite de partea de sus a bilanţului financiar: Fond de rulment = Resurse stabile - Utilizări stabile Un fond de rulment negativ semnifică faptul că activele circulante sunt

inferioare ca mărime datoriilor pe termen scurt, ceea ce semnifică faptul că societatea nu-şi va putea plăti datoriile exigibile, motiv pentru care fondul de rulment negativ este asimilat instabilităţii financiare.23 Se poate constata însă că o societate care înregistrează un fond de rulment negativ poate face faţă scadenţelor dacă viteza de rotaţie a activelor sale este mai mare decât cea a datoriilor pe termen scurt. Practic, mărimea fondului de rulment depinde de deciziile pe termen lung privind politica de investiţii şi de finanţare a societăţii şi are un caracter stabil. Fondul de rulment poate avea următoarele valori:

• FR = 0; Active circulante= Datorii pe termen scurt. Aceasta reprezintă o situaţie riscantă generată de faptul că, pe de o parte datoriile au termene de plată foarte exact stabilite, iar pe de altă parte transformarea activelor circulante în lichidităţi poate fi întârziată din numeroase cauze, interne sau externe.

• FR > 0; Active circulante > Datorii pe termen scurt. Existenţa unui fond de rulment pozitiv garantează existenţa resurselor financiare pentru plata datoriilor scadente chiar în condiţiile unor disfuncţionalităţi apărute în activitatea întreprinderii;

• FR < 0; Active circulante < Datorii pe termen scurt, ceea ce înseamnă că transformarea activelor în bani nu acoperă datoriile societăţii. Aceasta stare reflectă un dezechilibru financiar ce trebui analizat în funcţie de specificul activităţii fiecărei firme.

Sub aspectul componenţei, fondul de rulment cuprinde două părţi: necesarul de fond de rulment şi trezoreria. Nevoia de fond de rulment (NFR) reflectă nevoia generată de finanţare a ciclului de exploatare şi acoperită, în parte, din surse temporare (datorii de exploatare: furnizori, creditori, etc.)

NFR = ( Stocuri + Creanţe) - Datorii de exploatare Nevoia de fond de rulment apare ca urmare a decalajelor între cumpărări şi

vânzări, între vânzări şi încasări. Aceste decalaje generează formarea (stocurilor de materii prime, materiale, mărfuri, producţie în curs şi producţie finită), iar în cel de

23 Vintil ă G., Gestiunea financiară a firmei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, p. 45

76

al doilea caz apar creanţele.24Atât stocurile, cât şi creanţele impun un necesar în fondul de rulment, care este atenuat de decalajul de sens opus, între aprovizionări şi plăţi. Necesarul de fond de rulment poate fi structurat, la rândul său, în două părţi: necesar de fond de rulment pentru exploatare; necesar de fond de rulment în afara exploatării.

Necesarul de fond de rulment pentru exploatare se va determina pe baza posturilor bilanţiere care reflectă activitatea de exploatare a societăţii analizate.25 Creanţele de vor fi în legătură directă cu veniturile din activitatea de exploatare (grupele de conturi de la 70 la 75) iar datoriile din activitatea de exploatare vor fi generate de cheltuielile din activitatea de exploatare (grupele de conturi de la 60 la 65).

Depinzând de mărimea cifrei de afaceri, necesarul de fond de rulment de exploatare are un caracter sezonier. Astfel, este posibil, ca evoluţia cifrei de afaceri să nu fie constantă. În anumite perioade de activitate, în funcţie de anumiţi factori, cifra de afaceri a societăţii să se reducă la jumătate, ceea ce va atrage după sine reducerea la jumătate a stocurilor şi a creditelor comerciale. Această situaţie trebuie luată în considerare la determinarea necesarului de fond de rulment, stabilind un nivel minim, mediu şi maxim al acestuia.

Necesarul de fond de rulment în afara exploatării se calculează pe baza posturilor de bilanţ care nu au legătură cu ciclul de exploatare, fiind legate de veniturile financiare sau extraordinare sau cheltuielile financiare şi extraordinare, ori se referă la datorii pentru investiţii, creanţe şi datorii faţă de asociaţi.

Mărimea fondului de rulment în afara exploatării variază în funcţie de frecvenţa şi mărimea operaţiilor în afara exploatării. Necesarul de fond de rulment rezultă din decalajul pe termen scurt între cheltuieli, decontările pe care le generează. Prin urmare, fondul de rulment şi necesarul de rulment au la bază cauze de natură diferită, iar diferenţa dintre cei doi o constituie trezoreria. Trezoreria poate fi definită ca fiind: „partea din fondul de rulment care depăşeşte necesarul în fond de rulment, construită din activele circulante lichide care staţionează între două rotaţii”. Trezoreria se determină ca diferenţă între fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment.

În literatura de specialitate se regăsesc mai multe definiţii atribuite trezoreriei, cea mai des întâlnită fiind cea de trezorerie netă, reprezentând diferenţa dintre activul realizat şi disponibilul societăţii, pe de o parte, şi datoriile financiare pe termen scurt, pe de altă parte. Analiza trezoreriei este analiza echilibrului financiar curent. O regulă a echilibrului este ca fondul de rulment să aibă o mărime cel puţin egală cu cea a necesarului de rulment.

Teoretic, dacă fondul de rulment este inferior necesarului de fond de rulment, unitatea este nevoită să apeleze la credite pentru finanţarea activităţii.

Deoarece fondul de rulment prezintă o anumită stabilitate în raport cu volumul de activitate desfăşurată, rezultă că trezoreria este influenţată de caracterul sezonier al necesarului de fond de rulment. Prin urmare, în perioadele cu activitate redusă, cu un necesar redus de finanţare, societatea va dispune de o trezorerie confortabilă.

24 Ristea M., Dima M., Contabilitatea societăţilor comerciale, Editura Universitară, 2002, p. 59 25 Işfănescu A., Robu V., Anghel I., Evaluarea întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.221

77

Creşterea volumului de activitate va solicita însă o creştere a necesarului de fond de rulment, uneori superioară creşterii cifrei de afaceri şi rezultatelor. Mai mult, creşterea nevoii de finanţare nu se va realiza brusc, ci în mod treptat dar sigur astfel încât, în anumite perioade, cerinţele de finanţare vor depăşi posibilităţile societăţii.

Este importantă analiza acestor aspecte, pentru că, în unele cazuri, falimentul poate fi rezultatul încetării plăţilor ca urmare a unei gestiuni de trezorerie defectuoasă, mărimea necesarului de fond de rulment fiind influenţată de o serie de factori, cum ar fi: mărimea stocurilor impuse de procesul tehnologic, termenele de plată impuse de clienţi şi care de obicei sunt mai mari decât perioadele de decontare a obligaţiilor către furnizori, etc.

Situaţia poate fi remediată numai prin anticiparea perioadelor în care se va înregistra trezorerie deficitară, pentru a se atrage din timp resursele de finanţare a activităţii. Creşterea trezoreriei în cursul unui exerciţiu financiar reprezintă cash- flow-ul perioadei. Un cash-flow pozitiv reflectă o creştere a capacităţii reale de finanţare a investiţiilor, care ar justifica în perioada următoare un volum mai mare de alocări pentru această destinaţie.

CF = TNt – TNt-1,

unde: TNt = trezoreria la momentul t TN t-1 = trezoreria la momentul t-1 Criteriile de clasament al activelor şi pasivelor bilanţului diferă în funcţie de

scopul urmărit în analiză şi de utilizator, ceea ce a condus la amenajarea mai multor tipuri (modele) de bilanţ cu prezentare tabelară cum ar fi: bilanţul financiar, bilanţul funcţional, bilanţul “pool de fonds”(ansamblul resurselor) ş.a.26 Bilanţul contabil conceput în optica patrimonial-juridică utilizat până la apariţia şi aplicarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a CEE şi cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS) s-a dovededit limitat aplicării analizei financiare înclinată spre gestiune, ceea ce a impune a condus la elaborarea unui bilanţ operaţional, pentru a reflecta relaţia dintre resursele disponibile şi nevoile de finanţare ale întreprinderii.

În funcţie de originea lor, angajamentele pot fi consecinţa unor decizii voluntare sau a unor obligaţii impuse întreprinderii. În funcţie de efectele lor, angajamentele patrimoniale se grupează în angajamente corespunzătoare datoriilor şi angajamente corespunzătoare capitalurilor proprii.

Se va prezenta bilanţul armonizat al S.C. “ALPHA SA” în tabelul ce urmează:

Tabel 6.2.

Bilanţ armonizat Exerciţiul financiar Indicatori Nr.

rd. 2008 2009 0 1 2 3

A. Active imobilizate total (rd. 01 la 03)

01 1.037.917 1.102.477

I. Imobilizări necorporale 02 787 66.858

II. Imobilizări corporale 03 1.037.130 1.035.619

26 Ţuţu A., Bilanţul contabil în gestiunea întreprinderii, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2003, p. 61

78

III. Imobilizări financiare 04 0 0

B. Active circulante total (rd. 06 la 09) 05 1.477.606 1.820.444

I. Stocuri 06 668.571 1.563.725

II. Creanţe 07 730.678 247.720

III. Investiţii financiare pe termen scurt

08 0 0

IV. Casa şi conturi la bănci 09 78.357 8.999

C. Cheltuieli în avans 10 0 22.064

D.Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă până la un an

11 845.743 1.362.688

E. Active circulante nete, respectiv datorii curente nete (rd.05+10-rd.11-rd.16)

12 631.863 479.820

F. Total active minus datorii curente (01+12)

13 1.669.780 1.582.297

G. Datorii ce trebuie pătite peste 1 an 14 41.558 0 H. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

15 0 0

I. Venituri în avans 16 0 0 J. Capital şi rezerve 17 200.000 200.000 I. Capital subscris şi vărsat 18 200.000 200.000 II. Prime de capital 19 0 0 III. Rezerve din reevaluare 20 0 0 IV. Rezerve 21 649.295 1.349.037

0 1 2 3

V. Rezultatul reportat –sold C - sold D

22 23

0 16.209

0 0

VI. Rezultatul exerciţiului - sold C 24 826.156 33.260 Repartizarea profitului 25 31.020 0 Total capitaluri proprii (rd.17+rd.19+ rd.20+rd.21+rd.22-rd.23+rd.24-rd.25)

26 1.628.222 1.582.297

Patrimoniu public 27 0 0 Capitaluri – total (rd.26+rd.27) 28 1.628.222 1.582.297

Gruparea posturilor de activ conduce la existenţa a două elemente: activul

imobilizat care reflectă elementele pe termen lung cu trei elemente de valori imobilizate (necorporale, corporale, financiare), la care se adaugă partea de activ circulant cu scadenţa mai mare de 1 an (creanţe - clienţi, cheltuieli efectuate în avans). În schimb, în activul circulant se includ imobilizările cu scadenţă scurtă (imobilizările financiare ce ajung la scadenţă sub 1 an).

Gruparea posturilor de pasiv structurează pasivul bilanţului în grupa capitalurilor permanente, formată din capitalurile proprii şi datoriile pe termen mediu şi lung (cu scadenţa peste 1 an) şi grupa datoriilor pe termen scurt (cu scadenţa sub 1 an), indiferent de natura lor (datorii de exploatare, credite bancare curente, venituri realizate în avans cu scadenţă scurtă şi datoriile pe termen lung ajunse la scadenţă).

În cazul în care o parte a datoriilor pe termen lung ajung la scadenţă mai repede de 1 an, ele vor fi trecute la datorii pe termen scurt. Veniturile realizate în avans cu scadenţa peste 1 an sunt incluse în datoriile pe termen mediu şi lung.

Elaborarea bilanţului financiar reflectă două părţi reprezentative pe orizontală: partea superioară care arată structura financiară, adică stabilitatea

79

elementelor care îl alcătuiesc (necesarul de finanţat şi resursele de finanţare permanente) şi partea inferioară care arată finanţarea ciclului de activitate (necesarul de finanţat pe termen scurt şi resursele temporare de finanţare).

Rolul bilanţului financiar în analiza financiară reiese din faptul că el conduce la calcularea marjei de securitate financiară cu ajutorul fondului de rulment, care permite firmei să facă faţă riscurilor pe termen scurt, garantând solvabilitatea acesteia.

Tabel 6.3. Prezentarea activului din bilanţul financiar

EXERCIŢIUL FINANCIAR ACTIVE=NECESARURI NETE

2008 2009 Mijloace cu durata >1an A.Active imobilizate total 1.037.917 1.102.477

I. Imobilizări necorporale 787 66.858

II.Imobilizări corporale 1.037.130 1.035.619

III. Imobilizări financiare 0 0

Mijloace cu durata <1an B. Active circulante total 1.477.606 1.820.444

I. Stocuri 668.571 1.563.725

II. Creanţe 730.678 247.720

III. Investiţii financiare pe termen scurt 0 0

IV. Casa şi conturi la bănci 78.357 8.999

C. Cheltuieli în avans 0 22.064 TOTAL ACTIVE NETE 2.515.523 2.922.921

Tabel 6.4.

Prezentarea pasivului din bilanţul financiar EXERCIŢIUL FINANCIAR

Pasive = resurse 2008 2009

Resurse cu scadenţă >1an J. Capital şi rezerve 200.000 200.000 I. Capital subscris şi vărsat 200.000 200.000 II. Prime de capital 0 0 III. Rezerve din reevaluare 0 0 IV. Rezerve 649.295 1.349.037 V. Rezultatul reportat –sold C - sold D

0 16.209

0 0

VI. Rezultatul exerciţiului - sold C

826.156

33.260

Repartizarea profitului (ct. 129) 31.020 0 Total capitaluri proprii (rd.18+rd.20+rd.21 +rd.22-rd.23)

1.628.222 1.582.297

H. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli 0 0 G. Datorii ce trebuie pătite peste 1 an 41.558 0 D. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă până la un an

845.743 1.362.688

I. Venituri în avans 0 0 Total capitaluri 2.515.523 2.922.921

6.2.2. Analiza echilibrelor pe baza bilanţului financiar Analiza situaţiei nete

SN = Active – Datorii totale

80

Aceasta exprimă valoarea contabilă a drepturilor pe care le posedă proprietarii asupra întreprinderii, fiind averea proprietarilor şi trebuind să fie suficientă pentru a asigura funcţionarea şi independenţa financiară a întreprinderii.

Pe baza bilanţului financiar Situaţia Netă se determină ca diferenţă: • SN = Total active – Datorii totale - Venituri în avans = Capitaluri proprii. Pe baza bilanţului contabil armonizat Situaţia Netă este diferenţa: • SN = (Total active – Datorii curente) – Datorii peste 1 an = F – G. Situaţia Netă în cele două variante de calcul este prezentată în:

Tabel 6.5. Calculul şi analiza situaţiei nete (capitalurilor proprii)

Exerciţiul financiar Abateri Indici Nr crt.

Indicatori (lei) 2008 2009 (± ∆) (%)

1. Total active 2.515.523 2.922.921 407.398 116,19 2. Datorii totale 887.301 1.362.688 475.387 153,57 3. Venituri în avans 0 0 0 0 4. Cheltuieli în avans 0 22.064 22.064 - 5. Situaţia netă (SN) (a) 1.628.222 1.582.297 - 45.925 97,17 6. Total active – Datorii curente

(F) 1.669.780 1.582.297 - 87.483 94,76

7. Datorii curente (G) 41.558 0 - 41.558 - 8. Capitaluri proprii (F – G) (b) 1.628.222 1.582.297 - 45.925 97,17

Din analiza datelor tabelului se constată o situaţie netă pozitivă şi

descrescătoare care reflectă o gestiune economică sănătoasă, ce maximizează valoarea întreprinderii, prin potenţarea capitalurilor proprii.

O situaţie netă negativă reflectă o stare de prefaliment, fiind consecinţa încheierii cu pierderi a exerciţiilor anterioare, pierderi care au epuizat integral capitalurile proprii. Partea neacoperită rămâne exclusiv în sarcina creditorilor, acesta fiind riscul de insolvabilitate al întreprinderii. Creşterea situaţiei nete (activului net) are ca efect creşterea rentabilităţii şi a independenţei financiare, pe baza ei putându-se determina riscul global sau lichidativ, prin raportul:

Activ

valoarefărăActiv- SN < 0,3.

Activul net (capitalurile proprii) reprezintă un indicator esenţial care dă dimensiunea gradului de “sănătate” a întreprinderii referitor la menţinerea capitalului fizic sau financiar, mai ales în condiţiile inflaţiei care îl erodează.

Menţinerea capitalului fizic presupune ca profitul să fie obţinut numai prin creşterea capacităţii fizice productive în cursul perioadei, iar menţinerea capitalului financiar presupune obţinerea profitului prin creşterea valorii financiare (monetare) a activelor nete.

Din situaţia modificării capitalurilor proprii rezultă capacitatea de menţinere (erodare) a capitalului, precum şi profitul (pierderea) întreprinderii în cursul exerciţiului, prin intermediul următoarelor elemente de conţinut:

• profitul net (pierderea netă) al perioadei; • fiecare element de venit şi cheltuială recunoscute direct în capitalurile

proprii; • efectul cumulat al modificării politicilor contabile şi corecţia erorilor; • tranzacţiile de capital cu şi distribuirile către proprietari;

81

• soldul profitului (pierderii) cumulate la începutul perioadei şi la data bilanţului şi modificările aferente;

• o reconciliere între valoarea contabilă a fiecărei categorii de capitaluri proprii la începutul şi sfârşitul perioadei, cu prezentarea distinctă a fiecărei modificări.

Echilibrul financiar al întreprinderii rezultă din confruntarea maselor mari ale bilanţului: Fondul de Rulment (FR) cu Necesarul de Fond de Rulment (NFR), din care rezultă Trezoreria (T). Acest echilibru este determinat conform concepţiilor de prezentare a bilanţului: optica financiară şi optica funcţională.

Pe baza bilanţului financiar care grupează posturile după criteriul permanenţei, echilibrul financiar presupune finanţarea activului cu durata mai mare de 1 an din resurse cu scadenţa peste 1 an, iar finanţarea activelor sub 1 an din resurse scadente sub 1 an.

Un prim echilibru rezultă din confruntarea pasivului pe termen lung (capitalurile permanente) cu necesarul permanent (activul imobilizat), aşa cum rezultă din analiza părţii superioare a bilanţului financiar:

FRF = Capitaluri permanente (Capitaluri proprii + + Datorii pe termen lung şi mediu) + Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli –

Necesar permanent (Active imobilizate nete). Această metodă pune în evidenţă echilibrul financiar pe termen lung, fondul

de rulment reprezentând partea din capitalurile permanente rămasă după finanţarea imobilizărilor, pe care întreprinderea o consacră finanţării activelor circulante. Este partea din capitaluri cu grad de exigibilitate slab, care serveşte finanţării elementelor de activ cu grad de lichiditate suficient de crescut.

Scăderea Fondului de Rulment este cauzată de scăderea capitalurilor permanente (rambursări de împrumuturi pe termen lung sau de obligaţiuni) şi de creşterea imobilizărilor nete (investiţii).

Un Fond de Rulment staţionar reflectă stagnarea întreprinderii, care poate fi temporară sau de durată, având diferite cauze. Partea inferioară a bilanţului financiar permite determinarea Fondului de Rulment Financiar ca diferenţă:

FRF = (Active circulante + Cheltuieli în avans) – – (Datorii pe termen scurt + Venituri în avans).

Metoda pune în evidenţă afectarea şi finalitatea Fondului de Rulment care este finanţat din activul circulant. În această ipostază, fondul de rulment Financiar arată surplusul activelor circulante nete nefinanţate din datoriile temporare, evidenţiind excedentul de lichiditate potenţială, ca o marjă de securitate privind solvabilitatea întreprinderii.

Bilanţul contabil armonizat permite determinarea mai rapidă a Fondului de Rulment în două moduri: • FRF = (Total active – Datorii sub 1 an) – Active imobilizate = F – A; • FRF = Active circulante, respectiv datorii curente nete (E).

Teoretic, Fondul de Rulment trebuie să fie pozitiv, ceea ce nu înseamnă că în anumite situaţii nu poate exista un fond de rulment negativ fără a compromite buna funcţionare a întreprinderii.

Un Fond de Rulment pozitiv (Capitaluri permanente > Imobilizări nete) constituie marja de securitate a întreprinderii pentru exploatarea sa cotidiană, permiţându-i să-şi asigure un nivel minim al unor active circulante strict necesare

82

funcţionării (stocuri minime, fond de casă minim), activul circulant fiind superior datoriilor pe termen scurt (Activ circulant net > Datorii sub 1 an).

Un Fond de Rulment negativ constituie un semnal de alarmă pentru întreprindere, care va fi lipsită de capitaluri permanente suficiente să-i asigure finanţarea imobilizărilor (Capitaluri permanente < Imobilizări nete), sau care are active circulante inferioare datoriilor scadente pe termen scurt, pe care nu le va putea achita (Activ circulant net < Datorii sub 1 an). Această situaţie se întâlneşte mai frecvent în sectorul de distribuţie, unde viteza de rotaţie a stocurilor este foarte rapidă (sub o lună) şi unde există credite-furnizori însemnate.

Calculul Fondului de Rulment în cele trei variante conduce la rezultatele din Tabelul 6.6.:

Tabel 6.6. Calculul şi analiza Fondului de Rulment

Exerciţiul financiar Nr. crt.

Indicatori (ron) 2008 2009

Abateri (±∆)

Indici (%)

0 1 2 3 4 5 1. Capitaluri proprii 1.628.222 1.582.297 - 45.925 97,17 2. Datorii cu scadenţa peste 1 an 41.558 0 - 41.558 - 0 1 2 3 4 5 3. Provizioane pt. riscuri - cheltuieli 0 0 4. Capitaluri permanente (Cp) 1.669.780 1.582.297 - 87.483 94,76 5. Active imobilizate (Ai) 1.037.917 1.102.477 64.560 106,22 6. Fond de Rulment Financiar (FRF) 631.863 479.820 -152.043 75,93 7. Active circulante 1.477.606 1.820.444 342.838 123,20 8. Cheltuieli în avans 0 22.064 22.064 - 9. Datorii pe termen scurt 845.743 1.362.688 516.945 16,11 10. Venituri în avans 0 0 - - 11. Fond de Rulment Financiar (FRF) 631.863 479.820 -152.043 75,93 12. Total active - Datorii curente (F) 1.669.780 1.582.297 - 87.483 94,76 13. Active imobilizate (A) 1.037.917 1.102.477 64.560 106,22 14. Fond de Rulment Financiar (F – A) 631.863 479.820 -152.043 75,93 15. Active circ,resp.datorii curente (E) 631.863 479.820 -152.043 75,93

Se constată că Fondul de Rulment pozitiv şi în descreştere. Valoarea pozitivă

confirmă o o marjă de securitate a întreprinderii analizate. FRp = Capitaluri proprii – Imobilizări nete;

FRs = Împrumuturi pe termen lung şi mediu – Imobilizări nete. Fondul de Rulment propriu pune în evidenţă influenţa structurii de finanţare

asupra constituirii sale, adică măsura în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii, ceea ce reflectă gradul de autonomie financiară.

Fondul de Rulment împrumutat (străin) reflectă gradul de îndatorare pe termen lung pentru a finanţa nevoi pe termen scurt.

Calculul Fondului de Rulment propriu şi străin pe baza datelor din Tabelul 1.7. conduce la rezultatele din Tabelul nr. 1.7.,

Tabel 6.7. Calculul şi analiza fondului de rulment propriu şi străin

Exerciţiul financiar Nr. crt.

Indicatori 2008 2009

Abateri (±∆)

Indici (%)

1. Capitaluri proprii 1.628.222 1.582.297 - 45.925 97,17

2. Datorii cu scadenţa peste 1 an 41.558 0 - 41.558 -

3. Active imobilizate (Ai) 1.037.917 1.102.477 64.560 106,22

5. Fond Rulment propriu (FRp) (1-3) 590.305 479.820 -110.485 81,28

83

6. Fond de Rulment străin (FRs) (2-3)

- 996.359 -1.102.477 -106.118 110,65

Se constată următoarele: 1. Fondul de Rulment propriu este pozitiv şi în descreştere cu 81,28 %, ceea

ce confirmă că întreprinderea dispune de o autonomie financiară care îi permite finanţarea imobilizărilor nete din capitaluri proprii.

2. Fondul de Rulment străin este negativ şi în scădere cu 110,65 %, ceea ce arată că nevoile pe termen scurt nu pot fi finanţate prin îndatorare pe termen lung.

3. Echilibrul financiar pe termen lung şi pe termen scurt este asigurat ca urmare a unei marje de securitate pe care o conferă Fondul de Rulment Financiar pozitiv.

Necesarul de Fond de Rulment desemnează nevoile financiare generate de executarea unor operaţiuni repetitive care compun ciclul de exploatare curentă (cumpărări, vânzări, plăţi salarii), al cărui total trebuie acoperit cel puţin parţial de resurse stabile (Fondul de Rulment Net).

Structura Necesarului de Fond de Rulment cuprinde, pe de o parte, stocurile (de materii prime, produse finite, semifabricate) a căror valoare încorporează cheltuielile de fabricaţie şi, pe de altă parte, creanţele. Din suma acestor componente se scad datoriile (de exploatare şi în afara exploatării), care corespund decalajelor între încasări şi plăţi:

NFR = Necesităţi ciclice – Resurse ciclice, în care: Necesităţi ciclice = Necesar temporar – Disponibilităţi;

Resurse ciclice = Resurse temporare – Credite de trezorerie. Pe baza bilanţului necesarul de fond de rulment se determină ca diferenţă:

NFR =(Active circulante + Cheltuieli în avans – Casa şi conturi la bănci) - – (Datorii ce trebuie plătite într-un an + Credite bancare +

+ Venituri în avans).

Tabel 6.8. Calculul şi analiza necesarului de fond de rulment

Exerciţiul financiar Nr. crt.

Indicatori 2008 2009

Abateri (± ∆)

Indici (%)

1. Active circulante 1.477.606 1.820.444 342.838 123,20

2. Cheltuieli în avans 0 22.064 22.064 -

3. Casa şi conturi la bănci 78.357 8.999 - 69.358 11,48 4. Total I (1 + 2 – 3) 1.399.249 1.833.509 434.260 131,03 5. Datorii cu scadenţa de

până la 1 an 845.743 1.362.688 516.945 161,12

6. Credite bancare de trezorerie

0 0 - -

7. Venituri în avans 0 0 - - 8. Total II (5 + 6 + 7) 845.743 1.362.688 516.945 161,12 9. Nec. de fond de rulment

(NFR) (4 – 8) 553.506 470.821 -82.685 85,06

Pornind de la relaţia care trebuie să existe între necesarul temporar şi

resursele temporare, NFR constituie un indicator de echilibru financiar, care poate fi pozitiv sau negativ, după cum urmează:

84

a) Dacă NFR > 0, rezultă un surplus de necesar temporar faţă de resursele temporare ce pot fi mobilizate, fiind o situaţie normală dacă este consecinţa unor investiţii privind creşterea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare.

În caz contrar, NFR > 0 arată un decalaj nefavorabil între lichidarea stocurilor şi creanţelor şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, în sensul încetinirii încasărilor şi accelerării plăţilor.

b) Un NFR < 0 reflectă un surplus de resurse nete temporare faţă de capitalurile circulante, necesităţile temporare fiind mai mici decât resursele temporare ce pot fi mobilizate. Această situaţie este favorabilă dacă este consecinţa accelerării rotaţiei activelor circulante, a urgentării încasărilor şi relaxării plăţilor.

Necesarul de fond de rulment reflectă echilibrul curent al întreprinderii, este mai fluctuant, mai instabil decât fondul de rulment şi depinde de cifra de afaceri), durata de rotaţie a stocurilor, decalajul dintre termenul de recuperare a creanţelor şi termenul de plată a furnizorilor.

Poate fi exprimat în zile de vânzare prin intermediul vitezei de rotaţie (NFRz = NFR x 360/CA) care reflectă acest decalaj.

Trezoreria Netă (TN) poate fi determinată pornind de la egalitatea de bilanţ Activ = Pasiv care conduce la confruntarea fondului de rulment (FR) cu necesarul de fond de rulment (NFR), din care rezultă echilibrul financiar al întreprinderii, fiind un rezultat al operaţiunilor ce afectează toate posturile de bilanţ şi rezultând din lectura pe orizontală a bilanţului financiar, respectiv:

a) a părţii superioare: TN = FR – NFR; b) a părţii inferioare: TN = Disponibilităţi – Credite de trezorerie sau:

TN = Trezoreia activă – Trezoreria pasivă. Trezoreria activă cuprinde disponibilităţile curente degajate de funcţionarea

întreprinderii, la care se adaugă plasamentele rambursabile în orice moment (valori mobiliare de plasament).

Trezoreria pasivă este reprezentată de creditele bancare curente, soldurile creditoare de bănci şi efectele scontate (în afara bilanţului).

c) Pe baza bilanţului contabil armonizat, trezoreria este dată de diferenţa: TN = Active circulante respectiv datorii curente nete (E) – NFR.

Calculul Trezoreriei Nete pe baza bilanţului conduce la rezultatele din Tabelul 6.9.:

Tabel 6.9. Calculul şi analiza Trezoreriei Nete

Exerciţiul financiar Nr. crt.

Indicatori 2008 2009

Abateri (± ∆)

Indici (%)

1. Fondul de rulment financiar(FRF) 631.863 479.820 -152.043 75,93

2. Necesarul de fd. de rulment (NFR)

553.506 470.821 -82.685 85,06

3. Trezoreria netă (TN) (1 – 2) (a) 78.357 8.999 - 69.358 11,48 4. Disponibilităţi băneşti 78.357 8.999 - 69.358 11,48 5. Credite bancare de trezorerie 0 0 - - 6. Trezoreria netă (TN) (4 – 5) (b) 78.357 8.999 - 69.358 11,48 7. Active circ., resp. dat.curente nete

(E) 631.863 479.820 -152.043 75,93

8. Trezoreria netă (TN) (7 – 2) (c) 78.357 8.999 - 69.358 11,48

85

Se constată că Trezoreria Netă este pozitivă şi în scădere, ceea ce reflectă decalajul dintre ritmul superior de creştere a necesarului de fond de rulment comparativ cu creşterea fondului de rulment financiar. Trezoreria Netă (±) rezultă atât din operaţiuni ce afectează capitalurile permanente şi activul imobilizat, cât şi din operaţiuni care privesc activele circulante şi datoriile pe termen scurt.

Creşterea Trezoreriei Nete poate fi realizată prin creşterea fondului de rulment şi prin scăderea necesarului de fond de rulment, sau prin creşterea disponibilităţilor şi reducerea creditelor bancare de trezorerie.

Valoarea pozitivă sau negativă a Trezoreriei Nete este consecinţa unor inegalităţi între Fondul de Rulment şi Necesarul (resursa) de Fond de Rulment:

1. Trezorerie pozitivă (TN > 0), când: FR > NFR şi respectiv, Disponibilităţi > Credite trezorerie, în următoarele cazuri:

a) FR > 0 şi NFR > 0, când NFR este finanţat în întregime din resurse permanente (FR > 0), care degajă disponibilităţi ce pot ascunde o sub-utlizare de capitaluri;

b) FR > 0 şi NFR < 0, când resursele din ciclul de exploatare (NFR < 0) se adaugă la un excedent de resurse permanente (FR > 0) pentru a degaja un excedent mare de lichidităţi, care pot ascunde sub-utilizări de capitaluri;

c) FR < 0 şi NFR < 0, când resursele din exploatare (NFR < 0) acoperă un excedent crescut de lichidităţi şi numai o parte a activului imobilizat ( FR < 0).

Ciclul de exploatare şi o parte din imobilizări sunt finanţate din datorii pe termen scurt (furnizori şi avansuri clienţi), ceea ce impune creşterea capitalurilor permanente (resurselor stabile).

2. Trezorerie negtivă (TN<0), când FR<NFR şi respectiv, Disponibilităţi<Credite trezorerie, în următoarele cazuri:

a) FR>0 şi NFR>0, când NFR este finanţat parţial din capitaluri permanente (FR>0) şi parţial din credite bancare curente care sunt mai mari decât disponibilităţile, ceea ce impune aprecierea riscului bancar curent;

b) FR<0 şi NFR>0, când creditele bancare pe termen lung şi mediu acoperă o parte din imobilizări (FR<0), NFR şi disponibilităţile (inferioare creditelor de trezorerie), ceea ce impune reconsiderarea structurii de finanţare;

c) FR<0 şi NFR<0, când resursele permanente nu acoperă decât o parte a activului imobilizat (FR<0), restul fiind acoperit din datorii pe termen scurt (furnizori, avansuri clienţi) şi din credite bancare curente, ceea ce impune revederea structurii finanţării, fiind crescut riscul dependenţei de exterior.

6.2.3. Bilanţul funcţional Bilanţul funcţional permite analiza echilibrului financiar şi a structurii

financiare a întreprinderii la un moment dat (la sfârşitul exerciţiului), de asemenea permite aprecierea nevoilor în funcţie de categoriile de resurse existente, ajută la calculul marjei de siguranţă financiară şi la luarea deciziilor unei întreprinderii, privită sub aspectul resurselor de finanţare utilizate în desfăşurarea activităţii.

Pentru aceasta este deosebit de importantă separarea mijloacelor (utilizărilor) şi resurselor în funcţie de ciclul economico financiar (activitatea de exploatare, activitatea de investiţie sau de finanţare).

86

Între utilizările stabile şi resursele stabile apare o relaţie biunivocă: folosirea resurselor stabile conduce la obţinerea de profituri ce contribuie la majorarea resurselor stabile.27Creşterea resurselor stabile conduce la obţinerea de profituri ce contribuie la majorarea resurselor stabile.

Astfel, bilanţul funcţional poate fi împărţit în patru mari structuri:28 • resurse stabile şi utilizări stabile corespunzătoare ciclurilor lungi şi anume

finanţările care se rambursează după o perioadă mai lungă de timp şi investiţiile care se uzează şi vor trebui înlocuite la un moment dat când va începe un nou ciclu de investiţie;

• active circulante şi datorii circulante corespunzătoare ciclului de exploatare, cuprinzând aprovizionarea, stocurile, producţia şi vânzarea acesteia şi cărora le corespund operaţiile de cumpărare în urma cărora le corespund operaţiile de cumpărare în urma cărora iau naştere datoriile către furnizori şi operaţiile de încasare care dau naştere creanţelor faţă de clienţi. În vederea elaborării bilanţului funcţional se procedează la următoarele retratări:

• amortizările şi provizioanele pentru depreciere, considerate ca fiind capitaluri economisite în vederea reînnoirii imobilizărilor sau finanţării unei pierderi anticipate, vor fi eliminate din activ şi incluse în categoria resurselor proprii din pasiv;

• cheltuielile care se repartizează pe mai multe exerciţii vor fi incluse în categoria utilizărilor stabile, acestea având un comportament similar cu cel al imobilizărilor;

• primele de rambursare a obligaţiunilor vor fi eliminate din activ şi incluse în pasiv, în categoria datoriilor financiare, motivat de faptul ca acestea reprezintă, în fapt, o datorie financiară, determinată prin diferenţa dintre preţul de vânzare a titlurilor şi valoarea de răscumpărare stabilită prin prospectul de emisiune;

• creditele bancare pe termen scurt, creditele de trezorerie şi dobânzile aferente acestor împrumuturi vor fi scăzute de la datoriile financiare şi integrate datoriilor circulante.

Schematic, bilanţul funcţional se prezintă astfel:

Tabel 6.10. Schema bilanţului funcţional

Activ = Utilizări Pasiv =Resurse

I. Funcţia de investiţii IV. Funcţia de finanţare Utilizări stabile brute Resurse stabile (durabile)

II. Funcţia de exploatare 1. Capitaluri proprii: 1. Activ circulant de exploatare 2. Datorii financiare stabile 2. Activ circulant înafara exploatării II. Funcţia de exploatare III. Funcţia de trezorerie 1. Datorii de exploatare Activ circulant financiar (Disponibilităţi) 2. Datorii în afara exploatării

Total Activ Total Pasiv

27 Matei M.Ş., Contabilitatea nimic mai simplu, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 53 28 Gheorghiu A., Analiza economico-financiară la nivel microeconomic, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 190

87

Tabel 6.11.

Bilanţul funcţional (economic)

Exerciţiul financiar Exerciţiul financiar Active = Utilizări (valoare brută) 2007 2008

Pasive = Resurse 2008 2009

I. Funcţia de investiţii

IV. Funcţia de finanţare

Utilizări stabile 1.892.687 1.788.590 Resurse stabile (rd.1+rd.2+rd.3)

2.230.016 2.371.859

A. Active imobilizate brute

1.892.687 1.788.590 1. Capitaluri proprii 1.628.222 1.582.297

1. Imobilizări necorporale

1.900 1.700 - Capital 200.000 200.000

2. Imobilizări corporale

1.890.787 1.786.890 - Rezerve - total 649.295 1.349.037

3. Imobilizări financiare

0 0 - Rezultatul reportat Sold C Sold D

0

16.209

0 0

- Rezultatul exerciţiului

826.156 33.260 II. Funcţia de exploatare

- Repartizarea profitului

31.020 0

B.Active circulante de exploatare

975.421 1.124.475 2. Amortismente şi provizioane

900.780 789.562

1. Stocuri - total 668.571 563.725 3. Datorii financiare stabile (>1 an)

41.558 0

2. Creanţe comerciale

306.850 560.750 II. Funcţia de exploatare

Active circ. în afara exploatării

253.101 439.736 1. Datorii de exploatare

523.900 670.450

Alte creanţe 253.101 439.736 2. Datorii în afara exploatării

445.650 341.555

C. Cheltuieli în avans

0 22.064 3. Credite bancare curente

0 0

III: Funcţia de trezorerie

I. Venituri în avans 0 0

Activ circulant financiar

78.357 8.999

Casa şi conturi la bănci

78.357 8.999

Total Active valoare brută

3.199.566 3.383.864 Total Resurse 3.199.566 3.383.864

Structurarea bilanţului funcţional permite evidenţierea a două categorii de

utilizări în activ: una legată efectiv de exploatare şi alta independentă de ciclul de producţie, iar în pasiv două categorii de resurse: unele generate de exploatare şi altele fără legătură cu aceasta.

Importanţa bilanţului funcţional în analiza financiară decurge din faptul că el permite aprecierea stabilităţii structurii financiare a întreprinderii prin intermediul trezoreriei nete şi astfel exprimă interdependenţa dintre structura financiară şi natura activităţii sale.

Comparaţia între bilanţul financiar şi bilanţui funcţional pune în evidenţă două deosebiri esenţiale între acestea, şi anume:

• în timp ce bilanţul financiar permite o analiză externă a situaţiei financiare a întreprinderii interesantă pentru creditori, bilanţul funcţional permite în primul rând o analiză internă realizată în principal de managerii întreprinderii;

88

• bilanţul funcţional se stabileşte din perspectiva continuităţii activităţii, în timp ce bilanţul financiar este realizat din perspectiva încetării activităţii.

Echilibrele financiare pot fi analizate şi prin prisma prezentării bilanţului conform opticii funcţionale, care structurează posturile de bilanţ în strânsă legătură cu ciclurile economice care caracterizeză viaţa întreprinderii: investiţii, exploatare, finanţare, trezorerie.

Echilibrul financiar funcţional impune ca utilizările stabile să fie finanţate din resurse durabile, surplusul resurselor durabile faţă de imobilizările brute reprezentând fondul de rulment net global (FRNG):

FRNG = Resurse durabile – Utilizări stabile brute. Un FRNG pozitiv arată excedentul de resurse stabile după finanţarea

utilizărilor stabile, destinat finanţării ciclului de exploatare, fiind şi diferenţa: FRNG = Activ circulant – (Datorii diverse + Credite bancare de trezorerie)

Tabel 6.12. Calculul fondului de rulment net global

Exerciţiul financiar Nr. crt.

Indicatori 2008 2009

Abateri (± ∆)

Indici (%)

1. Resurse stabile (durabile) 2.230.016 2.371.859 141.843 106,36 2. Utilizări stabile brute 1.892.687 1.788.590 104.097 94,50 3. Fond rulment net global (FRNG)

(rd.1-rd.2) 337.329 583.269 245.940 172,90

Se constată un Fond de Rulment Net Global pozitiv şi în creştere, ca urmare a

creşterii mai rapide a resurselor stabile faţă de utilizările stabile. Această valoare a FRNG arată mărimea necesarului ciclic şi de trezorerie

rămasă nefinanţată de resursele ciclice şi de trezorerie, ceea ce arată că întreprinderea are lichidităţi pentru a-şi finanţa necesarul de exploatare.

Necesarul de fond de rulment (NFR) decurge din confruntarea nevoilor de finanţare cu resursele de finanţare a operaţiilor repetitive:

NFR = Utilizări ciclice – Resurse ciclice Având în vedere reînnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor impusă de

ciclul de exploatare, surplusul nevoilor ciclice neacoperit financiar de resursele ciclice de capital devine un necesar de finanţare permanent reînnoibil. Acest necesar este finanţat din Fondul de Rulment Funcţional, care la rândul său apare ca un surplus de resurse stabile, fiind un Necesar de Fond de Rulment Total (NFRT), cu două componente legate de: activitatea de exploatare şi din afara exploatării:

NFRT = NFRE + NFRAE

Calculul Necesarului de Fond de Rulment Total este redat în Tabelul 6.13. Tabel 6.13.

Calculul Necesarului de Fond de Rulment Total Exerciţiul financiar Nr.

crt. Indicatori

2008 2009 Abateri

(± ∆) Indici

(%) 1. Utilizări ciclice totale, din care: 1.228.522 1.586.275 357.753 129,12 2. Active circulante de exploatare 975.421 1.146.539 171.118 117,54 3. Alte active circulante în afara

exploatării 253.101 439.736 186.635 173,73

4. Resurse ciclice totale, din care: 969.550 1.012.005 42.455 104,37

89

5. Datorii de exploatare 523.900 670.450 146.550 127,97 6. Datorii în afara exploatării 445.650 341.555 -104.095 76,64 7. Nec. fd rulment total (NFRT)(1-

4) 258.972 574.270 315.298 221,74

8. NFRE (2 – 5) 451.521 476.089 24.568 105,44 9. NFRAE (3 – 6) - 192.549 98.181 290.730 -50,99

Din datele Tabelului nr.1.13. se constată că Necesarul de Fond de Rulment

Total este pozitiv şi în creştere, ceea ce arată un necesar de finanţare permanent reânnoibil pentru ciclul de exploatare, surplusul de nevoi ciclice fiind neacoperit financiar de resurse ciclice de capital.

Resursa netă în afara exploatării (NFRAE < 0) în anul 2008 deoarece, datoriile sunt superioare activelor circulante din afara exploatării şi NFRAE > 0 la sfârşitul anului 2009.

NFRE = Active circulante de exploatare – Datorii de exploatare.

Plăţile îl măresc, iar încasările îl reduc. NFRAE este mai mic faţă de NFRE şi se obţine prin diferenţa:

NFRAE = Alte active circulante – Datorii în afara exploatării, unde:

Alte active circulante cuprind: creanţe diverse, capital subscris nevărsat; Datoriile în afara exploatării cuprind: datorii fiscale, alte datorii. Necesarul de Fond de Rulment astfel determinat mai poartă numele de

necesar net când este pozitiv, sau resursă netă când este negativ. Din confruntarea Fondului de Rulment Net Global cu Necesarul de Fond de

Rulment (necesarul net) rezultă Trezoreria Netă (TN): TN = FRNG – (NFRE + NFRAE)

Trezoreria Netă este legată de operaţiile financiare pe termen scurt care sunt evidenţiate în partea inferioară a bilanţului funcţional, ea fiind şi diferenţa:

TN = Necesar de trezorerie – Resurse de trezorerie sau: TN = Activ circulant financiar – Credite bancare curente.

Trezoreria Netă poate fi pozitivă sau negativă, după cum urmează: a) TN > 0, cînd FRNG > NFRT, sau Necesar trezorerie > Resurse trezorerie; b) TN < 0, când FRNG < NFRT, sau Necesar trezorerie < Resurse trezorerie.

TN = Trezoreria activă (Disponibilităţi) – Trezoreria pasivă (Creditede trezorerie):

Tabelul 6.14. Calculul şi analiza Trezoreriei Nete

Exerciţiul financiar

Nr. crt.

Indicatori 2008 2009

Abateri (± ∆)

Indici (%)

1. Fond rulment net global (FRNG) 337.329 583.269 245.940 172,90 2. Necesar fond rulment total (NFRT) 258.972 574.270 315.298 221,74 3. Trezoreria netă (TN) (1 – 2) 78.357 8.999 - 69.358 11,48 4. Activ circulant financ.

(Trez.activă) 78.357 8.999 - 69.358 11,48

5. Credite bancare curente (Trez. pasivă)

0 0 - -

6. Trezoreria netă (TN) (4 – 5) 78.357 8.999 - 69.358 11,48

90

Se constată că Fondul de Rulment Net Global este superior Necesarului de Fond de Rulment Total, ceea ce a condus la o Trezorerie Netă pozitivă, dar în scădere, ca urmare a decalajului între indicii Fondului de Rulment şi Necesarului de Fond de Rulment. Reducerea Trezoreriei Nete arată reducerea cu aceeaşi valoare a activului circulant financiar, respectiv a Trezoreriei active în condiţiile absenţei creditelor de trezorerie (Trezoreria pasivă).

O Trezorerie Netă pozitivă reflectă un excedent de trezorerie în raport cu obligaţiile financiare pe termen scurt, ceea ce garantează firmei posibilitatea de face plasamente pe piaţa de capital.

Spre deosebire de resursele ciclice obţinute în activitatea curentă şi reflectate de un Necesar de Fond de Rulment negativ, o Trezorerie Netă negativă arată resurse de trezorerie furnizate de parteneri financiari (bănci) şi sunt legate de gestiunea financiară pe termen scurt.

6.3. Ratele de structură a activului bilanţier Ratele de structură sunt rezultatul analizei pe verticală a bilanţului financiar

şi pun în evidenţă caracteristici financiare ale întreprinderii, cum ar fi: capacitatea activelor de a se transforma în lichidităţi, autonomia şi independenţa financiară a întreprinderii, calitatea echilibrului financiar pe termen scurt, ş.a.

Ratele de structură a activului reflectă apartenenţa sectorială şi depind de natura activităţii întreprinderii, astfel:

1) Ponderea imobilizărilor: 100Activ

imobilizatActivSi= (%) reflectă indirect

intensitatea capitalistică (prin ponderea imobilizărilor corporale) şi a relaţiilor financiare cu alte unităţi (prin ponderea imobilizărilor financiare).

2) Ponderea activului circulant: 100Activ

circulantActivSa= (%) depinde de

sectorul de activitate şi durata ciclului de producţie (prin ponderea stocurilor), de durata termenelor de plată convenite cu clientela (prin ponderea creanţelor) şi reflectă esenţa trezoreriei (prin ponderea lichidităţilor în patrimoniu).

6.4. Ratele de structură a pasivului bilanţier Structura pasivului reflectă politica de finanţare a firmei, evidenţiind gradul

de stabilitate a finanţării şi autonomia financiară pe care le asigură combinaţia de resurse cu maturităţi şi origini diverse.

Ratele de structură a pasivului reflectă autonomia financiară şi gradul de îndatorare a întreprinderii, astfel:

1) Ponderea capitalurilor permanente:

100xPasiv

permanenteCapitaluriScp= (%)

reflectă autonomia financiară globală (prin ponderea capitalurilor proprii), autonomia la termen a întreprinderii (prin ponderea datoriilor pe termen lung).

2) Ponderea datoriilor pe termen scurt:

91

100x/

Pasiv

scurttermenDatoriiSdts= (%)

se corelează cu trezoreria întreprinderii. Cu cât este mai mare ponderea capitalurilor proprii în totalul pasivului, cu

atât este mai mare autonomi şi independenţa financiară a întreprinderii. 6.5. Ratele de sinteză Reflectă echilibrul financiar în mărimi relative: 1) Rata de finanţare stabilă a imobilizărilor:

netimobilizatActiv

permanenteCapitaluriRfi = ≥ 1

măsoară stabilitatea resurselor afectate finanţării activelor durabile, din care: a) Rata de finanţare din resurse proprii:

netimobilizatActiv

propriiCapitaluriRfp= ≥1

exprimă autonomia financiară de care dispune întreprinderea; b) Rata de finanţare din resurse străine:

netimobilizatActiv

mediulungtermen/DatoriiRfs

+=

exprimă gradul de insecuritate financiară a întreprinderii. 2) Rata de lichiditate generală:

scurttermen/Datorii

circulantActivlgR = ≥1

exprimă gradul de lichiditate potenţială(echilibrul financiar pe termen scurt), din care:

a) Rata de lichiditate relativă (Testul acid)):

scurttermen/Datorii

StocuricirculantActivRlr = ≥1

exprimă capacitatea întreprinderii de rambursare a datoriilor pe termen scurt; b) Rata de lichiditate imediată (Testul acid):

scurt/termenDatorii

ităţiDisponibilRli =

exprimă aptitudinea întreprinderii de rambursare a datoriilor cu scadenţa sub 1 an. Ratele de sinteză se corelează cu ratele de finanţare şi reflectă indirect

structura financiară a întreprinderii. 6.6. Analiza structurii financiare şi a ratelor de finanţare Structura finanţării se realizează prin ratele de structură a pasivului,

grupează posturile după criteriul scadenţei, vizează raportul între capitalurile proprii (C) şi datorii (D), pasivul fiind egal cu suma:

Pasiv = Capitaluri proprii (C) + Datorii (D),

92

în care: D = Datorii pe termen lung (durata peste 1 an) +

+ Datorii termen scurt (sub 1 an): Pasiv = Capital permanent (Cp) + Datorii pe termen scurt.

Raportul dintre datoriile totale (D) şi capitalurile proprii (C) exprimă rata

îndatorării globale, fiind cunoscut sub denumirea de levier financiar şi prezintă importanţă atât pentru manageri cât şi pentru creditori, deoarece reflectă, pe de o parte, gradul de independenţă financiară şi, pe de altă parte, posibilitatea întreprinderii de a recurge la capitaluri externe (noi împrumuturi).

Autonomia financiară reprezintă capacitatea firmei de a face faţă angajamentelor financiare, aceasta realizându-se cu ajutorul unor rate care exprimă gradul de îndatorare şi gradul de lichiditate-solvabilitate.

Autonomia financiară poate fi estimată prin intermediul mai multor rate: 1) Rata îndatorării globale:

Rîg =Pasiv

totaleDatorii ≤ 0,5

exprimă dependenţa întreprinderii de diverşi creditori, precum şi şansele de rambursare a datoriilor.

a) Levierul financiar:

propriiCapitaluri

totaleDatoriiLF=

depinde de structura finanţării, cu efecte asupra ratei rentabilităţii capitalurilor proprii, fiind un indicator de risc financiar în corelaţie cu randamentul activelor şi rata dobânzii.

b) Rata autonomiei financiare:

Raf =totaleDatorii

propriiCapitaluri>1,

fiind în relaţie inversă cu levierul financiar (Raf = 1/LF). c) Rata îndatorării la termen:

propriiCapitaluri

lungtermen/DatoriiRît = < 1

exprimă dependenţa faţă de creditori şi este afectată de inflaţie. 2) Capacitatea de îndatorare:

permanentCapital

propriiCapitaluriCî = ≥ 0,5

exprimă posibilităţile de îndatorare ale întreprinderii. 3) Capacitatea de rambursare:

totaleDatorii

CAFCr = ≥ 0,25

exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi rambursa datoriile totale. 6.7. Analiza ratelor de rotaţie a posturilor de bilanţ

93

Ratele de rotaţie au rolul de a furniza informaţii cu privire la: aprecierea echilibrului financiar, a lichidităţii firmei în dinamică pentru o perioadă de timp. Ratele „astfel determinate caracterizează unul dintre cei mai sintetici indicatori de eficenţă, viteza de rotaţie a posturilor de bilanţ, prin intermediul numărului de rotaţii (N) şi al duratei unei rotaţii (D)”29

Durata în zile a unie rotaţii arată perioada în care elemental patrimonial analizat parcurge ciclul economic al activităţii, revenid la forma iniţială bănească.

Principalele rate de rotaţie a posturilor de bilanţ sunt următoarele:

1) Numărul de rotaţii ale activelor: Activ

CANa = (rotaţii) şi, respectiv:

Durata unei rotaţii: 360CA

Activ

Na

TDa == (zile/rotaţie);

2) Numărul de rotaţii ale capitalurilor proprii: C

CANc = (rotaţii) şi, respectiv:

Durata unei rotaţii: 360CA

C

Nc

TDc == (zile/rotaţie);

3) Numărul de rotaţii ale activelor circulante:

Sac

Na

Ac

Activ

Activ

CANac =×= ,

în care:

== SacActiv

AcPonderea activelor circulante în activ (gradul de lichiditate);

Durata unei rotaţii: 360CA

Ac

Nac

TDac == (zile/rotaţie);

4) Numărul de rotaţii ale stocurilor: Sm

CANs= (rotaţii),

în care:

Sm = Stocul mediu = 2

SfSi+;

Durata unei rotaţii: 360×==CA

Sm

Ns

TDs (zile/rotaţie);

5) Numărul de rotaţii ale creanţelor: Smcr

CANcr = (rotaţii);

Durata (termenul) de recuperare a creanţelor:

360×==CA

Smcr

Nc

TDcr (zile);

6) Numărul de rotaţii ale furnizorilor:

Smf

nări)(Aprovizio CumpărăriNf = (rotaţii);

Durata (termenul) de plată a furnizorilor:

360Cumpărări

Smf

Smf

TDf == (zile).

Numărul de rotaţii (N) al unui post de bilanţ are în vedere un flux de activitate (vânzări, aprovizionări-cumpărări) cu elemente de patrimoniu (activul 29 Petrescu S., op.cit., p. 227

94

total, activul circulant, capitalul total, capitalul propriu) încredinţate întreprinderii, indicând intensitatea cu care este valorificat patrimoniul întreprinderii.

Durata în zile (luni, ani) a unei rotaţii (D), în relaţie inversă cu numărul de rotaţii, reflectă rapiditatea unei încasări (plăţi): un decalaj între termenul de recuperare a creanţelor şi termenul de plată a furnizorilor poate fi benefic pe termen scurt, crescând lichidităţile întreprinderii.

6.8. Ratele de lichiditate şi solvabilitate Solvabilitatea constituie aptitudinea întreprinderii de a face faţă

scadenţelor pe termen lung şi mediu şi depinde de mărimea datoriilor cu asemenea scadenţe şi de cheltuielile financiare (costul îndatorării).

O primă apreciere a solvabilităţii se realizează prin compararea între lichiditatea activului şi exigibilitatea pasivului, respectiv a activelor totale cu datoriile totale, din care rezultă:

1) Activul net contabil: ANC = Activ total – Datorii totale, care exprimă mărimea capitalurilor proprii.

În aprecierea solvabilităţii se mai utilizează o serie de rate din structura pasivului ce caracterizează îndatorarea şi autonomia financiară a întreprinderii:

2) Rata solvabilităţii patrimoniale: Pasiv

propriuCapitalulRsp = , care exprimă

ponderea capitalului propriu în pasiv, a cărei valoare minimă trebuie să se situeze între 0,3 - 0,5. Valorile mai mari de 0,5 reflectă o situaţie normală.

3) Rata solvabilităţii generale:

11

1 +=+=+

==LFD

C

D

DC

totaleDatorii

totalActivRsg ,

în care:

LFD

C 1= = Gradul de autonomie financiară (inversul levierului financiar,

LF). Creditorii sunt interesaţi într-o valoare cât mai mare a raportului, garanţia

lor fiind constituită din activul întreprinderii, în condiţiile unui activ net pozitiv. Pentru realizarea echilibrului financiar, valoarea acestui indicator (Rsg ≥3), iar

nivelul acceptabil (Rsg = 1,66). 4) Există şi alte variante de calcul privind rata solvabilităţii generale:

a) 1)(

1 >=lungtermenpeDatorii

CpropriuCapitalulRsg ;

b) lungtermenpeDatorii

)CAF(areautofinanţdeaCapacitateRsg =2 ,

exprimă posibilitatea rambursării datoriilor mai mari de 1 an din capacitatea de autofinanţare.

5) Rata îndatorării totale: )C(propriuCapitalul

)D(totaleDatoriiRd = = LF

6) Rata îndatorării pe termen lung: 11 <>=

propriuCapitalul

anDatoriiRdtl

95

Această rată exprimă dependenţa de creditorii pe termen lung, este majorată de inflaţie, fiind un indicator de risc direct proporţional cu valoarea ei şi cu gradul de variabilitate beneficiilor. Variază de la un sector de activitate la altul.

7) Capacitatea de îndatorare: )Cp(permanentCapitalul

)C(propriuCapitalulCd = , care depinde de

structura financiară şi arată posibilităţi de îndatorare crescute pentru valori ≥ 0,5.

8) Capacitatea de rambursare: totaleDatorii

CAFCr = , care exprimă capacitatea

întreprinderii de a-şi rambursa datoriile totale şi completează rata de îndatorare, valoarea minimă de 0,25 fiind acceptabilă.

9) Rata cheltuielilor financiare:

)xp(ReloatareexpdinzultatulRe

)Chfin(financiareCheltuieliRcf = < 0,5,

care exprimă indirect solvabilitatea, prin ponderea cheltuielilor financiare în rezultatul exploatării, trebuind să fie cât mai mică pentru a evita riscul de non-plată.

10) )iuluiexerciţ .od(PrafacerideCifra

)Chfin(financiareCheltuieliRcf =1 ≤ 3%, ceea ce face

întreprinderea vulnerabilă şi o expune riscului de insolvabilitate. Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor

pe termen scurt şi reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în disponibilităţi (bani). O întreprindere este „lichidă” când resursele degajate de operaţiunile curente ale exerciţiului îi furnizează suficiente disponibilităţi pentru a face faţă scadenţelor pe termen scurt.

1) Fondul de rulment financiar: FRF = Active circulante – Datorii curente(< 1 an).

Lichiditatea activelor presupune posibilitatea de a le schimba rapid contra monedă, gradul de lichiditate generală fiind măsurat prin:

2) Rata lichidităţii generale: curenteDatorii

circulanteActivelgR = , care exprimă gradul de

lichiditate potenţială (echilibrul financiar pe termen scurt) şi variază după sectorul economic: este subunitar în sectorul de distribuţie şi aproape 2 în sectoarele industriale cu ciclu lung.

Noţiunea de lichiditate comportă mai multe grade, după cum urmează:

3) Rata lichidităţii reduse: scurttermenpeDatorii

Stocuri-circulantActiveRlr = , care reflectă

capacitatea de rambursare a datoriilor pe termen scurt, valoarea optimă peste 0,5 confirmă o lichiditate normală.

4) Rata lichidităţii immediate (rapide):

scurttermenpeDatorii

ităţiDisponibilRli = ,

numită rată de trezorerie, sau Testul acid, a cărei valoare minimă de 0,2 - 0,3 reflectă o garanţie de lichiditate satisfăcătoare.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Care este definiţia echilibrului financiar?

96

2. Cum se construieşte bilanţul financiar şi funcţional al firmei? 3. Cum definiţi bilanţul contabil, bilanţul financiar şi funcţional? 4. Care sunt obiectivele opticii financiare şi a celei funcţionale? 5. Cum interpretaţi datele obţinute în urma analizelor efectuate? 6. Care sunt indicatorii care se determină pe baza bilanţului financiar ? 7. Care sunt indicatorii care se determină pe baza bilanţului funcţional? 8. Care sunt ratele de solvabilitate şi lichiditate? 9. Cum se definesc ratele de rotaţie şi cum se calculează? 10. În ce constă structura finanţării şi care sunt ratele de finanţare?

97

Capitolul VII ANALIZA PERFORMANŢELOR FIRMEI

PE BAZA CONTULUI DE REZULTAT Dacă bilanţul exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la încheierea

exerciţiului, atunci contul de rezultate exprimă cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală, care au fost fluxurile de venituri şi de cheltuieli care au marcat traiectoria evoluţiei întreprinderii de la începutul până la sfârşitul exerciţiului. „Contul de rezultate sintetizează, deci, fluxurile economice, respectiv cheltuielile şi veniturile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiară şi extraordinară”30. Face parte dintre situaţiile financiare de închidere a exerciţiului financiar, fiind un document contabil de sinteză care măsoară performanţele activităţii unei firme în cursul unei perioade date.

Performanţa unei întreprinderi este reflectată de contul de profit şi pierdere generat de activitatea pe care o desfăşoară.31

7.1. Analiza soldurilor intermediare de gestiune 1. Cifra de afaceri Analiza cifrei de afaceri prezintă o importanţă deosebită deoarece permite

aprecierea locului întreprinderii în sectorul de activitate, a poziţiei pe care o ocupă pe piaţă, precum şi a aptitudinilor acesteia de a lansa, respectiv de a dezvolta diferite activităţi de o manieră profitabilă. “Prin cifra de afaceri înţelegem suma totală a veniturilor unei societăţi comerciale rezultate din vânzarea produselor realizate şi, respectiv, a serviciilor prestate, într-o anumită perioadă”.32

„O creştere a volumului cifrei de afaceri atrage în consecinţă premisa creşterii profitului în perspectiva viitoare.” 33Acest indicator constituie în sine unul din cele mai importante obiective strategice ale întreprinderii deoarece exprimă poziţia strategică a firmei pe piaţă şi posibilitatea acesteia de a dezvolta activităţi profitabile evidenţiate în statutul de funcţionare.34

2. Marja comercială exprimă diferenţa dintre suma vânzărilor de mărfuri şi costul lor de cumpărare, calculată de întreprinderile comerciale sau pentru partea pur comercială a întreprinderilor producătoare. Pentru activitatea desfăşurată de societate, realizarea marjei comerciale este esenţială. Aceasta îi condiţionează prosperitatea din punct de vedere financiar. Marja comercială se poate calcula atât în mărime absolută, cât şi în mărime relativă. Marja comercială (Mc) în mărime absolută se stabileşte după relaţia:35

Mc = Vmf – Cc,

unde: Vmf – vânzări de mărfuri; Cc – costul mărfurilor vândute.

30 Petcu M., Analiză economico-financiară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 312 31 Petrescu S., Diagnostic economico-financiar. Metodologie. Studii de caz, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2004, p. 155 32 Brezeanu P., Boştinaru A., Prăjişteanu B., Diagnostic financiar, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.258 33 Dinu E., Rentabilitatea firmei în practică, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 9 34 Stark E.L., Pântea M.I., Analiza situaţiei financiare a firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 81 35 Conso P., La gestion financière de l’entreprise, 7e edition, Dunod, Paris, 1989, p. 67

98

În mărime relativă, marja comercială se poate investiga prin intermediul ratei

marjei comerciale (Rmc). Indicatorul se poate determina cu următoarea formulă:36 Rmc = (Mc/CA) · 100,

respectiv, Rmc = Mc/Cc,

Mc – marja comercială; CA – cifra de afaceri; Cc – costul mărfurilor vândute.

3. Valoarea adăugată exprimă valoarea creată de întreprindere prin activitatea sa. Ea exprimă o valoare creată sau creştere de valoare pe care întreprinderea o aduce bunurilor şi serviciilor provenite de la terţi în exerciţiul activităţilor profesionale curente.37

Prezintă interes pentru sistemul fiscalităţii.38 Acest indicator este considerat mai semnificativ decât CA; cifra de afaceri a unei întreprinderi cumulează toate cifrele de afaceri din amonte, pe când valoarea adăugată relevă exact performanţa întreprinderii.39 Valoarea adăugată este considerată un instrument de analiză cât şi un mijloc de gestiune iar rolul său derivă din faptul că indică aportul întreprinderii la bogăţia naţională.40

Valoarea adăugată = Producţia exerciţiului + Marja comercială - Consumul exerciţiului provenit de la terţi

4. Producţia exerciţiului, măsoară activitatea industrială a întreprinderii.

Producţia exerciţiului = Venituri din vânzarea producţiei + Variaţia producţiei stocate + Producţia imobilizată

5. Excedentul brut de exploatare măsoară resursa obţinută de întreprindere din activitatea de exploatare, independent de aspectele financiare (cheltuielile şi veniturile financiare nu figurează aici), imobiliare (cheltuielile privind amortismentul imobilizărilor) sau comerciale (cheltuieli privind provizioanele pentru deprecierea creanţelor îndoielnice. EBE indică, de asemenea, surplusul de trezorerie generat de operaţiunile de exploatare propriu-zise (veniturile de gestiune curentă şi cotele – părţi din operaţiile efectuate în comun nu figurează aici).

EBE = Valoarea adăugată + Subvenţii de exploatare – Impozite şi taxe - Cheltuieli de personal

6. Rezultatul exploatării măsoară activitatea normală curentă a întreprinderii. El nu cuprinde operaţiunile financiare şi excepţionale. După cum arată şi denumirea sa, acest indicator are în vedere activitatea industrială sau comercială a întreprinderii şi poate fi calculat direct ca diferenţă între toate veniturile de exploatare şi toate cheltuielile de exploatare.

Rezultatul = EBE + Reluări şi transferuri – Alte venituri – Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele – Alte cheltuieli de exploatare

36 Petrescu S., op.cit., p. 193 37 Işfănescu A., Robu V., Hristea A.M., Vasilescu C., Analiză economico-financiară, Editura ASE, Bucureşti, 2002, p. 63 38 Stănescu C., Işfănescu A., Băicuşi A., op.cit., p.65 39 Pezrard Josette, Analyse financière, Editions Vuibert, Paris, 1991, p. 65 40 Eglem I.Y., Mikol A., Pujol A., Stolowz H., Mecanismes financiers de l’entreprise, 2eedition, Editura Montchrestien, Paris, 1989, p. 490

99

sau, Rezultatul exploatării = Venituri de exploatare – Cheltuieli de exploatare

7. Rezultatul curent înainte de impozitare RCAI - arată performanţa

economică şi financiară a întreprinderii. Acest indicator este rezultatul de exploatare şi financiar al întreprinderii în opoziţie cu rezultatul extraordinar.

RCAI = Rezultatul exploatării + Cote – părţi din rezultatul operaţiunilor efectuate în comun + Rezultatul financiar

8. Rezultatul extraordinar – este un sold al operaţiunilor extraordinare a

cărui relaţie de calcul este următoarea: Rezultatul extraordinar = Venituri extraordinar - Cheltuieli extraordinar

9. Rezultatul brut al exerciţiului - reprezintă soldul rezidual între veniturile de exploatare, financiare, extraordinare şi cheltuieli de exploatare, financiare şi extraordinare. Este bază de calcul a capacităţii de autofinanţare şi a determinării fluxurilor de trezorerie. El trebuind să asigure remunerarea capitalurilor investite de către acţionari, bănci, menţinerea echipamentului tehnic şi plata impozitului pe profit.41

10. Rezultatul net contabil al exerciţiului - exprimă diferenţa dintre toate veniturile şi toate cheltuielile. Acest sold poate, de asemenea, să fie regăsit în pasivul bilanţului prezentat înainte de apariţia rezultatului.

În sistemul francez, rezultatul net se calculează ca diferenţă între rezultatul curent însumat cu rezultatul extraordinar. Rezultatul net al exerciţiului este unul dintre soldurile intermediare de gestiune cele mai utilizate în analiza contabil-financiară pe baza ratelor. Rezultatul net al exerciţiului ne arată profitul sau pierderea netă a întreprinderii, reprezentând practic beneficiul aflat la dispoziţia proprietarilor, sau pierderea netă pe care întreprinderea a înregistrat-o42.

Poate fi şi valoarea maximă pe care acţionarii o pot distribui ca dividende la sfârşitul exerciţiului. Este un indicator de maxim interes pentru proprietari, dar mai puţin utilizat în analiza financiară datorită caracterului lui eterogen.

Calculul şi analiza soldurilor intermediare de gestiune pentru cazul analizat conduc la rezultatele din tabelul 7.1.43

Tabelul 7.1.

Soldurile intermediare de gestiune

Exerciţiul financiar 2009-2008 2009 ⁄ 2008

Nr. crt.

Solduri intermediare de gestiune

2008 2009 Abateri (± ∆) Indici

(%)

0 1 2 3 4 5

1 Vanzări de mărfuri (Vmf) 102.790 26.569 -76.221 25,84 2 Costul mărfurilor vândute (Chmf) 43.144 18.338 - 24.806 42,50 3 MARJA COMERCIALĂ (MC) (1-2) 59.646 8.231 - 51.415 13,79

4 PRODUCTIA VÂNDUTA (Pv) 2.088.477 2.055.132 - 33.345 98,40

41 Dobroţeanu L., Geneză şi viitor în contabilitate, Editura Economică, Bucureşti, 2005, 2005, p. 272 42 Vâlceanu Gh., Robu V., Georgescu N., Analiza economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 83 43 Hlaciuc E., Mihalciuc C., Diagnosticul contabil al rezultatelor pe baza contului de profit şi pierdere, Revista Contabilitate şi informatică de gestiune, nr. 10/2004, Editura ASE, Bucureşti, 2004, p.131

100

5 CIFRA DE AFACERI NETA (CA) (1+4) 2.191.267 2.080.701 - 110.566 94,95

6 VARIATIA STOCURILOR (+/-∆) + 693.367 + 966.815 273.448 139,43 7 PRODUCTIA IMOBILIZATA (PI) 0 162.035 162.035 -

8 PRODUCTIA EXERCITIULUI (Pex) (4+6+7) 2.781.844 3.183.982 402.138 114,45

9 Consumuri intermediare (Ci) 1.319.523 1.604.152 284.629 121,57 10 VALOAREA ADAUGATA (VA) (3+8-9) 1.521.967 1.588.061 66.094 104,34

11 Subventii de exploatare (+) 14.060 5.500 - 8560 39,11 12 Alte impozite si taxe (-) 5.739 3.307 - 2432 57,62 13 Cheltuieli de personal (-) 725.664 1.319.331 593.667 181,81

14 EXCEDENT BRUT DE EXPLOATARE (10+11-12-13) 804.624 270.923 - 533.701 33,67

15 Venituri din exploatare (+) 2.898.864 3.216.446 317.582 110,95 16 Cheltuieli de exploatare (-) 2.212.225 3.089.375 877.150 139,65

17 REZULTATUL DIN EXPLOATARE (15-16) 686.639 127.071 - 559.568 18,50

18 Venituri financiare (+) 53.072 18.616 - 34.456 35,07 19 Cheltuieli financiare (-) 97.169 98.889 1.720 101,77 20 REZULTATUL FINANCIAR (18-19) - 44.067 - 80.273 - 36.206 182,16

21 REZULTATUL CURENT (17+20) 642.542 46.798 -595.744 7,28

22 Venituri extraordinare (+) 0 0 0 0 23 Cheltuieli extraordinare (-) 0 0 0 0

24 REZULTATUL EXTRAORDINAR (22-23) 0 0 - -

0 1 2 3 4 5

25 REZULTATUL BRUT (26-27) 642.542 46.798 -595.744 7,28

26 VENITURI TOTALE 2.951.936 3.235.062 283.126 109,59 27 CHELTUIELI TOTALE (-) 2.309.394 3.188.264 878.870 138,05 28 REZULTATUL BRUT (25) 642.542 46.798 -595.744 7,28

29 Impozitul pe profit 162.827 13.538 - 149.289 8,31 30 REZULTATUL NET (28-29) 479.715 33.260 -446.455 6,93

1. Scăderea marjei comerciale cu 86,21 % s-a datorat scăderii mai rapide a

veniturilor din vânzarea mărfurilor faţă de costul de cumpărare (74,16 > 57,5%). 2. Scăderea cifrei de afaceri nete cu 5,05 % s-a datorat atât scăderii producţiei

vândute, cât şi a vânzărilor de mărfuri. 3. Creşterea producţiei exerciţiului cu 14,45 % s-a datorat atât creşterii

destocajului cât şi creşterii producţiei imobilizate. 4. Creşterea valorii adăugate cu 4,34 % a fost consecinţa creşterii mai rapide a

producţiei exerciţiului în raport cu consumurile intermediare. 5. Scăderea Excedentului Brut din Exploatare cu 66,33 % s-a datorat creşterii

cheltuielilor cu personalul şi a altor impozite şi taxe într-o proporţie mai mare decât creşterea valorii adăugate, devenind în fapt insuficienţă de exploatare şi a influenţat negativ rezultatul exploatării.

6. Reducerea Rezultatului din Exploatare cu 81,5 % s-a datorat creşterii mai lente a sumei dintre excedentul brut din exploatare cu alte venituri din exploatare.

7. Reducerea pierderii financiare cu 82,16 % a fost consecinţa creşterii veniturilor financiare şi a reducerii cheltuielilor financiare.

8. Scăderea Rezultatului Curent cu 92,72 % a fost consecinţa reducerii în proporţie mai mare a pierderii financiare comparativ cu scăderea rezultatului din exploatare.

101

9. Lipsa rezultatului extraordinar s-a reflectat în egalitatea rezultatului curent cu rezultatul brut.

10. Rezultatul net contabil al exerciţiului a scăzut cu 93,07 % datorită pierderii din anul precedent şi a aplicării unei cote de impozit diferit stabilit prin legislaţia în vigoare.

7.2. Analiza capacităţii de autofinanţare Pentru a face nevoilor sale de finanţare, o întreprindere trebuie să-şi utilizeze

propriile resurse sau să procure resurse din exterior. Resursele interne sunt generate de activitatea desfăşurată, dând conţinut noţiunii de capacitate de autofinanţare (CAF), cunoscută şi sub numele de marjă brută de autofinanţare.44 Finanţarea întreprinderii prin resurse proprii este denumită autofinanţare, pentru a o delimita de finanţarea de origine externă.45 Mărimea capacităţii de autofinanţare depinde, în primul rând, de performanţele economice şi financiare ale întreprinderii în cauză, dar şi de o serie de parametri interni sau externi, cum ar fi: politica adoptată de conducere în materie de îndatorare.

Capacitatea de autofinanţare se poate determina prin două metode: • Prin metoda fluxurilor, pornind de la excedentul brut al exploatării (EBE):

CAF = EBE + Alte venituri din exploatare – Alte cheltuieli de exploatare (Cheltuieli cu despăgubiri, donaţii, activele cedate) + Venituri financiare – Cheltuieli financiare + Venituri

extraordinare – Cheltuieli extraordinare – Impozitul pe profit. Această metodă pune în evidenţă originea capacităţii de autofinanţare,

corectând excedentul brut de exploatare cu veniturile şi cheltuielile care sunt la originea fluxurilor de trezorerie.

• Prin metoda aditivă, pornind de la rezultatul net al exerciţiului (Rnet). CAF = Rnet + Amortizări şi provizioane pt. deprecierea imobilizărilor corporale şi necorporale +

Ajustarea valorii activelor circulante + Ajustări privind provizioanele Această metodă rapidă nu explică originea capacităţii de autofinanţare şi

ansamblul fluxurilor de trezorerie care vor naşte operaţiuni, ci informează asupra utilizării acesteia în mai multe scopuri: acoperirea pierderilor probabile şi a riscurilor (provizioanelor); finanţarea creşterii (rezultatul pus în rezervă); remunerarea capitalului propriu (dividende) şi rambursarea împrumuturilor.

Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar de creştere economică a întreprinderii şi trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:46

• permite acoperirea riscurilor probabile prin constituirea de provizioane; • finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente; • creşterea fondului de rulment; • finanţarea totală sau parţială a noilor investiţii; • dezvoltarea investiţiilor, demonstrând independenţa financiară a

întreprinderii; • rambursarea împrumuturilor contractate (a creditelor financiare,

obligatare); • remunerarea capitalurilor investite (asociaţilor); CAF vizează:

44 Stark E.L., Pântea M.I., op.cit., p. 108 45 Bunget O.C., Contabilitatea românească între reformă şi convergenţă, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p,65 46 Vintil ă G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, p. 92

102

• finanţarea totală sau parţială a noilor investiţii; • întărirea fondului de rulment; • împrumutul la termen pentru completarea mijloacelor de finanţare a

programului de investiţii; • rambursarea datoriilor bancare de finanţare a investiţiilor; • distribuirea de dividende. 7.3. Autofinanţarea Sursele destinate autofinanţării se formează în cadrul întreprinderii

reprezentând deci, surse interne. În principal, aceste surse provin din excedentul monetar creat din operaţiuni economice şi financiare, adică din diferenţa dintre fluxurile financiare pozitive şi negative, respectiv dintre încasări şi plăţi.

Politica de autofinanţare a unei întreprinderi este sinteza căilor de producţie, comerciale şi financiare care orientează activitatea sa. Fluxul surselor de autofinanţare rezultă din performanţele economice şi financiare, fiind grupate însă în funcţie de posibilităţile repartizării beneficiilor, amortizării şi de politica de îndatorare. Previziunile de finanţare internă joacă rolul principal în politica financiară a întreprinderii.47 Autofinanţarea (AF) constituie partea din capacitatea de autofinanţare care rămâne la dispoziţia întreprinderii după deducerea dividendelor distribuite acţionarilor. Autofinanţarea reprezintă „îmbogăţirea" întreprinderii, fiind un mijloc de finanţare pe care îl regăseşte în propriile sale forţe, acre îi va întări structura financiară, mărindu-i fondul de rulment. Ea constituie o resursă proprie de care dispune întreprinderea prin prezenţa capitalurilor proprii, a căror absenţă conduce la dezechilibrarea structurii bilanţului.

Se remarcă situaţii în care întreprinderea are capacitate de autofinanţare, în schimb nu are o autofinanţare suficientă care se traduce prin apelarea la împrumuturi de toate felurile, ceea ce are ca efect prezenţa datoriilor în pasivul bilanţului. În analiza autofinanţării distingem trei trepte: minimă, de menţinere şi de dezvoltare:

• Autofinanţarea minimă cuprinde suma amortizării şi are rolul de permite menţinerea capacităţii întreprinderii. Datorită inflaţiei şi evoluţiei tehnologice, autofinanţarea minimă nu este suficientă pentru reînnoirea imobilizărilor necesare, păstrării capacităţilor de producţie existente;

• Autofinanţarea de menţinere include sursele care vor asigura în viitor acoperirea cheltuielilor necesare menţinerii potenţialului productiv şi, respectiv, pentru reînnoirea imobilizărilor şi acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele izvoare de formare ale autofinanţării de menţinere sunt: amortizările normale (ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizărilor) şi provizioanele;

• Autofinanţarea de dezvoltare cuprinde, pe lângă cea de menţinere, o parte din rezultatul exerciţiului, astfel încât să permită modernizarea şi creşterea capacităţilor de producţie. Importanţa autofinanţării poate fi argumentată printr-o serie de avantaje pe care acestea le oferă întreprinderii: � reprezintă o sursă independentă şi stabilă, respectiv un mijloc sigur de finanţare

în anumite situaţii conjuncturale pentru întreprindere; � conferă întreprinderii libertatea de acţiune, prin aceea că autonomia financiară

dobândită prin autofinanţare îi îngăduie acesteia independenţă de gestionare faţă de organismele financiare şi de credit;

47 Lezeu D.N., Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 45

103

� este indispensabilă pentru finanţarea investiţiilor (de menţinere, de înlocuire, de creştere), cu condiţia realizării unor investiţii utile şi nu de irosire a resurselor;

� permite frânarea îndatoririi şi, implicit, reducerea cheltuielilor financiare; � constituie un indicator pe baza căruia se poate măsura randamentul

capitalurilor proprii, respectiv rentabilitatea financiară; � reprezintă premisa deschiderii accesului la piaţa de capital şi în atragerea de

capital extern.

7.4. Calculul capacităţii de autofinanţare şi autofinanţării S.C. “ALPHA” S.A.

Tabel 7.2. Calculul CAF şi AF

EXERCIŢIUL FINANCIAR INDICATORI METODA FLUXURILOR 2008 2009

1. Excedentul brut de exploatare 804.624 270.923 2. Alte venituri de exploatare (+) 2.898.864 3.216.446 3. Alte cheltuieli de exploatare (-) 2.212.225 3.089.375 4. Venituri financiare (+) 53.072 18.616 5. Cheltuieli financiare (-) 97.169 98.889 6. Venituri extraordinare (+) 0 0 7. Cheltuieli extraordinare (-) 0 0 8. Impozit pe profit (-) 162.827 13.538 9. Capacitate de autofinanţare 1.284.339 304.183 10. Dividende distribuite (-) 223.000 10.000 11. Autofinanţare 1.061.339 294.183

METODA ADITIVĂ 1. Rezultatul net al exerciţiului 479.715 33.260 2. Ajustarea valorii imobilizărilor şi a provizioanelor (+)

804.624 270.923

3. Capacitatea de autofinanţare 1.284.339 304.183 4. Dividende distribuite (-) 223.000 10.000 5. Autofinanţarea 1.061.339 294.183

Pentru perioada analizată, capacitatea de autofinanţare a înregistrat solduri

pozitive dar în scădere datorită altor venituri din exploatare rezultate din vânzarea activelor imobilizate corporale şi a veniturilor financiare. Autofinanţarea a înregistrat valori pozitive dar mai mici decât capacitatea de autofinanţare ca urmare a distribuirii dividendelor acţionarilor.

7.5. Analiza ratelor de rentabilitate Rentabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a obţine profit, respectiv

eficienţa sintetică a întregii activităţi a acesteia.48 În mod absolut, rentabilitatea este dată de profitul obţinut, iar în mod relativ, de ratele de rentabilitate. Pornind de la analiza elementelor de activ (mijloace) şi pasiv (surse), rentabilitatea se calculează sub două forme:

• rentabilitate economică (în funcţie de activele utilizate); • rentabilitate financiară (în funcţie de capitalurile utilizate).

48 Petrescu S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil. Ghid teoretico-aplicativ, Editura CECCAR, Bucureşti, 2006, p.17

104

1. Analiza ratei rentabilităţii resurselor consumate exprimă gradul de eficienţă al consumului de factori de producţie şi se determină prin raportarea beneficiului aferent cifrei de afaceri la costurile acesteia. În funcţie de componenţa cifrei de afaceri, analiza vizează atât factorii specifici rentabilităţii producţiei vândute cât şi cei specifici vânzărilor de mărfuri (din activitatea comercială).

ANALIZA RATEI RENTABILITĂŢII PRODUCŢIEI VÂNDUTE

Rata rentabilităţii producţiei vândute poate fi exprimată în două moduri: 1) Pe total producţie:

( ) ( )( ) 100100 ⋅

⋅⋅−⋅

=⋅=∑

∑ ∑cSq

cSqpSq

Ct

BRc (%);

2) Prin calculul pe produs:

100

100

100

∑∑ ⋅−⋅=

⋅= c

cpSrS

Rcc

(%).

în care: S = Structura sortimentală a vânzărilor; rc = Rata rentabilităţii produselor;

=p Preţul mediu unitar al produselor; c = Costul unitar al produselor. 2. Analiza ratei rentabilităţii comerciale – caracterizează eficenţa politicii

comerciale (a procesului de aprovizionare, stocare şi vânzare) şi mai ales a politicii practicate de întreprindere. Se are în vedere implicarea în calitate de efect a EBE, a Rezultatului din exploatare sau Rezultatul exerciţiului.

3. Analiza ratei rentabilităţii economice – măsoară performanţele activului

total al întreprinderii, pornind de la un rezultat economic (RBE, RE) şi ansamblu mijloacelor utilizate. Este independentă de mecanismul de finanţare, de presiunea fiscală şi de fluxurile excepţionale. În teoria economică, rata rentabilităţii apare ca un produs între o rată de rotaţie şi o rată a marjei.

4. Analiza ratei rentabilităţii financiare – este un indicator prin prisma

căruia posesorii de capital apreciază eficenţa investiţiilor, respectiv oportunitatea menţinerii acestora. Într-un sistem concurenţial dat, o întreprindere trebuie să se dezvolte, să investească, iar această investiţie trebuie finanţată.

Indicatorul cel mai sintetic al ratei rentabilităţii financiare (Rf) rezultă din raportul dintre rezultatul exerciţiului şi capitalurile proprii:

100propriiCapitaluri

uiexerciţiulzultatulReRf = (%)

Raportul arată date privind rata de remunerare a investiţiilor realizate de

acţionarii care au constituit iniţial capitalul firmei sau au lăsat în rezervă o parte din beneficii.

Rezultatul exerciţiului brut sau net reflectă determinarea ratei rentabilităţii financiare nete (Rfn) în funcţie de rata rentabilităţii brute (Rfbr):

105

propriu Capitalul

)i-(brutzultatulRe

propriuCapitalul

netzultatulReRfn

1== = Rfbr (1 – i),

în care: i = cota de impozit. Un nivel ridicat al rentabilităţii capitalurilor proprii îi permite firmei să

găsească noi capitaluri pe piaţa financiară pentru a-şi finanţa creşterea. Dacă rata este mică şi inferioară ratelor pieţei, firma va întâmpina dificultăţi în atragerea de capitaluri.

Un nivel ridicat al ratei rentabilităţii financiare nu este mereu favorabil, întrucât el poate fi consecinţa unor capitaluri proprii prea slabe şi a unui nivel de risc ridicat, ceea ce poate fi pus în evidenţă prin calculul ratei rentabilităţii capitalurilor permanente (durabile) (Rcp):

mediuşilg.term/atoriiDCpropriu

iuluixerciţezultatulRe

permanentCapitalul

luiiuexerciţzultatulReRcp

+==

Rezultatul care permite remunerarea capitalurilor permanente cuprinde cel

puţin rezultatul net şi dobânzile după impozit, cheltuielile financiare fiind deductibile din rezultatul brut, rata capitalurilor permanente (Rcp) fiind egală cu:

financiareDatoriiCpropriu

DobânzinetzultatulReRcp

+

+=

Pentru stabilirea factorilor de creştere a ratei rentabilităţii financiare (a

capitalurilor proprii), se recurge la următorul lanţ de rate:

C

DCSacNacRv

C

Pasiv

Activ

Ac

Ac

CA

CA

exR

C

exRRf

+×××=×××== ,

în care:

=CA

xReRv = Profitabilitatea cifrei de afaceri (marja netă sau rata rentabilităţii

veniturilor);

=Ac

CANac = Numărul de rotaţii ale activelor circulante;

=Activ

AcSac = Ponderea activelor circulante în activul total.

LFC

D

C

DC

C

Pasiv+=+=

+= 11

în care:

LFC

D= = Levierul financiar (rata îndatorării).

În final, rata rentabilităţii financiare devine egală cu produsul:

Rf = Rv · Nac · Sac(1 + LF). Astfel o marjă netă (Rv) mică, cum este în cazul marilor unităţi, poate

conduce la o rentabilitate financiară bună, dacă activele circulante se „rotesc“ rapid (stocuri mici, fără creanţe), dacă creşte gradul de lichiditate al activului (Sac) şi dacă

106

capitalurile proprii sunt relativ slabe (folosesc investiţii prin leasing şi au credite-furnizori mari).

Efectul constă în creşterea ratei îndatorării, respectiv a levierului financiar (LF), ceea ce poate orienta întreprinderea în deciziile strategice de finanţare referitoare la raportul capitaluri proprii/datorii, în funcţie de randamentul economic al activelor şi de rata dobânzii.

Efectul creşterii levierului financiar (ratei îndatorării) poate fi favorabil dar şi riscant, în egală măsură, de acest efect fiind legat riscul financiar ce decurge din costul capitalului (propriu sau împrumutat) care asigură finanţarea.

Diferenţa dintre costul capitalurilor proprii şi costul capitalurilor împrumutate constă în faptul că primele sunt remunerate numai dacă întreprinderea realizează un beneficiu net contabil, în timp ce capitalurile împrumutate trebuie remunerate indiferent de situaţie (beneficiu sau pierdere). În acest caz, cheltuielile financiare ce includ dobânzile la imprumuturi pot diminua capacitatea de autofinanţare până la insolvabilitate, acesta fiind riscul financiar.

Riscul financiar este evaluat prin mecanismul efectului de levier, care rezultă din diferenţa dintre rata rentabilităţii economice (Re) şi rata rentabilităţii financiare (Rf), ca efect al îndatorării întreprinderii.

Din relaţia: DC

xpRe

Pasiv

expR

Activ

exp R Re

+=== , se deduce:

Rexp = Re�(C+D), care se introduce în relaţia de calcul a rentabilităţii

financiare:

C

extrRVfinfinCh -expR

C

exRRf

++== ,

în care, veniturile financiare (Vfin) şi rezultatul extraordinar (Rextr) nefiind legate de exploatare, se pot exclude din calcul, rentabilitatea financiară fiind egală cu:

d)- (ReC

DeR

C

d . D -)DC(eR

C

fin Ch-expRRf +=

+== ,

în care: d = Rata dobânzii;

LFC

D = = levierul financiar

Rata rentabilităţii financiare se poate exprima: Rf = Re + LF�(Re – d),

Rf – Re = LF�(Re – d) = ELF în care:

LF�(Re – d) = ELF = efectul de levier financiar Efectul de levier financiar astfel calculat, trebuie verificat de egalităţile:

ELF = Rf – Re = (Re – d) � LF Se concluzionează că efectul de levier financiar este cu atât mai mare, cu cât

diferenţa dintre rentabilitatea economică (randamentul activelor) şi rata de îndatorare (levierul financiar) este mai mare. În privinţa efectului îndatorării prin mecanismul efectului levierului financiar pot fi menţionate următoarele cazuri:

107

• Îndatorarea nu are nici un efect (ELF = 0), în cazul în care rentabilitatea economică este egală cu rata dobânzii (Re = d) şi, în consecinţă, rentabilitatea financiară este egală cu rentabilitatea economică (Rf = Re).

• Recurgerea la îndatorare permite amelioararea rentabilităţii financiare printr-un efect de levier pozitiv (ELF > 0) în măsura în care rentabilitatea economică este superioară ratei dobânzii (Re > d) şi, în consecinţă, rentabilitatea financiară este superioară rentabilităţii economice (Rf > Re).

• Efectul de levier devine negativ (ELF < 0) în cazul în care rentabilitatea economică este inferioară ratei dobânzii (Re < d), ceea ce reduce rentabilitatea financiară faţă de cea economică (Rf < Re).

Valorile pozitive sau negative ale efectului levierului financiar, determină indicele levierului financiar ( Re/RfILF = ) ale cărui valori arată următoarele situaţii privind recurgerea la îndatorare:

• Firma se poate îndatora dacă ILF > 1, deoarece îndatorarea îi potenţează gradul de rentabilitate a capitalurilor proprii.

Utilizarea îndatorării trebuie realizată cu atenţie, deoarece aceasta limitează independenţa financiară a întreprinderii, îi reduce posibilităţile suplimentare de îndatorare în perioada de criză şi îi creşte volatilitatea rezultatelor şi a rentabilităţii capitalurilor proprii la variaţiile volumului de activitate în raport cu valorile critice (pragul de rentabilitate).

• Firma este supusă riscului de insolvabilitate dacă ILF < 1, efectul negativ al îndatorării fiind consecinţa unui randament economic al activelor insuficient pentru acoperirea ratei dobânzii.

• Absenţa îndatorării prin finanţarea exclusivă din capitaluri proprii, când ILF = 1, are ca efect egalitatea dintre rentabilitatea financiară şi rentabilitatea economică, ceea ce elimină riscul financiar.

Efectul de levier arată următoarele precizări de care trebuie să se ţină cont în calculele analitice:

• Efectul de levier trebuie să se exprime mai frecvent după impozitare, ratele nete de rentabilitate (economică, financiară) trebuind calculate după deducerea impozitului pe profit, în cotă i:

( ) ( )idbrReC

DbrReRfn -1 - ×+=

• Efectul de levier net trebuie determinat pe baza efectului de levier brut corectat cu cota de impozit (i):

ELFnet = ELFbr(1 - i) = Rfn – Ren Calculul ratelor de rentabilitate este realizat în tabelul nr.2.3.:

Tabel 7.3. Calculul ratelor de rentabilitate comercială şi financiară

Nr. crt.

Indicator Formulă 2007 2008 2009

A Rate de rentabilitate comercială 1 Rata marjei comerciale Rmc = Mc/Vânzări de

mărfuri 20,4 19,62 22,38

2 Rata marjei de exploatare

Rebe = EBE/CA 6,27 4,98 -13,64

3 Rata marjei nete Rmn = Rezultatul net al 0,37 0,29 -23,67

108

exerciţiului/CA 4 Rata marjei nete de

exploatare Rmne = RE/CA 4,12 3,45 -11,89

5 Rata marjei brute de autofinanţare

Rmbaf = CAF/CA 2,43 1,80 -2,22

6 Rata marjei asupra valorii adăugate

Rmva = EBE/VA 33,03 23,67 -72,76

B Rate de rentabilitate financiară 1 Rentabilitatea

financiară netă Rfn = Rezultatul net al exerciţiului/Capitaluri proprii

0,93 0,74 -169,8

2 Rentabilitatea financiară înainte de impozitare

Rîi = RCAI/Capitaluri proprii

2,00 1,87 -143,5

3 Randamentul capitalurilor proprii

Rcp = Dividende/Capitaluri proprii

0,10 0,10 -

Rata marjei comerciale (Rmc) este utilizată în general de întreprinderile ce

desfăşoară o activitate comercială. Această rată evidenţiază strategia comercială a întreprinderii supuse analizei. Valorile pozitive indică menţinerea profitabilităţii acestei activităţi.

Rata marjei de exploatare sau rata excedentului brut de exploatare (Rebe) permite măsurarea nivelului rezultatului brut al exploatării, independent de politica financiară de investiţii, precum şi de incidenţa fiscală şi a elementelor extraordinare. Valorile înregistrate de societate sunt în declin. Acest fapt pune sub semnul întrebării posibilitatea financiară de reînnoire rapidă a echipamentelor întreprinderilor. Rata a avut valori bune în primii doi ani, căderea realizându-se în ultimul.

Rata marjei nete (Rmn) reflectă eficenţa globală a întreprinderii, mai exact capacitatea sa de a obţine profit şi de a se menţine pe piaţă. Nivelul acestei rate a înregistrat o evoluţie nefavorabilă. De aici rezultă că eficenţa activităţii desfăşurate este scăzută.

Rata marjei nete de exploatare (Rmne) evidenţiază eficenţa activităţii de exploatare sub toate aspectele. Activitatea de exploatare a avut rezultate bune în primii doi ani, deci o eficenţă ridicată. În ultimul an situaţia s-a deteriorat, iar activitatea a devenit ineficentă.

Rata marjei brute de autofinanţare (Rmbaf) comensurează surplusul de resurse la dispoziţia societăţii pentru a-şi asigura dezvoltarea şi remunerarea acţionarilor sau asociaţilor. Trendul ratei a fost bun în primii doi ani. În anul 2009, evoluţia este similară indicatorului anterior.

Rata marjei asupra valorii adăugate (Rmva) măsoară rezultatul brut de exploatare pentru 1.000 lei bogăţie creată. Această rată a înregistrat cea mai drastică scădere în 2009 faţă de 2008 şi 2007. Acest fapt completează şi confirmă imaginea conturată de ceilalţi indicatori. Se poate concluziona că eficenţa forte bună înregistrată în 2007 şi destul de bună din 2008, a intrat în declin total în 2009.

Dacă în urma analizării ratelor de rentabilitate comerciale am ajuns la o concluzie să urmărim în graficul de mai jos şi evoluţia ratelor financiare.

Rentabilitatea financiară permite posesorilor de capital să aprecieze eficenţa investiţiilor lor, respectiv oportunitatea menţinerii acestora.

109

Valorile înregistrate de aceste rate s-a diminuat reflectând reducerea în timp a capacităţii firmei de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa.

Tabel 7.4. Rata rentabilităţii economice

INDICATORI 2007 2008 2009 1. Activ total 3.913.614 4.214.898 4.000.635 2. Active imobilizate 2.790.513 2.708.982 2.650.049 3. Active circulante 989.585 1.280.196 1.327.748 4. Rezultatul exploatării 297.576 254.889 -914.088 Rata rentabilităţii economice RE/AT* 100 7,60% 6,04% -22,84% 5. Rata de rotaţie a activului CA/AT 1,84 rotaţii 1,75

rotaţii 1,92 rotaţii

6. Rata rentabilităţii comerciale RE/CA* 100

4,12% 3,45% -11,89%

Rata rentabilităţii economice a scăzut de la 7,60% în prima perioadă la 6,04%

în cea de a doua perioadă urmată de o scădere bruscă în cea de a treia perioadă ca urmare a diminuării marjei de exploatare (a ratei rentabilităţii comerciale) şi a încetinirii rotaţiei activelor conducând la deteriorarea eficenţei utilizării patrimoniului.

Sintetizând rezultatele obţinute analizând rentabilitatea din punct de vedere comercial, economic şi financiar, prin metoda ratelor, pe parcursul ultimilor trei ani, se desprind următoarele concluzii:

• scade eficenţa politicii comerciale promovate de societate; • prezintă slabe posibilităţi financiare de reânnoire a echipamentelor

întreprinderii; • se diminuează eficenţa globală a întreprinderii, respectiv a capacităţii de a

obţine profit şi de a-şi menţine segmentul de piaţă deţinut. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Care este definiţia contului de rezultat? 2. Care este definiţia SIG-urilor? Enumeraţi şi interpretaţi. 3. Cum se defineşte capacitatea de autofinanţare? 4. Cum se defineşte autofinanţarea? Poate avea valoare negativă? 5. Care sunt ratele de rentabilitate? 6. Aplicaţie: Se prezintă următoarele date:

Nr. crt.

Indicatori Simbol Prevăzut Realizat

1 Active imobilizate Ai 2933 2493 2 Active circulante Ac 1967 3900 3 TOTAL ACTIV At = Ai+Ac 4900 6393 4 VENITURI TOTALE Vt 7638 8435 5 Profit brut Pb 673 853 6 Viteza de rotaţie a

activului Vt⁄At 1559 1319

7 Rata rentabilităţii veniturilor (%)

Pb⁄Vt 8,81 10,11

Se cere să se determine rata de rentabilitate economică.

110

Capitolul VIII DIAGNOSTICUL RISCULUI

Analiza rentabilităţii unei întreprinderi nu se poate analiza decât în corelaţie

cu analiza riscului. Riscul este definit ca fiind probabilitatea de producere a unui eveniment, sub presiunea diferiţilor factori, ce poate reprezenta un prejudiciu potenţial la care se expune o întreprindere.

Expunerea la risc constă în valoarea pierderilor cheltuielilor suplimentare pe care le suportă întreprinderea, ceea ce arată că riscul este legat de rentabilitatea firmei. Acţionarii şi investitorii nu îşi asumă un risc prin investirea într-un activ decât în schimbul unei remunerări proporţionale cu riscul asumat.

Analiza riscului poate fi defalcată astfel: 1. Analiza riscului economic; 2. Analiza riscului financiar; 3. Analiza riscului de faliment. 8.1. Analiza riscului economic Riscul economic se defineşte ca fiind incapacitatea firmei de a se adapta în

cadrul activităţii de exploatare, în timp şi cu costurile cele mai mici, la variaţia condiţiilor de mediu (economic şi social) intern şi extern. Riscul depinde de factori generali: preţ de vânzare, cost, cifra de afaceri, dar şi de structura costurilor, cât şi de influenţa lor asupra activităţii firmei.

Analiza riscului economic se poate realiza cu ajutorul pragului de rentabilitate, ca o măsură a flexibilităţii firmei în raport cu fluctuaţiile activităţii sale.

Pragul de rentabilitate este denumit şi venit de exploatare sau punct mort operaţional şi este punctul în care veniturile de exploatare acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul este nul. Peste acest prag activitatea firmei este rentabilă.

Pragul de rentabilitate a activităţii de exploatare se poate calcula cu ajutorul formulei de calcul:

vmc

FePR r

CV = ,

unde: VePR = venituri din exploatare la pragul de rentabilitate; CF = cheltuielile fixe totale;

rmcv = rata marjei cheltuielilor salariale unde: rmcv = 1-e

v

v

C,

Cv = cheltuieli variabile totale; Ve = venituri din exploatare. Evaluarea riscului economic se poate face cu ajutorul următorilor indicatori: 1. Indicatorii de poziţie faţă de pragul de rentabilitate, care exprimă

capacitatea firmei de a se adapta cerinţelor pieţei; acest indicator se poate determina în:

� mărimi absolute, denumit şi flexibilitate absolută )( FA∆ , ne arată o flexibilitate a firmei, cu atât mai ridicată, cu cât are o valoare mai mare, deci există un risc de exploatare mai redus:

ePRe VVFA −=∆

111

Gradul de flexibilitate este dependent de:

• potenţialul tehnic al firmei (starea şi calitatea); • potenţialul uman şi structura lui organizatorică.

� mărimi relative, denumit şi coeficientul de volatilitate (CV ) , are următoarea relaţie:

100xV

VVCV

ePR

ePRe−= sau 100xV

VCV

ePR

e= , atunci situaţia firmei poate fi:

• instabilă, dacă Ve >VePR cu până la 10% • relativ stabilă, dacă Ve <VePR cu până la 20% • confortabilă, dacă Ve >VePR cu peste 20%

2. Punctul mort (PM), dacă atingerii pragului de rentabilitate se calculează

cu relaţia:

xTV

VPM

e

ePR= ,

unde: T = durata de timp în zile (lună, trimestru, semestru, an) Observaţie: Apropierea punctului mort către valoarea T în zile înseamnă

creşterea riscului de exploatare. 3. Coeficientul de elasticitate (E), numit şi coeficientul de levier al

exploatării, arată sensibilitatea rezultatului exploatării la variaţia nivelului de activitate şi se calculează cu ajutorul formulei:

E = ,:,: 01

Eo

EE

e

e

e

e

E

E

R

RR

R

Runde

V

V

R

R −=∆∆∆

variaţia relativă a rezultatului de exploatare;

,0

01

e

ee

V

VV

Ve

Ve −=∆

variaţia relativă a venitului de exploatare. Cu cât valoarea veniturilor de exploatare se îndepărtează de pragul de

rentabilitate, cu cât firma este mai puţin riscantă:

E = ePRe

e

VV

V

−,

Coeficientul de elasticitate (E) este dependent de poziţia nivelului de activitate faţă de punctul mort astfel:

• Situaţia instabilă, cu un risc mare dacă E > 11; • Relativ stabilă, dacă E 6≈ ; • Confortabilă, cu un risc redus, dacă E < 6; Observaţie: Derularea activităţii cu cheltuieli relativ reduse asigură

flexibilitatea şi dimunuarea riscului de exploatare. Aplicaţia nr. 1 Se prezintă următoarele date convenţionale privind

metodologia de calcul al riscului economic:

112

Tabel nr. 8.1. Metodologia de calcul a riscului economic

Nr. crt.

Denumire Simbol 2008 2009

1. Venituri din exploatare Ve 125 180 2. Cheltuieli din

exploatare Ce 110 150

3. Rezultatul exploatării RE = Ve - Ce 15 30 4. Cheltuieli variabile

totale Cv 95 125

5. Cheltuieli fixe totale CF 15 25 Indicatorii riscului economic: 1. Pragul de rentabilitate sau venitul de exploatare critic (VePR)

VePR0 = 5,6224,0

15

0

0 ==mcvr

Cf

rmcv0 = 24,0125

9511

0

0 =−=−e

v

V

c

VePR1 = 81,813056,0

25

1

1 ==vmcr

Cf

rmcv1 = 3056,0180

12511

1

1 =−=−e

v

V

C

2. Indicatorul de poziţie: • Flexibilitatea absolută:

5,625,62125000 =−=−=∆ ePRe VVFA

19,9881,81180111 =−=−=∆ ePRe VVFA

• Coeficientul de volatilitate:

%02,12010081,81

81,81180100

%1001005,62

5,62125100

1

1

11

0

0

=−=−

=

=−=−

=

xxV

VVCV

xxV

VVCV

PRe

ePRe

ePR

ePRe

oo

Notă: CV1 > 20% indică un risc economic redus, o situaţie confortabilă a firmei.

3. Punctul mort (PM) Notă: PM1 = 166 este mai mic decât cel comparat, indicând un risc

economic mai redus. 4. Coeficientul de elasticitate (E):

83,181,81180

180

25,62125

125

11

1

00

0

1

0

=−

=−

=

=−

=−

=

ePRe

e

ePRe

e

VV

VE

VV

VE

113

Notă: În perioada curentă, dacă E = 1,83 (E<6), firma prezintă un risc redus, deci o situaţie confortabilă.

8.2. Analiza riscului financiar Riscul financiar vizează structura financiară şi este depindent de modul de

finanţare a activităţii: dacă aceasta este finanţată exclusiv din capitaluri proprii, nu există nici un risc financiar. Acesta există în cazul finanţării din surse împrumutate care implică cheltuieli financiare pentru remunerarea datoriilor (dobânzi) care influenţează rentabilitatea întreprinderii.

Acestă îndatorare, prin mărimea şi costul ei, antrenează o variabilitate a rezultatelor, modifică deci riscul financiar.

Riscul financiar se poate analiza prin pragul de rentabilitate financiar (VePRF), ce reprezintă punctual în care veniturile din exploatare şi cheltuielile cu dobânzile au relaţia:

:,under

CCV

vmc

DFePRF

+=

CD = cheltuielile cuu dobânzile; CF = cheltuieli fixe totale;

rmcv = lorcheltuieli marjei rata ,1e

v

V

C−

Evaluarea riscului financiar se poate realiza cu ajutorul următorilor

indicatori: 1. Indicatori de poziţie:

• flexibilitatea absolută ( FA∆ ) • coeficientul de volatilitate (CV)

2. Punctul mort (PM) 3. Coeficientul de elasticitate. Calculul coeficientului levierului financiar poate fi efectuat în două variante

şi exprimă modificarea procentuală a rezultatului net ca răspuns la modificarea cu un procent a rezultatului exploatării:

1) 100

100

−−=

∆∆=

expexp R

netR

I

I

rR

rRnetCLF ;

2) Rnet

xp

xpd

dRnet

netR

R

R

RnetCLF

Re

Re

exp

exp×=×

∆∆= .

Mărimea coeficientului determinat este direct proporţională cu gradul de risc financiar, care, factorial se determină pe baza contului de rezultat, în care rezultatul net impune deducerea impozitului pe profit din rezultatul brut:

( ) ( )[ ] ( )iextrRVfinChfinRiRbrutRnet −⋅++−=−= 1exp1 Dar veniturile financiare (Vfin) şi rezultatul extraordinar (Rextr) nu sunt

legate de activitatea curentă, CLF îmbracă expresia:

( )( )[ ] ( )( ) ChfinR

R

iChfinR

RiChfinR

dR

dCLF

−=

−−×−−=

exp

exp

exp

expexp

exp 11 .

114

Valoarea CLF creşte odată cu majorarea cheltuielilor financiare şi reflectă gradul de risc financiar asumat de firma care apelează la îndatorare, valorile pe care le poate avea coeficientul levierului financiar fiind dependente de structura financiară a firmei, care expune pe aceasta la un risc de îndatorare mai mare sau mai mic, astfel:

1) Riscul financiar este inexistent sau nesemnificativ în următoarele condiţii:

a) 0=−

=ChfinR

xpCLF

exp

Re, la punctul mort (Rexp = 0);

În acestă situaţie rezutatul net atinge maximul, întrucât 0=xpd

dRnet

Re.

b) 10

=−

=exp

exp

R

RCLF , la finanţarea din capitaluri proprii (Chfin = 0):

În acest caz, rezultatul net evoluează echiproporţional cu rezultatul din exploatare (IRnet = IRexp).

2) Riscul financiar maxim (ce tinde la infinit):

Chfinxp

RCLF

−=

Re

exp→ ∞, în cazul finanţării din împrumuturi purtătoare de

dobânzi care pot absorbi rezultatul din exploatare (Ch fin → Rexp). Pentru limitarea efectului cheltuielilor financiare prin intermediul

coeficientului de levier financiar se optează pentru restabilirea unui echilibru microeconomic care să permită acoperirea cheltuielilor financiare pe lângă cheltuielile fixe, ceea ce generează majorarea pragului de rentabilitate (valori critice) prin determinarea unui prag de rentabilitate global mai mare:

vp

ChfinCfqcritic

−+= ;

pv

ChfinCfCAcritică

/1−+= .

Importanţa coeficientului de levier financiar în gestiunea financiară curentă

şi previzională a izvorât din faptul că rezultatul net este foarte sensibil la gradul de îndatorare şi el arată evoluţia beneficiului şi dividendelor pe acţiune, coptate pentru acţionari dar şi autofinanţarea firmei, care îi potenţează capitalurile proprii.

Aplicaţia nr. 2 Pe baza datelor de la aplicaţia nr. 1 şi a cunoaşterii cheltuielilor cu dobânzilor

care au fost în 2008 = 1,1 mil. lei şi în 2009 = 2,1 mil. lei, se va determina: • Pragul de rentabilitate financiar: Valoarea ratei marjei cheltuielilor variabile rămâne neschimbată în cei doi ani

analizaţi:

• Pentru anul 2008: 083,6724,0

1,115

0

00

0=+=

+=

mcv

DF

ePRF r

CCV

• Pentru anul 2009: 68,883056,0

1,225

1

11

1=+=

+=

mcv

DF

ePRF r

CCV

Notă: După modelul de la riscul economic se pot calcula şi ceilalţi

indicatori.

115

Riscul financiar aşa cum s-a prezentat mai sus se poate analiza prin numitul efect de

levier financiar care explică evoluţia rentabilităţii financiare în funcţie de îndatorarea firmei şi rentabilitatea economică.

Rentabilitatea financiară se poate stabili cuu relaţia:

Rf =Rec+(Rec - DP )xCP

DFT ,

unde: DFT =datorii financiare totale; CP = capital propriu;

CP

DFT =rata îndatorării (levierul financiar)

Eficenţa îndatorării asupra rentabilităţii financiare este dată de raportul în care se află rentabilitatea economică şi procentul de dobândă:

• Rec > Dp , în această situaţie, se va putea apela la credite, pentru a ameliora rentabilitatea capitalului propriu;

• Rec = Dp , în această situaţie,din punct de vedere al efectului de levier financiar

( )

−CP

DxpR FT

Dec , apelarea la credite este indifferentă;

• Rec < Dp , în această situaţie, îndatorarea reduce performanţele firmei şi creşte

riscul financiar, se impune minimalizarea levierului (CP

DFT )

Notă: Pentru ca levierul financiar să acţioneze pozitiv, diferenţa ( Dec pR − ) trebuie să rămână pozitivă. Această diferenţă va evolua mai întâi în maniera satisfăcătoare, pentru a atinge la un moment dat valoarea maximă sau chiar negativă.

8.3. Analiza riscului de faliment Riscul de faliment presupune stabilirea unei funcţii prin care să poată fi

estimată probabilitatea ca o firmă să înregistreze pierderi şi, să fie în imposibilitate de a-şi onora contractele cu beneficiarii, a plăti furnizorii şi a restitui împrumuturile la bănci.

Acest risc este opus probabilităţii de profit şi se pune problema creşterii profitabilităţii firmei, în condiţiile unui risc asumat.

În situaţia degradării situaţiei unei firme, ea nu mai face faţă datoriilor exigibile-legea prevăzând în acest caz reorganizarea sau lichidarea firmei.

Se pot depista firmele aflate în dificultate după următoarele criterii: • Supraândatorarea – firma nu face faţă datoriilor scadente; • Insolvabilitatea –activul firmei nu este suficient pentru achitarea datoriilor. Riscul de faliment poate fi analizat în funcţie de aspectele esenţiale privind

procesul decizional prin: metoda ratelor, metoda scorurilor. Acesta exprimă volatilitatea rezultatului economic la condiţiile de exploatare şi poate fi analizat din două puncte de vedere:

116

• al societăţii comerciale ca organizaţie economico – socială animată de intenţia creşterii averii (a proprietăţii acţionarilor) şi plata corespunză-toare a factorilor de producţie (riscul de faliment);

• al investitorilor financiari din afară, interesaţi de realizarea celui mai bun plasament, în condiţiile unei pieţe financiare cu mai multe sectoare şi de profitabilităţi şi grade de risc diferite (riscul de portofoliu).

Riscul de faliment a fost şi este în atenţia managerilor cât şi în atenţia deţinătorilor de fonduri. Managerii sunt intresaţi de bunul mers al ciclului de producţie iar investitorii sunt interesaţi în recuperarea creditelor şi dobânzilor aferente. Mulţi cercetători şi organisme financiare au fost preocupate de elaborarea unor metode de predicţie a riscului de faliment. Procedeul folosit este tehnica statistică de analiză discriminantă a caracteristicilor financiare (calculate cu ajutorul ratelor) ale societăţilor cu funcţionare normală şi a celor cu dificultăţi de gestiune economică şi financiară. Majoritatea metodelor de analiză a riscului de faliment, au la bază o funcţie scor pe baza căreia se determină cu aproximaţie, dacă o firmă va da faliment sau va avea rezultate economice neperformante într-o perioadă imediat următoare analizei (cel mult doi ani). Ca urmare a caracterului lor specific, funcţiile scor determinate pe baza unor metode occidentale nu au dat satisfacţie pentru societăţile româneşti. Astfel societăţile analizate după două metode diferite, conduceau la rezultate contradictorii: o metodă prevedea un risc iminent iar o altă metodă o profitabilitate maximă. Echilibrul financiar este un imperativ permanent pentru orice agent economic, în sensul că menţinerea solvabilităţii este o restricţie ce se impune întreprinderii în mod curent. Orice dereglare privind achitarea obligaţiilor generează prejudicii şi necesită o corectură urgentă.

8.3.1. Modelul Conan şi Hodler Modelul Conan şi Hodler este un model prin care se determină

probabilitatea ca o societate să ajungă în stare de faliment. Acest model a fost elaborat având la bază un eşantion de 200 societăţi industriale franceze.49 Modelul are la bază următoarea funcţie scor:

Z = -0.16R1 - 0.22R2 + 0.87R3 + 0.10R4 - 0.24R5,

unde: R1=activul circulant(fără stocuri)/total activ;

R2=Capitaluri permanente/Total pasiv; R3=Cheltuieli financiare/CA; R4=Cheltuieli de personal/VA; R5=EBE/Datorii totale; Z=scorul. Interpretarea funcţiei scor Z:

• Z=0,210 este echivalent cu o probabilitate de faliment de 100%; • Z=-0,068 semnifică o probabilitate de faliment de 50%; • Z=-0,164 sugerează o probabilitate de faliment de 10%.

49 Hondler M., Loeg J., Portier G., Le score de l’entreprise, Nouvelles Editions Fiduciaires, 1989, pg. 136

117

Tabel nr 8.2.

Modelul Conan şi Hodler Nr. crt

Indicatori 2006 2007 2008 2009 coef.

1 Activul circulant

1260 989 1280 1328

2 Capitaluri permanente

3602 3329 3591 1683

3 CA 8682 7214 7388 7688 4 Ch.financiare 2001 242 233 642 5 Ch.de personal 3045 748 937 1758 6 Datorii totale 9637 947 1324 2929 7 VA 7542 1272 1362 1191 8 EBE 7358 420 322 -866 9 Total activ 2819 3914 4215 4001

10 R1 0.046551 0.060194 0.053405 0.101061 -0.16 11 R2 0.23732 0.348932 0.274745 0.333424 -0.22 12 R3 0.230477 0.239552 0.098899 0.249528 0.87 13 R4 0.403739 0.484223 0.806949 5.838726 0.1 14 R5 0.763516 0.508165 0.355234 0.389821 -0.24 15 Z -0.00201 0.048477 0.012492 0.61788

Pentru 2006 probabilitatea de faliment este mai mare decât 50%. În 2007 şi

2008 această probabilitate de faliment creşte faţă de 2005 dar mai mică de 100%. În 2009 probabilitatea de a da faliment este de 100%, deci falimentul este iminent.

8.3.2 Modelul Băncii Comerciale Române Modelul Băncii Comerciale Române este un model adecvat pentru

condiţiile din România şi este propus de BCR. Un rol hotărâtor, în cadrul acestui model, îl au performanţele economice şi financiare.50 Baza de calcul pentru determinarea bonităţii unui agent economic sunt datele raportate de fiecare societate în bilanţul contabil şi contul de rezultat”:

1. Lichiditatea patrimonială (Lp):

Lp = 100100 ×=×++

−−Ppts

Apts

ICOb

SfpvPiAc,

unde: Ac – active circulante Pi – pierderi Sfpv – stocuri fără posibilităţi de valorificare Ob – obligaţii C + I – credite şi împrumuturi Apts – active pe termen scurt Ppts – pasive pe termen scurt 2. Solvabilitatea (S)

50 Stancu Ion, Gestiunea financiară a agenţilor economici, Ed. Economică, Bucureşti, 1993, pg. 96

118

S = 100×Tp

Cp,

unde: Cp – capitaluri proprii Tp – total pasiv 3. Rotaţia activelor circulante (Ra)

Ra = Ac

CA,

unde: CA - cifra de afaceri Ac – active circulante 4. Dependenţa de pieţele de aprovizionare şi de desfacere. Se diting

situaţiile: At > 50% De > 50% Ai > 50% De > 50% At > 50% Dt > 50% Ai > 50% Dt > 50%

At – aprovizionare din ţară Ai – aprovizionare din import De – desfacere la export Dt – desfacere în ţară

5. Garanţii. Pot fi constituite din: a. depozite în lei / valută, gajate b. gajuri, ipoteci c. bunuri achiziţionate din credite d. cesionarea creanţelor

Lichiditate Solvabilitate Rentabilitate Lp < 80%, - 2p S < 30%, 0p Rc < 0 , 0p 81% < Lp < 100%, 1p 31% < S < 40%, 1p 0 < Rc < 10%, 3p 101% < Lp < 120%, +1p 41% < S < 50%, 2p 10% < Rc < 30%, 4p 121% < Lp < 140%, +2p 51% < S < 60%, 3p 141% < Lp < 160%, + 3p 61% < S < 70%, 4p Lp > 161%, +4p 71% < S < 80%, 5p S > 80%, 6p Rotaţia activelor Dependenţa de pieţe Rac < 5, 1p At > 50% si De > 50%, 4p 5 < Rac < 10, 2p Ai > 50% si De > 50%, 3p Rac > 10, 4p At > 50% si Dt > 50%, 2p Ai > 50% si Dt > 50%, 1p Garanţii: • depozite in lei / valuta, gajate, 4p • gajuri, ipoteci, 3p • bunuri achizitionate din credite, 2p • cesionarea creantelor, 1p Analiza performantelor economico – financiare ale unei firme conduce la

încadrarea firmei, pe baza grilei BCR, în una din categoriile: A: peste 20p;

119

B: 16 – 20p; C: 11 – 15p; D: 6 – 10p; E: 0 – 5p. Se apreciază că firmele care acumulează peste 16 puncte categoriile A şi B,

prezintă o situaţie economico – financiară bună şi în consecinţă se recomandă acordarea unui credit. Firmele care acumulează între 11 şi 15 puncte, prezintă un grad ridicat de risc, şi în consecinţă un eventual credit se poate acorda în condiţiile unei posibile prime de risc relativ ridicată. Firmele respective vor trebui analizate atent din punct de vedere al solvabilităţii şi la primul semn de neâncredere vor trebui luate măsurile care se impun pentru recuperarea creditelor.

Firmele care acumulează până la 10 puncte categoriile D şi E, nu prezintă suficiente garanţii pentru acordarea unui credit.

Tabel nr. 8.3. Modelul BCR

INDICATORI 2005 P 2007 P 2008 P 2009 P 1 Lichiditatea

patrimonială 25.28749 -2 39.58715 -2 26.19661 -2 31.72961 -2

2 Solvabilitatea 100.0881 6 101.701 6 83.05075 6 25.71523 0 3 Rentabilitatea

financiară 0.33 3 0.11 3 0.08 3 0.03 3

4 Rotatia activelor circulante

1.099405 1 1.070717 1 2.289122 1 1.803565 1

5 Dependenţa de pieţele de aprov. şi desfacere

ţară 2 ţară 2 ţară 2 ţară 2

6 Garanţii ipotecă 3 ipotecă 3 ipotecă 3 ipotecă 3 7 Total punctaj 13 13 13 7

Categoria C în perioada 2007-2009, firma prezintă un grad ridicat de risc dar

i se pot acorda credite în condiţiile unei prime de risc relativ ridicate. Categoria E în 2009-nu prezintă suficiente garanţii pentru acordarea unui

credit. 8.3.3. Modelul Altman 3 cu 5 variabile 51 Datorită recesiunii, în ultimii ani, în Europa de Vest falimentele au înregistrat

un ritm fără precedent. Astfel în anul 1991, în Marea Britanie s-au înregistrat 4200 de falimente, cu 24% mai multe ca în 1990. În opinia Cameliei Minetos, studiile care anticipează deteriorarea şi încetarea activităţii, s-au concentrat în principal asupra examinării societăţilor care au dat faliment, încercând să distingă, caracteristicile atât financiare cât şi nefinanciare, care au dus la acest rezultat.

Profesorul Altman a folosit informaţiile obţinute în urma studierii unui larg eşantion de companii, atât din rândul celor care au dat faliment, cât şi a celor care au supraveţuit. El a descoperit că analiza bazată pe mai multe variabile, făcută cu ajutorul a cinci indicatori, a permis prevederea a 75% din falimente cu doi ani

51 Altman E.I., Financial Ratios, Discriminant Analysis and Prediction of Corporate Bankruptey, Journal of Finance, sept. 1968 sau Stancu Ion, op. cit., pg. 96

120

înainte de producerea acestora. Analiştii economici de prestigiu, au încercat să dezvolte capacitatea de previziune a modelului original. Taffler în Europa de Vest, Kah şi Killough au creat modele “z” de analiză cu o capacitate sporită de previziune. Modelul “Z”, al lui Altman, are următoarea formă:

Z = 3,3 * Profit înainte de impozit/activ total + 1 * vânzări/activ total + 0,6 *capitalizare bursieră/valoarea contabilă a împrumuturilor + 1,4 * Beneficii reinvestite/activ total + 1,2 * activ

circulant/activ total Interpretarea calitativă a rezultatului, funcţiei Z, propusă de Altman, a fost: • dacă z < 1,8, societatea este aproape de faliment; • dacă z = 1,8;3, societatea este într-o situaţie dificilă şi trebuie urmărită atent

activitatea ei; • dacă z >3, societatea este profitabilă şi în consecinţă, bancherul poate avea

încredere în societate.

Tabel nr. 8.4. Modelul Altman 3 cu 5 variabile

2006 2007 2008 2009 COEF. R1 Profit înainte de impozit/total activ 0.251627 0.564577 0.40986 0.158263 3.3 R2 CA/Total activ 0.312089 0.438058 0.751177 0.783621 1 R3 Capitalizarea bursieră/Val.contab. a

împr. 0.141743 0.070872 -1.41743 -0.9922 0.6

R4 Beneficii reinvestite/Total activ 0.21568 0.11 0 0 1.4 R5 Activ circulant/Total activ 0.283871 0.409126 0.328151 0.434484 1.2 Z 1.870099 2.988637 1.647035 1.231949

Pentru 2006 şi 2007 societatea se află într-o situaţie dificilă şi trebuie

urmărită atent activitatea ei iar în 2008 şi 2009 firma este aproape de faliment. Tabel nr. 8.5.

Prezentarea sintezei modelelor utilizate Nr. crt.

Metoda folosită 2006 2007 2008 2009 Concluzie

-0.002013 0.048477 0.012492 0.61788 1 Modelul Conan şi Holder

p>50% p>>50% p>>50% p=100%

Probabilitatea de faliment este >>50%

13 13 13 7 3 Modelul Băncii

Comerciale Române Categoria:

C C C D

Firma nu prezintă destule

garanţii pentru acordarea unui

credit. 1.870099 2.988637 1.647035 1.231949 4 Modelul

Altman 3 cu 5 variabile

Intervalul (1,8;3)

Intervalul (1,8;3)

Z<1.8 Z<1.8

Societatea este aproape de

faliment

Teste de autoevaluare 1. Ce reprezintă riscul economic, financiar? 2. Cum definiţi riscul de faliment?

3. Ce se înţelege prin prag de rentabilitate şi care este formula de exprimare?

121

4. Care sunt indicatorii prin care se poate evalua riscul economic?

5. Care sunt indicatorii prin care se poate evalua riscul financiar?

6. Cum definiţii efectul de levier?

7. Care este formula de exprimare pentru rentabilitatea financiară?

8. Cum interpretaţi situaţia Rec > Dp ?

9. Cum interpretaţi situaţia Rec = Dp ?

10. Cum interpretaţi situaţia Rec < Dp ? 11. Ce presupune metoda scorurilor?

122

Capitolul IX ANALIZA TABLOULUI FLUXURILOR

DE TREZORERIE CONFORM IAS 7

Prin trezorerie (numerar) se înţeleg banii în casă şi banii la bancă în conturi la vedere. Echivalentele de trezorerie (echivalente de numerar) reprezintă plasamente pe termen scurt, foarte lichide, care pot fi transformate uşor în bani, în sume cunoscute şi pentru care riscul de schimbare a valorii este neglijabil.

Aceste echivalente de numerar sunt deţinute mai degrabă pentru a face faţă unor angajamente de trezorerie pe termen scurt, decât pentru alte scopuri. Un plasament nu va fi considerat, de regulă, ca echivalent de trezorerie decât dacă are o scadenţă apropiată, de exemplu mai mică sau egală cu trei luni, începând cu data achiziţiei. În general, investiţiile în acţiuni sunt excluse din categoria echivalentelor de trezorerie.

9.1. Tabloul fluxurilor de trezorerie conform IAS 7 Informaţiile cu privire la fluxurile de trezorerie ale unei firme sunt utile

utilizatorilor deoarece ele permit aprecierea capacităţii întreprinderii de a genera elemente de trezorerie şi echivalente de trezorerie, precum şi a nevoilor de trezorerie ale acesteia.

IAS 7 se aplică tuturor firmelor care au obligaţia să întocmească o situaţie a fluxurilor de trezorerie, indiferent de activitatea acestora. Acest lucru este justificat de faptul că, în esenţă, întreprinderile, indiferent de tipul de activitate sau de organizare, au nevoie de trezorerie din aceleaşi motive: nevoia de a-şi putea desfăşura activitatea, achitarea datoriilor şi asigurarea unei rentabilităţi pentru investitori.

Situaţia fluxurilor de trezorerie permite, dacă este utilizată împreună cu celelalte componente ale situaţiilor financiare anuale, evaluarea modificărilor activului net al întreprinderii, a structurii sale financiare (inclusiv lichiditatea şi solvabilitatea), precum şi a capacităţii sale de a modifica fluxurile (mărimea, sensul şi scadenţele acestora) în vederea adaptării la noile condiţii şi la noile oportunităţi. În acelaşi timp, utilizatorii pot elabora modele care să le permită să judece şi să compare fluxurile de trezorerie viitoare ale mai multor întreprinderi.

Tot aici se poate menţiona că prezentarea fluxurilor de trezorerie îmbunătăţeşte comparabilitatea performanţelor operaţionale ale diferitelor întreprinderi, deoarece ele elimină efectele regulilor şi tratamentelor contabile pentru evenimente şi tranzacţii similare care pot diferi de la o întreprindere la alte. Odată cu folosirea acestei situaţii pentru estimarea fluxurilor viitoare de trezorerie, ea se poate reţine şi pentru a verifica gradul de exactitate al estimărilor făcute anterior.

Situaţia fluxurilor de trezorerie trebuie să răspundă acestor cerinţe şi fluxurile respectiv se clasifică în funcţie de natura activităţilor desfăşurate de întreprindere în:

123

• fluxuri de trezorerie din activităţi de exploatare52; • fluxuri de trezorerie din activităţi de investiţii53; • fluxuri de trezorerie din activităţi de finanţare54.

Prezentarea separată a acestor fluxuri permite evaluarea efectelor fiecăreia din activităţi asupra situaţiei financiare a întreprinderii, precum şi stabilirea relaţiilor care pot apărea între activităţi. O tranzacţie unică poate fi formată din fluxuri clasate diferit. Astfel, suma plătită ca rată la credit poate să cuprindă atât dobânzi - care pot ţine de activitatea de exploatare, cât şi restituire de capital care este în mod cert o operaţiune de finanţare.

9.2. Activităţile de exploatare Mărimea fluxurilor de trezorerie provenite din activităţile de exploatare

reprezintă un indicator-cheia a măsurii în care operaţiunile întreprinderii au generat suficienţi bani pentru a-şi rambursa împrumuturile, pentru a menţine capacitatea operaţională a întreprinderii, pentru a plăti dividende ori pentru a face noi investiţii fără a recurge la resurse externe.

În esenţă, fluxurile de trezorerie operaţionale rezultă din principalele activităţi generatoare de venituri ale întreprinderii., adică din tranzacţii şi alte evenimente care se iau în calcul la stabilirea rezultatului net, ca, de exemplu:

• intrări de bani din vânzarea de bunuri şi prestarea de servicii; • intrări de bani din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri; • ieşiri de bani către furnizorii de bunuri şi servicii; • ieşiri de bani către angajaţi sau asimilate acestora; • intrările şi ieşirile de bani ale unei firme de asigurări privind primele de

asigurare şi despăgubirile plătite, precum şi alte prestaţii legate de primele de asigurări;

• plăţile de impozit pe profit, cu excepţia părţii care se poate asocia în mod direct activităţilor de investiţii sau de finanţare;

• intrările şi ieşirile de bani generate de contracte deţinute în vederea negocierii sau tranzacţionării;

Anumite tranzacţii, precum vânzarea unui element de mijloace fixe, pot da naştere la câştiguri sau pierderi care se iau în calcul la determinarea rezultatului net. Fluxuri generate de aceste tranzacţii sunt însă fluxuri de investiţii.

O firmă poate deţine titluri şi creanţe în scop de tranzacţionare; aceste devin astfel similare stocurilor cumpărate pentru a fi vândute (mărfurilor) şi, în consecinţă, fluxurile de trezorerie corespunzătoare sunt clasate la activităţi de exploatare.

În acelaşi mod, avansurile de trezorerie şi creditele acordate de instituţiile financiare sunt, în general, considerate fluxuri de exploatare, deoarece ele reprezintă activitatea principală a acestui tip de întreprindere.

52 Prin activităţi de exploatare se înţelege principalele activităţi generatoare de venituri pentru firmă şi orice altă activitate care nu-i de investiţii sau de finanţare. 53 Activităţile de investiţii reprezintă intrarea şi ieşirea de active pe termen lung şi de active sub formă de plasamente care nu sînt echivalente de trezorerie. 54 Activitatea de finanţarea este activitatea în urma căreia rezultă schimbări mărimea şi compunerea capitalurilor proprii şi a împrumuturilor întreprinderi.

124

9.3. Activităţile de investiţii Prezentarea separată a fluxurilor aferente activităţilor de investiţii este

importantă deoarece acestea indică în ce măsură s-au făcut eforturi pentru creşterea resurselor destinate să genereze venituri şi fluxuri de trezorerie viitoare. Principalele astfel de fluxuri sunt:

• ieşirile de bani în scopul cumpărării de imobilizări corporale, necorporale, precum şi a altor active pe termen lung55;

• intrări de bani din vânzarea de active pe termen lung; • ieşiri de bani pentru cumpărarea de acţiuni, părţi sociale obligaţiuni şi alte

instrumente asimilate, altele decât cele destinate a fi deţinute în scopul tranzacţionării;

• intrări de bani din vânzarea instrumentelor de natura celor amintite la punctul anterior;

• împrumuturi acordate (altele decât cele acordate de către instituţii financiare);

• intrări de bani din rambursarea de către debitori a împrumuturilor acordate (cu excepţia celor acordate de instituţiile financiare).

• ieşiri de bani în contul unor contracte la termen, opţiuni sau contracte swap, cu excepţia cazului când aceste contracte sunt deţinute în scop de tranzacţionare sau când sunt considerate activităţi de finanţare;

• intrări de bani din contracte la termen încheiate pe pieţe organizate, din opţiuni sau contracte swap, cu excepţia cazului când sunt deţinute pentru tranzacţionare sau se încadrează la acţiuni de finanţare.

Atunci când se contabilizează un contract cu scopul acoperirii la riscuri a unei poziţii identificabile, fluxurile de trezorerie aferente sunt clasate la fel ca fluxurile generate de poziţia acoperită.

9.4. Activităţi de finanţare Prezentarea separată a fluxurilor de finanţare este utilă pentru a face

previziuni cu privire la fluxurile aşteptate de către investitorii care au dat capitaluri întreprinderii:

• intrări de bani din emisiunea de acţiuni sau de alte instrumente de capitaluri proprii;

• ieşiri de bani din răscumpărarea acţiunilor proprii; • încasări din împrumuturi obişnuite, din emisiunea de obligaţiuni, de bilete

de trezorerie, din împrumuturi ipotecare sau din alte credite pe termen lung sau pe termen scurt;

• ieşiri de bani pentru rambursarea împrumuturilor contractate; • plăţi efectuate de persoana care preia un contract de leasing financiar,

pentru stingerea soldului datoriei pe termen lung aferente.

55 Se includ aici şi cheltuielile de dezvoltare, precum şi cheltuielile efectuate pentru obţinerea de imobilizări corporale din producţie proprie.

125

9.5.1. Modele de situaţii ale fluxurilor de trezorerie 9.5.1.1. Metoda directă

Tabel nr. 9.1.

Prezentarea metodei directe conform IAS 7 Exerciţiul

curent Exerciţiul precedent

I. TREZORERIE ŞI ECHIVALENTE DE TREZORERIE LA ÎNCEPUTUL ANULUI

II. FLUXURI DE TREZORERIE NETE DIN ACTIVITĂŢI CURENTE (1 + 2 + 3)

1. Fluxuri de trezorerie de exploatare 1.1. Intrări de trezorerie de la clienţi 1.2 Intrări de trezorerie din subvenţii publice 1.3. Ieşiri de trezorerie către furnizori (-) 1.4. Ieşiri de trezorerie către angajaţi (-) 1.5. Ieşiri de trezorerie aferente altor avantaje ale angajaţilor (-)

1.6. Ieşiri de trezorerie privind operaţiuni de restructurare (-)

1.7. Intrări (ieşiri) de trezorerie privind TVA 1.8. Alte fluxuri de trezorerie de exploatare 2. Fluxuri financiare şi privind impozitarea 2.1. Dividende primite, considerate la activităţi curente

2.2. Dividende plătite, considerate la activităţi curente (-)

2.3. Dobînzi primite, considerate la activităţi curente

2.4. Dobînzi plătite, considerate la activităţi curente (-)

2.5. Impozite pe profit plătite (recuperate) 3. Alte fluxuri de trezorerie privind activităţile curente

III. FLUXURI DE TREZORERIE NETE PRIVIND ACTIVITĂŢILE DE INVESTIŢII (1 + 2 + 3 + 4 + 5 + 6 + 7 + 8)

1. Achiziţii (-) 1.1. Plăţi pentru cumpărarea de active imobilizate, nefinanciare (-)

1.2. Plăţi efectuate pentru cumpărarea de filiale, întreprinderi asociate şi co-întreprinderi (după scăderea trezoreriei preluate) (-)

1.3. Plăţi efectuate pentru achiziţia altor active (-)

2. Vînzări 2.1. Intrări din vânzarea de active imobilizate, nefinanciare

2.2. Intrări din vânzarea de filiale,

126

întreprinderi asociate şi co-întreprinderi (după scăderea trezoreriei cedate) 1.3. Intrări din cedarea altor active 3. Dividende primite (considerate activităţi de investiţii)

4 Dobânzi primite în cadrul activităţilor de investiţii 5. Împrumuturi acordate (-) 6. Rambursări ale împrumuturilor acordate 7. Subvenţii publice primate 8. Alte fluxuri de trezorerie aferente activităţilor de investiţii

IV. FLUXURI DE TREZORERIE NETE PRIVIND ACTIVITATEA DE FINANŢARE (1 + 2 + 3 + 4 + 5 + 6 + 7 + 8)

1. Fluxuri de trezorerie primite din activităţi de finanţare

1.1. Intrări din emisiunea de acţiuni, părţi sociale

şi alte instrumente de capitaluri proprii

1.2. Intrări din emisiunea de obligaţiuni şi alte

instrumente de credit

1.3. Intrări din contracte de leasing financiar 1.3. Intrări din emisiunea de instrumente financiare compuse, purtătoare de dobîndă

1.5. Intrări din vânzarea de acţiuni proprii 2. Fluxuri de trezorerie corespunzătoare ieşirilor din activităţi de finanţare (-)

2.1. Răscumpărare de acţiuni, părţi sociale şi alte instrumente de capitaluri proprii în vederea anulării lor (-)

2.2. Rambursări de datorii financiare (-) 2.3. Rambursări de datorii privind contractele de leasing financiar (-)

2.4. Rambursări de instrumente financiare compuse (-)

2.5. Cumpărare de acţiuni proprii (-) 3. Dobînzi plătite (considerate activităţi de finanţare) (-) 4. Dividende plătite (considerate activităţi de finanţare) (-) 5. Credite de la părţi affiliate 6. Rambursări către părţile afiliate (-) 7. Creşterea sau scăderea descoperirii de cont 8. Alte fluxuri de trezorerie aferente activităţilor de finanţare

V. CREŞTEREA NETĂ A TREZORERIEI ŞI A ECHIVALENTELRO DE TREZORERIE (II + III + IV)

VI. EFECTULDIFERENŢELOR DE CURS VALUTAR ASUPRA TREZORERIEI ŞI ECHIVALENTELOR DE TREZORERIE

VII. TREZORERIE ŞI ECHIVALENTE DE TREZORERIE LA SFÂRŞITUL ANULUI (I + V + VI)

127

• utilizează informaţii de tip încasari şi plăţi, variaţia trezoreriei asupra

operaţiunilor de exploatare fiind egală cu suma dintre încasări şi plăţi; • informaţiile privind clasele majore de încasări şi plăţi nu sunt oferite pe

cale directă de situaţiile financiare. Acestea pot fi obtinute fie direct din înregistrarile contabile, fie indirect prin ajustări. Suma vânzărilor efectuate de-a lungul exerciţiului nu coincide de regulă cu încasările provenite din vânzările perioadei. În vederea determinării informaţiilor cu privire la încasările de la clienţi, sunt necesare date atât din bilanţ, cât şi din contul de profit şi pierdere;

• este recomandată întreprinderilor de norma IAS 7, fiind mai pe inţelesul utilizatorilor, permiţând prezentarea ansamblului mişcărilor de trezorerie şi putându-se obţine informaţii cu privire la sursele şi utlizările de numerar;

• este preferată de investitori, furnizând informaţii utile în vederea prognoării fluxurilor viitoare de trezorerie;

• atât FAS 95, cât şi FRS 1 incurajează utilizarea metodei directe. 9.5.1.2.Metoda indirectă

Tabel nr. 9.2. Prezentarea metodei directe conform IAS 7

Exerciţiul curent

Exerciţiul precedent

I. TREZORERIE ŞI ECHIVALENTE DE TREZORERIE LA ÎNCEPUTUL ANULUI

II. FLUXURI DE TREZORERIE NETE DIN ACTIVITĂŢI CURENTE (1 + 2 + 3)

1. Fluxuri de trezorerie de exploatare (1.1 + 1.2. + 1.3. - 1.4.) 1.1. Rezultat current 1.1.1. Rezultat atribuit acţionarilor societăţii mamă 1.1.2. Rezultat atribuit intereselor minoritare 1.1.3. Cheltuieli cu dobânzile 1.1.4. Dobânzi primite (-) 1.1.5. Dividende primite (-) 1.1.6. Cheltuieli (venituri) din impozitul pe profit 1.1.7. Cota parte din rezultatul întreprinderilor puse în echivalenţă

1.1.8. Alte creşteri (scăderi) pentru a corespunde rezultatului current

1.2. Ajustări care iau în considerare elementele fără efect asupra trezoreriei

1.2.1. Cheltuieli cu amortizarea 1.2.2. Cheltuieli cu deprecierea activelor (venituri din diminuarea deprecierii)

1.2.3. Profit (pierdere) latent din diferenţe de curs valutar (-) 1.2.4. Profit (pierdere) latent din evaluarea la valoarea justă (-) 1.2.5. Creşteri (diminuări) ale provizioanelor 1.2.6. Creşteri (diminuări) ale elementelor amînate 1.2.7. Alte ajustări pentru elemente fără efect asupra trezoreriei

1.3. Elemente clasate la activităţi curente 1.4. Creşterea (diminuarea) capitalului de exploatare 1.4.1. Creşterea (scăderea) contractelor în curs de execuţie, producţiei în curs şi activelor deţinute pentru vînzare

128

1.4.2. Creşterea (scăderea) stocurilor 1.4.3. Creşterea (scăderea) clienţilor şi altor creanţe 1.4.4. Creşterea (scăderea) instrumentelor financiare deţinute în scopuri de tranzacţionare

1.4.5. Creşterea (scăderea) furnizorilor şi altor datorii (-) 1.4.6. Creşterea (scăderea) datoriilor fiscale (-) 1.4.7. Creşterea (scăderea) obligaţiilor din avantaje acordate angajaţilor după încetarea contractelor (-)

2. Fluxuri financiare şi privind impozitarea 2.1. Dividende primite, considerate la activităţi curente

2.2. Dividende plătite, considerate la activităţi curente (-)

2.3. Dobânzi primite, considerate la activităţi curente 2.4. Dobânzi plătite, considerate la activităţi curente (-)

2.5. Impozite pe profit plătite (recuperate) 3. Alte fluxuri de trezorerie privind activităţile curente III. FLUXURI DE TREZORERIE NETE PRIVIND ACTIVITĂŢILE DE INVESTIŢII (1 + 2 + 3 + 4 + 5 + 6 + 7 + 8)

1. Achiziţii (-) 1.1. Plăţi pentru cumpărarea de active imobilizate, nefinanciare (-)

1.2. Plăţi efectuate pentru cumpărarea de filiale, întreprinderi asociate şi co-întreprinderi (după scăderea trezoreriei preluate) (-)

1.3. Plăţi efectuate pentru achiziţia altor active (-) 2. Vânzări 2.1. Intrări din vânzarea de active imobilizate, nefinanciare

2.2. Intrări din vânzarea de filiale, întreprinderi asociate şi co-întreprinderi (după scăderea trezoreriei cedate)

1.3. Intrări din cedarea altor active 3. Dividende primite (considerate activităţi de investiţii) 4 Dobânzi primite în cadrul activităţilor de investiţii 5. Împrumuturi acordate (-) 6. Rambursări ale împrumuturilor acordate 7. Subvenţii publice primate 8. Alte fluxuri de trezorerie aferente activităţilor de investiţii IV. FLUXURI DE TREZORERIE NETE PRIVIND ACTIVITATEA DE FINANŢARE (1 + 2 + 3 + 4 + 5 + 6 + 7 + 8)

1. Fluxuri de trezorerie primite din activităţi de finanţare 1.1. Intrări din emisiunea de acţiuni, părţi sociale şi

alte instrumente de capitaluri proprii

1.2. Intrări din emisiunea de obligaţiuni şi alte instrumente

de credit

1.3. Intrări din contracte de leasing financiar 1.4. Intrări din emisiunea de instrumente financiare

129

compuse, purtătoare de dobândă 1.5. Intrări din vânzarea de acţiuni proprii 2. Fluxuri de trezorerie corespunzătoare ieşirilor din activităţi de finanţare (-)

2.1. Răscumpărare de acţiuni, părţi sociale şi alte instrumente de capitaluri proprii în vederea anulării lor (-)

2.2. Rambursări de datorii financiare (-)

2.3. Rambursări de datorii privind contractele de leasing financiar (-)

2.4. Rambursări de instrumente financiare compuse (-)

2.5. Cumpărare de acţiuni proprii (-) 3. Dobânzi plătite (considerate activităţi de finanţare) (-) 4. Dividende plătite (considerate activităţi de finanţare) (-) 5. Credite de la părţi affiliate 6. Rambursări către părţile afiliate (-) 7. Creşterea sau scăderea descoperirii de cont 8. Alte fluxuri de trezorerie aferente activităţilor de finanţare V. CREŞTEREA NETĂ A TREZORERIEI ŞI A ECHIVALENTELRO DE TREZORERIE (II + III + IV)

VI. EFECTUL DIFERENŢELOR DE CURS VALUTAR ASUPRA TREZORERIEI ŞI ECHIVALENTELOR DE TREZORERIE

VII. TREZORERIE ŞI ECHIVALENTE DE TREZORERIE LA SFÂRŞITUL ANULUI (I + V + VI)

• este permisă de norma IAS 7. • este agreată de către managermentul întreprinderii (ascunde utilizatorilor interni

imaginea reală cu privire la lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii). • utilizează în principiu informaţii furnizate de contabilitatea de angajamente. • scoate în evidenţă diferenţele dintre profitul din exploatare şi fluxul de trezorerie

net care provine din activitatea de exploatare. • această metodă este în fapt întocmirea unui tablou de reconciliere a rezultatului

net înaintea impozitării şi a elementelor extraordinare cu fluxul net de trezorerie din activitatea de exploatare .

• în practică, majoritatea întreprinderilor optează pentru metoda indirectă, întrucât un sistem contabil modern face apel la o contabilitate de angajamente.

• este agreată de către contabilii întreprinderii, putând fi obţinută uşor prin preluarea unor date existente deja în bilanţ şi contul de profit şi pierdere.

• FAS 95 şi FRS 1 acceptă metoda indirectă, aplicandu-se în special în practică. 9.6. Fluxurile de trezorerie exprimate în alte monede Fluxurile provenite din tranzacţii în monede străine trebuie să se prezintă în

moneda de raportare a firmei care întocmeşte situaţii financiare, prin aplicarea cursului de schimb de la data fluxului de trezorerie. Acelaşi curs de schimb (de la data fluxului) trebuie folosit şi pentru conversia fluxurilor de trezorerie ale unei filiale străine.

130

Conversia fluxurilor care au loc în devize se face în conformitate cu IAS 21 Efectele variaţiilor de curs ale monedelor străine. Această normă permite utilizarea unui curs de schimb care să aproximeze cursul real. Astfel, conversia tranzacţiilor în devize şi a fluxurilor de trezorerie ale unei filiale străine se pot face la un curs mediu ponderat al perioadei. În nici un caz însă nu este posibilă folosirea cursului de închidere pentru conversia conturilor filialelor străine.

Câştigurile şi pierderile latente din variaţia cursurilor de schimb nu reprezintă fluxuri de trezorerie. Totuşi, în situaţia fluxurilor de trezorerie se prezintă efectul pe care îl au variaţiile cursurilor de schimb asupra trezoreriei astfel încât să se poată face legătura dintre soldul de trezorerie şi de echivalente de trezorerie de la începutul şi de la sfîrşitul perioadei. Valoarea acestor diferenţe de curs este prezentată distinct de fluxurile din activităţi de exploatare, de investiţii şi de finanţare şi ţine cont de diferenţa care s-ar fi constatat dacă fluxurile de trezorerie ar fi fost convertite la cursul de închidere.

9.7. Dobânzi şi dividende Fluxurile de trezorerie provenind din dobânzi şi dividende primite sau

plătite trebuie prezentate separat. Clasarea lor trebuie să fie aceeaşi de la un exerciţiu la altul, la activităţi de exploatare, de investiţii sau operaţionale.

În situaţia fluxurilor de trezorerie trebuie să apară valoarea totală a dobânzilor plătite în cursul exerciţiului, indiferent dacă acestea au fost contabilizate la cheltuieli sau incluse în costul bunurilor pentru a căror finanţare au fost plătite (IAS 23 Costul împrumuturilor).

În general, o instituţie financiară include dobânzile plătite, precum şi dobânzile şi dividendele primite la fluxurile de trezorerie de exploatare. Pentru celelalte categorii de întreprinderi, nu există un consens în ceea ce priveşte locul acestor elemente. Astfel, dobânzile plătite şi dobânzile şi dividendele încasate pot fi încadrate la fluxuri de trezorerie de exploatare, deoarece se iau în calcul la stabilirea rezultatului net. Alternative constă în considerarea lor ca fiind fluxuri de natură financiară şi, respectiv, de natură investiţională, deoarece ele reprezintă resurse financiare ori, respectiv, venituri din investiţii.

Dividendele plătite pot fi lăsate la fluxuri de trezorerie de finanţare, pentru că reprezintă un cost pentru obţinerea de resurse financiare. Pe de altă parte, dividendele plătite pot fi încadrate la activităţi de exploatare, pentru a-i ajuta pe utilizatori să determine capacitatea întreprinderii de a degaja dividende ca parte a activităţii de exploatare.

9.8. Impozitul pe profit Fluxurile de trezorerie provenind din impozitele pe profit trebuie prezentate

separat şi clasate ca fluxuri de exploatare, mai puţin în cazul în care ele pot fi atribuite clar fluxurilor de investiţii sau de finanţare.

De fapt, cheltuiala cu impozitul pe profit se poate identifica uşor pe activităţi de exploatare, de investiţii sau de finanţare, însă fluxurile concrete de bani privind impozitele respective sunt adeseori imposibil de atribuit unui tip de activitate, datorită faptului că pot avea originea într-un exerciţiu precedent. În consecinţă, impozitele plătite sunt, în mod obişnuit, considerate ca făcând pare din activităţile de exploatare. Totuşi, dacă fluxurile de impozit pot fi identificate pe tranzacţii individuale, atunci informaţia trebuie să fie prezentată pe activităţile respective.

131

9.9. Participaţii în filiale, în întreprinderi asociate şi în co-întreprinderi Atunci când contabilizarea participaţiilor de acest tip se face prin aplicarea

metodei punerii în echivalenţă, investitorul prezintă în situaţia fluxurilor de trezorerie doar informaţiile privind fluxurile concrete intervenite între el şi întreprinderea la care se deţin participaţiile (de exemplu, dividende şi credite sau avansuri).

Atunci când o astfel de participaţie este consolidată prin integrare proporţională (conform IAS 31), investitorul face să apară în situaţia fluxurilor de trezorerie partea care îi revine din fluxurile de trezorerie ale întreprinderii controlate în comun.

Ansamblul fluxurilor de trezorerie provenind din cumpărarea sau cedarea unor filiale sau a unor alte unităţi de exploatare trebuie prezentate separat şi clasate în activităţi de investiţii. Această prezentare separată în rubrici specifice permite separarea fluxurilor respective de celelalte fluxuri aferente activităţilor de exploatare, de investiţii sau financiare.

Fluxurile aferente achiziţiilor de filiale nu trebuie compensate cu cele aferente cedărilor. În astfel de cazuri, înscrierea sumelor achitate sau încasate în situaţia fluxurilor de trezorerie se face după scăderea valorii trezoreriei sau echivalentelor de trezorerie de care dispune filiala cumpărată sau cedată.

În legătură cu achiziţiile şi cedările de filiale efectuate în cursul exerciţiului, întreprinderea trebuie să prezinte distinct elementele următoare:

• preţul total de cumpărare sau de vînzare; • partea din preţul plătită în numerar sau în echivalente de numerar; • valoarea trezoreriei sau a echivalentelor de trezorerie de care dispune

filiala cumpărată sau cedată; • valorile activelor şi datoriilor, altele decît cele de trezorerie, de care dispune

filiala, grupate pa categorii. 9.10. Tranzacţii fără efect asupra trezoreriei Tranzacţiile de investiţii sau de finanţare care nu necesită intervenţia

trezoreriei trebuie să fie excluse din situaţia fluxurilor de trezorerie, chiar dacă au influenţe asupra capitalurilor şi asupra activului întreprinderilor. Aceste tranzacţii trebuie detaliate în anexe. Excluderea lor din situaţia fluxurilor de trezorerie este justificată de obiectivul pe care îl are această componentă a situaţiilor financiare. Printre situaţiile de acest tip avem:

• cumpărarea de active odată cu asumarea unor datorii legate direct de activele primite sau printr-un contract de leasing financiar;

• cumpărarea unei alte întreprinderi cu plata efectuată prin emisiunea de acţiuni;

• conversia datoriilor în acţiuni proprii. Aplicaţie: Să se întocmească tabloul fluxurilor de trezorerie conform IAS 7,

cunoscând situaţiile financiare ale societăţii “Sonyx” la sfârşitul exerciţiului N, astfel:

132

Tabel nr. 9.3. Bilanţ contabil la 31.12.N

Denumire elemente patrimoniale N -1 N ACTIVE NECURENTE Imobilizări corporale (1) 750.000 810.000 Investiţii deţinute în întreprindei asociate 250.000 250.000 Active necurente – TOTAL 1.000.000 1.060.000 ACTIVE CURENTE Stocuri (3) 45.000 5.000 Clienţi (4) 250.000 135.000 Cheltuieli în avans (5) 40.000 20.000 Investiţii pe termen scurt (6) 70.000 - Lichidităţi 80.000 448.300 Active curente – TOTAL 485.000 608.300 TOTAL ACTIV 1.485.000 1.668.300 DATORII CURENTE Furnizorii (7) 350.000 155.000 Credite pe termen scurt (8) 300.000 150.000 Venituri în avans (9) 80.000 30.000 Alte datorii curente (10) 320.000 70.000 Datorii curente – TOTAL 1.050.000 405.000 DATORII NECURENTE Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni (11) - 90.000 Credite pe termen lung (12) 160.000 160.000 Venituri în avans (13) 60.000 350.000 Datorii necurente – TOTAL 220.000 600.000 TOTAL DATORII 1.270.000 1.005.000 CAPITALURI PROPRII Capital social (14) 200.000 500.000 Prime de emisiune - 40.000 Rezerve 80.000 80.000 Rezultatul reportat 150.000 150.000 Rezultatul exerciţiului (15) - 950.000 TOTAL CAPITALURI PROPRII 430.000 1.720.000 TOTAL DATORII ŞI CAPITALURI PROPRII 1.700.000 2.725.000

Informaţii suplimentare: 1. Amortizarea aferentă imobilizărilor corporale existente la începutul

anului a fost de 380.000 lei, iar cea aferentă imobilizărilor existente la sfârşitul anului a fost de 420.000 lei;

2. În cursul anului întreprinderea nu a achiziţionat şi nici nu a cedat investiţii în firmele afiliate;

3. Stocurile sunt reprezentate de mărfuri. La sfârşitul exerciţiului N-1 stocurile de mărfuri au fost depreciate pentru suma de 50.000 lei. În cursul exerciţiului N aceste stocuri au fost vândute. Stocurile existente la sfârşitul exerciţiului N nu au făcut obiectul unor deprecieri;

4. Creanţele – clienţi se referă la încasările din ţară şi nu au făcut obiectul unor deprecieri;

5. Cheltuielile în avans sunt reprezentate de chirii de exploatare plătite în anul N-1 în contul anului N;

133

6. Investiţiile pe termen scurt sunt reprezentate de titluri de plasament achiziţionate în exerciţiul N-1 şi vândute în exerciţiul N. În cursul anului nu s-au achiziţionat investiţii pe termen scurt;

7. Din care, furnizori de imobilizări 250.000 lei la începutul anului şi 10.000 lei la sfârşitul anului;

8. În cursul exerciţiului N s-au primit credite pe termen scurt de 300.000 lei; 9. Veniturile în avans sunt reprezentate de subvenţii pentru investiţii; 10. Alte datorii curente:

Tabelul 9.4. Alte datorii curente

Valori la începutul anului Valori la sfârşitul anului - datorii privind impozitul pe profit

90.000 - datorii privind impozitul pe profit

17.000

- dobânzi de plătit 40.000 - datorii salariale şi sociale 11.000 - datorii salariale şi sociale 35.000 - dividende de plată 20.000 11. Împrumutul din emisiunea de obligaţiuni este evaluat în valori nete

(după deducerea primei de rambursare de 20.000 lei); 12. În cursul anului nu au avut loc fluxuri privind creditele primite pe

termen lung; 13. Veniturile în avans de la începutul anului sunt aferente exploatării, cele

de la sfârşitul anului include subvenţii pentru investiţii de 320.000 lei, iar restul sunt aferente exploatării;

14. Pe parcursul exerciţiului N nu au avut loc retrageri de capital şi nici modificări ale acestuia ca urmare a unor operaţii interne;

15. Rezultatul net este prezentat în bilanţ înainte de distribuire; 16. Firma şi-a îndeplinit obligaţia de a achita integral datoria privind TVA de

350.000 lei aferentă activităţilor de exploatare şi a încasat (recuperat) TVA aferentă activităţilor de investiţii de 45.000 lei;

17. Pe parcursul anului au fost vândute, cu decontare în contul curent, instalaţii tehnologice al căror cost de achiziţie este de 120.000 lei, iar amortizarea cumulată de 70.000 lei;

18. Datoriile privind dobânzile au fost integral achitate; 19. Rezultatul net al exerciţiului N-1, de 300.000 lei, a fost distribuit astfel: la

rezerve, la rezultatul reportat, iar diferenţa, la dividende; 20. Rezervele exerciţiului N-2 au fost de 40.000 lei, iar rezultatul reportat, de

60.000 lei. Tabel 9.5.

Contul de rezultat la 31.12.N Denumire elemente patrimoniale Valori

Cifra de afaceri (1) 1.500.000 Alte venituri din exploatare (2) 320.000 Cheltuieli cu mărfurile 450.000 Cheltuieli cu personalul 500.000 Cheltuieli cu amortizarea imobilizărilor 160.000 Alte cheltuieli de exploatare (3) 280.000 Venituri din cedarea investiţiilor financiare pe termen scurt

70.000

134

Cheltuieli cu dobânzile 70.000 Rezultat înainte de impozit 1.550.000 Impozit pe profit 255.000 Rezultat net al exerciţiului 1.295.000

Informaţii suplimentare: 1. Cifra de afaceri cuprinde:

- venituri din vânzarea mărfurilor, 600.000 lei - venituri din prestări servicii, 900.000 lei

2. Alte venituri din exploatare 320.000 lei, din care:

- venituri din cesiunea imobilizărilor corporale, 70.000 lei - venituri din subvenţii de exploatare pentru plata personalului, 90.000

lei - venituri din subvenţii pentru investiţii, 100.000 lei - venituri din provizioane pentru deprecierea mărfurilor, 60.000 lei

3. Alte cheltuieli din exploatare 280.000 lei, din care: - cheltuieli cu serviciile primite de la furnizori, 90.000 lei - cheltuieli cu energia şi apa, 30.000 lei - cheltuieli cu chiriile de exploatare (achitate în anul precedent), 70.000

lei - cheltuieli cu impozitele şi taxele de exploatare (achitate integral până

la sfârşitul exerciţiului), 60.000 lei - cheltuieli cu activele cedate, 30.000 lei

Tabel 9.6. Metoda directă - Calculul fluxului net de trezorerie

din activitatea de exploatare FLUX CALCULE VALOARE

1. Încasări de la clienţi Încasări = Rc4111 =Si4111– Sf 4111 + Rd4111

Sold iniţial4111 = 250.000 (BC) Sold final4111 = 135.000 (BC) Rulaj debitor4111 = CA x 1,19 = 1.500.000 (CPP) x 1,19 = 1.785.000 Rulaj creditor4111 = 250.000 + 1.785.000 - 135.000 = 1.900.000

+ 1.900.000

2. Încasări subvenţii de exploatare pentru plata personalului

Încasări = Rc7414 = 90.000 (IS) 90.000

3. Plăţi către furnizori (nu se iau în calcul furnizorii de imobilizări)

Plăţi = Rulaj debitor40 = Sold iniţial40– Sold final40 + Rulaj creditor40

Sold iniţial40 = 350.000 (BC) – 250.000 (IS) = 100.000 Sold final40 = 155.000 (BC) – 100.00 (IS) = 145.000 Rulaj creditor40 = (Achiziţii de stocuri + Cheltuieli cu energia şi apa + Cheltuieli cu serviciile primite de la terţi) x 1,19 Achiziţii de stocuri = Rulaj debitor371

Rulaj debitor371 = Sold final371 – Sold iniţial371 + Rulaj creditor371

Sold final 371 = 5.000 (BC) Sold iniţial371 = 45.000 (BC) + 50.000 (IS) = 95.000 Rulaj creditor371 = Rulaj debitor607 = 450.000 (CPP) Rulaj debitor371= 5.000 – 95.000 + 450.000 = 360.000 Rulaj debitor371 = Sold final371 – Sold iniţial371 + Rulaj creditor371

Cheltuieli cu energia şi apa = 30.000 (IS)

- 526.200

135

Cheltuieli cu serviciile primite de la furnizori = 90.000 (IS) Rulaj creditor40 = (360.000 + 30.000 + 90.000) x 1,19 = 571.200 Rulaj debitor40 = 100.000 – 145.000 + 571.200 = 526.200

4. Plăţi de chirii în avans Plăţi = Rulaj debitor471 = Sold final471 – Sold iniţial471 + Rulaj creditor471 = 20.000 (BC) – 40.000 (BC) + 70.000 (IS) = 50.000

- 50.000

5. Plăţi de datorii salariale şi sociale

Plăţi = Rulaj debitor42,43 = Sold iniţial42,43 – Sold final42,43 + Rulaj creditor42,43 = 350.000 (IS) – 11.000 (IS) + 500.000 (CPP) = 524.000 Rulaj creditor42,43 = Rulaj debitor64 = 500.000 (CPP)

- 524.000

6. Plăţi de impozite şi taxe de exploatare

Plăţi = Rulaj debitor446 = Sold iniţial446 – Sold final446 + Rulaj creditor446 = 0 (BC) – 0 (BC) + 60.000 (IS) = 60.000 Rulaj creditor446 = Rulaj debitor635 = 60.000 (IS)

- 60.000

7. Plăţi de TVA Plăţi = 350.000 (IS) -350.000 8. Impozit pe profit plătit

TOTAL

Plata = Rulaj debitor441 = Sold iniţial441 – Sold final441 + Rulaj creditor441 Rulaj creditor441 = Rulaj debitor691 = 255.000 (CPP) Plata = 90.000 (IS) – 17.000 (IS) + 255.000 (CPP) = 328.000 Flux net de trezorerie din exploatare

- 328.000

+ 151.800

Tabel 9.7. Metoda indirectă - Calculul fluxului net de trezorerie

din activitatea de exploatare Elemente CALCULE VALOARE

1. Rezultatul înainte de impozitare 1.550.000 (CPP) 1.550.000 2. Eliminarea cheltuielilor şi a veniturilor care nu au

incidenţă asupra trezoreriei: (+) Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanelor (-) Venituri din provizioane

160.000 (CPP) 60.000(IS)

+160.000 - 60.000

3. Eliminarea cheltuielilor şi a veniturilor care nu au legătura cu exploatarea: (+) Cheltuieli privind dobânzile (-) Venituri din cedarea investiţiilor pe termen scurt (-) Venituri din cedarea activelor imobilizate (+) Cheltuieli din cedarea activelor imobilizate (-) Venituri din subvenţii pentru investiţii

70.000 (CPP) 70.000 (CPP)

70.000 (IS) 30.000 (CPP)

100.000 (IS)

+ 70.000 - 70.000 - 70.000 + 30.000 - 100.000

4. Rezultatul din exploatare înaintea deducerii variaţiei necesarului de fond de rulment din exploatare: (-) Variaţia stocurilor (-) Variaţia creanţelor din exploatare (-) Variaţia cheltuielilor în avans de exploatare (+) Variaţia datoriilor din exploatare (+) Variaţia veniturilor în avans de exploatare

50.000 (BC) - (45.000 + 50.000) = - 45.000 135.000 (BC) – 250.000 (BC) = - 115.000 2.000 (BC) – 40.000 (BC) = - 20.000 Datorii din exploatare la sfârşitul anului = 155.000 (BC) – 10.000 (IS) + 11.000 (IS) = 156.000 Datorii la începutul anului = 350.000 (BC) – 250.000 (IS) + 35.000 (IS) = 135.000 Variaţia = 156.000 – 135.000 = 21.000 350.000 (BC) – 320.000 (IS) – 60.000 (BC) = - 30.000

+ 1510.000

+ 45.000 + 115.000 + 20.000

21.000

- 30.000

5. Rezultatul din exploatare după deducerea + 1.681.000

136

variaţiei necesarului de fond de rulment 6. Impozit pe profit plătit Idem metoda

directă - 200.000

TOTAL Flux net de trezo-

rerie din exploatare + 1.481.000

Tabel nr. 9.8.

Calculul fluxului net de trezorerie din activitatea de investiţii Flux CALCULE VALOARE

1. Încasarea din vânzarea de imobilizări

Încasarea = Rulaj creditor 7583 x 1,19 = 70.000 (IS) x 1,19 = 83.300

+ 83.300

2. Încasări din subvenţii pentru investiţii

Încasări = Rulaj creditor131 = Sold final131 –Sold iniţial131 + R ulaj debitor131 = 420.000 (BC; IS) – 90.000 (BC; IS) + 100.000 (IS) = 430.000 Rulaj debitor131 = Rulaj creditor7584 = 100.000 (IS)

+ 430.000

3. Plăţi către furnizorii de imobilizări

Rulaj debitor404 = Sold iniţial404 –Sold final404 + Rulaj creditor404 Sold iniţial404= 250.000 (IS) Sold final404 = 10.000 (IS) Rulaj creditor404 = Rulaj debitor2131 x 1,19 Rulaj debitor2131 = Sold final2131 – Sold iniţial2131 + Rulaj creditor2131 Sold final2131 = 810.000 (BC) + 420.000 (IS) = 1.230.000 Sold iniţial2131 = 750.000 (BC)+ 380.000 (IS) = 1.130.000 Rulaj creditor2131 = 120.000 (IS) Rulaj debitor2131 = 1.230.000 – 1.130.000 + 120.000 = 220.000 Rulaj creditor404 = 220.000 x 1,19 = 261.800 Rulaj debitor404 = 250.000 – 10.000 + 261.800 = 501.800

- 501.800

4. Încasări din vânzarea de investiţii pe termen scurt

Încasarea = Costul titlurilor vândute + Câştigul din cesiune = Rulaj creditor5081 + Rulaj creditor7642 Rulaj creditor5081 = Sold iniţial5081 – Sold final5081 + Rulaj reditor5081 = 70.000 (BC) - 0 (BC) + 0 (IS) = 70.000 Rulaj creditor7642 = 70.000 (CPP) Încasarea = 70.000 + 70.000 = 140.000

+ 140.000

5. Încasări de TVA aferentă activităţilor de investiţii

45.000 (IS) + 45.000

TOTAL Flux net de trezorerie din activitatea de investiţii

+ 196.500

Tabel nr. 9.9.

Calculul fluxului net de trezorerie din activitatea de finanţare Flux CALCULE VALOARE

1. Încasări din creşteri de capital

Încasări = Rulaj creditor 1012 + Rulaj creditor 1041 Rulaj creditor 1012 = Sold final1012 – Sold

+ 340.000

137

iniţial1012 + Rulaj debitor 1012 = 500.000 (BC) – 200.000 (BC) + 0 (IS) = 300.000 Rulaj creditor1041 = 40.000 (BC) Încasări = 300.000 + 40.000 = 340.000

2. Încasări din emisiunea de obligaţiuni

Încasări = Rulaj creditor161 – Rulaj debitor169 = 90.000 (BC)

+ 90.000

3. Încasări de noi credite pe termen scurt

Încasări = 300.000 (IS) + 300.000

4. Rambursarea de noi credite pe termen scurt

Rulaj debitor5191 = Sold iniţial 5191 – Sold final5191 + Rulaj creditor5191 = 300.000 (BC) – 150.000 (BC) + 300.000 (IS) = 450.000

- 450.000

5. Plăţi de dobânzi

Plăţi = Sold iniţial5198 ;168 + Rulaj creditor5198 ;168

= 20.000 (IS) + 70.000 (CPP) = 90.000 Rulaj creditor5198;168 = Rulaj debitor666 = 70.000 (CPP)

- 90.000

6. Dividende plătite Dividende plătite = RezultatN-1 – Variaţia rezervelor – Variaţia rezultatului reportat Variaţia rezervelor = RezerveN-1 –RezerveN-2

RezerveN-2 = 40.000 (IS) RezerveN-1 = 80.000 (BC) Variaţia rezervelor = 80.000 – 40.000 = 40.000 Variaţia rezultatului reportat = 150.000 (BC) – 60.000 (IS) = 90.000 Dividende plătite = 300.000 (IS) – 40.000 – 90.000 = 170.000

- 170.000

TOTAL Flux net de trezorerie din activitatea de

finanţare + 20.000

Tabel nr. 9.10.

Prezentarea Tabloului fluxurilor de trezorerie FLUXURI DE TREZORERIE RELATIVE LA ACTIVITĂŢILE DE EXPLOATARE

(METODA DIRECTĂ) Încasări de la clienţi 190.000 Alte încasări generate de exploatare 90.000 Plăţi către furnizori (exclusive furnizori de imobilizări) (526.200) Plăţi în favoarea şi în numele personalului (524.000) Plăţi de TVA aferentă operaţiilor de exploatare (350.000) Plăţi de chirii în avans (50.000) Plăţi de alte impozite şi taxe de exploatare (60.000) Plăţi de impozit pe profit (328.000) I. Flux net de trezorerie din activităţile de exploatare 151.800 Fluxuri de trezorerie din activităţile de investiţii Încasări din vânzarea imobilizărilor 83.300 Încasări din vânzarea investiţiilor financiare pe termen scurt 140.000 Încasări din subvenţii pentru investiţii 430.000 Plăţi din achiziţia de imobilizări (501.800) Încasări de TVA aferentă operaţiilor de investiii 45.000 II. Flux net de trezorerie din activităţile de investiţii 196.500 Fluxuri de trezorerie din activităţile de finanţare Încasări din noi emisiuni de acţiuni 340.000 Încasări din noi emisiuni de obligaţiuni 90.000 Încasări din credite primite de la bănci 300.000 Rambursări de capital în numerar - Rambursări de împrumuturi obligatare - Rambursări de credite bancare (450.000) Plăţi de dobânzi (90.000)

138

Plăţi de dividende (170.000) III. Fluxul net de trezorerie din activităţile de finanţare + 20.000 IV. Variaţia lichidităţilor băneşti şi a echivalentelor de lichidităţi (I+II+III)

368.300

V. Lichidităţi şi echivalente de lichidităţi la începutul anului (din bilanţul contabil)

80.000

VI.Lichidităţi şi echivalente de lichidităţi la sfârşitul anului (V+VI)

448.300

VII. Lichidităţi şi echivalente de lichidităţi la sfârşitul anului (din bilanţul contabil) (VI=VII)

448.300

Teste de autoevaluare

1. Ce reprezintă tabloul fluxurilor de trezorerie? 2. Care este rolul utilizării tabloului fluxurilor de numerar? 3. Ce reprezintă activităţile de exploatare? 4. Ce reprezintă activităţile de investiţii? 5. Ce reprezintă activităţile de finanţare? 6. Care sunt metodele prin care se pot prezenta fluxurile de trezorerie aferente

activităţilor de exploatare? 7. Cum se determină NFRE? 8. Aplicaţii propuse spre rezolvare:

1. Se cunosc următoarele date (ron): furnizori de imobilizări la 31.12.N. 200.000, venituri din cesiunea imobilizărilor (încasate) 130.000, imobilizări la 01.01.N. (evaluare la cost) 70.000, furnizori de imobilizări la 01.01.N. 320.000, imobilizări la 31.12. N (evaluate la cost) 140.000, costul imobilizărilor cedate în cursul execiţiului N 90.000, încasări din cesiunea de investiţii financiare pe termen scurt 60.000, cheltuieli cu amortizarea imobilizărilor 50.000.

Care este valoarea fluxului net de investiţii conform IAS 7 “Tabloul fluxurilor de trezorerie”?

2. Se cunosc următoarele date (ron): clienţi la 01.01.N 120.000, clienţi la 31.12.N. 40.000, furnizori de mărfuri la 01.01.N 80.000, furnizori de mărfuri la 31.12. N. 60.000, mărfuri la 01.01.N (evaluate la cost) 50.000, mărfuri la 31.12.N. (evaluate la cost) 30.000, venituri din cesiunea imobilizărilor corporale utilizate în ciclul de exploatare 210.000, cheltuieli cu mărfurile vândute 70.000, impozit pe profit plătit 20.000, cheltuieli din cesiunea imobilizărilor corporale utilizate în ciclul de exploatare 40.000.

Care este valoarea fluxului net de trezorerie din exploatare ştiind că se utilizează metoda directă prevăzută de norma IAS 7“Tabloul fluxurilor de trezorerie”?

139

Bibliografie

1) Brezeanu P., Boştinaru A., Diagnostic financiar, Editura Economică, Bucureşti, 2004; 2) Brezeanu P., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Cavallioti, Bucureşti, 2003; 3) Brezeanu P., Principii şi metode în analiza ratelor, Revista Tribuna Economică, nr.

25/2005; 4) Briciu S., Contabilitate managerială-aspecte teoretice şi clasice, Editura Economică,

Bucureşti, 2006; 5) Bucătaru D., Evaluarea întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 2006; 6) Bucătaru D., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 2006; 7) Bunea Ş., Monocromie şi policromie în proiectarea politicilor contabile ale

întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2005; 8) Bunea Ş., Gârbină M.M., Sinteze, studii de caz şi teste grilă privind aplicarea IAS

(revizuite)-IFRS, editia a II-a, Editura CECCAR, Bucureşti, 2006; 9) Graziella Ghic., Grigorescu C.J., Analiză economico-financiară-Abordări teoretice, studii de

caz, Editura Universitară, Bucureşti, 2006; 10) Mironiuc M., Analiza economico-financiară, Elemente teoretico-metodologice şi

Aplicaţii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2006; 11) Mironiuc M., Analiza performanţelor econom ico-financiare, Editura Junimea, Iaşi, 2000; 12) Onica Mihaela-Cristina, Analiză aprofundată a afacerilor, Editura Europlus, Galaţi, 2009; 13) Petrescu S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil-Ghid teoretico aplicativ-Editura

CECCAR, Bucureşti, 2006; 14) Petrescu S., Diagnostic economic-financiar.Metodologie. Studii de caz, Editura Sedcom

Libris, Iaşi, 2004; 15) Petrescu S., Mironiuc M., Analiza economico-fmanciară. Teorie şi aplicaţii, Editura

Tiparul, Iaşi, 2002; 16) Petrescu S., Rentabilitate şi risc prin metoda fluxurilor, în volumul de comunicări

ştiinţifice “Normalizare şi armonizare în contabilitatea românească”,Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004.