LUCRARE DE LICENȚĂ

Proza fantasticăTema- realitatea ca visMotive: cuplul, folosirea uneltelor magice (cartea, magia, numerele), motivul umbrei,călătoria în spaţiul cosmic, lumea ca teatru.Caracterisici ale prozei fantasticeLiteratura fantastică este recunoscută ca specie literară din secolul XIX-lea.Literatura fantastică este un tip modern de litaratură narativă caracterizat prin: mister, suspans, incertitudine.Proza fantastică se caracterizează prin apariţia unui element misterios, inexplicabil, care perturbă ordinea fireasca a realităţii.Trăsăturile naraţiunii fantastice-existenţa celor două planuri: real-ireal; în planul lumii familiare pătrunde un eveniment misterios, inexplicabil prin legile naturale;-dispariţia limitelor de timp si de spaţiu la apariţia elemetului misterios/ ireal;-compoziţia gradată a naraţiunii întreţine tensiunea epică-finalul ambiguu-ezitarea eroului şi a cititorului de a opta pentru o explicaţie a evenimentului (o lege naturală sau una supranaturală)-prin relatarea întâmplărilor la persoana I de către cel care le-a trăit sau de către un martor, scrierea capătă mai multă credibilitate şi facilitează identificarea cititorului cu întâmplările şi cu neliniştea personajului.-pentru a face ca inexplicabilul să devină acceptabil, naratorul scrierii fantastice propune sau sugerează diverse explicaţii pentru evenimentele relatate, explicaţii ce se dovedesc in general incomplete şi nesatisfăcătoare.Fantasticul –urmăreşte nedumerirea cititorului prin întrepătrunderea planurilor povestirii.Planul realDionis (se visează Dan)Riven (anticarul)-cartea de magie-umbra de pe perete-visulPlanul fantastic-Dan (călugărul)-Ruben (infăţişare de Diavol)-Maria-Călătoria spre luna -paradisul-păcatul (se crede Dumnezeu)-cade din paradis în realitate.

Sărmanul DionisTema-nuvelă pe tema transmigraţiei sufletului, a metempsihozeiStructurăAcţiunea se petrece pe două planuri: unul al lui Dionis, şi celălalt al lui Dan.

Primele două părţi ale nuvelei sunt distincte şi nu dau suficiente amănunte pentru a înţelege cine pe cine visează: Dionis pe Dan (proiectându-se în trecut) sau Dan pe Dionis (pe o traiectorie viitotoare).În final descoperim ca Dionis este cel real iar Dan este personajul in vis.SubiectulO poveste dramatică a unei iniţieri în tainele mari şi ultime ale universului, de identificare cu Dumnezeu.Prin romantica şi fantastica istorie de dragoste a lui Dionis, Eminescu promovează ideea că numai prin intelect omul poate penetra infinitul şi deconspira Divinitatea, dar ca individ fenomenal nu are decât o singură existenţă reală în care viaţa şi visele nu sunt decât paginile unei unice cărţi.Există un singur nivel al subiectului: Existenţa lui Dionis şi a aventurii sale iniţiatice.Noutatea incontenstabilă a nuvelei constă în modul original în care Eminescu îmbină filozofia cu naraţinunea fantastică şi descrierea, transpunând în imagini artistice un orizont ce nu există decât în puterea imaginaţiei, inexplicabil şi necontrolabil raţional.PersonajeDionis orfan, condamnat la singurătate, fiu al unui aristocrat, moşteneşte condiţia de paria (nedorit, exclus) a părinţilor,preocupat de cărţi se defineşte prin aventura din vis şi evadarea în fantastic.Dionis (Dan)Omul superior capabil să se înalţe spre cunoaşterea absolută dar conştient că acest lucru este imposibil.Tânăr intelectual, nefericit şi inadaptat social „lipsit de iubire, iubitor de singurătate”.Este o proiecţie literară a autorului însuşi, o aspiraţie a acestuia de a năzui spre absolut, către cunoaşterea universală.În portretul fizic apare tânăr de o frumuseţe demonică, avea un cap cu „plete de o sălbatică neregularitate, înfundat intr-o căciulă de miel” o faţă fină „cam trasă fară a uscată, cu aceea dulceaţă vânătă albă ca şi marmujra în umbră”, nişte ochi moi de catifea neagră „tăiaţi în forma migdalei” şi un surâs inocent, de o profundă melancolie”.Ruben Imaginea diavolului si a lui Mefisto, are natură satanică -are barba de ţap, cap leţos şi cornut.MariaImaginea îngerului, proiecţie a visurilor lui Dionis, imagine de floare albastră antiteză a demonismului lui Dionis.

Subiecte pentru proba orala - nuvela fantastica - Sărmanul Dionis

Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu

Prezintă trăsăturile prozei fantastice, prin referire la o operă literară studiată. Fantasticul

Conceptul de proză îl iei de mai sus. Din latină – phantasticus “imaginar, ireal”Din grecescul – fantastikos “imaginar, ireal”Fantasticul este o categorie literară a esteticului, a fost cultivat, de obicei, în literatura romantică, sec. 19. Caracteristici : 1 se bazează pe ireal; 2 există o anumită coerenţă (logică) a fantasticului;3 se bazează pe mister;4 presupune întrebări fără răspuns;5 sunt folosite personaje mai puţin obişnuite;6 subiecte stranii;7 gradarea conflictului spre un punct culminant de maximă tensiune afectivă şi un final enigmatic;8 alternarea planului real cu cel fantastic;9 migrarea în alte spaţii;10 mesajul nuvelei fantastice este adesea filosofic, făcând referinţă la diverse aspecte ale condiţiei umane. Roger Caillois- «Fantasticul este o ameninţare, o rupere insolită (inedită) în lumea realului ». Dacă în basme, fantasticul apare ca ceva firesc, fără să ne intrige, în literatura fantastică supranaturalul apare ca o « spărtură în coerenţa universului ».Tzvetan Todorov : fantasticul provine din ezitarea cititorului între alegerea unei soluţii raţionale şi a unei soluţii supranaturale.Matei Călinescu : « Vom avea de a face cu o operă fantastică, ori de câte ori ne aflăm în faţa incomprehensibilului ».În literatura română, avem mai mulţi scriitori care au cultivat fantasticul :10 Eminescu – un fantastic cult – Sărmanul Dionis, Cezara, Archaeus;11 Voiculescu – un fantastic magic, folcloric- Lostriţa, Pescarul Amin ;12 Eliade – fantasticul indic – Nopţi la Serampore, Secretul doctorului Honigberger ;- fantasticul folcloric – Domnişoara Cristina Eminescu sparge tiparele prozei naţionale, prin faptul că el nu adoptă o scriitură în spirit realist. Eminescu va practica o proză barocă, subiectivă, caracterizată prin onirism, erotism, fabulos.Toate temele au un preambul filosofic. Prin aceasta se deosebeşte de ceilalţi prozatori romantici : Poe, Hoffmann. Prozatorul include în opere idei filosofice din Kant, Schopenhauer, religiile orientale( teoria metempsihozei sau a reâncarnării, teoria migraţiei sufletului ).Teoria migraţiei sufletelor – concepţie religioasă conform [reia sufletul ar petrece după moarte în alt corp.Teoria reâncarnării- sufletul ar parcurge după moarte un lung şir de reîncarnări succesive în animale, în oameni, în vederea purificării.Kant- ideea că timpul şi spaţiul nu sunt realităţi obiective, ci proiecţii ale conştiinţei noastre, un dat secund al conştiinţei noastre.Schopenhauer – ideea lumii ca vis « În faptă, lumea-i visul sufletului nostru. »Archaeu- fiinţă eternă care nu se schimbă. Archaeul ia diverse forme în trupuri, ele se numesc avataruri. Este o nuvelă romantică, fantastică şi filosofică. Nuvela dezvoltă condiţia omului de geniu în raport cu societatea timpului. Personajul principal are trei avataruri, întrupări:-Dionis- copist, sec. 19 -Dan – călugăr, ucenicul maestrului Ruben ( Profesor la Academia din Socola)-Zoroastru – profet şi reformator persan (Zarathustra – 660 î. Hr.)Camera eroului este pustie, întunecată , reflectă romantismul.Erou excepţional, dotat cu o mare putere de visare, Dionis trăieşte într-o lume a ideilor.Primul moment de visare halucinatorie este acela când eroul dialoghează cu portretul tatălui său. 

Ni se dezvăluie originea lui Dionis :13 mama, Maria, era fiica unui preot bătrân ;14 Tatăl moare într-un sanatoriu.Poezia Cugetările sărmanului Dionis, inserată în corpul nuvelei, prezintă tematica omului de geniu şi starea lui mizeră.Are preocupări filosofice. Citeşte o carte veche, ce conţine un zodiac, împrumutată de la anticarul Riven. Iubeşte o fată din casa vecină în taină, dar nu speră la iubirea ei. Al doilea moment de visare halucinatorieAre loc regresiunea în timpul voievodului Alexandru cel Bun. Apare motivul atemporalizării timpului. Eroul se nume şte acum Dan şi este călugăr. Se inversează cronologia, iar realitatea-fantastică uzurpează tot mai mult realitatea-realitate. Călugărul Dan se visează mirean cu numele Dionis, trecutul (realitatea-fantastică) revendică drepturile prezentului, tratându-l ca pe o realitate viitoare proiectată în vis. Dialogul Dan –RubenRuben este un evreu învăţat, dascăl de matematică şi filosofie. Dialogul are ca temă problematica archaeului – omul veşnic se întrupează în mai multe avataruri.Apare motivul faustic, al pactului cu diavolul , care ia forma pactului cu umbra sa. Umbra este omul cel veşnic, archaeul. Umbra se întrupează în omul trecător, iar omul trecător primeşte conştiinţa eternităţii. Umbra îi mijloceşte omului trecător trăirea în eternitate. Ruben devine Satana. Eroul călătoreşte pe lună cu Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn. Umbra îi spune lui Dan că odată el a fost Zoroastru, deşi sufletul lui nu-şi mai aminteşte. Apare motivul cuplului adamic şi cel al fericirii paradisiace. Ispita luciferică de a se crede Dumnezeu îl duce pe Dan la cădere, la pierderea fericirii. Căderea din experienţa paradisiacă duce la revenirea stării iniţiale(Dionis). Când se trezeşte din cădere nu ştie dacă a fost vis sau realitate ceea ce i s-a întâmplat. Îi trimite o scrisoare Mariei, după care cade într-un leşin , de unde începe a treia poveste fantastică, derulată în timpul somnului, de data aceasta fiind produsă de cloroform. Dionis revine la identitatea de călugăr. Primul efect al cloroformului este că Dan îşi recapătă conştiinţa de sine după călătoria pe lună, apoi trebuie să suporte întâlnirea dintre el şi umbra sa. În final, nu mai face distincţia între real şi fantastic. Episodul ultim, care descrie o scenă din viaţa de mai târziu a lui Dionis, dă impresia că eroul adevărat al întâmplărilor este Dionis şi nu Dan. Nuvela se încheie cu vorbele naratorului, care intră în pielea cititorului, prezentând posibilele nedumeriri ale noastre, în legătură cu eroul principal al acestor întâmplări.

Mai mult: http://www.ebacalaureat.ro/c/4/67/55/0/Subiecte-pentru-proba-orala---nuvela-fantastica---S-rmanul-Dionis#ixzz3niEvQvLl

Sărmanul Dionisde Mihai Eminescu-nuvelă fantastică-

Sărmanul Dionis este prima nuvelă fantastică din literatura română, Eminescu iniţiind un fantastic realizat prin îmbinarea planului real cu cel fantastic.Dionis, un tânăr de aproape 18 ani, visător incurabil, modest copist „avizat a se cultiva pe apucate, singur”, cu o existenţă materială precară, neavând „pe nimeni în lume,iubitor de singurătate”, care sunt trăsături romantice, este descendentul obscur al unor aristrocaţi scăpătaţi, rătăciţi nu se ştie cum „în clasele poporului de jos”. Tatăl său o iubise pe Maria, fiica unui preot şi din această iubire se născuse Dionis. El îşi aminteşte cum „văduviţa sa mamă îl crescu cum putu din lucrul

mâinilor ei”, singura moştenire care-i rămase de la tatăl său fiind un portret din tinereţe al acestuia, în care copilul se regăseşte adeseori pe sine:” era el întreg, el, copilul din portret”.Într-o seară ploioasă de toamnă, Dionis se întoarce acasă cu capul plin de gânduri, reflectând în spirit kantian asupra conceptelor de timp şi de spaţiu:” nu există nici timp, nici spaţiu, îşi spuse el, ele sunt numai în sufletul nostru”. El cugetă că dacă lumea este rodul eului propriu, în care se petrec, în fapt, toate fenomenele în aparenţă, înseamnă că omul, purtător de scânteie demiurgică, este atotputernic şi poate să caute în sine împlinirea visului său. Este, prin urmare, posibil ca, folosind anumite „lucruri mistice” cu ajutorul magiei şi astrologiei, şi el să se poată mişca în voie în timp, fie în trecut, fie în viitor- adică pe verticalele timpului; este posibil, de asemenea, să se deplaseze pe orizontalele spaţiului, „ să trăiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun- oare este absolut imposibil? Visăm călătorii în Univers, dar Universul nu este oare în noi?”Pasionat de lectura cărţilor de astrologie, Dionis le împrumută de la anticarul Riven. În vis, cuprins de beatitudine, condiţie necesară în ritualul iniţiatic, Dionis deschide cartea de astrologie, face un semn magic şi se trezeşte într-un alt veac, în vremea lui Alexandru cel Bun, sub înfăţişarea călugărului Dan , discipol al dascălului Ruben, profesor la seminarul din Socola. Călugărul Dan are revelaţia de a fi trăit în viitor, sub numele de Dionis şi îi mărturiseşte maestrului său, Ruben, straniul sentiment. Acesta îl îndeamnă să-şi continue experienţa, prilej cu care autorul exprimă aici teoria metempsihozei, prin intermediul lui Ruben: ”în şir, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă ai pricinuit-o tu.[…] Omul are-n el numai şir, fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi[…] numai că moartea îl face să uite că a mai trăit”. Importantele idei filozofice ale timpului şi spaţiului sunt revelate tot prin intermediul meşterului Ruben, care-i explică lui Dan „deosebirea între Dumnezeu şi om”, şi că numai „Dumnezeu e vremea însăşi”, pe când omul ocupă numai un loc în vreme. Şi sufletul omului este veşnic, „dar numai bucată cu bucată”. Nemărginirea (spaţiul) este „tot ca vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice loc dorit”. Dacă omul, care este un şir nesfârşit de oameni, lasă pe unul dintre ei să-i ţină locul în timpul în care insul va lipsi din el, acesta este umbra lui. Omul şi umbra sa îşi pot schimba firile pentru o vreme, „tu poţi să dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ţi dă firea ei cea vecinică”. Ruben îl împinge pe Dionis în păcat, încurajându-l să afle taina creaţiei şi, implicit, „cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumei”.Ruben, sub înfăţişarea lui liniştită şi blândă, este un Mefisto care nu-şi dezvăluie intenţiile demonice, dar se bucură nespus de iniţierea eroului şi, recăpătându-şi fizonomia satanică, exclamă cu satisfacţie:”încă un suflet nimicit cu totul!”.Urmează treceri bruşte de la realitate la vis şi invers cu atâta repeziciune, încât călugărul Dan îşi pierde simţul obiectivităţii şi se lasă prins de imaginaţie.Utilizând virtuţile magice ale cărţii, care îi permit aprofundarea în aventura cunoaşterii, Dan se desparte de propria umbră şi descoperă că sufletul său a mai trăit cândva „în pieptul lui Zoroastru” (personaj legendar, reformatorul religiei iraniene antice).Dan întoarce şapte foi din cartea lui Zoroastru şi umbra prinde contur, apoi încă şapte şi „umbra se desprinse încet” şi „sări jos de pe perete”. Dan se dedublează şi îi restituie acesteia conştiinţa limitării sale în spaţiu şi timp, primind în schimb nu eternitatea, ci conştiinţa eternităţii: „Dan era o umbra luminoasă”.

La îndemnurile umbrei(„tu întreprinzi o călătorie, cu iubita ta cu tot, în orice spaţiu al lumei ţi-ar plăcea”), Dan întreprinde, în vis, împreună cu Maria, o călătorie cosmică, în care dispar cu desăvârşire legile fizicii, timpul şi spaţiul având alte dimensiuni: ora devine veac, clipele vor fi decenii, iar Pământul un pandativ pe care el îl prinde în salba iubitei.Iubirea este singura cale spre cunoaştere, „călătoria lor nu fuse decât o sărutare lungă” şi se manifestă în vis, cuplul împlinindu-se, căci „visau amândoi acelaşi vis”. Această călătorie în Univers este un drum al cunoaşterii, ideal spre care accede Eminescu însuşi.Naratorul inserează aici o pauză descriptivă, întrerupând naraţiunea: peisajul cosmic este feeric, fantastic şi poetic, un adevărat paradis al lumii, situat la limita dintre creat şi increat. În vis, cei doi ajung la „o poartă închisă”, pe care „n-au putut-o trece niciodată”, pe care se află un triunghi sacru, având în centru „un ochi de foc”, deasupra căruia stă scris „un proverb cu literele strâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigmă chiar pentru îngeri”. Dan caută cu febrilitate în cartea lui Zoroastru magia care să-i permită descifrarea proverbului, care semnifică atingerea absolutului în cunoaştere” aş voi să văd pe Dumnezeu”. În zadar îngerii îi şoptesc şi-l avertizează: „de ce cauţi ceea ce nu-ţi poate veni în minte?, sugerând că nici o făptură nu ştie sau nu poate face acele lucruri pe care numai Dumnezeu le poate înfăptui. Lui i se pare că îngerii fac ceea ce el gândeşte, dar Maria îi explică, şoptit, că, dacă Dumnezeu vrea, atunci „tu gândeşti ceea ce gândesc îngerii”. El continuă să-şi impună voinţa de a vedea faţa lui Dumnezeu. Replica îngerilor vine tăios : „dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine şi în zadar îl cauţi”.Atingerea absolutului nu se împlineşte, întrucât, în entuziasmul şi extazul momentului, tânărul consideră că poate controla Universul şi gândeşte într-un mod nefericit: „oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne…”. Acest gând profanator, că el ar putea fi Dumnezeu, simbol al puterii absolute, îl prăbuşeşte cu brutalitate în abis, el fiind aspru pedepsit prin revenirea la condiţia de muritor, sugerând că limitele obiective ale gândirii umane nu pot fi depăşite, deoarece nici omul şi nici îngerii nu au acces la tainele Creaţiei: „Nefericite, ce ai îndrăznit a cugeta?”Dionis realizează că a visat şi revine la condiţia iniţială de muritor, chiar dacă, bolnav fiind, în delirul său continuă să creadă că este Dan şi Maria, pe care o vede la fereastra casei învecinate, este aceeaşi din visurile sale şi că anticarul Riven ar fi maestrul Ruben.Împlinirea cuplului în finalul nuvelei, singura operă eminesciană în care iubirea se realizează, simbolizează faptul că iubirea e singura cale de a accede în cunoaştere”, în aspiraţia spre absolut. Atingerea absolutului este fericirea supremă, iar iubirea împlinită este numai o treaptă spre fericire:” El simţea că o oară lângă ea ar plăti mai mult decât toată viaţa. Câtă intensivă, dureroasă, fără de nume fericire într-o oară de amor!”, sugerând sacrificiul suprem de care este capabil numai omul superior pentru atingerea iubirii ideale, concept filozofic întâlnit şi în lirica eminesciană.Călătoria avusese loc în vis, el redevine copistul visător Dionis, Maria, fiica spătarului Mesteacăn, este vecina de peste drum care cântă la pian, Ruben este arhivarul evreu Riven, iar umbra se dovedeşte a fi îndrăgitul portret al tatălui său.Mitul oniric este calea prin care Dionis se metamorfozează în călugărul Dan: „ciudat…el visase”.Este prezentă ideea metempsihozei (concepţie religioasă conform căreia sufletul omului ar trăi mai multe vieţi prin reincarnare):”Sufletul călătoreşte din veac în

veac, acelaşi suflet, numai că moartea îl face să uite că a trăit”.Se dezvoltă ideea timpului şi a veşniciei:” Omul are în el numai şir, fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi, Dumnezeu le are deodată toate nemuririle ce or veni şi au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. Dumnezeu e vremea însăşi; şi sufletul nostru are vecinicie, dar numai bucată cu bucată”.Se exprimă ideea spaţiului nemărginit: numai Dumnezeu stăpâneşte nemărginirea, pentru om spaţiul este „tot ca vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice loc dorit”.Este prezent mitul faustian: Ruben este satana, iar Dan face un pact cu acesta, semnificând sacrificiul omului superior în dorinţa de a atinge absolutul, din iubire, prin iubire: ”Ruben însuşi se zbârci, barba îi deveni lăţoasă în furculiţe, ochii îi luceau ca jăratic, nasul i se strâmbă şi i se uscă ca un ciotur de copac şi scărpinându-se în capul lăţos şi cornut, începu a râde hâd şi strâmbându-se: Încă un suflet nimicit cu totul […] satana îşi întinse picioarele sale de cal, răsuflând din greu”.Cifra 7 este cifră mistică, care are puteri magice: ”pe fila a şaptea a cărţii stau toate formulele ce-ţi trebuie pentru asta. Şi tot la a şaptea filă vei afla ce trebuie să faci mai departe”.Noutatea incontestabilă a nuvelei „Sărmanul Dionis” constă în modul original în care Eminescu îmbină filozofia cu naraţiunea fantastică şi descrierea, transpunând în imagini artistice un orizont ce nu există decât în puterea imaginaţiei, inexplicabil şi necontrolabil raţional.

Proza eminesciana si receptarea ei critica

Proza lui Eminescu este la fel de importanta ca si poezia sa, dar a fost insuficient cercetata si studiata. A format mai putin obiectul exegezelor critice. În constiinta publicului a patruns ima 19219m1215t ginea poetului "nepereche" (Calinescu) în timp ce proza a trecut pe nedrept în umbra.

În privinta prozei eminesciene a existat multa vreme prejudecata inferioritatii ei în raport cu poezia. În aceasta prejudecata au cazut si critici mari: Garabet Ibraileanu si Eugen Lovinescu. Prejudecata a fost înlaturata definitiv de Calinescu, care în "Opera lui Mihai Eminescu" demonstreaza ca Eminescu este la fel de mare în toate compartimentele operei sale, ca acelasi geniu se manifesta peste tot în creatia eminesciana.

Clasificarea prozei eminesciene

Proza eminesciana poate fi clasificata în functie de doua criterii: cel al aparitiei si al editarii ei si cel al directiei în care se încadreaza. Din punct de vedere al aparitiei si editarii ei, proza eminesciana este antuma si postuma. Cea antuma este restrânsa. Eminescu a publicat putine creatii în proza în timpul vietii: "Fat-Frumos din lacrima" ("Convorbiri literare" 1870), "Sarmanul Dionis" ("Convorbiri literare" 1872), "Cezara" ("Curierul de Iasi" 1876) si "la aniversara" ("Curierul de Iasi" 1876).

Mult mai bogata este proza postuma. Romanul "Geniul pustiu" a fost editat de I. Scurtu (1904). Calinescu a supus proza eminesciana ramasa în manuscrise unui proces de deshumare publicând fragmente în "Adevarul literar si artistic" (1939) carora criticul le-a dat

si titluri "Aur, marire si amor", "La curtea cuconului Vasile Creanga (boierimea de altadata)", "Parintele Ermolachie Chisalita", "Avatarii faraonului Tlá" (care a constituit chiar subiectul tezei de doctorat a lui Calinescu), "Archaeus", "Umbra mea", "Moartea Cezarei", "Toma Nour în gheturile siberiene", "Iconostas si fragmentariu", "Visul unei nopti de iarna", "Poveste indica", "Amalia", "Falsificatorii de bani", "Contrapagina" etc.

În proza eminesciana se manifesta doua directii mai importante: una realista, pe care Calinescu o numeste "sociologica si evocativa" si alta fantastica, pe care Calinescu o numeste "romantica si imaginativa" ("Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent").

Din directia realista fac parte "Aur, marire si amor", "La curtea cuconului Vasile Creanga" si "Parintele Ermolachie Chisalita". Aceste fragmente contin fragmente autobiografice. Exista toate semnele ca Eminescu intentiona sa scrie un Bildungsroman ca replica la "Wilhel Meister" al lui Goethe. Prin aceasta directie Eminescu continua proza evocativa a lui Costache Negruzzi ("Iasii la 1844") si Vasile Alecsandri ("Un salon din Iasi") în care este evocata atmosfera premergatoare a Revolutiei de la 1848 si sa anticipeze proza samanatorista.

Fantasticul eminescian în context universal

Mult mai voluminoasa este directia fantastica, din care fac parte "Fat-frumos din lacrima", "Sarmanul Dionis", "Cezara", "Avatarii faraonului Tlá", "Archaeus", etc. Prin aceasta directie Eminescu se impune ca unul dintre cei mai mari creatori ai literaturii fantastice universale, comparabil cu marii romantici francezi: Theophile Gautier si Gerard de Nerval, cu cei germani: Novalis, Jean Paul Richter, E.T.A. Hoffmann, Adelbert von Chamisso si cu americanul Edgar Allen Poe.

Fundamentul filosofic al prozei eminesciene

Fantasticul eminescian este un fantastic filosofic, metafizic, doctrinar, de idei. Într-o notita din manuscrisele sale Eminescu spunea ca adevarata "fantezie" se naste din contemplarea ideilor eterne, definind astfel formula, tipul de fantastic în care se încadreaza. Proza fantastica are fundamentul filosofic format din reflectiile despre spatiu si timp din doctrina metempsihozei si din concepte ca "arheu", "avatar", "arhetip", "anamneza". Aceste fundamente filosofice asigura originalitatea fantasticului eminescian în literatura universala.

Eminescu si basmul cult

În "Fat-Frumos din lacrima" întâlnim un fantastic mitologic. Este un basm cult si cu semnificatii mistice pentru ca eroul se naste dintr-o lacrima a Maicii Domnului. Fat-Frumos este un Orfeu autohton, care porneste la drum cu doua fluiere: unul pentru doine, altul pentru hore, "si Fat-Frumos doinea si horea".

Eminescu se îndeparteaza cu mult de modelul basmului popular prin descrierile de natura si prin lirism.

"Sarmanul Dionis", capodopera a prozei fantastice românesti si universale

Capodopera prozei eminesciene ramâne "Sarmanul Dionis", o nuvela metafizica, încarcata cu semnificatii filosofice. Nuvela nu s-a bucurat de receptare favorabila la vremea sa. Citita la 1 septembrie 1872 la "Junimea", n-a întrunit adeziunea junimistilor, care o considerau o scriere ciudata, bizara, greoaie si încurcata, o "elucubratie filosofica".

Nuvela a depasit orizontul de asteptare al contemporanilor nefamiliarizati cu acest gen de literatura. Preambulul filosofic al acestei nuvele a dat multa bataie de cap exegetilor. Fiind scrisa într-un stil deliberat criptic, încifrat, nuvela începe cu afirmatii deconcertante: "...si tot astfel daca închid un ochi vad mâna mea mai mica decât cu amândoi. De-as avé trei ochi as vedé'-o si mai mare, si cu cât mai multi ochi as avé, cu atâta lucrurile toatedimprejurui meu ar paré mai mari".

Mâna nu este mai mica vazuta cu un singur ochi, dar mai slab perceputa. Prin aceste afirmatii Eminescu voia sa ilustreze o teza stiintifica dupa care marimea este în functie de relatie. În consideratiile despre timp si spatiu, Eminescu porneste de la Kant si ajunge la Schopenhauer, asa cum observa Calinescu în "Opera lui Mihai Eminescu" - "Eminescu construieste totdeauna în spirit schopenhauerian".

În idealismul obiectiv si transcedental kantian, spatiul si timpul exista obiectiv, independent de vointa noastra. Ele ne sunt date, categorii apriorice anterioare oricarei experiente si care nu pot fi întelese empiric, ci numai prin intuitie. La Kant, spatiul si timpul sunt categorii ale intuitiei. Eminescu a tradus din "Critica ratiunii pure" capitole despre spatiu si timp. În idealismul subiectiv si voluntarist schopenhauerian, spatiul si timpul sunt categorii subiective ale sensibilitatii noastre. Corelând motivul romantic al lumii ca vis cu filosofia schopenhaueriana, Eminescu neaga existenta obiectiva a spatiului si timpului; "...în fapta lumea-i visul sufletului nostru. Nu exista nici timp, nici spatiu - ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut si viitor e în sufletul meu, ca padurea într-un sâmbure de ghinda, si infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de roua".

În acest pasaj exista cheia de aur a prozei eminesciene. Prin aceste afirmatii Eminescu inaugureaza jocul cu spatiul si timpul în literatura româna, acestea fiind coordonata majora a literaturii fantastice universale. Aceste afirmatii se aseamana cu reflectiile lui Novalis din unul din "Fragmentele" sale filosofice: "Visam calatorii prin univers: nu-i oare universul în noi? Adâncimile spiritului nostru nu le cunoastem. Drumul cel tainic duce înauntru. În noi sau nicaieri este vesnicia cu lumile ei, cu trecutul si viitorul".

În finalul preambulului sau Eminescu sustine posibilitatea alegerii timpului si spatiului în care vrem sa traim. Toate aceste idei trec prin capul lui Dionis. Nuvela nu este decât descrierea visului lui Dionis, dar Eminescu întretine confuzia: vis-realitate.

Nuvela lui Eminescu se încadreaza în definitiile fantasticului: cea a lui Roger Callois, dupa care fantasticul consemneaza "o ruptura în ordinea realitatii"si cea a lui Zvetan Todorov, dupa care marca fantasticului o constituie "ezitarea cititorului". În "Antologia nuvelei fantastice universale", Roger Callois includea si nuvela lui Eminescu, alaturi de trei nuvele românesti, adevarate capdopere ale genului: "Moara lui Califar" a lui Gala Galaction, "La tiganci" a lui Mircea Eliade si "Pescarul Amin" a lui Vasile Voiculescu.

Dionis este un modest copist din arhiva unei cancelarii. În ciuda conditiei sale sociale umile, Dionis reprezinta intelectualul metafizic, pasionat de aventura cunoasterii, un inadaptabil superior, ce întruchipeaza conditia omului de geniu. Eminescu îsi ia o distanta ironica fata de Dionis, pentru care manifesta toata compasiunea si întelegerea, asa cum se observa din titlul nuvelei.

Eminescu creeaza toate premizele producerii fantasticului, încercând sa motiveze delirul imaginativ al eroului sau. Dionis este orfan de parinti: tatal sau murise într-un spital de alienati, de aici rezultând mostenirea lui Dionis încarcata. Dionis este o fire poetica si visatoare dupa care "lumea era un vis, iar visul era o lume". Dionis citea numai carti rare, vechi: tratate de magie, alchimie si astrologie, deci Dionis poate fi si victima lecturii sale.

O astfel de carte veche si rara, un tratat de astrologie bizantina, scris cu litere grecesti si latine, ilustrat cu numeroase scheme si tabele, si nu întâmplator cu portretele lui Platon si Pitagora, citeste Dionis când se ntoarce la miezul noptii acasa, în locuinta sa în dezordine si intrata în circuitul naturii. Sub influenta lecturii si a acordurilor divine de pian ce vin de la vecina sa de peste drum, "un înger blond", "o noua Ofelie pe care numai geniul divinului brit Shakespeare ar fi putut-o crea", Dionis adoarme si se viseaza în epoca lui Alexandru cel Bun, sub înfatisarea calugarului Dan. Doctrina metempsihozei este transpusa în vis.

Printr-un proces de anamneza, calugarului Dan i se pare c-a mai trait cândva în viitor, sub înfatisarea lui Dionis. Eroul are "amintiri despre viitor".

Calugarul Dan este discipolul maestrului Ruben, dascal la Academia din Socola. Aceasta academie a fost înfiitata mai târziu, în 1803. Ruben îl initiaza pe Dan în tainele "Cartii lui Zoroastru" (numele grec al profetului iranian Zarathustra), pe care i-o recomanda sa o citeasca din 7 în 7 pagini pentru a-i descifra adevaratele întelesuri. sapte este cifra magica în kaballa, doctrina ezoterica medievala a Vechiului Testament.

Un singur lucru îi interzice Ruben: sa nu încerce sa dezlege taina suprema a divinitatii, dar îi atâta curiozitatea. Ruben reprezinta spiritul mefistofelic de negatie. Ruben îi face lui Dan teoria arheilor: "În om este un sir de oameni" si-l vorbeste despre posibilitatea desprinderii de propria umbra. Eminescuvalorifica mitul omului care si-a pierdut umbra a lui Chamisso, din "Povestea omului care si-a pierdut umbra". Dan capata starea de levitatie si cu Maria, fiica spatarului Mesteacan, calatoreste în luna. În paradisul selenar, cei doi îndragostiti plutesc însotiti de coruri de îngeri pâna ce ajung în fata unei porti negre, pe care este reprezentat un triunghi înscris într-un cerc de foc si deasupra sta scris cu litere arabe doma lui Dumnezeu.

Dan crede ca el însusi este Dumnezeu, dar nu apuca sa rosteasca cuvântul decât pe jumatate si se prabuseste la pamânt, Eminescu valorifica mitul lui Lucifer, al îngerului razvratit împotriva autoritatii divine si îl pedepseste pentru pacatul trufiei. De fapt eroul se trezeste din vis si cade pe dusumele: Dan este Dionis, Maria este vecina care cânta la pian, Ruben este arhivarul Riven, de la care Dionis împrumuta carti, iar umbra este portretul din perete al tatalui sau.

Eminescu întretine ezitarea cititorului prin întrebarile puse hamletian: "Fost-au vis sau nu? Asta este întrebarea. Cine este eroul adevarat al acestor întâmplari, Dan sau Dionis?"

În final Eminescu comenteaza un fragment dintr-o scrisoare a lui Theophile Gaulthier, redactata dupa un voiaj în Orient, în care romanticul francez marturiseste ca i se pare c-a mai trait în Orient, pe care îl considera adevarata sa patrie. De aceea pe la carnavaluri merge deghizat turceste, si i se pare c-a stiut limba araba, dar pesemne c-a uitat-o.

Scrisoarea a fost adresata de Gaulthier lui Gerard de Nerval. Eminescu, Theophile Gaultier si Gerard de Nerval alcatuiesc împreuna o trinitate spirituala.

"Cezara" sau mitul reintegrarii în arhetip

La prima vedere "Cezara" pare o nuvela realista cu o intriga sentimentala, ce se desfasoara într-un decor meridional, într-o Italie însorita, scaldata de apele Mediteranei. Nuvela capata semnificatii fantastice si filosofice în final, când Ieronim si Cezara se reîntâlnesc în cadru

edenic al insulei lui Euthanasius, unde redevin Adam si Eva. Refac cuplul primordial, de dinaintea pacatului originar si se reintegreaza în arhetip.

În eseul "Insula lui Euthanasius" Mircea Eliade considera ca aceasta este cea mai desavârsita viziune paradisiaca în literatura noastra si o replica la Gradina Raiului.

Doctrina metempsihozei în "Avatarii faraonului Tlá"

"Avatarii faraonului Tlá" este o nuvela pe tema metempsihozei. Aceasta doctrina este de origine indiana si poarta în Upanisade denumirea de Samsara. Tot indian este si conceptul de "avatar", care vine de la cele zece reîncarnari, numite avatare ale zeului Visnu, ce reprezinta principiul conservator si constructiv al lumii. În aceasta nuvela, cuplul format din faraonul Tlá si curtezana Rodope se reîncarneaza în Spania medievala si apoi în Franta revolutionara.

"Archaeus"

În fragmentul "Archaeus" Eminescu face teoria arheilor, acest concept fiind creat la începutul Renasterii de filosoful, medicul si alchimistul elvetian Paracelsius, de la care a fost împrumutat de Dimitrie Cantemir în "Imaginea cu neputinta de zugravit a stiintei sacre". Arheul este un agent seminal din care se nasc toate speciile si formele, un principiu al vietii, numit de Cantemir "artizan al spetelor".

Eminescu îl numeste tot metaforic un "ahazver al formelor". O dovada ce mare importanta acorda Eminescu conceptului de arheu sunt cuvintele batrânului întelept: "Arheus este singura realitate pe lume. Toate celelalte sunt fleacuri. Arheus este tot."

Locul romanului "Geniu pustiu" în cadrul prozei eminesciene

Romanul "Geniu pustiu" ocupa o pozitie intermediara în proza eminesciana. Aici întâlnim elemente realiste si fantastice. Romanul trebuia sa se numeasca "Naturi catilinare", concept creat de Eminescu de la numele senatorului roman Catilina, care a sfidat întregul senat roman. Naturile catilinare sunt demonice, razvratite, geniale, asa cum este si Toma Nour, eroul romanului, "Tribun în oastea lui Avram Iancu". Dupa esecul revolutiei de la 1848, Toma Nour este urmarit prin toate capitalele europei si deportat în Siberia. Sfârsitul romanului este consemnat în fragmentul postum "Toma Nour în gheturile siberiene". "Geniu pustiu" este prima încercare de roman total din literatura noastra.

Bibliografie critica selectiva

-        G. Calinescu - Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent, editia a II-a, Editura "Minerva", 1982.

-        G. Calinescu - Istoria literaturii române. Compendiu, Editura pentru literatura, 1968.

-        G. Calinescu - Viata lui Mihai Eminescu, E.P.L., 1966.

-        G. Calinescu - Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-II, E.P.L., 1969-1970.

-        Dumitru Caracostea - Studii eminesciene, Ed. "Minerva", 1975.

-        Mihail Dragomirescu - Eminescu, Ed. "Junimea", 1976.

-        Zoe Dumitrescu-Busulenga - Eminescu - cultura si creatie, Ed. "Eminescu", 1976.

-        Zoe Dumitrescu-Busulenga - Eminescu si romantismul germani, Ed. "Eminescu:, 1986.

-        Garabet Ibraileanu - Eminescu, Ed. "Junimea", 1974.

-        Nicolae Iorga - Eminescu, Ed. "Junimea", 1981.

-        George Munteanu - Hyperion. Viata lui Eminescu, Ed. "Minerva", 1973.

-        George Munteanu - Eminescu si eminescianismul, Ed. "Minerva", 1988.

-        Constantin Noica - eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românesti, Ed. "Eminescu", 1975.

-        Constantin Noica - Introducere în miracolul eminescian, Ed. "Humanitas", 1992.

-        Edgar Papu - Poezia lui eminescu, Ed. "Eminescu", 1975.

-        Vladimir Streinu - Eminescu, Ed. "Junimea", 1989.

-        Eugen Simion - Proza lui eminescu, E.P.L., 1964.

-        Tudor Vianu - Eminescu, Ed. "Junimea", 1974.

-        Rosa del Conte - Eminescu sau despre Absolut, Ed. "Dacia", 1990.

-        Amita Bhose - Eminescu si India, Ed. "Junimea", 1978.

-        Svetlana Paleologu-Matta - Eminescu si abisul ontologic, Editura stiintifica, 1994.

-        Ovidiu Ghidirmic - Mostenirea prozei eminesciene, Ed. "Scrisul românesc", 1996.

Elemente de autoevaluare

M. Eminescu - personalitatea complexa, de valoare nationala si universala. Coordonate ale eminescologiei. Exegeze românesti si straine. Cultura si armonia - concepte-cheie pentru întelegerea lui Eminescu. Marile teme si motive romantice. Eminescu în cadrul romantismului european. Izvoare folclorice. Ipostaze ale naturii. Arte poetice eminesciene. Erotica eminesciana. Dimensiunea istorica. Lirica filosofica. Receptarea prozei eminesciene si clasificarea ei. Directia realista. Directia fantastica. Fundamentul filosofic al prozei. Fantasticul eminescian în context universal. Dramaturgia si publicistica eminesciana. Abordare metodologica hermenutica si poetica a operei lui Eminescu.

                                                                        Prof. univ. dr. Ovidiu Ghidirmic

ORIENTĂRI ÎN PROZA

FANTASTICĂ ROMÂNEASCĂ

          

Gheorghe Glodeanu, prin masiva carteOrientări în proza fantastică românească, Editura Tipo Moldova, Iași, 2014, demonstrează vocația scriitorilor români   pentru literatura fantastică, dar și predilecția exegetului pentru constanta cercetării acestui dificil domeniu, care scapă încorsetărilor, situându-se, așa cum menționa într-un volum anterior, sub semnul lui Proteu.

          Autorul urmăreşte manifestarea diacronică şi metamorfozele fantasticului de-a lungul timpului, cercetând universul prozastic a treizeci și doi de autori, începând cu întemeietorul genului, Mihai Eminescu, trecând prin perioada interbelică şi ajungând până la scriitorii contemporani. Analiza comprehensivă este o invitaţie în fascinantul domeniu al fantasticului, care îi atrage deopotrivă pe scriitori şi lectori, pledând pentru resorturile acestui inepuizabil gen. În majoritatea cărţilor aparţinând profesorului de la „Nordul Literar”,observăm interesul pentru investigarea acestui domeniu: Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, Editura Gutinul, Baia Mare, 1993; Eseuri (1996),Mircea Eliade. Poetica fantasticului și morfologia romanului existențialist, Editura Didactică și Pedagogică, Bucureşti, 1997, Poetica romanului românesc interbelic (1998), Dimensiuni ale romanului contemporan (1998), Incursiuni în literatura diasporei şi a disidenţei (1999), Liviu Rebreanu. Ipostaze ale discursului epic (2001), Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca (2001), Măştile lui Proteu. Ipostaze şi configuraţii ale romanului românesc(2005), Max Blecher şi noua estetică a romanului românesc interbelic (2005), Fascinaţia ficţiunii. Incursiuni în literatura interbelică şi contemporană(2006), Romanul. Aventura spirituală a unei forme literare

proteice (2007), Narcis şi oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului intim în literatura română(2012).

             Gheorghe Glodeanu a cuprins în cele 669 de

pagini întreaga manifestare a prozei fantastice: reperele teoretice, conceptul de literatură fantastică, orientările în proza românească (de la epoca marilor clasici la condiţia fantasticului de la începutul secolului XX), analizând jocul seducător al măştilor la Alexandru Macedonski, dar şi fascinaţia fantasticului în literatura interbelică la: Adrian Maniu, Gala Galaction,  Ion Agârbiceanu, Urmuz, Mateiu Caragiale, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Ion Minulescu, M. Blecher, V. Beneş, Al. Philippide, Victor Papilian, Pavel Dan, Tudor Arghezi, Vintilă Horia şi Mircea Eliade. Printre scriitorii postbelici sunt incluşi: Oscar Lemnaru, Vasile Voiculescu, Laurenţiu Fulga, A. E. Baconsky, Ştefan Bănulescu, Dumitru Radu Popescu, Octavian Paler, Tudor Dumitru Savu, Radu Albala,  Ana Blandiana şi Ioan Groşan. În ultima secţiune a cărţii sunt incluse deschiderile de după 1989, exegetul cercetând vocaţia naraţiunii labirintice la Ioan Petru Culianu şi lumea ca ficţiune la Mircea Cărtărescu.

Partea introductivă îşi propune să analizezeconceptul de literatură fantastică, aducându-i în prim-plan pe teoreticienii genului şi pe cele mai reprezentative studii ale lor. Definirea termenului a fost şi rămâne în continuare o problemă nesoluţionată, fiind terenul unor reale controverse între specialişti. Autorul pleacă de la definiţia lui Adrian Marino, apoi supune analizei distincţia dintre fantastic şi feeric aşa cum apare în terminologia lui Roger Caillois. Exegetul trece de probele sisifice în demersul de teoretizare a acestui concept, ce a cauzat discordii. Gheorghe Glodeanu îi enumeră pe cei mai cunoscuţi exegeți: Tzvetan Todorov, Louis Vax, Marcel Brion, Marcel Schneider, Howard Phillips Lovecraft, dar şi pe

românii Ion Biberi, Matei Călinescu, Ioan Vultur, Ilina Gregori, George Bădărău, Ovidiu Ghidirmic, Marina Cap-Bun.

După ce face o analiză a conceptului de literatură fantastică, ochii cercetătorului se opresc asupra investigaţiei universului prozastic al autorilor, care au căzut în mrejele acestui fenomen uluitor care continuă să atragă scriitorii. De la Eminescu şi până astăzi, s-au găsit teme şi motive noi. Chiar dacă la apariţia primei nuvele fantastice româneşti, Sărmanul Dionis, receptorul nu era pregătit pentru şocul noului gen, pentru fantasticul de tip metafizic, ce permitea numeroase posibilităţi de expresie în deplin acord cu dinamica viziunii şi a concepţiei romantismului, lectorul s-a obişnuit cu ineditul fantasticului. Eminescu şi, în general, scriitorii romantici i-au dat fenomenului o semnificaţie nouă, au făcut din confruntarea lui cu realitatea o modalitate de poetizare, de metamorfoză, de trecere de la real la fantezie, la imaginar, la acel univers poetic de vaste posibilităţi, evaziunea în trecut, cultul eului, exotismul, visul, gustul misterului negând normele rigide, care au format dezideratul poetic al romanticilor. Proza eminesciană a deschis drumul unei înnoiri tematice, prin strategia narativă ce ducea la situarea în inima fantasticului. Gheorghe Glodeanu cercetează toate nuvelele fantastice, reuşeşte să identifice unele influenţe de mai târziu asupra universului prozastic al lui Eliade, amintind de „obsesia eminesciană în literatura lui Mircea Eliade”, deoarece aproape în toate nuvelele, povestirile şi romanele sale face referiri la creaţia marelui poet, unele lucrări precum Şarpele sau Domnişoara Christina putând fi interpretate ca nişte replici laCezara, respectiv la poemul Luceafărul.

          Autorul demonstrează că textele lui Ion Luca Caragiale La Hanul lui Mânjoală şi La conac,publicate între 1889 şi 1900, au la bază fabulosul folcloric, miticul şi magicul autohton. Cercetătorul demonstrează că mecanismul fantasticului coincide cu basmul prin formula iniţială, prin supranaturalul, prin intensificarea, multiplicarea şi proliferarea obiectelor. În aceste puncte realul şi irealul nu mai au graniţe bine definite. Nuvela Cănuţă, om sucit este încadrată între basmul mitologic, din care nu lipseşte ironia despre condiţia artistului, şi literatura absurdului. „Instituindu-se într-un fascinant proces iniţiatic, pactul lui I.L. Caragiale cu fantasticul reprezintă o modalitate specifică de investigare a zonelor camuflate ale realităţii, îmbogăţind cu un timbru aparte opera de excepţie a scriitorului”, susţine criticul (Op. cit., p. 139).

După ce argumentează că Alexandru Macedonskiintră în jocul seducător al măştilor, investighează universul literar interbelic. Proza lui Gala Galaction a contribuit la dezvoltarea unui fantastic autohton, având printre temele dominante

problemele timpului şi ale magiei, regăsite şi în proza lui V. Voiculescu. Moara lui Călifar şi În pădurea Cotoşmanei au afinităţi cuLa hanul lui Mânjoală de Caragiale. Aflaţi în mrejele demonicului, protagoniştii nu se pot sustrage magnetismului forţelor malefice ale acestuia; chiar dacă încearcă să fugă, se reîntorc. Fabulosul de sorginte populară este relevant şi prin utilizarea toposului şi a eroilor, plasaţi în illo tempore. Miraculosul mitico-magic este aprofundat în universul prozastic al lui Gala Galaction, care a contribuit la dezvoltarea unui fantastic autohton, de aceeaşi filiaţie cu cel al lui V. Voiculescu, dar total diferit de cel absurd al lui Urmuz. În romanul metafizic al lui Liviu Rebreanu se investighează structurile geometrice, arhitectura armonioasă, mitul androginului, autorul căutând răspunsurile la întrebările esenţiale. Gheorghe Glodeanu analizează la Cezar Petrescu fantasticul interior, la Ion Minulescu – regimul nocturn al imaginarului, la V. Beneş - fantasticul vizionar, cel de tip terifiant la Al. Philippide etc.

Aşa s-a ajuns la suprapunerea liricului cu fantasticul, creându-se sintagmele „poemul în proză fantast” sau de „incandescenţă fantastică”. Scriitorii care se încadrează în aceste tipare sunt Macedonski, A. Maniu, V. Beneş, Oscar Lemnaru, A.E. Baconsky şi I. Minulescu. Un capitol esenţial este alocat reabilitării demnităţii metafizice a naraţiunii la Mircea Eliade (aproximativ nouăzeci de pagini), fiind o abordare a romanelor, în special a Nopţii de Sânziene, făcându-se o paralelă cu unele teme şi motive eminesciene ori blagiene, insistându-se asupra condiţiei omului superior, „Eliade are meritul de a crea un personaj viabil (...), acela al megalomanului incorigibil” (Op. cit., p. 443).

Ultimele două părţi ale monografiei despre fantastic sunt o pledoarie pentru vocaţia scriitorilor români pentru acest gen de literatură. Amintim că Mircea Eliade gândeşte renaşterea literaturii moderne (nu numai a celei fantastice şi nu doar a romanului, ci a tuturor genurilor) prin redescoperirea miturilor. În acest sens, cartea lui Gheorghe Glodeanu justifică opinia celui care a scris Aspecte ale mitului, a creatorului unei teorii originale despre fantastic, bazate pe camuflarea sacrului în profan, având la bază teoriairecognoscibilității miracolului. Dacă amintim contribuţia cel puţin a doi scriitori din perioada postbelică: Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu, care fac parte din aceeaşi familie spirituală, identificăm conotaţiile literaturii fantastice ca scriitură esenţială. Un alt aspect important îl constituie includerea în această carte a unor scriitori mai puţin cunoscuţi în calitatea lor de autori de literatură fantastică. Exegetul cercetează ,,romanul parabolă” la Octavian Paler, fabulosul Deltei la Radu Albala, fantasticul poetic la Ana Blandiana şi provocările fantasticului la Ioan Groşan.

Orientări în proza fantastică românească are o bogată bibliografie, constituind pârghiile esenţiale pentru cei interesaţi de acest fenomen prolific şi proteic. Probabil că exegetul a scris numai o prefaţă, dar nu şi câteva concluzii pentru că nu ştie care vor fi coordonatele viitoare ale uluitorului domeniu. Dacă ar trebui să optăm între doi termeni: vocaţia sau nevocaţia literaturii române pentru fantastic, datorită unei astfel de monografii a fantasticului, în care sunt selectaţi cei mai reprezentativi scriitori ai genului, suntem îndreptăţiţi să susţinem şi latura fantastică a literaturii noastre. Chiar dacă o parte dintre cei mai prestigioşi critici literari nu şi-au manifestat încrederea în literatura fantastică românească (amintim pe: G. Călinescu, E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Alexandru Philippide, Adrian Marino, Tudor Vianu), Gheorghe Glodeanu aduce numeroase argumente susţinând că există în literatura română scriitori remarcabili care îşi consideră opera ca aparţinând fantasticului. Este prima dată în literatura noastră când sub auspiciile fantasticului sunt incluşi toţi creatorii genului, „de la origini până în prezent”. Monografia se încheie cu deschiderile de după 1989, exegetul cercetând naraţiunea labirintică a lui Ioan Petru Culianu şi ficţiunea lui Mircea Cărtărescu în nuvela Visul ori în romanul Rem.

Sursa: Nord literar, nr. 7-8 (146-147), iul-aug. 2015