gheorghe grigurcu elanul poetului · 2016. 3. 2. · gheorghe grigurcu – premiul naŢional de...

poemul invitat

GHEORGHE GRIGURCU

ELANUL POETULUI

Atît de nepretenţios de stîngaci elanul poetului încîtnu seamănă nici cu dragostea nici măcar cu dorinţa

atît de nerespectuos cu cei maride nerezonabil atent cu cei miciîncît nu te-ar putea interesa

îl ocoleşti sastisit enervatdar află că suferăcă stă-n loc pentru că nu cunoaşte nici un drum

că e un rebut puţin nebunatic dar plinde-o prematură durereprecum un elev repetent.

GHEORGHE GRIGURCU – PREMIUL NAŢIONAL DE POEZIE „MIHAI EMINESCU”

– OPERA OMNIA, PE ANUL 2015

Juriul de acordare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, format din Nicolae Manolescu, preşedinte, Mircea Martin, Cor-nel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu şi Ioan Holban, în urma nominalizărilor reieşite după sondajul efectuat de Fun-daţia Culturală „Hyperion-c.b.” Botoşani – Marta Petreu, Liviu Ioan Stoiciu, Gheorghe Grigurcu, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Nichita Danilov şi Ovidiu Genaru, a decis ca laureatul celei de a XXV-a ediţii a acestui premiu să fie poetul Gheorghe Grigurcu.

De asemenea, juriul de a acordare a Premiului Naţional de Poezie „Mi-hai Eminescu” pentru Opus Primum, format din Al. Cistelecan, preşedin-te, Mircea A. Diaconu, Daniel Cristea-Enache, Vasile Spiridon şi Andrei Terian, având în vedere nominalizările – Robert G. Elekes, Ionelia Cristea, Victor Ţvetov, Roxana Cotruş, Emilian Pal – a decis ca premiul să fie acordat ex aequo, la ediţia a XVIII-a, pentru anul 2015, poeţilor: Robert G. Elekes, pentru cartea Aici îmi iau dinţii-n spinare şi adio, Editura Tracus Arte şi Io-nelia Cristea, pentru cartea Noaptea de gardă, Editura Cartea Românească.

Premiile au fost decernate în ziua de 15 ianaurie – Ziua Culturii Naţio-nale – la gala care a avut loc în Sala de conferinţe „Mihai Eminescu” a Ho-telului „Rapsodia” din Botoşani. În cadrul acestei galei a fost lansat volumul Papirus de Gabriel Chifu, laureat al ediţiei precedente, apărută la Editura Paralela 45 din Piteşti, în colecţia Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, prezentată de Călin Vlasie şi Răzvan Voncu. De asemenea, actorul Ion Caramitru şi clarinetistul Aurelian Octav Popa au sus-ţinut un recital de excepţie.

editorial

NICOLAE PRELIPCEANU

RAVAGIILE EGALITĂŢII

Acum nici nu mai ştiu câte zeci de ani, după instaurarea cu for-ţa a regimului comunist în partea asta de lume, circula, fireşte neoficial, o vorbă: ţi-a intrat democraţia în cap cu varianta ţi s-a suit democraţia la cap. Asta deoarece noul regim pretindea că el a adus democraţia în ţară. Iar dacă cineva avea vreo replică obraznică faţă de o per-soană care îi era în mod evident superioară i se putea spune, mai ales în zonele neinstruite ale societăţii, că i s-a suit democraţia la cap.

Ei bine, azi ştim cu toţii că aia era o democraţie originală (sic), pentru că oricine avea dreptul, ba chiar obligaţia, să-şi bată joc de oricine, mai ales dacă acesta purta ochelari şi era, în mod evident, un intelectual. Nu conta câte ştie şi câte face acela, nu conta că mârlanul nu era în stare nici măcar să înţeleagă ce vorbeşte acela, trebuia să-i replice obraznic şi să-l pună la punct, din punc-tul de vedere al noului regim fireşte. (Vezi şi episoadele violente din iunie 1990.) Se întorcea epoca studenţilor legionari care se adresau obraznic pro-fesorilor aflaţi la catedră sau în drum spre ea, studenţii comunişti aveau chiar misiunea de a-i întrerupe în sala de curs pe vreun Tudor Vianu, G. Călinescu, Anton Dumitriu când descopereau afirmaţii neconforme cu marxism-leninis-mul în expunerea acestora. Ăstora nu numai că le intrase democraţia în cap, dar le fusese chiar insuflată, ca misiune, în forma originală şi li se ordonase să aibă acest comportament ofensatoriu faţă de orice capacitate, superioară atât lor, cât şi tuturor ştabilor noului regim.

Dar tot azi vedem că din nou multor impostori li s-a suit democraţia la cap. Noua democraţie, de data asta mai apropiată de cea reală, occidentală, dar încă destul de originală. În zona culturală a vieţii bântuie un egalitarism tulbure şi o izbucnire de vanităţi fără acoperire (ca şi cum ar exista vreo vani-tate cu acoperire), care nasc monştri şi lumea, lipsită de direcţie, nu mai poate deosebi pe veleitar de cel chemat şi chiar de cel ales. Democraţia a adus cu

ea libertatea oricărui nechemat să mimeze literatura pe banii proprii, ai vreu-nei primării sau ai unor sponsori, ei înşişi lipsiţi de criterii pentru aprecierea valorii. Dar nu numai literatura, priviţi la lucrările ştiinţifice din puşcării…

Am remarcat şi altădată stilul revistelor inventate pentru a propulsa te miri ce nulităţi locale, care creează necunoscătorilor impresia că literatura română este cea care se face numai acolo, acolo e poetul, acolo e prozatorul, deseori romancier autor de tomuri cu sute de pagini scrise, în realitate, fără nici un talent (am citit de curând şi un articol al lui Adrian Popescu despre acest fenomen), în fond o excrescenţă a libertăţii de expresie şi a democra-tizării. Pe bună dreptate observă prietenul meu de la Cluj că există un fel de autism, aş zice de masă, care-i separă pe veleitarii provinciali, prea adesea chiar din Capitală, de restul lumii. Aşa zişii critici de la asemenea încropeli pseudo-literare poartă ochelarii de cal care-i împiedică să vadă la dreapta sau la stânga şi mai ales înapoi şi înainte. E un mod de a-şi trata neputinţa: dacă nu ştii că există Cărtărescu poţi să-l iei uşor drept romancier pe Icsulescu, sau: ca să-l poţi lua drept scriitor pe Icsulescu te faci că nu ştii de Cărtărescu. Asta în cazurile, destule de altfel, în care acesta din urmă este făcut cu ou şi cu oţet, pus la punct în opinia acestui tip de veleitar, tocmai pentru a-şi netezi calea sieşi şi amicilor săi impostori.

S-a făcut şi o curăţenie generală în critică, în sensul că, imediat după căderea regimului comunist, criticii de importanţă, cei care puteau să-l mai orienteze pe cititorul român, să separe adică valoarea de non-valoare, ori nu mai erau în ţară, ori au migrat spre politică. Unii dintre cei plecaţi s-au întors şi şi-au reluat oficiul critic, alţii au mai întârziat, dar până la urmă au reve-nit şi încă în forţă. Pluralul de mai sus nici nu se prea potriveşte, e mai mult unul al maiestăţii, fiind vorba de cazuri izolate. Criticii tineri au început să abandoneze, din varii motive, nu în ultimul rând pentru a nu mai colabora cu bătrânii, atât de reprobabili. Au mai rămas puţini dintre cei tineri acum vreo zece ani care să mai practice critica de întâmpinare.

Între timp, după toate ezitările şi ocolurile, revistele specializate, cele care mai respectă valoarea estetică a operei literare, şi-au pierdut audienţa în favoarea te miri cui şi a te miri ce, astfel încât nici oficiul critic nu mai are ecoul pe care-l avea altădată. Aşa se face că te trezeşti cu pretenţii de egalitate între Nimeni şi Cineva, între foiţa nu ştiu care şi România literară, aşa se face că trăim o epocă a apelor literare tulburi, cu activişti care-şi permit să-i insulte pe cei calificaţi şi încă de pe poziţii de superioritate. Li s-a urcat democraţia la cap. De data asta chiar aşa e.

Şi nu se întrevede momentul revenirii la ierarhiile valorii, la meritocraţia

V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă4

pe care noi, cei de după Cortina de fier, o credeam regulă a lumii democraţiei reale. Şi dacă mai luăm în considerare şi corectitudinea politică extinsă peste poate, atunci speranţele de restabilire a adevărului sunt tot mai mici. Căci sunt locuri în lume unde se propovăduieşte egalitatea elevului tâmp cu cel strălucit şi se cere dispariţia notei în şcoli ca să nu fie jignit neputinciosul faţă de cel cu mintea ageră. O enormitate ca asta nici măcar epoca proletcultismului n-a îndrăznit să impună. Ei, uite că democraţia îndrăzneşte.

P.S. Cât despre egalitate, liniştiţi-vă, n-am nimic împotriva celei în faţa legii, dimpotrivă, o susţin cu toată forţa de care sunt în stare. Dar nu şi pe cea în faţa criticii, literare, de artă, de teatru etc. sau în faţa publicului. Că aici „l’homme (adică l’artiste) propose, Dieu (criticul, publicul) dispose.”

E D I T O R I A L 5

clasici revizitaţi

MIHAI ZAMFIR

MIHAIL SEBASTIAN(1907-1945)

Acest scriitor tipic pentru deceniul patru al secolului XX a marcat literatura noastră cu un sigiliu de „scriitor fără noroc”: răpus tînăr de un accident de circulaţie, avusese firul existenţei chiar mai înainte întrerupt de o istorie nefastă. Să spunem că generaţia afirmată la începutul anulor ’30 a fost aproape în întregime o „generaţie pierdută”, lovită de neşansă, dar cazul lui Mihail Sebastian rămîne unul extrem. Circumstanţe externe nefericite îi afectaseră şi pe alţi colegi ai scriitorului: C.Fîntîneru, autor al unui singur roman – Interior; H.Bonciu, obligat la tăcere, după doar două naraţiuni promiţătoare; Octav Şuluţiu, nereuşind nici el să treacă, literar, dincolo de romanul debutului – Ambigen; M. Blecher şi Anton Holban, dispă-ruţi în plină tinereţe, victime ale unor boli grave. În legătură cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu sau Vintilă Horia, trebuie să evocăm alt accident nefericit – de data asta istoric – care i-a obligat să se exileze, întrerupîndu-le cariera de scriitori români ce se anunţase deja strălucită. Niciodată n-a suferit literatura noastră o mai brutală şi mai nefastă intervenţie a istoriei în viaţa unei singure generaţii de scriitori.

Inteligenţă precoce şi talent scriptic evident, Sebastian începe să publi-ce în presa literară încă de la vîrsta de 20 de ani, ca student în Drept pasionat de literatură. Pe la 1930, acest „studinte în Drept şi publicist” îşi făcuse deja un nume ca redactor la Cuvîntul lui Nae Ionescu şi colaborator la importante periodice culturale ale momentului. Precum Holban, Eliade şi alţii, are şansa unui stagiu în străinătate, la Paris (1930-1931), cu intenţia de a face un docto-rat, dar revine curînd în ţară. Aici debutează în volum (1932) şi publică în ritm susţinut articole despre scriitori, cronici muzicale, notaţii polemice; înainte de a fi împlinit 30 de ani, Sebastian cîştigase notorietate fiind deja o individuali-tate puternică, inconfundabilă.

Apropierea de Nae Ionescu, al cărui discipol declarat se considera, pri-etenia cu Mircea Eliade, Constantin Noica şi Eugen Ionescu, îi confereau un prestigiu pe care Holban, Blecher ori Şuluţiu nu-l avuseseră niciodată. Este şi motivul pentru care oameni din cea mai înaltă lume bucureşteană, şi cea mai avută (Aristide Blank, A. L. Zissu), şi-au deschis casa şi punga acestui coreligionar promiţător, de o excepţională calitate intelectuală.

Aşa a reuşit Sebastian să subziste, practicînd mai mult în glumă avo-catura pentru care se pregătise, aşa a dus un trai mai degrabă comod, consa-crîndu-şi toată energia scrisului, studiului şi relaţiilor sociale. Din 1936 îna-inte, situaţia de redactor la Revista Fundaţiilor Regale i-a asigurat nu doar un salariu, ci i-a şi pus la dispoziţie o revistă şi o editură, cu ajutorul cărora importanţa cuvîntului scris de el a sporit considerabil. Sebastian, „cel de la Fundaţie”, strălucea în intelighenţia bucureşteană. La începutul războiului, pe piaţa literară de la noi, numele lui Sebastian stătea uneori alături de cele ale lui Mircea Eliade ori Camil Petrescu, fără ca asta să şocheze pe cineva.

Transformarea tînărului brăilean Iosif Hechter în Mihail Sebastian s-a produs rapid şi total. Venit din „oraşul cu salcîmi” la Bucureşti, el şi-a însuşit în profunzime spiritul generaţiei sale. Colaborarea intensă la Cuvîntul lui Nae Ionescu, prietenia cu cei din grupul Criterion, însuşirea – critică, ce-i drept – a mesajului ideologic ionescian şi-au dat concursul în producerea unei literaturi înrudite ca substanţă cu literatura de la Criterion.

Asemenea colegilor săi, Sebastian a privilegiat, ca literat, proza. A optat spontan pentru o proză ideologică şi demonstrativă, care să enunţe mai de-grabă „adevăruri” decît să perfecţioneze tehnici narative. Proza românească tînără a anilor ’30 încerca să aducă în spaţiul romanului chestiuni filozofice, sociale, politice ori etice dintre cele mai diferite. Eroii lui Mircea Eliade, nişte neliniştiţi maladivi, numiţi de autor „huligani”, propovăduiau inadaptabili-tatea totală; M. Blecher, obsedat de raportul dintre om şi existent, descria „irealitatea”; Holban, Bonciu ori Şuluţiu explorau limitele ultime ale trăirii erotice, cu exemplele unor cazuri extreme. În toată această proză, demonstra-ţia aservea literaritatea.

La fel va proceda şi Sebastian în prima sa construcţie amplă, în romanul De două mii de ani (1934). Prozatorul debutase doi ani mai devreme cu File dintr-un carnet găsit şi numise „roman” următorul său volum, Femei (1933), de fapt patru nuvele grupate împreună. De două mii de ani reprezintă însă adevăratul debut al lui Sebastian ca romancier. Dincolo de vizibila autobio-grafie trucată, romanul se transformă treptat într-o dezbatere pe tema situaţiei evreului în România interbelică şi a problemelor ei specifice – antisemitis-

C L A S I C I R E V I Z I TA Ţ I 7

mul, asimilarea evreilor, sionismul, relaţia cu ceilalţi români, evreii şi lumea culturală etc. etc. Erau tot atîtea chestiuni rezolvabile mai degrabă juridic şi instituţional decît literar.

Romanul are o primă parte reuşită – tribulaţiile studentului evreu timid, nimerit în mijlocul agitaţiilor antisemite: notaţii simple, în scriitură albă, de aparenţă obiectivă, care ascund suferinţe şi orori ţinute cu îndîrjire sub con-trol. Autorul însuşi recunoştea mai tîrziu că această primă parte ar fi singurul fragment viabil din punct de vedere literar. Romanul nu mai poate fi astăzi despărţit de celebra Prefaţă a cărţii, scrisă de Nae Ionescu, nici de volumino-sul dosar al receptării romanului compus de Sebastian însuşi sub forma pam-fletului Cum am devenit huligan; ele formează un tot coerent, un document mai degrabă ideatic.

În partea a doua a romanului, dezbaterea teoretică ocupă aproape tot spaţiul; admirăm autoportretul spiritual al romancierului, relaţia sa cu propria lui condiţie iudaică, modul în care vede el rezolvarea problemei evreieşti în România. Admirăm mai ales opţiunile politice ale lui Sebastian: romancierul se dezvăluie drept agnostic, european, liberal-democrat, sceptic incurabil în legătură cu toate soluţiile radicale propovăduite de iluminaţii momentului. Un liberal, adept al democraţiei parlamentare, gînditor pe aceeaşi linie cu .Lovinescu, cu „maiorescienii” de ultimă generaţie din grupul Cioculescu-Vianu-Streinu. La mijlocul anilor ’30, mentalitatea de dreapta a Criterionului şi comunismul se aflau la egală distanţă, uriaşă, de Sebastian.

Ideile protagonistului din De două mii de ani în privinţa iudaismului nu par foarte diferite de cele expuse în Prefaţa lui Nae Ionescu – dincolo de cîte-va stridenţe polemice specifice acestui profesor-jurnalist; probabil că tocmai ele au dus la răcirea relaţiilor dintre magistru şi fostul discipol.

Celelalte romane ale prozatorului plonjează în alte zone ale existenţei şi adoptă tonalităţi cu totul diferite. Oraşul cu salcîmi (1935) speculează ino-cenţa adolescenţei, scăldată în atmosfera simpatic-provincială a Brăilei: e un roman al începutului şi al promisiunilor, vagi şi atrăgătoare, demonstraţie a atracţiei continue pentru personajul feminin, constantă a prozei lui Sebastian.

Romanul Accidentul, redactat în primă formă la începutul anilor ’30, pierdut în timpul unui voiaj la Paris, rescris apoi cu mari eforturi, vede lumina tiparului abia în 1940. Ca şi în De două mii de ani, partea cea mai intere-santă rămîne prima, unde un anumit mister învăluie viaţa personajelor prin-cipale, unde atmosfera Bucureştiului interbelic apare surprinsă cu acuitate şi unde ne întîmpină o pastişă proustiană inteligentă în lungul capitol al V-lea, în care eroul, disperat, îşi caută noaptea inutil iubita printr-un Bucureşti fan-


tasmatic. Partea a doua a povestirii, un bizar elogiu închinat zăpezii, schiului şi muntelui, conduce spre un inevitabil happy end. În aceeaşi parte a doua, lestul livresc atîrnă din ce în ce mai greu (versurile lui Trakl ca explicaţie a unei existenţe, o bizară familie germană din Ardeal, audierea unui oratoriu de Bach în Biserica Neagră din Braşov).

Sebastian avusese mari aşteptări în legătură cu Accidentul, aşa că in-succesul relativ al romanului a fost resimţit dureros. Mircea Eliade, instanţă supremă în materie literară pentru prietenul său, şi-a ascuns cu greu dezamă-girea, iar Al. Rosetti, patronul de la Fundaţii şi Mecena scriitorului, s-a arătat indiferent. Scriitorul însuşi, cu luciditate şi corectitudine, s-a auto-examinat cu ochi extrem de critic şi în calitate de prozator:

„…Dar trebuie să recunosc că nu sunt un romancier. Pot scrie lucruri delicate, de reflecţie – dar nu pot să mă avînt cu uşurinţă între mai multe personaje pe care să le las să trăiască. E în mine o anumită lipsă de sponta-neitate, care nu poate fi anulată de nici o altă calitate. Pot, prin urmare, să fac mici povestiri de 200 de pagini, cu accent de jurnal intim, dar un roman, nu.” (Jurnal, 8 ianuarie 1937).

Însemnarea de mai sus, aşternută pe hîrtie în mijlocul „deceniului feri-cit” din viaţa sa, conţine cea mai exactă apreciere pe care Sebastian o putea face asupra propriei sale arte, fără menajamente şi fără iluzii. Avea perfectă dreptate în ceea ce priveşte acele „lucruri delicate, de reflecţie”: poate că sin-gurele sale proze de ficţiune reuşite se află cuprinse în volumaşul de tinereţe Femei (1933). Precedenta scriere File dintr-un caiet găsit e neglijabilă.

Avem a face cu patru nuvele închinate erosului, toate direct autobiogra-fice. Postura de colecţionar erotic, specifică personajului alter ego din toată proza lui Sebastian, se află aici afişată prima oară cu spontaneitate şi pros-peţime, în naraţiuni construite după procedee ingenioase (amintiri consem-nate tardiv, scrisori, notaţii de vacanţă). Redactate la persoana întâi singular, Femei se aflau deja, de la prima pagină, încadrate prozei „autenticiste” din şcoala lui Camil Petrescu şi Mircea Eliade. Introspecţia discretă şi uşoară, ironia şi autoironia, fac din Femei o lectură ce nu are nevoie de indulgenţă pentru a fi actuală.

Într-o vilă elegantă, în plină vară şi vacanţă, înconjurat de frumuseţi feminine accesibile, eroul îşi prelungeşte voluptatea întîrzierii dimineaţa în aşternut: e un fel de repetiţie pentru Jocul de-a vacanţa de peste cîţiva ani. Se-bastian intuise exact – singura proză pe care o putea reuşi era cea în variantă „muzică de cameră”, miniaturală şi fără anvergură:

„Dimineaţa îl trezeşte, de obicei, un zgomot de clopot: sunt cîteva vaci


care urcă pe munte, o potecă în spatele vilei, sub fereastra lui deschisă. Cîte-va clipe rămîne cu ochii într-adins închişi, să întîrzie în căldura somnului sfîrşit şi să bănuiască, printre gene, soarele care i-a inundat odaia, învăl-măşit cu mirosul ierburilor ude şi strigătele rare ce se aud de afară. A fost un somn impetuos, triumfător şi complet, sub care avea parcă senzaţia unei fericiri latente”(Femei – Renée, Marthe, Odette).

Sensibilitatea lingvistică a jurnalistului şi a prozatorului, capacitatea lui de a surprinde în cîteva cuvinte starea socială şi psihologică a unui personaj l-au condus pe Sebastian spre teatru. Circumstanţe personale – iubirea pentru actriţa Leni Caler şi pentru alte actriţe, relaţia cu diferiţi oameni de teatru, numeroasele traduceri oferite teatrelor bucureştene – au reprezentat tot atî-tea circumstanţe favorabile. Dialogul natural, perceperea scenelor cruciale din romane sub perspectivă dramatică i-au fortificat vocaţia (dorise, de altfel, să transforme în piese de teatru cîteva episoade din romane, precum partea a doua a Accidentului). Oricum, pe Mihail Sebastian l-a fascinat atmosfera scenei, exact ca pe prietenul său Camil Petrescu. Să observăm că autorul „îşi arvunea” piesa înainte ca ea să fi fost terminată, că o citea viitorilor interpreţi pe măsura scrierii ei, acceptînd sugestiile oamenilor de specialitate şi că, mai ales, concepea personajele în funcţie de actorul sau de actriţa ce urma să in-terpreteze rolul. Bucureştii interbelici se bucurau, se vede, în ceea ce priveşte Teatrul, de o atmosferă paradisiacă, astăzi de neconceput.

Îmbinarea schemei bulevardiere, concentrată şi accesibilă, cu atmosfera locală, apelul la un limbaj variat, dar nu pitoresc, a reprezentat reţeta pieselor lui Sebastian – un teatru de succes, conceput pentru a face săli pline şi pentru a flata un public mediu. A apelat la formula bulevardieră fără să cadă nicioda-tă în farsă; a conceput happy end-uri nuanţate, dar nu a putut evita situaţiile neverosimile – păcatul natural al speciei. Schimbările inexplicabile ale per-sonajelor, răsturnările de situaţie fără motivare internă grevează chiar şi cele mai reuşite exemple.

Inspirată rămîne piesa de debut, Jocul de-a vacanţa (1938), operă în-delung lucrată, cu replici modificate pînă în ultima clipă, originală, purtînd marca distinctă a personalităţii autorului (amestec de melancolie şi umor tem-perat de inteligenţă).

Cea de a doua piesă, Ultima oră, scrisă aproape pe ascuns în condiţiile dificile ale războiului, încearcă reconstituirea – în actul I – a mediului fami-liar lui Sebastian, şi anume redacţia unui ziar; din păcate, totul se transformă apoi într-o piesă cu teză, excesiv de caricaturală. În fine, Steaua fără nume,


prezentată teatrului în 1944 sub un nume de împrumut din cauza legislaţiei antisemite în vigoare şi jucată cu succes pînă în preziua lui 23 august, se apropie prin subtilitate de Jocul de-a vacanţa, fără a scăpa însă în totalitate de „tabloul social” care, la Sebastian, reduce valoarea dramatică. Sebastian dramaturgul şi-a păstrat în permanenţă luciditatea. În momentele entuziaste de compunere a celei mai reuşite bucăţi, Jocul de-a vacanţa, el nota cu blaza-re: „… în fiecare an, 30 de oameni scriu, la Paris, la Viena şi la Londra, 30 de comedii cel puţin la fel de agreabile” (Jurnal, 22 septembrie 1936). Sunt cuvinte demne de reţinut: modestia excesivă nu i-a caracterizat niciodată pe dramaturgii români interbelici, dar aici avem a face cu o situaţie atipică.

Prima vocaţie a lui Sebastian a fost jurnalistica – ea l-a făcut cunoscut în lumea literară. Colaborarea la Cuvîntul lui Nae Ionescu, certificat de intrare pe piaţa intelectuală, l-a orientat pe tînărul brăilean spre mesajul politic şi cultural al profesorului. A slujit cu convingere Cuvîntul pînă cînd orientarea extremistă a publicaţiei l-a obligat să se depărteze. Anii petrecuţi acolo, sub privirea lui Nae Ionescu, l-au ajutat să-şi formeze un stil, i-au indus capacita-tea de a-şi exprima opiniile clar, tăios, în răspăr cu moda.

A practicat jurnalistica literară pînă în 1940. Spre deosebire de alţi co-mentatori ai literaturii contemporane, Sebastian şi-a fixat de la început prin-cipiul de a scrie, aparent, en amateur, glosînd pe marginea cărţilor care i-au plăcut, fără să emită sistematic judecăţi de critic literar. Consemnîndu-şi pre-ferinţele de lectură, a privit cărţile celorlalţi ca un scriitor.

Înaltul său „amatorism” se observă mai ales în comentarea scriitorilor străini. Toţi prozatorii tineri din deceniul patru au avut privirile aţintite asupra literaturii franceze (Proust, Gide, Claudel), însă autorul Accidentului a făcut-o cu inteligenţă superioară. Formularea preferinţelor sale ne uimeşte astăzi prin sagacitate. Cartea despre Corespondenţa lui Marcel Proust (1939), apărută la Fundaţii, pasiunea pentru Balzac şi Jules Renard, interesul arătat prozei engleze (Jane Austin), prezentarea entuziastă a lui Joyce publicului românesc fac din Sebastian unul dintre cei mai „europeni” intelectuali din Interbelic.

Marea scriere a acestui autor care a încercat concomitent proza, teatrul şi jurnalistica, rămîne Jurnalul său postum, scriere intimă, de o literaritate involuntară, compusă ca un fel de termometru interior al trăirilor unui intelec-tual, scriere transformată odată cu trecerea timpului în proză aproape literară.

Sub forma păstrată astăzi, Jurnalul lui Mihail Sebastian cuprinde însem-nări amănunţite dispuse pe 10 ani (1935-1944). Se pare că ar fi existat pagini de jurnal şi înainte de 1935, dar ele s-au pierdut. Sub actuala formă scrierea


se prezintă ca un volum compact alcătuit din două părţi diferite: existenţa zil-nică a unui intelectual bucureştean de succes (anii 1935-1940); şi modificarea bruscă a aceluiaşi intelectual într-un om marginalizat, terorizat, transformat în scribul conştiincios al nefericirilor evreieşti din timpul războiului, cronicar benevol al conflagraţiei mondiale (1941-1944). În ochii cititorului, cei doi devin două personalităţi complet diferite.

Textul apare sub forma unor blocuri narative distincte, cu întreruperi cronologice semnificative: lipsesc intervalele decembrie 1935-februarie 1936 (autorul pleacă pe neaşteptate la Paris, continuîndu-şi însemnările după reve-nirea în ţară); aprilie 1937-octombrie 1937 (o nouă plecare în Franţa, ocazie cu care autorul pierde manuscrisul romanului Accidentul); iunie - decembrie 1940 (deprimarea adîncă resimţită în urma prăbuşirii Franţei îl împiedică să mai noteze ceva); decembrie 1944-aprilie 1945 (ultimele sale luni de viaţă nu beneficiază de nici o însemnare, de parcă autorul ar fi avut o presimţire).

După fiecare pauză, tonalitatea consemnărilor se schimbă: observăm trecerea de la euforia fără griji a primelor pagini la întunecarea treptată a ori-zontului, pînă în partea a doua, în care realitatea pare privită „din subterană”.

În prima parte a „romanului” autobiografic, simpaticul erou-narator îşi detaliază aproape fiecare zi a existenţei, apărînd involuntar ca un răsfăţat al soartei. Ce-i drept, se plînge de lipsuri materiale, îşi reproşează deseori lenea, lipsa de voinţă, însă afirmaţiile sale vor fi contrazise de faptele concrete men-ţionate tot de el. În anii 1935-1940, Sebastian făcea figură de învingător. Îi apare aproape în fiecare an cîte o carte, care repurtează de obicei succese mai mari sau mai mici. Duce o intensă existenţă mondenă şi erotică (se iubeşte cu actriţe, cucereşte femei, se simte în atmosfera redacţiilor şi a teatrului ca peştele în apă). Îşi ia mereu vacanţe de cîteva zile, petrecute de preferinţă la Balcic, unde merge cu avionul, dar şi în diferite localităţi montane, mai ales după ce descoperă plăcerile schiului. Cum jurnalistica şi funcţia de redactor la Revista Fundaţiilor Regale nu-i ofereau suficiente resurse pentru asemenea stil de viaţă, ia bani de la evreii bogaţi, cu împrumut sau pur şi simplu, fără a-şi face mari probleme de conştiinţă. Prin garsoniera lui dintr-un bloc de pe Calea Victoriei se perindă diverse frumuseţi bucureştene. Fără slujbă obo-sitoare şi acaparantă, fără nevastă, fără copii, fără obligaţii familiale stricte, tînărul lion bucureştean duce mai degrabă o existenţă de erou balzacian aflat pe pantă ascendentă.

„…aptitudinile mele de a fi fericit sunt mari. Le-am verificat la Ghilcoş, unde, după primele zile de soare şi de lene, lecuisem totul: şi starea mea con-fuză de boală, şi resturile dureroase ale amorului cu Leni.


Hotărît, am fost fericit. Sunt mîndru de mine cînd mă uit în oglindă, aşa de tînăr, aşa de vizibil sănătos (poate prea vizibil). După-masă mă duc la fotograf. Să-mi rămînă măcar atîta” (30 august 1935).

„Astă-noapte, după ce am fost la Operă, deschiderea stagiunii, ne-am dus la „Zissu”. Maryse într-o delicioasă rochie albă, Gheorghe în frac, Mari-etta Sadova şi ea în rochie de seară, eu în smoching. Lume puţină, atmosferă excelentă, whisky, cocktail, ţigări. Am dansat mult. Maryse emoţionant de delicată, sensibilă, spunînd o seamă de lucruri care mă emoţionează prin sinceritate şi lipsă de ezitări. „Nu ştii cît te iubesc”. Şi am stupiditatea de a fi flatat de lucrul acesta” (26 octombrie 1935).

Aşa arată, surprins în două însemnări, anul 1935, aşa vor arăta şi anii următori. Variaţiile stărilor de spirit prin care trecea eroul se înscriau, toate, în regimul unei fericiri de fond, percepută instinctiv. Momentele de deprima-re (provocate de trecătoare jene financiare sau de rupturi amoroase) se şterg uşor.

„Duminică seara, singur acasă. Nu am pe nimeni să văd în tot oraşul acesta mare, n-am nimănui nimic de spus, nimic de aflat” (23 ianuarie 1938). „Mă sperie gîndul că vine primăvara, că a trecut deci încă un an şi eu n-am făcut nimic, nimic. Nici o carte, nici o iubire” (9 februarie 1938).

Cu înduioşătoare naivitate, eroul-narator îşi desenează precis harta aspi-raţiilor: munca intelectuală şi erosul. Pentru că, peste doar cîteva zile, lumea va arăta pentru el cu totul altfel:

„Din nou două zile la Predeal. O impresie de soare, de multă lumină, de mare copilărire – ceva care seamănă cu fericirea” (28 februarie 1938).

În naraţiunea lui Sebastian se configurează o lume romanescă dintre cele mai ciudate. Ingredientele romanului propriu-zis se grupează aici spontan: atmosfera citadină bucureşteană văzută de un observator inteligent, aflat la etajul şapte al unui bloc de pe Calea Victoriei; agitaţia lumii politice în jurna-le, redacţii, spectacole; vacanţe scurte sau mai lungi, unele neaşteptate, dar cu atît mai preţioase; peisaje marine şi montane; iubirile naratorului, multiple, unele concomitente, dorinţa de a rupe cu iubita, dificultatea de a o face; eter-nele probleme financiare rezolvate mereu prin improvizaţii mai mult sau mai puţin fericite. Dar, mai ales, bază a existenţei sale, drogul suprem reprezentat de muzica simfonică, audiţiile în cascadă, concertele la Ateneu şi la Radio, discurile, totul configurînd un protector spaţiu intim. Anii de cronică muzi-cală scrisă direct în franceză pentru L’Indépendance roumaine ni-l arată pe Sebastian deja transformat într-un cronicar profesionist.

Asupra eroului principal însuşi, autoscopia lui Sebastian e severă: îşi


reproşează inactivitatea, laşităţile, atitudinea dubioasă faţă de succesivele iu-bite, senzaţia că pierde inutil cea mai frumoasă parte a vieţii, că se ratează: „O lună stearpă, fără nimic, fără nimic. Şi n-am nici un chef. Cenuşă şi clei” (20 iulie 1935). „Mă abrutizez pe fiecare zi şi nu se pare că mai aştept nici un fel de salvare” (27 noiembrie 1935). „În afară de muzică nu mi se întîmplă nimic. O mulţime de incidente, dar fără nici un fapt. Nu sunt disperat: sunt amorţit şi încerc să fiu insensibil. Zilele trec – şi asta e totul” (13 decembrie 1936).

Într-un mod aproape ficţional îşi tratează autorul prietenii apropiaţi, per-soanele excepţionale întîlnite; găsim în Jurnal indivizi anodini, pasageri, că-rora li se schiţează o imagine rapidă; pe măsură ce eroii se află mai aproape de narator, ei capătă statut aparte, de „fiinţe de ficţiune”, personaje dintr-o na-raţiune despre care nu bănuiau că se scrie sub ochii lor. Nae Ionescu, Mircea Eliade, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Antoine Bibescu şi alţii, care au însemnat enorm în viaţa scriitorului, beneficiază de portrete complexe, unde simpatia sau iubirea povestitorului şterge asperităţile. Ne-am fi aşteptat ca, după epi-sodul Prefeţei la romanul său, relaţiile dintre Nae Ionescu şi învăţăcel să se fi rupt definitiv: nici vorbă! Sebastian se afla mereu pe urmele lui Nae, pîn-dindu-i prezenţa la cursuri, asistînd la prelegeri, în vacanţă, acasă la profesor, peste tot:

„Am fost la Nae Ionescu la Balcic, în zilele de Paşti. L-am vizitat. Ne-schimbat, etern Nae! Brusc, fără pregătire, fără tranziţie, mi-a povestit tot ce i-a spus lui Nicholson [un parlamentar englez] de l-a pus, se înţelege, în cur. Inimitabilul lui accent de modestie degajată! Cît e de copilăros, cît de mult vrea să epateze. […] Copilărirea asta a lui e unul dintre ultimele lucruri pen-tru care îmi este încă drag” (30 aprilie 1938).

La aflarea morţii profesorului, în 1940, se repede acasă la el, unde va plînge ore întregi cu sughiţuri, cum nu ar fi făcut nici pentru o rudă apropiată. Sub pana memorialistului Sebastian, Nae Ionescu apare în Jurnal cu numele lui adevărat, infinit mai veridic şi mai convingător decît sub masca profesoru-lui Ghiţă Blidaru din romanul De două mii de ani.

Cu Mircea Eliade, prietenul de care se simţea cel mai apropiat, cu care împărţise în tinereţe o iubită devenită apoi soţia lui Eliade, relaţia pare atît de strînsă, că nici un accident n-ar putea-o altera. După perioada Criterion şi după Cuvîntul, a simţit ca pe o suferinţă personală acută deriva politică de dreapta a prietenului său; ataşamentul i-a rămas însă neschimbat:

„Aproape două luni de cînd nu l-am mai văzut pe Mircea. Aproape zece zile de cînd nu ne-am mai telefonat”(13 ianuarie 1938);


Lucrurile revin însă repede la normal:„Duminică seara, masa la Mircea. Revăzut după atîta vreme e neschim-

bat. Îl priveam, îl ascultam, cu mare curiozitate. Gesturi pe care le uitasem, volubilitatea lui nervoasă – în totul simpatic, de treabă, cuceritor. Mi-e greu să nu-mi fie drag” (13 aprilie 1938).

Cu cîteva zile înainte de plecarea definitivă în străinătate, Eliade citea romanul Accidentul, abia apărut, şi îi făcea autorului observaţiile sale: pentru Sebastian era cel mai aşteptat şi mai temut verdict.

Nae Ionescu, Mircea Eliade, dar şi Camil Petrescu, Al. Rosetti sau An-toine Bibescu devin personaje complexe, în care pozitivul şi negativul se amestecă permanent luminîndu-se reciproc. Naratorul îi cunoaşte şi îi iubeşte prea mult pentru a nu le sonda cu înţelegere psihologia, pentru a nu le ierta orice derivă.

A doua parte a Jurnalului are cu totul altă tonalitate. Odată cu anul 1941, început cu rebeliunea legionară, continuat cu izbucnirea războiului, textul se schimbă dramatic, transformîndu-se în consemnarea atentă, dureroasă dar so-bră, a suferinţelor îndurate de evreii din Bucureşti. Locul mondenităţii lejere îl ia preocuparea de a scăpa cu viaţă din nebunia sîngeroasă ce cuprinsese Europa.

Fără să ştie, scriitorul român se angrenează în efortul celor cîţiva me-morialişti care au încercat să consemneze drama victimelor antisemitismului. Cel mai celebru dintre ei, profesorul german Victor Klemperer, vărul celebru-lui dirijor, a ţinut un extraordinar şi enorm jurnal al vieţii de zi cu zi pe care un intelectual evreu strălucit, mare romanist, fost profesor la universitate, a dus-o în Germania, la Dresda, pînă la sfîrşitul războiului. Jurnalul său se inti-tulează Voi depune mărturie pînă la capăt. Unica lui pretenţie – să noteze tot ceea ce vede, pentru ca nimic să nu se piardă. Fără a avea amploarea şi suflul cărţii lui Klemperer, Jurnalul lui Sebastian, în a doua parte a lui, şi-a asumat aceeaşi sarcină.

Romanul social şi bucureştean din prima parte devine acum roman do-cumentar: mersul războiului şi atmosfera închisă, în care povestitorul se află prizonier, ocupă aproape toate consemnările. Senzaţia de sufocare domină textul. Cînd cercul se strînge în jurul lui, memorialistul notează, cu disperare victorioasă, fiecare nouă etapă pe drumul lung al persecuţiei planificate; ob-servă mai ales micile şi marile mizerii iraţionale care, acumulate, pot duce un om la disperare (darea afară din slujbă, interdicţia de publicare, confiscarea aparatelor de radio, munca obligatorie la zăpadă, raţiile de alimente mai mici


pentru evrei, evacuarea din case, confiscările abuzive de lenjerie, dar mai ales zvonurile de arestare şi de trimitere a tuturor evreilor în Transnistria).

În această lume aflată în stare de asediu, Sebastian încearcă să reziste urmărind atent mersul luptelor pe diferite fronturi; Jurnalul se transformă într-un „jurnal de campanie”. Consemnează cu inima sfărîmată victoriile ini-ţiale ale armatei germane, dar mai ales înfrîngerile suferite după Stalingrad: fostul soldat în armata română e îndurerat de pierderile noastre pe frontul so-vietic, însă aşteaptă plin de speranţă venirea Armatei roşii. Complicată rămîne şi relaţia lui cu evreii din Bucureşti, cu lumea intelectuală evreiască: dincolo de familie şi de cîţiva prieteni, nu se simte legat de nimeni dintre cei cu care e obligat de împrejurări să-şi împartă soarta (se verifică şi la memorialis-tul nostru reacţia profesorului german Victor Klemperer în legătură cu evreii tovarăşi de suferinţă, pe care Klemperer de fapt îi dispreţuia). Aristocraţia comunităţii evreieşti din Capitală, în care Sebastian pătrunsese prin strălucire intelectuală, nu rămînea mai puţin aristocraţie, indiferent de circumstanţe! Iar refugiile scriitorului la moşia de la Corcova a prinţului Antoine Bibescu, loc magic şi protector, unde era ferit de toate relele, loc unde a putut chiar scrie piesa Steaua fără nume, nu erau nici ele la îndemîna oricui.

În acest Jurnal, ori de cîte ori nu se supraveghează, Sebastian transfor-mă consemnarea jurnalieră în proză adevărată, în pagină de roman, oricînd lizibilă ca pură literatură. Iată rebeliunea legionară din ianuarie 1941:

„E aproape 12 noaptea. Din cînd în cînd aud sub ferestrele mele gru-puri de legionari trecînd spre Ateneu sau spre Finanţe şi cîntînd în cor. Ora-şul pare totuşi foarte liniştit. Prin radio, un comunicat al Prezidenţiei invită pe toată lumea ca după ora 10 să nu iasă din casă.

Termin astă seară Fabulele lui La Fontaine – citite cu delicii de cîtva timp. Fabula finală, cu invitaţia ei la singurătate, e o concluzie pentru tot.

Cette leçon sera la fin de ces ouvragesPuisse-t-elle être utile aux siècles à venir.Singur. Telefonul întrerupt de azi la prînz. Cu neputinţă să ştiu ce se pe-

trece acasă, în Antim. Aş vrea să-i pot spune Mamei un cuvînt. Aş vrea s-o aud vorbind. Mă gîndesc prin ce clipe de spaimă trec ei acolo. Îmi pare rău că n-am avut destulă hotărîre azi-dimineaţă – cînd se mai putea – să alerg pînă la ei şi să să rămîn acolo. Îmi promit ca mîine – daca va mai fi un „mîine” – să mă duc neapărat la ei. Orice va fi, să fim împreună” (21 ianuarie 1941).

Şi iată o mică pauză în teroarea războiului:„Ultima mea plimbare la Corcova, în ajunul plecării, prin vie şi pădure,


singur spre seară, a fost poate cel mai turburător ceas pe care l-am petrecut acolo. Simţeam fiorul toamnei venind de departe, prin iarbă şi copaci, pînă la mine, prin mine. Era o dureroasă melancolie fără nume, pe care niciodată, nicăieri n-am simţit-o, pentru că niciodată, nicăieri n-am privit – ca acolo – în faţă imaginea toamnei” (17 septembrie 1943).

Răsturnarea de la 23 august 1944 l-a umplut de un entuziasm compara-bil doar cu nefericirea pe care o resimţea în acelaşi timp, la Lisabona, priete-nul său Mircea Eliade, nefericire consemnată în Jurnalul portughez. Dar sta-rea de graţie nu va dura mult; Sebastian notează începutul teroarei sovietice (cu jenă, cu reţinere, apoi cu uimire şi amărăciune), înregistrînd schimbarea extraordinar de rapid. Poate că încetarea bruscă a însemnărilor, începînd cu ianuarie 1945, să se fi datorat şi realităţilor din jur, tot mai copleşitoare de la zi la zi, şi pe care memorialistului îi venea greu să le consemneze în acelaşi caiet unde văzuse intrarea ruşilor în Bucureşti ca pe o eliberare.

Trezirea intelectualului care detestase în egală măsură fascismul şi co-munismul s-a produs aproape instantaneu. Puţinele notaţii cuprinse între au-gust şi decembrie 1944 rămîn elocvente în eternitate. După ce „năvala lui Graur şi a bandei lui” în redacţia ziarului România liberă îl edificase pe Se-bastian asupra stilului comunist în materie de cultură şi îl gonise din redacţie, reuniunile scriitorilor evrei pro-comunişti îl oripilează:

„Am asistat dezarmat la constituirea „sindicatului scriitorilor evrei” cu Benador, Călugăru şi Dorian în frunte. Figuri necunoscute, nume inexis-tente – un amestec de rataj disperat, de mediocritate care răbufneşte, vechi ambiţii, vechi mizerii, toate reînviate cu obrăznicie, cu ostentaţie. Nu-mi iert laşitatea de a nu le fi strigat în faţă tot ce meritau” (1 septembrie 1944).

Accidentul din aprilie 1945 a pus capăt prematur unei existenţe despre a cărei continuare putem face doar presupuneri. Pare însă în afară de discuţie că spiritul înalt al lui Mihail Sebastian n-ar fi urmat în nici un caz, sub comu-nişti, traiectoria unor Baranga, Breslaşu ori Călugăru. Prieten cu Pătrăşcanu şi Bellu Zilber, ar fi terminat probabil în închisoare.

Scurta dar intensa carieră literară a lui Mihail Sebastian s-a desfăşurat sub semnul accidentului, al „accidentelor” care i-au punctat întreaga viaţă – suprimarea Cuvîntului în 1934, despărţirea de Criterion, nefericita prefaţă a lui Nae Ionescu, ruperea zgomotoasă a relaţiilor cu lumea literară conformistă prin pamfletul Cum am devenit huligan, pierderea manuscrisului romanului Accidentul şi dificila lui reconstituire, accidentul de circulaţie final şi stupid. I-a fost scris să termine sub roţile unui camion sovietic. „Cîte lucruri nu mi-a


stricat nenorocul meu” scria, premonitor, memorialistul în primele pagini ale Jurnalului, în aprilie 1935. Avea dreptate, însă nimeni nu putea prevedea – nici măcar el însuşi – marele „accident” al scriitorului Sebastian.

Din tot ceea ce el a scris, din miile de pagini variate făcute să capteze publicul, va rămîne probabil doar accidentalul şi neprevăzutul său Jurnal, operă tardivă şi postumă, scriere căreia autorul însuşi nu-i acordase prea mare atenţie, dar care se va transforma în scrierea de referinţă a acestui prozator, dramaturg şi jurnalist, într-un text destinat să înfrunte cu adevărat timpul.


două opinii despre o carte

Radu Sergiu Ruba – O vară ce nu mai apune, Editura Humanitas, 2014

RĂZVAN VONCU

AUTOBIOGRAFICUL SEMNIFICATIV

Cea mai recentă apariţie editorială semnată Radu Sergiu Ruba, şi anume, romanul autobiografic O vară ce nu mai apune, merită cu siguranţă atenţia criticii literare, atât datorită calităţilor sale intrinseci, cât şi implicaţiilor asupra profilului literar al autorului şi, de ce nu?, asupra ierarhiilor prozei actuale (prea adesea influenţate de publicitate şi prea puţin atente la realitatea textelor).

Radu Sergiu Ruba face parte din micul cerc al scriitorilor care, la jumă-tatea deceniului al nouălea, au migrat de la Cenaclul Junimea, condus de Ovid S. Crohmălniceanu, la Universitas, unde oficia Mircea Martin. „Transferul” are de-a face nu numai cu schimbările din interiorul Junimii (unde Florin Ma-nolescu îi lua locul, tot mai des, lui Ovid S. Crohmălniceanu, iar formulele narative se deschideau şi către alte modalităţi, nu doar către textualism), ci şi cu epuizarea mizei iniţiale a prozei optzeciste, după debuturile eclatante ale unora dintre reprezentanţii săi. Apăruse un nou nucleu de scriitori – în care Radu Sergiu Ruba însuşi ocupa, cu toată amenitatea personalităţii sale, o poziţie de autoritate –, pentru care genul scurt, fragmentarismul şi metapo-vestirea nu mai reprezentau un punct terminus, ci, eventual, mijloacele unui nou fel de structurare a epicului.

Unii dintre aceşti prozatori – de la Răzvan Petrescu la Ion Manolescu şi de la Daniel Bănulescu la Cătălin Ţârlea – au avut, după 1990, un succes de critică mai mult sau mai puţin însemnat, dobândind o anumită notorie-

tate. Radu Sergiu Ruba, în pofida aprecierii unanime de care s-a bucurat pe tot parcursul carierei sale, ca şi a unei activităţi literare (de poet, prozator şi traducător) substanţiale, continuă să fie cunoscut, din păcate, în afara cercu-lui restrâns al literaţilor autentici, mai mult pentru activitatea sa civică. E o nedreptate pe care bănuiesc că intelectualul fin care este Radu Sergiu Ruba a resimţit-o uneori, chiar dacă a privit-o, poate, cu detaşare.

Cred că, odată cu O vară ce nu mai apune, a sosit momentul să citim altfel literatura acestui autor. Să o vedem, în primul rând, în originalitatea ei, desprinzând-o de clişeul borgesian (cu care Ruba nu are în comun decât ac-cidentul disfuncţionalităţii vizuale) şi, mai ales, integrând-o în transformarea postmodernă a poeziei şi prozei româneşti din ultimele decenii.

Mai întâi, de ce roman autobiografic şi nu autobiografie sau memorii? Autorul, născut în 1954, ar fi întru totul îndrituit să îşi scrie memoriile.

Trăim, în fond, în epoca în care tele-demoazele de 30 de ani îşi publică me-moriile, cu deplină nonşalanţă, convinse că viaţa lor „e un roman”. Un scriitor sexagenar, cu o viaţă literară şi socială defel banală, care a trecut prin marea zguduire produsă de prăbuşirea comunismului (cu corolarul ei literar: dispa-riţia cenzurii), ar avea suficientă materie pentru a aborda genul memorialistic. Şi, la acest capitol, al materiei, O vară ce nu mai apune poate fi considerat (şi) un text memorialistic, care reconstituie cu suficientă precizie anumite întâm-plări din biografia scriitorului Radu Sergiu Ruba.

Însă această materie din care se alcătuieşte palierul autobiografic al tex-tului este exploatată în direcţia potenţialului ei epic (şi chiar pur ficţional), nu în cea a examenului moral ori ca suport pentru auto-encomion. Nici din punct de vedere structural, O vară ce nu mai apune nu respectă regula cronologică a memorialului: aceeaşi materie autobiografică este prelucrată aici la modul romanesc, în decupaje epice şi temporale ce ascultă de logica internă a po-vestirii, nu de imperativul respectării cronologiei vieţii lui Radu Sergiu Ruba.

Nici de auto-ficţiune nu e vorba, nici măcar în înţelesul abuziv pe care i l-au dat, la noi, tinerii prozatori. Fluxul narativ, deşi alcătuit în exclusivitate din amintirile celui care scrie, nu este focalizat pe întâmplările unei copilării secţionate în două de episodul pierderii vederii, ci este constituit din 1) per-sonajele copilăriei şi adolescenţei, 2) intersectarea existenţelor lor cu fluxul istoriei, 3) mediul multicultural din câmpia Sătmarului, în care se naşte şi creşte naratorul-personaj, şi 4) dialogul ulterior al tuturor acestor experienţe cu conştiinţa celui care a devenit Radu Sergiu Ruba. Textul este un adevărat aliaj, în care scriitorul a „topit” aceşti compuşi, scoţându-l din canoanele unui gen fără a-l introduce în altul.


În special personajele sunt formidabile, mai mult chiar decât istoria şi geografia care se întreţes în naraţiune. Construindu-le la modul romanesc şi behaviorist, prin ceea ce fac (în pagina sa) şi spun, prozatorul le dă o teribilă concreteţe. Ele sunt, în mod evident, produsul autorului, al modului în care ochiul memoriei sale surprinde în fiinţa lor ceea ce este excepţional, şi mai ales al talentului său de povestitor. Banalul devine semnificativ prin povestire.

Străbunica Floare, de pildă, plecată în America la începutul secolului XX şi regăsită de strănepot în registrul electronic al emigranţilor, ţinut de autorităţile de pe Ellis Island, este uluitoare în simplitatea ei: o Fefeleagă pe dos, a cărei formă de acceptare a destinului este tocmai luarea lui în răspăr, reuşita împotriva oricărei raţiuni în afara raţiunii supreme de a nu se lăsa învinsă. Scena regăsirii ei cu soţul George, la Chicago, este antologică. La fel, bătrânul Weisz, evreu de limbă maghiară, supravieţuitor al Holocaustului, cu ai cărui copii din cea de-a doua căsătorie prozatorul se joacă. Ori Erica, o „iubire” din copilărie, pe care naratorul – după un cast sărut pe care i-l dăduse pe când avea nouă ani – o reîntâlneşte, când deja devenise Radu Sergiu Ruba, în ultimii ani ai regimului comunist, într-o împrejurare cenuşie, care se trans-formă, apoi, într-o compensatorie explozie erotică. Toate aceste personaje, fiecare purtând cu sine o istorie, pătrund în textul prozatorului şi devin agenţii purtători ai unor sensuri, mai clare sau mai obscure, ale destinului său. Un destin pe care Ruba şi l-a construit, tot aşa cum a construit şi textul.

O vară care nu mai apune este, prin urmare, o carte cu şi despre memo-rie, dar nu este memorialistică.

Într-un anume sens, se poate spune că, păstrând proporţiile, ea are, în opera lui Radu Sergiu Ruba, funcţia pe care o are A trăi pentru a-ţi povesti viaţa în cea a lui Garcìa Márquez. Naraţiunea autobiografică reconstruieşte, din perspectivă referenţială, de această dată, opera de ficţiune, o iluminează (subsecvent, o şi obscurizează, pe ici, pe colo) şi o justifică.

Dar, dincolo de asta, este o carte care se citeşte cu o plăcere subtilă, pentru că autorul reuşeşte să strecoare, pe nesimţite, în text acea ultimă irizare de lumină pe care copilul Radu o va fi văzut la 11 ani, la mare, vara, înainte de a-şi pierde definitiv vederea. Ea, această lumină – despre care naratorul ne spune că este lumina sub care văd lumea cei ce-şi pierd vederea –, înveleşte şi unifică o mulţime de naraţiuni, altminteri, de o năucitoare diversitate. De la epopeea tragică, de mare demnitate, a luptătorului anticomunist Vasile Bli-daru, a anilor în care Securitatea îi vâna pe rezistenţii din munţi, şi până la metehnele foştilor activişti de partid din lumea rurală (din rândul cărora făcea parte şi tatăl naratorului), cititorul este purtat printr-o autentică istorie orală a lumii româneşti, nu doar din perioada comunistă, ci şi de mai înainte.

D O U Ă O P I N I I D E S P R E O C A RT E 21

Am amintit deja de fasciculul de dramatică istorie românească din Ar-deal, reprezentat de emigraţia în America la începutul secolului trecut. Dar şi Marea Unire, crâmpeie de interbelic, ca să nu mai vorbesc de ocupaţia hort-hystă a Ardealului de Nord (regiunea Sătmarului natal va nimeri, în 1940, sub cizma maghiară) sau de Holocaust: toate acestea trec prin faţa ochilor noştri, în paginile lui Radu Sergiu Ruba. Prozatorul, însă, nu evocă şi nici nu face istoriografie sub acoperire – cum proceda, în deceniul al optulea, Marin Preda în Delirul –, ci pune în pagină o reţea de personaje şi întâmplări, care depun mărturie, simultan, despre om şi despre istoria prin care acesta a trecut.

Romanul autobiografic se transformă, pe această cale, într-un caleido-scop: unul regizat şi dirijat de autor, care desfăşoară înaintea ochilor noştri şiruri de întîmplări şi personaje, toate, scăldate în acea „lumină aurie”, pe care o va fi văzut naratorul înainte de a-şi fi pierdut vederea. Epicul propriu-zis se întreţese cu discursul reflexiv al naratorului, caleidoscopul devenind, încet-încet, o oglindă a sinelui. Suntem ceea ce ne amintim despre noi înşine, spune cel care vede, astăzi, doar prin intermediul memoriei.

Fireşte, chiar dacă Radu Sergiu Ruba este un scriitor discret, care nu a făcut niciodată paradă de condiţia sau de calităţile sale, O vară ce nu mai apune este o carte – dureroasă, în pofida frumuseţii discursului – despre cum a metabolizat autorul experienţa fundamentală a pierderii vederii. Iar răspun-sul este simplu şi firesc: prin intermediul celei de-a doua vederi, pe care i-au dat-o cultura, scrisul şi capacitatea de a gestiona memoria lumii de dinaintea dispariţiei unui simţ esenţial. Nu ignor nicidecum natura pozitivă şi caracterul puternic, care i-au permis lui Radu Sergiu Ruba să treacă peste neajunsuri, ca şi peste prejudecăţile unei societăţi româneşti încă victimă a multor prejude-căţi. Totuşi, accesul la spirit, înainte de toate, i-a oferit – cu eforturi pe care le putem doar deduce, din anumite aluzii prezente în text – posibilitatea de surmonta dificultăţile şi de se realiza fără rest. Romanul său nu proclamă o victorie, însă ne face martorii devenirii unui om armonios, pe care dificultăţile nu l-au dezechilibrat şi nici nu l-au alterat.

O carte ataşantă, care se citeşte cu pasiune şi folos, scrisă de un autor complex, cu multe „straturi”, pe care trebuie să ai răbdarea de a-l degusta, dar care te răsplăteşte pe deplin, dacă o faci. Dacă, la începutul anilor ’90, unii dintre colegii de la Cenaclul Universitas propuneau formula romanescă a realismului semnificativ, Radu Sergiu Ruba reuşeşte, în acest volum, să evi-denţieze resursele autobiograficului semnificativ.

Şi, last but not least, să ne atenţioneze că mai există scriitori de primă mână şi în afara luminilor rampei.


DANIEL CRISTEA-ENACHE

LUMINĂ PESTE TOT

O carte de o originalitate marcată, fără a fi „căutată” şi ostentativă, dă Radu Sergiu Ruba în O vară ce nu mai apune, o mărturie autobiografică scrisă cu cerneala literară a autoficţiunii, dar cu exigenţa faptelor documentate pe un cât mai întins interval temporal. E cartea unui orb care a văzut lumea din jur până la unsprezece ani şi care caută să o (re)constituie, în „amurgul generaţiei noastre”, când a devenit sexagenar. Dacă scriitura este particulară, asociind impredictibil elementul intelectual cu cel senzorial (ceea ce face, în principiu, ca referentul să conteze mai puţin), nu-i mai puţin adevărat că talentul epic al autorului scoate din această „lume” o materie de roman istoric, social, psiho-moral, cu ancora pusă într-un spaţiu rural şi multietnic din câmpia „netedă ca tabla mesei”.

Din Pişcari, „pornită întins”, „pusta nu se oprea decât în Poarta cea Mare a Vienei”; iar spaţiul acesta cu români şi maghiari, şvabi şi evrei ajunşi, după al doilea război mondial, sub comanda unică a Partidului, are în urmă o istorie de războaie şi jafuri, răscoale, colonizări şi recolonizări, haiducii eroice şi tră-dări politice pe care Ruba o rescrie atent şi suculent. Autorul este deopotrivă protagonist al cărţii şi depozitar al istoriilor şi mărturiilor celor mai vârstnici, pe care i-a „iscodit” din tinereţe până la a-l scoate din sărite pe propriul tată, pedagogul de internat devenit Preşedinte al Sfatului, fire acomodantă şi pru-dentă în anii democraţiei populare, ce trebuia apărată împotriva duşmanilor poporului.

Adevărul familial este întrepătruns cu cel istoric nu numai pentru că ramurile familiei moştenite au, printr-unii dintre componenţii lor, traiectorii biografice spectaculoase (plecarea „la America” şi revenirea de acolo); ci şi pentru că, din instinct de adevărat romancier, Ruba suprapune fericit istoria aşa zicând „mică”, personală şi comunitară, cu Istoria mare în care se cuprind vieţile tuturor. Ca la Marta Petreu în Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, Răteştii şi Pişcarii din ţinutul Sătmarului devin centrul lumii pentru că aici se parcurg experienţele copilului înainte de a orbi şi de aici vor pleca, dese şi lungi ca nişte raze, proiecţiile sale istorico-familiale. Nu cred că detalierea şi reparcurgerea meticuloasă a unor istorii au a face cu lipsa vederii, ci cu însu-

şirile literare; însă Ruba face din propriul handicap un test de rezistenţă, insis-tând asupra lui, punându-l şi repunându-l în discuţie, analizându-l fără mena-jamente, înfăţişându-se, ca personaj, cu o obiectivitate neobişnuită. Scriitorul ce ia în posesie realitatea pe care nu o vede se vede pe sine însuşi din afară.

De aici cele două registre ale cărţii, la fel de interesante ambele: unul al percepţiilor hibridizate, cu „centrul vizual din adâncul meu” şi „pseudore-tina” pe care „se încheagă prompt o imagine schematică şi ceţoasă a masei materiale ivite în cale”; altul al reconstituirilor şi configurărilor epice, în care secvenţele şi portretele au, nu se ştie cum, o mare claritate. Într-o direcţie pa-ginile ori fragmente din ele devin luminoase în nuanţele şi cu tehnicile impre-sioniştilor; în cealaltă, ele sunt realiste, conturate, tridimensionale ca într-un roman. Uneori, registrele sunt utilizate nu alternativ, ci concomitent, printr-un joc subtil de perspectivă, în care nu mai putem distinge între privirea „exte-rioară”, care conturează personajul sau obiectul, şi cea interioară, care şi le reprezintă: „Foarte intens mi se luminează şi acum imaginea moşului Ştefan: bărbat înalt, subţire, drept ca o linie, călcând uşor, dar sigur şi fără grabă, ca un minutar de cadran solar. Fiii lui şi nepoţii nu-i semănăm, am ieşit mai scunzi, mai îndesaţi, nu avem nimic din ţinuta lui aeriană. Nu-i cunosc nici o boală, nici o slăbiciune: nu fuma, bea numai vin, rar pălincă, nu făcuse pasiune prea mare nici pentru cai. Îmi povestea că unii oameni din sat, chiar ameninţaţi de grea strâmtorare, şovăiau să-i vândă pentru că prea şi-i aduseseră lângă suflet. În schimb, el îi vânduse ori de câte ori găsise cu cale să o facă. La scurtă vre-me după ce se întorsese din primul război, de la Vladimir-Volînski din Galiţia, tatăl lui, cu numele tot de Ştefan Ruba, îl luase şi-l dusese cu căruţa, alături de alte zeci de oameni, până la Alba Iulia. - Atâta Românie câtă am văzut acolo, mă tem că n-oi mai vedea niciodată, îmi mărturisea moşu’, tulburat până la lacrimi când îşi amintea de neaua ce căzuse atunci din cer asupra mulţimii, ca o binecuvântare din noaptea Sfântului Andrei.” (pp. 96-97).

Lumina amintirii şi a reprezentării bate peste tot, autorul prozei autobio-grafice scotocind după detalii şi grupându-le nu în serii asociative, „poetice”, ci în suite evenimenţiale, epice, cu momente de suspense bine dozat şi cu încheieri în care realitatea, cum se spune, întrece ficţiunea. Istoria evreului Weisz şi a familiei sale deportate pe vremea Serenissimei sale alteţe, regentul Regatului Ungar, Horthy Miklós, deşi documentele invalidului de război au sigiliul Împăratului Carol de Habsburg şi semnătura Prim-ministrului Tisza al Ungariei şi atestă că el a fost „rănit la datorie pentru dubla monarhie” pe fron-tul rusesc - este pe cât de impresionantă, pe atât de bine desfăşurată, în pagini


cvasi-cinematografice. La fel, istoria tinerei neveste din ţinutul de câmpie al Sătmarului care ajunge în America pe urmele soţului ei ar putea fi turnată într-un film, cu tot cu culoarea locală şi pitorescul întâlnirii lumilor: cea a Europei vechi, de la margine de Imperiu, şi cea Nouă.

Autorul a sesizat potenţialul deopotrivă epic şi filmic al acestor suite evenimenţiale, pe care le derulează cu pricepere şi acurateţe, fără a le încărca inutil cu detalii irelevante şi fără a le „sparge” prin digresiuni sau analize psi-hologice. Pe treapta a doua a istoriilor trăite de Mama Floare sunt modalităţile în care copilul şi le reprezintă. Unele imagini „de neînţeles” vor fi descifrate la ani buni de către ascultătorul poveştilor; care-i par iniţial fantastice. Pentru tânăra ţărancă, precum pentru ţăranul lui Preda ce nu putea crede în existenţa unui animal ca girafa, „moara de făcut bani la mână” este un element real ce vine şi revine în amintirea şi poveştile ei. După mult timp şi după o operaţiune trudnică de echivalare, ascultătorul şi depozitarul poveştilor de peste apa cea mare reface cadrul iniţial al scenei căreia limbajul rural al Floarei îi dădea un colorit fantastic. Dacă irişu’ este irlandezul, iar basu’ e boss, şeful, „moara de făcut bani la mână” e ruleta la care viitoarea Mama Floare a jucat şi a câştigat fără a înţelege nimic din ce i se întâmpla. Scena, reamintită şi repovestită de biata femeie, este impregnată de limbajul ei regional şi de reprezentările unei ţărănci din Sătmar înaintea primului război mondial, reţinute şi conservate ca atare de rafinatul prozator: „Alte imagini de neînţeles, pentru că mă munceau din greu, le-am ţinut minte şi le-am descifrat după mulţi ani. Aşa a fost cu ceea ce ea numea «moara de făcut bani la mână». Domnul Bailey şi prietenii lui chefuiau uneori până după miezul nopţii şi se jucau la o maşinărie pe care o făceau să se-nvârtă şi care se uita la om cu un ochi roşu şi cu unul negru, din nou unul roşu şi altul negru. Puneau o batjocură de ban, nu rotuţe de dolari adevăraţi, pe una din holbăturile alea. Cum Floare îi tot servea cu câte ceva şi tot debarasa, Bailey a oprit-o şi a convins-o să pună şi ea un cercuşor cât gura de pahar pe unul din ochii morii. Apoi, i-au cerut să învârtă cu mâna comédia. S-au auzit nişte huruituri, nişte pocnituri şi un zornăit fără sfârşit: moara s-a stricat pesemne, pentru că toţi dolarii au curs afară, iar domnii s-au apucat a râde şi a bate-n palme. Ba cu toţii, vreo patru, au scos bani din portofele şi i-au dat basului ca să-l despăgubească de prostia femeii care-i prăpădise moara. - Flory, tăţi îs ai tăi! o zîs atunci basu’. - Io n-am vrut a strica nimic, domnule, s-a pus Floare pe plâns cu lacrimi grele, nici un rău n-am vrut a face! - Nu-i nici un bai, o grăit irişu’ cela de Bailey, pune-ţi-i pe tăţi în şorţ şi du-te la tine!” (p. 113).

D O U Ă O P I N I I D E S P R E O C A RT E 25

Cu O vară ce nu mai apune Radu Sergiu Ruba satisface exigenţele cri-ticii literare (la rândul ei iscoditoare şi scotocitoare) şi oferă cititorului „obiş-nuit” ceva ce acesta nu primeşte prea des în ultima vreme: lectura din plăcere a unei cărţi.


interviu

RADU SERGIU RUBA: „SUNT ÎNTRU TOATE NORMAL, DECI, FIRESC”

Dragă Radu Sergiu Ruba, renumele tău de scriitor premerge cu mult, în ce mă priveşte, pura noastră cunoştinţă. Încerc să folo-sesc cuvinte simple, potolite, însă mă gândesc că, poate, având în faţă un coleric împlinit profesional „fără rest”, mai corect ar fi să spunem „prestigiu” în loc de „renume” când ne referim la statutul tău de scriitor. Prestigiu vrea să zică, fără echivocul laşităţii noastre interogative, excelen-ţă, o excelenţă a scrisului, în poezie, proză, eseu, traduceri, jurnalism. Cam în tot ce faci ca persoană publică, adică. Am citit zilele astea, pot spune că pe nerăsuflate, dar să nu exagerăm, patru dintre cărţile tale – două romane (Demonul confesiunii, ediţia a II-a, Limes, 2009, şi O vară ce nu mai apune, Humanitas, 2014), o antologie de poeme (Traversarea, TipoMoldova, 2012) şi un volum de microeseuri scris împreună cu Nicoleta Ruba (O mie de ani în o sută una enigme, Limes, 2015). Te-am citit/recitit, dragul meu Rubobostes, iar impresia, să n-avem vorbe, aceasta ar fi: excelenţă a scrisului indiferent de genul abordat. La atare ispravă concură, mi se pare, pe lângă talentul cu caru, cărturăria trasă în toţi porii printr-o inteligenţă vie, sclipitoare, hai să zic chiar orbitoare dacă nu te superi, instinctul limbii şcolit de fraged copil în condiţii evocate memorabil în romanul O vară... (supus radiografierii critice în acest număr al VR). Aş propune să deschidem discuţia noastră de la rădă-cină, cu deja pomenitul instinct al limbii. Al limbii şi al limbuţiei – ca să ne ocupăm pe urmă, mai temeinic, de scris...

Binezis „orbitoare”, orice o fi. Vezi tu, eu am avantajul şi teribilul ghi-nion de a se putea face foarte uşor mit din mine, ceva de genul: el, dacă nu vede, toate le face altfel, cum de reuşeşte să le facă, formidabil, îţi dai seama, soro? Eu una n-aş putea, să mă ferească Cel de Sus!... Ce memorie de elefant are! Ştie cât a fost scorul şi acum 50 de ani!... Asta cu elefantul îmi place cel mai mult, e văzut ca un templu al ţinerii de minte, neatestat de vreo ispravă în materie, dar e un animal simpatic cu trompa aia a lui şi merită creditat. Sau mai există o variantă: foarte uşor crede lumea că sunt un soi de legumă sau vreo maimuţă, acolo. Când călătoream mai mult cu trenul, mi se întâmpla să fiu abordat: „Da’ mata, taică, ai umblat vreodată la şcoală?” O voce din asta

din mulţime m-a investigat undeva, între Ploieşti şi Buzău: „Băiatu’, ştii ce-i aia fasole, nu?” I-am spus că nu şi l-am nenorocit. El spera că ştiu. Dar aşa, conversaţia s-a blocat dintr-odată. Nu ştiam de fasole, iar el nu mai putea să continue povestea, îi mâncasem personajul. Aşa şi tu: m-ai pavoazat cu toate auriturile, atât de orbitor, că-mi vine să strâng din pleoape în banca mea şi să te ascult explicându-mi ca la clasa 0 ce e aia fasolea. Dar să nu te superi! Istoria cu limbuţia vreau să o discutăm mai încolo.

Cum scrii ? Cum e cu limba, cum e cu cărţile domnului Weisz, cu româ-na-maghiara-germana-ţigăneasca din creuzetul lingvistic al Răteştilor copi-lăriei ?

Ungureasca am absorbit-o din aer, cuvintele acestui grai au sărit pe mine ca puricii pe căţel, la joacă între alţi copii. Germana am ratat-o fiindcă pri-etenii mei erau de fapt şvabi maghiarizaţi, pe ţigăneşte n-am izbutit s-o rup pentru că şi ei vorbeau tot ungureşte. Evreieşte n-am auzit vorbindu-se în copilărie niciodată, dar m-a intrigat scrisul ciudat din cărţile domnului Weisz, tatăl celui mai bun prieten al meu de atunci. Poezia am scris-o multă vreme în minte ca în temniţele comuniste. O compuneam şi o recitam pe dinafară la cenacluri. Acum o citesc în braille, fiindcă scriu mai rar poezie. Mai demult însă, nu-mi umblau decât versuri prin cap, se învârteau în cerc şi, apăsând pe buton, puteam să le slobod oricând şi oriunde. Ţin minte că era la mine nemu-ritorul prieten, poetul Cristian Popescu, locuiam de altfel aproape. Aştepta să termin de bătut la maşină un poem lung. A sunat telefonul, ăla imobil, autori-tar, care te făcea să te ridici şi să te duci la el. M-am ridicat, am vorbit, m-am întors la loc şi mi-am continuat dactilografiatul de unde-l lăsasem. Popescu a lansat un hohot de râs fabulos, în stilul lui inconfundabil. „Mă, Radule, mă”, făcea, „ha-ha-ha!” Nu mă prea dumiream de ce, mie mi se părea că aşa e normal. Acum, poezia pe care o scriu mai rar, dar am pe undeva senzaţia că ea nu m-a abandonat, chiar dacă eu am mai uitat-o, o compun tot în cap, o înregistrez îndată pe reportofoanele mele care mai de care mai mici şi mai electronice, după care o transcriu. Cu proza, cu romanul, e altceva. Acumu-lez, acumulez până când se coace subiectul, intriga, până mi se arată culorile locale, personajele, până când se apucă ele să-mi vorbească. După care încep să trag. Demonul confesiunii l-am scris în ciornă în vreo opt luni, fără să-l închei. Apoi, după patru ani, l-am reluat de la start şi l-am lichidat, cu stilizare cu tot, în trei luni. Nu făceam însă altceva, dormitam pe la serviciu, veneam acasă şi scriam cu program, de pe la şapte seara până la trei noaptea. Am refuzat o plecare în străinătate, ţin minte totuşi că nu am putut contramanda


altă deplasare la Atena la o conferinţă europeană şi mă simţeam nenorocit. Fericit am devenit după ce mi-a fost citită cartea. Ştii cine e cel dintâi care a validat-o încurajator pentru mine? Vezi că nu ştii!... Păi, fu de-a dreptul Dom’ Nae Prelipceanu! A citit-o în manuscris şi mi-a zis la telefon: „Ăsta-i cu ade-vărat roman, dom’le, roman în toată puterea!” Dar cu O vară ce nu mai apu-ne, deşi intensitatea preocupării a fost similară, treburile au mers mai tihnit. Am scris câte puţin pe zi, nu în fiecare, dar susţinut, între ianuarie 2013 şi iunie 2014, după cum menţionez în finalul cărţii. O aveam totuşi de multă vreme în mine. Sunt secvenţe trăite cu o jumătate de secol înainte de a le pune pe… să zic hârtie? Chiar mai mult. La scurt timp după ce am terminat-o, am citit Autobiografia lui Mark Twain si m-am consolat: el avea 71 de ani când scria despre ce i se întâmplase pe la 10-11, acolo, la el, ah, pe Mississippi. În privinţa tehnicilor şi a instrumentelor mele de scriere, sunt multe de spus. De fapt, când am pornit a scrie la O vară ce nu mai apune, m-am gândit să dau mărturie despre toate meşteşugurile mele de a pune textul pe un suport. E o epopee la mijloc. Nu stau acum să povestesc decât că, fără nicio îndo-ială, Demonul confesiunii este primul roman din literatura română redactat la computer cu ajutorul unui program de voce artificială, electronică. Dacă nu ar fi fost duhul ăsta al maşinii care preface textul scris în vorbire, roman, adică proză de mai mare întindere, cred că nu aş fi fost în stare să scriu neam. Cât despre ceea ce mă mână în luptă, aici, resortul e acelaşi şi la poezie, şi la proză: trebuie să fie un vis care să mă roadă intens, fiziologic, şi care să-mi lase impresia că are rost să fie înviat din eter. Altfel, nu prea merge. Nu pot să mă apuc de scris numai pentru a descrie acelaşi perimetru, aceeaşi stare. Am nevoie ca aventura să meargă înainte, să simt timpul că umblă prin poveste şi că o duce cu sine. Unde o duce? Numai povestea ştie, că personajele, după ce le schiţez, le fac să mişte, se pornesc a acţiona singure în multe puncte. Îmi vin idei şi mai ales imagini dinspre textul deja scris. Proză scriu însă foarte încet, pilesc fraza şi strâng deoparte pilitura, poate o fi de folos mai încolo…

Când ai început a te socoti, drăgăliţă-Doamne, vorba ştim noi cui, autor de literatură? Cum s-a petrecut debutul, atât în presă cât şi cel editorial, cu ce redactori ai lucrat? Ce reprezintă pentru tine această instituţie, a redac-torului de carte?

Am debutat în tipar la 16 ani, într-o plachetă de versuri a elevilor din Cluj unde se afla şcoala mea pentru nevăzători. Avusese loc un concurs pa-tronat de biblioteca judeţeană. O conducea domnul Zeno Turdeanu care ţinea mult la trupa noastră de puşti furnicaţi de inspiraţie.. Am apărut cu trei piese mai clasicizante decât ale fetelor dintre aceleaşi coperţi. Placheta se numea

I N T E RV I U 29

Licăriri. Licăream pe acolo mai mulţi, dar nu cred că alt nume afară de al meu mai pluteşte prin literatură. Acum câţiva ani, am întâlnit-o pe una dintre autoarele din 1970, desant de această dată la un simpozion din partea Co-misiei Europene. Îi ţineam minte numele, nu unul comun: Lucinia Bal. Nu mă mai recunoştea după figură, dar îşi amintea de Licăriri şi de întâlnirile organizate de domnul Zeno. Deşi am avut un succes tulburător pe la cenaclul Lucian Blaga al elevilor, unde l-am cunoscut pe Ion Mureşan şi unde m-a luat în primire poetul Ion Cristofor cu care am legat o strânsă prietenie în licealitatea mea clujană, am simţit că sunt poet odată cu o lectură la cenaclul revistei Tribuna. Regretatul Alexandru Vlad citea proză, nuvela Lupul. Con-ducea prozatorul Constantin Zărnescu, mai erau pe acolo Gheorghe Perian, pitorescul Lucian Tamaris, Ion Cristofor, desigur. Era în data de 17 ianuarie 1974, destul de târziu s-ar zice în comparaţie cu precocităţile literare ale altor confraţi. Apoi, l-am avut ca redactor la Cartea Românească, la primele mele două volume de poezie, pe sublimul Florin Mugur. Se spunea despre acest poet aparte că, în calitate de redactor, intervine în construirea cărţii etc. La al doilea volum al meu apărut la întâi martie 1989, deşi pe copertă e trecut anul precedent, a propus două modificări, ambele de foarte bun augur: schimba-rea ordinii celor două jumătăţi ale cărţii şi modificarea titlului, spunea că nu merge Iluzia comică, împrumutat de mine de la Corneille. Dar mi-a ieşit un titlu şi mai bun. Eram tot cu Cristi Popescu şi ne apucasem de vânat epitete, căci nu voiam să renunţ la Iluzia. I-am spus în fel şi chip, dar nimic nu rima cu interiorităţile mele. Până când mi s-a aprins focul Sfântului Elm în piscul inspiraţiei: „Continuă”, am strigat eu, „Continuă”, a bătut din palme Cristi, iar Mugur a sfinţit cu busuiocul: Iluzia continuă. Până la O vară…, nu am mai avut dialoguri şi negocieri atât de apropiate cu redactorii de carte, acum dai manuscrisul şi el apare la multe edituri aşa cum îl dai, trebuie tu, autorul, să lucrezi mai mult pe text, atât grafic, cât şi pe fond. Dar am în Mircea Petean, directorul editurii Limes, un prieten de neclintit, iar cu O vară ce nu mai apu-ne am întâlnit-o la Humanitas pe doamna Adina Săucan. A fost o revelaţie! O doamnă, o prietenă de o atenţie, o emoţie şi o delicateţe a privirii şi a atitudinii în faţa textului şi a autorului, cum aş dori să existe şi pentru cărţile pe care le vom scrie în paradis. Redactând cartea Tatianei Niculescu-Bran Regina Ma-ria – ultima dorinţă, Adina mi-a propus, din partea autoarei, să fiu de acord cu menţionarea unui fenomen foarte straniu, de natură transcendentală pe care îl semnalasem eu în legătură cu regina într-un eseu publicat la Liternet. Fireşte că mi-am dat acordul, iar Tatiana m-a citat. Apropo: tocmai am terminat de citit al treilea volum din Jurnal de război de Regina Maria, carte imensă ca dimensiune şi ca valoare documentară, scrisă în engleză şi încă nepromovată în patria aliată atunci şi acum a autoarei… Este redactată tot de Adina Săucan.


Ce consideri mai bun de povestit despre formarea ta ca scriitor ?Devenirea mea literară este atipică, după cum multe din traseele mele,

din cauza lipsei vederii, sunt firesc neobişnuite sau doar insolite. Nu am avut de mic accesul la cărţi asemenea altor congeneri. Aveam prea puţine cărţi de literatură în braille. Poezia însă se strecurase în mine, transcriam în braille pe la 9-10-11 ani toate pasajele despre natură de prin cărţile de gramatică, citate din Sadoveanu, Hogaş, mă rog, claustrat într-un internat din oraş, trăiam cu nostalgia naturii, în lipsa ei, colectam crâmpeie de pasteluri din tabelele de exerciţii sintactice. Lucram cu ce aveam la îndemână. Transcriam şi poezii, puţine, câte apucam. Nu avea cine să mi le citească, iar pe mine, de pe la nouă ani şi jumătate, ochii nu mă mai ajutau în faţa paginii tipărite. Până când m-au şocat trei poeme de Minulescu recitate de colegul meu mai mare, cunos-cutul interpret de muzică uşoară de mai târziu, George Nicolescu. Asta m-a determinat să caut singur poezia şi am ajuns curând la Macedonski. A fost rampa de lansare către poezia modernă. Ieşeam din internat în oraş, aveam de acum vreo 14-15 ani şi-mi cumpăram cărţi de poezie de la Librăria Uni-versităţii spre uluirea discretă a vânzătoarelor. Apoi, după dictarea colegilor cu reminiscenţe vizuale rezonabile, le transcriam în braille. Transcriau şi alţii şi schimbam volumele între noi, ne coordonam să nu lucrăm doi la aceeaşi carte. Dar acumularea culturală s-a produs în salturi, pe furate. În materie de proză, şocul a venit din partea lui Cehov, cam pe la 14 ani, datorită lecturii pe care ne-o făcea după-amiaza educatorul nostru, profesorul Boghos Jangosian. Demonul literar din mine a simţit că acolo e cu totul altceva, că e aerul tare, exaltant ca imagine a realului, suflat de acest geniu adorabil asupra noastră. Puţini scriitori au parte de atâta admiraţie şi de atâta stimă din parte-mi ca Anton Pavlovici, mai ales după ce am aflat de dăruirea lui ca medic fără de arginţi. După cărţile declanşatoare, după autorii pe care trebuie să-i completez cu Blaga, Rilke, Trakl, Ion Barbu, Gottfried Benn, Apolllinaire, Andrei Vos-nesenski, Alexandr Block, Geo Dumitrescu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag etc., trebuie să relatez episodul clujan al lui Dylan Thomas... Niciun poet nu m-a înnebunit cum a izbutit s-o facă ăsta... şi nu am fost în stare să mă las influenţat deloc de el. La Bucureşti, la Cenaclul de Luni am ajuns târziu faţă de momentul în care aş fi putut sa ajung acolo, dar, practic, la Luni m-am dezmeticit stilistic, retoric, cu poezia. M-am consolidat şi fasonat la Universi-tas, face şi asta parte din retardul maturizării mele. Într-un loc în care oficia profesorul Mircea Martin nu se putea să nu ajung în chipul cel mai natural cu putinţă. De ce? Fiindcă dumnealui a fost cel dintîi exeget al poeziei scrise

I N T E RV I U 31

de mine în studenţie. M-a dus la dânsul prietenul Mihai Oprea de la română. Aşa ne împărţeam noi pe atunci în triburi filologice, cei de la română, cei de la romanice unde învăţam eu depinzând administrativ de catedra de franceză. Domnul Martin s-a arătat încântat de poezia mea, una stranie, de începuturi de lume, cu imagini expresioniste, dar în registrul anului 1976. Am luat atunci şi un premiu, al doilea, ex aequo, cu Traian T. Coşovei, concursul se numea Ienăchiţă Văcărescu. Premiul întâi nu s-a acordat. A fost anunţat în ziua de 3 martie 1977, apoi a dat cutremurul, n-am mai apucat să împart nimic cu Traian, nici el cu mine. Mai târziu, la Universitas, Mircea Martin ne-a fost ca un frate mai mare, prea mare însă, având o concepţie prea americană despre antrenamentul literar, cultural să zic, al tinerilor. Ne stimula să ne dezvoltăm, să ne descurcăm singuri, să ne zbatem şi să ne batem, dar, spre deosebire de Nicolae Manolescu, nu obişnuia şi nu obişnuieşte să scrie cronică despre cărţile cenacularilor săi. Ţinea însă să ne facă cunoscuţi prin întâlniri directe. Ne-a purtat cu Universitas pe la Reşiţa, la Timişoara, întâlniri cu scriitori importanţi de acolo, succes scânteietor. A invitat numeroşi scriitori consacraţi la noi, în Schitu Măgureanu. L-am cunoscut astfel pe Cezar Baltag, faţă de care adolescenţa mea vibrase cu incandescentă admiraţie. Au mai venit Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Sorin Mărculescu, iar la începutul lui 1990, Vic-tor Ivanovici, sosit de la Atena şi Matei Călinescu, din Statele Unite. Eu am dedicat pleiadei noastre de la Universitas şi lui Mircea Martin antologia de poezie Traversarea, iar în poemul Post Ludum cu care închei Iluzia continuă, evoc imaginea confreriei noastre de la Universitas. I s-a consacrat şi o carte cu amintiri şi lucrări ilustrative ale participanţilor, A fost odată un cenaclu, Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2008.

Cred că o nedreptăţeşti pe Floarea Nodului, excluzând-o dintre forma-torii tăi.

Doamne fereşte! Dar ea nu e un condei, ci o divinitate, adică Şehereza-da.

Ai avut, mai ai modele/repere la care te raportezi, mărturisit sau ba?Există acele influenţe de care nu-ţi dai seama. Le bănuieşti după plăce-

rea frecventării anumitor autori, ai crede că nu ai nicio legătură cu ei fiindcă sunt aparent prea îndepărtaţi în timp, dar, în realitate, timbrul lor se ascunde în adâncul expresivităţii tale de astăzi. De aceea, nu mă voi referi la clasicii dinainte de 1900. La Demonul confesiunii m-a influenţat indirect Lawrence Durrell, cu darul lui de a imagina şi a scrie fără complexe, netemându-se de


clişee, nepurtând grija stângăciilor, ceea ce l-a ajutat să dea un poem epic precum Cvartetul din Alexandria. Povesteşte degajat, eolian. Are şi multă culoare, iar asta pentru mine e un soi de energie sacră, un elixir. Este trăsătura pe care o iubesc eu cel mai mult la Cărtărescu, capacitatea vizuală producă-toare de aure în jurul obiectelor, puterea privirii de a le savura într-o altă dimensiune. Apoi, O vară ce nu mai apune am scris-o impulsionat de lite-ratura personală a lui Gabriel Liiceanu, de Cartea şoaptelor a lui Varujan şi de Acasă, pe Câmpia Armaghedonului de Marta Petreu. Plasez foarte sus ca valoare această carte-mărturie a Martei. E acolo un specific transilvan la care eu am vibrat probabil mai puternic ca alţii, este acea poezie solemnă, calmă şi aurie a Clujului. O carte de o forţă a autenticităţii cum puţine am citit. Cu poezia e şi mai greu să detectez acum influenţe, ele au existat pe parcursul croazierei mele, în poezie stilul se schimbă identificabil în diferitele etape ale experienţei. Pot să spun însă cu siguranţă că dintre contemporani mi-a plăcut mult Liviu Ioan Stoiciu din primele sale volume, iar astăzi vibrez la Ioan Es. Pop pe care-l consider a fi cel mai bun dintre noi. Din rândurile celor mai tineri, empatizez cu Dan Sociu. Ca stare de spirit, în întreaga mea aventură poetică, m-am gândit constant la Cesar Vallejo. Nu ştiu dacă m-a înrâurit sau nu, dar nu l-am pierdut din gând nicio clipă. Altfel, autorii ca şi contemporani pe care îi admir în chip deosebit şi care nu ar fi rău să mă influenţeze fără să se vadă, sunt Petre Pandrea şi mai ales I. D. Sîrbu. Despre ăsta din urmă am foarte multe de spus, dar nu acum.

Despre prietenia cu Michel Tournier, nimic?Sunt cam bulversat acum când nu mai e. Voiam să-l mai vizitez măcar

o dată. Rămân destule de povestit despre prietenia mea cu dumnealui. Regret că încă nu a prins viaţă un proiect la care ţin mult: Corina Mihaela Beleaua, care predă la Universitatea din Athens, Georgia, a tradus în engleză Journal Extime, orientându-se după versiunea mea în română apărută la Humanitas în 2009. I-a scris lui Tournier, iar dânsul şi-a dat acordul privind traducerea şi publicarea Jurnalului în Statele Unite. Până acum însă, acesta nu a ajuns la tipar. Dacă va apărea, mie îmi revine bucuria de a-i scrie prezentarea. Nu pot să spun totuşi că Tournier m-a influenţat ca viziuune, dar se prea poate să fi ţinut eu seama de cleştarul frazei sale. Gândul din scriitura lui are o cristalini-tate prin care se poate răzbate până departe.

„Poate că numai femeile s-au priceput/ să vadă-n tine/ în toată puterea ei/ normalitatea.” Dragă Radu, despre ce normalitate face vorbire poemul

I N T E RV I U 33

aici ? Când pui mâna, vreau să zic tastatura, pe un subiect, pe o idee poetică, pe o vâlvă existenţială, te comporţi programatic aşa: dacă nu eşti creator de obsesii, nu eşti creator de nimic; le toci/întorci pe toate feţele de nu se văd, iese din ele untul, crème de la crème, excelenţa despre care vorbeam. Iată o mostră, spre edificarea cititorului: „Întunericul despre care în sfârşit începi să vorbeşti/ noaptea aceea a noastră/ mi s-a lipit ca un sărut/ de floarea ter-minală a fiecărui nerv.// Stau goală în faţa nimănui/ iar pielea asta întinsă/ ce nu lasă să se risipească în aer/ visul care mai sunt/ e o flacără pură/ ce arde dar nu luminează/ decât prin amprentele acelor săruturi.// Fiinţa mea străpunge miezul nopţii/ smălţată cu astfel de licăriri/ asemenea vietăţilor din adâncuri/ unde soarele nu mai ajunge/ şi unde ele vâslesc încet/ în timp ce cicatricele lor aprinse/ le poartă departe.” De oriunde şi de oricând ar veni, obsesiile sunt puse în pagină de roman, poem, eseu, fără nicio inhibiţie, fără complexe. Aşa cum trebuie. Însă nimic, în scoaterea untului literar, par-că nu-ţi iese mai bine, mai delicios – cum s-a văzut în versurile citate –, ca alchimia femeii, oricum s-ar numi aceasta, în ipostazele ei textuale multiple, Erica, Eliza, Amalia, mama Floare, mama-pur-şi-simplu, iniţialele A. şi E., sau, corolar orişicât discret, Nicole. Hai, recunoaşte!

Înainte de toate, îţi mulţumesc că ai citat din Epistolar, partea a doua din volumul de poeme Graţia Dizgraţia, o jumătate de carte care pentru mine şi pentru felul de a contempla lumea are o însemnătate aparte. Păi, numai feme-ile au considerat, din momentul în care s-au conectat la bărbatul R. S. R., că sunt întru toate normal, deci, firesc. Ţi-am mai spus: eu nu mă mir când unii se uită la mine ca la o maimuţă sau când se holbează ca la panaramă (minunat moldovenism!). Alţii, dimpotrivă, mă umflă de epitete de mi-s gata a decola. Ele, însă, fetele, miracolul universului, stau, mă contemplă, mă evaluează cum s-ar pretinde la Bruxelles şi ţac! Ori da, ori ba. Soţia mea, de exemplu, e pentru mine şi un fel de paşaport către high life şi mainstream! O vede lumea pe ea, eu o ţin de brat, iar lumea cade pe gânduri: o fi ceva de capul ăstuia, de vreme ce e însoţit de o femeie tânără, atrăgătoare, mirific surâzătoare… Când m-a surprins singur pe stradă, un domn în vârstă din cartierul meu m-a luat la rost: „Unde-i doctoriţa aia tânără care are grijă de mata?” Povestea femeilor în cazul meu e al naibii de încurcată. Cui nu-i plac femeile? Dar voi, bărbaţii obişnuiţi, vă aşezaţi, bunăoară, în Cişmigiu pe o bancă, fetele trec prin faţa voastră, trăiţi senzaţii, visuri şi îndemnuri, ele trec mai departe conştiente că vă stârnesc, forfecând lumina cu mişcarea picioarelor lor la care voi vă uitaţi pierduţi şi nu vedeţi lumina de printre spiţele forfecării. La un zâmbet însă, puteţi vâsli alături de ele… Puteţi rămâne în siajul lor sau urca la bord. Eu


însă stau pe altă bancă, fetele trec, o pală de lumină aproximativă îmi adie pe dinaintea interioară a ochiului, mă gândesc în continuare la meciul de dumini-că, la Cavalerul Floare de Crin al lui Pandrea, la Iulius Popper, personajul meu pre

gheorghe grigurcu elanul poetului · 2016. 3. 2. · gheorghe grigurcu – premiul naŢional de...

Documents