CUPRINSCAPITOLUL I INTRODUCERE

5I. 1 Noţiuni introductive privind protecţia mediului

5I. 2 Principiile Protecţiei Mediului

8I. 3 Criterii de stabilire a priorităţilor privind obiectivele protecţiei mediului9I. 4 Programul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului

11I. 5 Componenta legislativă a protecţiei mediului

15I. 6 Mijloacele permisive şi imperative de protecţie a mediului

17I. 7 Răspunderea juridică în protecţia mediului

21

CAPITOLUL II PROTECŢIA JURIDICĂ A ATMOSFEREI 30II. 1 Poluarea atmosferei 30II. 2 Probleme globale ale atmosferei 34

CAPITOLUL I. INTRODUCEREI. 1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND

PROTECŢIA MEDIULUISe poate afirma că noţiunea de „mediu înconjurător” defineşte

ansamblul factorilor ecologici (ambianţa) în conjunctura cărora activitatea umană poate provoca modificări profunde, de cele mai multe ori ireversibile.

În literatura juridică de specialitate şi în reglementările existente în diferite state, precum şi în unele documente elaborate de organizaţiile internaţionale, se utilizează, în acelaşi timp cu noţiunea de „mediu încon-jurător”, expresiile de „mediu biologic”, „mediu ecologic”, „mediu ambiant” sau chiar „mediu uman” sau „mediu geologic”, ca variante ale acestuia, reflectând legăturile complexe dintre statutul social al omului şi factorii politici, economici şi culturali existenţi în fiecare stat, avându-se totodată în vedere dimensiunea acestei probleme pe plan internaţional.

1

Se poate afirma că „mediul înconjurător” este constituit din „ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului” (OUG nr.195/2005).

Conceptul actual de „mediu înconjurător” are un caracter dinamic, care caută să cunoască, să analizeze şi să urmărească funcţionarea sistemelor protejate în toată complexitatea lor.

Protecţia mediului înconjurător îşi propune „păstrarea echilibrului ecologic, menţinerea şi ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea valorilor materiale şi spirituale, asigurarea unor condiţii de viaţă tot mai bune pentru generaţiile prezente şi viitoare”. Ca mod de acţiune directă îşi propune să realizeze utilizarea raţională a resurselor naturale, prevenirea şi combaterea poluării, de toate felurile şi a efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale, cu ajutorul unor mijloace juridice de reglementare.

Vechea lege a mediului înconjurător nr.9/1973 (art.5) defineşte poluarea ca fiind „acele acţiuni care pot produce ruperea echilibrului ecologic sau pot dăuna sănătăţii, liniştii şi stării de confort a oamenilor ori pot produce pagube economiei naţionale, prin modificarea calităţii factorilor naturali sau creaţi prin activităţi umane”.

Actuala Lege-cadru a protecţiei mediului nr.137/1995, completată prin Legea nr.159/1999, O.U.G. nr.91/2002, Legea nr.294/2003 şi O.U.G. nr.195/2005, dă următoarea definiţie a poluării: „introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime”. Prin „poluant”, în sensul Legii Protecţiei Mediului, se înţelege „orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituienţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale”.

Altfel spus, poluantul este un factor care, aflat în mediu în cantităţi ce depăşesc limita de toleranţă a uneia sau mai multor specii de vieţuitoare, împiedică înmulţirea sau dezvoltarea normală a acestora, printr-o acţiune toxică.

Există o poluare naturală, spre exemplu ca urmare a deşeurilor generate de activităţile vitale ale tuturor speciilor de vieţuitoare şi care permit dezvoltarea unor organisme parazite.

2

Nivelul atins de dezvoltarea economică, pe de o parte, şi înmulţirea populaţiei globului, precum şi aspiraţia generală spre bunăstare, pe de altă parte, au dus la creşterea fără precedent a fenomenelor de poluare.

Se consideră că protecţia mediului a devenit o problemă a tuturor. Este problema pe de o parte a dezvoltării societăţii, iar pe de altă parte a redresării, conservării şi ocrotirii mediului. Amploarea şi gravitatea proceselor poluante, precum şi realizările ştiinţifice şi tehnice ale omului modern au permis dezvoltarea conştiinţei riscului poluării şi, ca urmare, stabilirea unor măsuri deosebit de severe pentru prevenirea şi combaterea degradării mediului.

Sursele majore de poluare sunt reprezentate de industrie, activitatea umană gospodărească, agricultura intensivă şi industrializată şi transporturile.

Există însă deosebiri între poluarea provocată de diferitele industrii din centrele urbane şi poluarea cauzată de practicarea unei agriculturi intensive şi industrializate.

Producţia industrială şi întreaga tehnologie aferentă ei se concentrează în spaţii restânse, iar resursele naturale (aerul, resursele de apă) folosite în procesele de producţie pot fi “purificate” prin diferite mijloace. Concentraţia poluanţilor poate fi astfel redusă până la limitele maxime admisibile. Dacă industriile poluante sunt concentrate într-o singură regiune sau în câteva zone limitate ca întindere, poluarea poate fi cu succes combătută şi cu investiţii financiare relativ mici. Dimpotrivă, dacă industriile poluante sunt repartizate omogen, pe suprafeţe foarte mari, poluarea nu mai poate fi controlată.

În agricultură, poluarea are un caracter mai dramatic din următoarele puncte de vedere:

• Poluarea afectează elementul natural esenţial pentru producţia agricolă – solul. Acestuia nu i se pot aplica procedee de epurare. Un sol poluat poate fi depoluat numai prin acţiunea foarte lentă a factorilor naturali;

• Poluarea cuprinde zone mult mai întinse decât în industrie, în fapt, întreaga suprafaţă cultivată pe care au fost introduse chimizarea şi mecanizarea;

• Poluarea este periculoasă prin faptul că produce o contaminare a produselor alimentare cu substanţe toxice.

În plus, am putea adăuga că, în timp ce poluarea industrială se datorează eliminării fără voie a unor substanţe, fie în mod continuu, în cantităţi mici, fie masiv, poluarea agriculturii se datorează introducerii intenţionate în sol a unor substanţe absolut necesare producţiei agricole; poluarea industrială se referă, de regulă, la întreaga populaţie consumatoare a produselor agricole.

3

În afară de poluarea chimică, mai sunt prezente şi forme de poluare fizică cum ar fi cea termică, radioactivă, sonoră, prin vibraţii, „biologică” (contaminarea microbiologică a mediilor inhalante şi ingerante), poluarea „estetică” (degradarea peisajului printr-o urbanizare necivilizată sau sistematizare impropriu concepută), amplasarea de industrii în biotopuri virgine sau mai puţin modificate de om.

Astfel, se remarcă că odată cu dezvoltarea şi modernizarea vieţii socioeconomice şi deci cu înmulţirea surselor de poluare are loc şi sporirea şi diversificarea formelor de poluare a mediului înconjurător, în toate compo-nentele sale. Poluarea aerului, apei şi solului a devenit o ameninţare pentru viaţa şi sănătatea oamenilor; are efecte nocive asupra florei şi faunei, a bunurilor materiale şi îngreunează desfăşurarea normală a procesului de producţie în industrie şi agricultură.

În literatura juridică de specialitate, problema poluării are o importanţă internaţională în cazul în care sursele de poluare produc efecte nocive pe teritoriul statului vecin (datorită situării în apropierea graniţelor).

În contextul existenţei unei game variate de mijloace şi metode cu caracter tehnic, un rol important în combaterea poluării mediului înconjurător revine mijloacelor şi metodelor juridice şi, îndeosebi, reglementărilor de mediu.

Aşadar, problema poluării poate fi privită nu numai ca o violare a unei norme sociale – încălcarea unor anumite reguli de comportare socială şi etică –, ci şi ca o nerespectare a obligaţiilor asumate de către cei a căror îndatorire este prevenirea ei.

Problema protecţiei mediului a fost la început, sub diferite forme, o problemă de drept intern. Dar poluarea nu are frontiere, de aceea lupta de combatere a ei ar trebui să fie un factor de colaborare între state şi în acelaşi timp un factor al păcii.

De asemenea, se impune din ce în ce mai mult conceptul de „dezvoltare durabilă”, recomandat de Adunarea Generală O.N.U. prin Rezoluţia 42/187, ca principiu director al strategiilor şi politicilor naţionale în domeniul evoluţiei economice şi protecţiei mediului. În conformitate cu Legea-cadru a Protecţiei Mediului nr.137/1995, O.U.G. nr.91/2002, Legea nr.294/2003 şi O.U.G. nr.195/2005, dezvoltarea durabilă este definită ca „dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi”.

Strategia Protecţiei Mediului, care se elaborează de către Ministerul Mediului (Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, M.M.G.A.), trebuie să răspundă consensului şi obligaţiilor celor implicaţi în ocrotirea şi prevenirea poluării mediului. Strategia trebuie să ţină seama atât de sarcinile ce revin pe plan naţional, cât şi de

4

sarcinile care revin ţării noastre din Convenţiile Internaţionale la care România a aderat sau este parte. Fără a avea o strategie nu se poate acţiona la rezolvarea problemelor atât de complexe pe care le implică protecţia mediului. Strategia reclamă elaborarea unui Program Naţional de Acţiuni, racordat la Programul de Acţiuni pentru Protecţia Mediului în Europa Centrală şi de Est, ale cărui principii generale s-au însuşit şi de către ţara noastră.

Programul Naţional de Acţiune al României ţine cont de obiective şi sarcini concretizate şi cuantificate în timp, spaţiu şi în costuri.

Împreună cu Programul Naţional de Acţiune, Strategia Protecţiei Mediului implică cooperarea Ministerului Mediului cu celelalte ministere, autorităţi locale, organizaţii neguvernamentale, cu publicul şi cu organismele internaţionale.

I. 2 PRINCIPIILE PROTECŢIEI MEDIULUIÎn cazul ţării noastre, prin O.U.G. nr.195/2006 au fost

stabilite principiile şi elementele strategice de protecţia mediului în România. Principiile de bază potrivit acestei ordonanţe sunt următoarele:a) principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale;b) principiul precauţiei în luarea deciziei;c) principiul acţiunii preventive;d) principiul reţinerii poluanţilor la sursă;e) principiul „poluatorul plăteşte”;f) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;h) informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul la justiţie în probleme de mediu;i) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.

Modalităţile de implementare a principiilor şi a obiectivelor strategice sunt:a) prevenirea şi controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile cu impact semnificativ asupra mediului;b) adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerinţelor politicii de mediu;c) corelarea planificării de amenajare a teritoriului şi urbanism cu cea de mediu;

5

d) efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor şi programelor care pot avea efect semnificativ asupra mediului;e) evaluarea impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor cu impact semnificativ asupra mediului;f) introducerea şi utilizarea pârghiilor şi instrumentelor economice stimulative sau coercitive;g) rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de amploarea acestora;h) promovarea de acte normative armonizate cu reglementările europene şi internaţionale în domeniu;i) stabilirea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare;j) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii mediului;k) recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea etichetei ecologice;l) menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului;m) reabilitarea zonelor afectate de poluare;n) încurajarea implementării sistemelor de management şi audit de mediu;o) promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului;p) educarea şi conştientizarea publicului, precum şi participarea acestuia în procesul de elaborare şi aplicare a deciziilor privind mediul;q) dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate pentru menţinerea stării favorabile de conservare a habitatelor naturale, a speciilor de floră şi faună sălbatică ca parte integrantă a reţelei ecologice europene – Natura 2000;s) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor.

I. 3 CRITERII DE STABILIRE A PRIORITĂŢILOR PRIVIND OBIECTIVELE PROTECŢIEI MEDIULUI

Pentru stabilirea priorităţilor privind acţiunile care trebuie întreprinse pentru redresarea şi ocrotirea mediului, trebuie avute în vedere următoarele criterii care pot fi grupate astfel:1. Menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi a

calităţii vieţii, ceea ce corespunde principiu privind conservarea condiţiilor de sănătate a populaţiei şi are în vedere faptul că cele mai grave probleme de sănătate le creează unii poluanţi cum ar fi:

metalele grele din aer şi din sol (de exemplu: Pb, Cd, Zn etc.) care pot afecta atât copiii cât şi adulţii prin întârzierea dezvoltării lor mentale (poluanţii pot proveni de la industria de prelucrări neferoase, industria siderurgică etc.);

6

dioxidul de sulf, oxizii de azot, oxizii de carbon, vaporii de amoniac, aerosolii de acid sulfuric, de acid clorhidric, hidrocarburile şi alte gaze emise în atmosferă care pot produce afecţiuni cronice şi acute, uneori intoxicaţii (de exemplu: termoenergetica, industria chimică şi petrochimică, industria metalurgică, transporturile etc.);

pulberile în atmosferă care pot cauza boli respiratorii (pulberi provenite de la termocentrale electrice, industria materialelor de construcţii, industria metalelor neferoase, transporturi etc.);

azotiţii şi azotaţii în apa de băut care generează methemoglobinemie şi provoacă moartea la copii (de exemplu: industria îngrăşămintelor, unităţi agrozootehnice etc.);

diverşi poluanţi organici (de exemplu: cei cancerigeni) proveniţi de la industria chimică şi petrochimică, industria celulozei şi hârtiei ce au acţiune toxică asupra organismelor.

2. Menţinerea şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii, ceea ce corespunde principiului dezvoltării durabile. Are în vedere acţiuni pe termen scurt şi lung privind dezvoltarea resurselor regenerabile ale naturii: apele, solul, pădurea, flora, fauna, precum şi consumul echilibrat al resurselor neregenerabile.

3. Apărarea împotriva calamităţilor naturale şi accidentelor (seceta, inundaţiile şi cutremurele de pământ). Are în vedere asigurarea acumulărilor cu apă pentru combaterea inundaţiilor (peste 160), regularizări şi îndiguiri de râuri pe o lungime de peste 12.000 km, irigaţii pe suprafeţe întinse, combaterea eroziunii solului. Unele lucrări sunt începute, dar execuţia lor întreruptă, lucru ce necesită punerea în funcţiune a lucrărilor existente, terminarea celor începute şi completarea lor. Cutremurele trebuiesc avute în vedere la proiectarea construcţiilor şi accidentele prevenite prin măsuri de siguranţă adoptate pe baza studiilor şi normelor adoptate.

4. Raport maxim profit/cost – valabil mai ales în perioada de tranziţie spre economia de piaţă când resursele financiare sunt mult limitate. Rezultatele pozitive ale acţiunii trebuie să fie mai mari decât daunele care s-ar aduce mediului în cazul în care acea acţiune nu s-ar fi întreprins. În plus, raportul profit/cost permite ierarhizarea acţiunilor astfel încât, pe de o parte, cele cu efect pozitiv maxim să fie aplicate primele, pe de altă parte, cele mai puţin costisitoare, dar cu efect imediat, să fie adoptate de urgenţă. Unele beneficii sunt atât de importante încât nu pot fi evaluate, cum sunt îmbunătăţirea sănătăţii oamenilor, menţinerea biodiversităţii în ecosisteme etc. În general, cheltuielile de protecţia mediului per global sunt de cca 1,5 % din produsul naţional brut. Atingerea nivelurilor de exigenţă ale standardelor din ţările Uniunii Europene referitoare la concentraţiile limită sau încărcarea maximă cu poluanţi reprezintă o operaţie care se face

7

în timp pentru ţara noastră, datorită costurilor foarte mari pe care le implică.

5. Racordarea la prevederile Convenţiilor Internaţionale şi la Programele Internaţionale privind protecţia mediului – convenţiile şi programele internaţionale la care România este parte conţin sarcini care revin tuturor părţilor, măsuri de protecţie a mediului, de dezvoltare economică şi socială pe plan naţional şi de încadrare în ansamblul măsurilor ce se iau pe plan regional şi mondial, atât ca volum, cât şi ca termene. Acestea sunt ratificate prin legi sau ordonanţe şi hotărâri de guvern asigurând derularea acţiunilor cuprinse în strategia naţională de protecţie a mediului.

1. 4 PROGRAMUL NAŢIONAL DE ACŢIUNE PENTRU PROTECŢIA MEDIULUILa Conferinţa ministerială „Un mediu pentru Europa” care s-a

desfăşurat între 28-30 aprilie 1993 la Lucerna-Elveţia, miniştrii participanţi au aprobat strategia de ansamblu cu principiile şi priorităţile ei generale conţinută în „Programul de Acţiune pentru Protecţia Mediului în Europa Centrală şi de Est”, ca o bază pentru acţiunea guvernelor şi administraţiilor locale, a Comisiei Comunităţii Europene şi a organizaţiilor internaţionale, instituţiilor financiare şi a investitorilor privaţi din regiune.

În conformitate cu hotărârile luate în cadrul Conferinţei ministeriale, fiecare stat are obligaţia de a-şi elabora un „Program Naţional de Acţiune pentru Protecţia mediului”. Elaborarea acestui Program Naţional de Acţiune implică participarea tuturor ministerelor interesate, a unor agenţii naţionale, a organizaţiilor neguvernamentale, elementele programului fiind supuse periodic unor discuţii, într-un cadru mai larg, pentru a se obţine un volum de informaţii cât mai bogat.

În continuare, vor fi prezentate pe scurt elementele principale ale Programului Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului al României şi anume:1. Elemente introductive ce cuprind:

resursele naturale principale ale României; reforma în domeniul politic şi economic şi influenţa acesteia

asupra mediului; elemente privind starea economică a României; starea factorilor de mediu; strategia în domeniul protecţiei mediului cuprinzând principiile

generale, criteriile de stabilire a priorităţilor şi obiectivele protecţiei mediului.

2. Acţiuni prioritare în domeniul protecţiei mediului – se au în vedere următoarele:

8

2.1.Acţiuni privind aspectele politice, instituţionale şi cele referitoare la pregătirea profesională cum ar fi:

întărirea capacităţii instituţionale; completarea legislaţiei naţionale în domeniu; elaborarea de noi standarde de calitate pentru factorii de

mediu şi armonizarea acestora cu prevederile Uniunii Europene;

promovarea programelor naţionale cu asistenţă internaţională (de exemplu: Bazinul Dunării, diversitatea biologică în Delta Dunării, planul de acţiune pentru Marea Neagră, programe bilaterale cu Germania, Olanda, Danemarca etc.);

dezvoltarea sistemului de monitoring integrat; planificarea, utilizarea şi amenajarea teritoriului; sistematizarea zonelor urbane şi rurale, a zonelor costiere,

litorale şi montane; întărirea activităţii de cercetare ştiinţifică; îmbunătăţirea capacităţii manageriale şi a pregătirii

profesionale.2.2.Acţiuni privind îmbunătăţirea gospodăririi mediului şi

prevenirea poluării acestuia care au în vedere următoarele posibilităţi:

protecţia, conservarea şi îmbunătăţirea calităţii factorilor de mediu: aer, apă, sol şi subsol;

protecţia şi conservarea habitatelor naturale şi a diversităţii biologice;

protecţia pădurilor şi reconstrucţia forestieră; prevenirea şi combaterea fenomenului de aridizare şi

deşertificare; gospodărirea deşeurilor; gestionarea şi utilizarea în siguranţă a produselor toxice şi

periculoase; prevenirea accidentelor industriale şi eliminarea urmărilor

acestora; prevenirea şi combaterea poluării din surse fixe, cu precădere

în „zonele cu poluare majoră”; prevenirea şi combaterea poluării din surse mobile; prevenirea şi combaterea poluării din surse difuze; reconstrucţia ecologică a zonelor deteriorate.

2.3. Acţiuni privind aspectele economice şi financiare. Se au în vedere:

promovarea instrumentelor economiei de piaţă luându-se în considerare problematica mediului;

măsuri necesare obţinerii resurselor financiare pentru activitatea de protecţie a mediului;

realizarea programului de investiţii.

9

2.4.Participare la Convenţii internaţionale şi măsuri pentru aplicarea prevederilor acestora. Trebuie avute în vedere:

Convenţia asupra diversităţii biologice (Rio de Janeiro, 1992); Convenţia cadru cu privire la schimbările climatice (Rio de

Janeiro, 1992); Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontiere la distanţe

mari (Geneva, 1979) şi protocoalele acesteia; Amendamentul la protocolul de la Montreal privind substanţele

care epuizează stratul de ozon (Copenhaga, 1992) şi protocoalele acesteia;

Convenţia privind transportul peste frontieră a deşeurilor periculoase şi a eliminării acestora (Basel, 1989);

Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării (Bucureşti, 1992);

Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (Sofia, 1994);

Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontieră şi a lacurilor internaţionale (Helsinki, 1992);

Convenţia privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontier (Espoo-Finlanda, 1992);

Convenţia asupra efectelor transfrontiere a accidentelor industriale (Helsinki,1992);

Acordul între Comunitatea Europeană şi România privind participarea României la Agenţia Europeană de Mediu şi la Reţeaua Europeană de Informare şi Observare (EIONET) etc.

2. 5. Cooperarea cu organizaţiile neguvernamentale şi participarea publicului la luarea deciziilor de mediu.

2. 6. Responsabilităţi şi termene3. Concluzii

Exemple de acţiuni care au fost iniţiate şi desfăşurate în conformitate cu Programul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului sunt prezentate în continuare:1. Realizarea şi finalizarea programului de investiţii în

domeniul protecţiei mediului ce cuprinde următoarele: Finalizarea investiţiilor începute în următoarele domenii:

alimentări cu apă ale centrelor populate; canalizarea şi staţiile de epurare; sistemele de irigaţii; centralele hidroelectrice; drumurile publice.

Realizarea programului de investiţii pentru obiectivele economice definite ca „zone cu poluare majoră”. Prin strategia elaborată cu Banca Mondială, au fost stabilite încă din 1991 un număr de 14 arii care s-au propus a fi tratate cu prioritate.

10

Implementarea programelor naţionale şi regionale de mediu cu asistenţă internaţională. Trebuiesc avute în vedere următoarele: Programul de protecţie a mediului pentru bazinul fluviului

Dunărea; Programul de conservare a biodiversităţii în Delta Dunării; Programul regional pentru Marea Neagră.

2. Dezvoltarea sistemului de monitoring integrat la nivel naţional – prevede completarea reţelei naţionale de monitoring integrat cu parametrii de calitate ai apelor de suprafaţă şi marine, aerului, solului, pădurilor, date privind poluarea sonoră, date privind volumele şi sursele de deşeuri toxice şi periculoase, controlul radioactivităţii în zonele aflate în apropierea centralelor nuclearoelectrice.

3. Dezvoltarea cercetării ştiinţifice – presupune cunoaşterea, gospodărirea şi diminuarea poluării factorilor de mediu, precum şi tehnici, metode şi mijloace pe factori de mediu pentru conservarea, combaterea poluării şi reconstrucţie.

4. Promovarea instrumentelor economiei de piaţă care să aibă în vedere problematica protecţiei mediului şi anume: acordarea de sprijin sectorului casnic şi unor sectoare industriale, aplicarea taxelor pentru poluanţii emişi în apă, aer şi sol, reduceri sau scutiri de impozite pentru utilizarea unor categorii de resurse relevante neregenerabile în scopul conservării acestora şi protecţiei mediului.

5. Facilitarea obţinerii de surse financiare necesare desfăşurării unor acti-vităţi de protecţie a mediului privind: promovarea unor proiecte în cadrul unor procese de reabilitare industrială în vederea micşorării impactului acestora asupra mediului, promovarea unor proiecte pentru creşterea performanţelor tehnice ale unor instalaţii şi dispozitive de protecţie a mediului pentru tratarea apei potabile, epurarea apelor uzate, colectarea, depozitarea, supravegherea şi eliminarea deşeurilor toxice şi periculoase, gospodărirea deşeurilor nucleare, realizarea unor proiecte de tipul profitabile pentru toţi care să includă îmbunătăţirea eficienţei energetice, conservarea apelor, solurilor şi pădurilor, adoptarea unor tehnologii mai puţin poluante.

6. Realizarea de tehnologii şi instalaţii pentru depoluare care să pre-vadă: sisteme de colectare a emisiilor provenite de la topitoriile de metale neferoase, instalaţii pentru reducerea emisiilor de dioxid de sulf provenite de la procesele de ardere, instalaţii şi echipamente pentru reducerea emisiilor de metale grele, gaze toxice, deşeuri toxice evacuate în apă, aer sau sol din industria petrochimică şi chimică de sinteză organică, instalaţii şi echipamente pentru reducerea emisiilor de praf, fum, funingine şi monoxid de carbon provenite din industria siderurgică, instalaţii de

11

preepurare a apelor uzate provenite de la unităţi poluatoare mici şi mijlocii la care contaminarea apei subterane şi a râurilor cu metale grele este semnificativă, staţii de epurare a apelor uzate industriale care deversează mari cantităţi de substanţă organică, staţii de epurare pentru apele uzate orăşeneşti, instalaţii pentru reducerea evacuărilor de ape uzate cu conţinut ridicat de săruri, instalaţii adecvate pentru epurarea dejecţiilor animaliere cu conţinut mare în compuşi ai azotului, instalaţii de înlăturare a nitraţilor din apele uzate orăşeneşti şi industriale, sisteme sigure de depozitare a deşeurilor menajere, toxice, nucleare şi a altor tipuri de deşeuri, instalaţii de epurare a apelor uzate în zonele turistice, asigurarea mijloacelor tehnice şi logistice de intervenţie operativă în cazul poluării marine accidentale.

7. Revizuirea şi completarea legislaţiei naţionale în conformitate cu prin-cipiile ei de mediu.

8. Revizuirea şi elaborarea de noi standarde de calitate a factorilor de mediu şi armonizarea acestora cu cele ale Uniunii Europene privind: elaborarea de standarde pentru emisii şi imisii, armonizarea metodelor de analiză a indicatorilor de calitate a factorilor de mediu cu cele europene.

Planul naţional de acţiune pentru protecţia mediului cuprinde şi planuri de acţiune specifice adoptate prin hotărâri de Guvern cum ar fi: planul naţional de acţiune pentru protecţia atmosferei, aprobat

prin HG nr.738/2004 (exemplificat în capitolul II); planul naţional de acţiune pentru protecţia apelor împotriva

poluării cu nitraţi, aprobat prin HG 964/2000 (exemplificat în capitolul III)

planul de acţiune privind colectarea, epurarea şi evacuarea apelor uzate urbane (exemplificat în capitolul III) şi

planul naţional de gestionare a deşeurilor, aprobat prin HG nr.1470/2004 (exemplificat în capitolul VI) etc.

1. 5 COMPONENTA LEGISLATIVĂ A PROTECŢIEI MEDIULUI

Este acceptat faptul că prin protecţia mediului se înţelege totalitatea acţiunilor menite să asigure conservarea resurselor naturale şi protejarea calităţii componentelor mediului înconjurător.

Cu toate că practica internaţională în acest domeniu nu are o vechime mai mare de 30 de ani, se consideră că strategia la nivel naţional de protecţia mediului trebuie să aibă în vedere şi o componentă legislativă, alături de o componentă administrativ-instituţională, componente economico-tehnologice, componente informativ-educative, nefiind neglijat factorul social, precum şi colaborarea internaţională.

12

Componenta legislativă trebuie să aibă în vedere atât legi cadru (Legea –cadru a Protecţiei Mediului nr.137/1995, republicată prin Legea nr.159/1999, completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.91/2002, Legea nr.294/2003 şi O.U.G. nr.195/2005), cât şi legi specifice unui domeniu sau altul de activitate (de exemplu: Legea nr.310/2004 de amendare a Legii Apelor nr.107/1996, etc.).

În paralel, trebuiesc desfăşurate activităţi de elaborare de normative, instrucţiuni, standarde etc. pentru asigurarea unui concept unitar de acţiune pentru protecţia mediului. Componentele enumerate sunt detaliate în tabelul I.5.1.

Tabel I. 5. 1 Prezentare sintetică a componentei legislative în strategia protecţiei mediului

Componentă Acţiunea Competenţă1.1 Legi cadru

1.2 Legi specificeParlament

Legislativă1.3 Hotărâri de Guvern

1.4 OrdonanţeGuvern

1.5 Ordine1.6 Decizii

1.7 Normative

Ministere

1.8 Instrucţiuni1.9 Standarde

Institute de specialitate; Institutul de Standardizare

Se poate observa faptul că un rol esenţial în promovarea protecţiei mediului îl joacă componenta legislativă, instituind mijloacele imperative şi permisive de reglementare privind conservarea capacităţii de suport a mediului, aşa cum se reflectă acest obiect în strategia şi politica de mediu.

În continuare, vor fi detaliate şi exemplificate actele legislative care susţin prevenirea poluării mediului, menţinerea, conservarea, dezvoltarea şi protecţia componentelor naturale şi antropice ale mediului înconjurător, obligaţii şi responsabilităţi trasate titularilor de activităţi socioeconomice, ministerelor şi reprezentanţilor lor teritoriali.

Ele sunt constituite, în principal, din:1. Constituţia – Legea Fundamentală, cu forţa juridică cea mai mare

– recunoaşte dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte (art.22 – dreptul la viaţă şi art.33 – dreptul la ocrotirea sănătăţii). Alte prevederi constituţionale sunt prevăzute în art.134 alin.4 care specifică „bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic

13

valorificabil şi acele ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”; în art.134 alin.2 lit.e, conform căruia „refacerea, ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic trebuie să fie asigurate de către stat”, în art.33 alin.2 se prevede obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice.

2. Legea – ca act juridic al Parlamentului, organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legislativă a ţării, cu precizarea că nu toate legile asigură protecţia juridică a mediului înconjurător, ci numai acelea care reglementează relaţiile sociale în legătură cu folosirea şi dezvoltarea componentelor mediului înconjurător şi protecţia mediului în ansamblul său sau a factorilor de mediu – naturali şi antropici. Ca exemplu, Legea protecţiei mediului nr.137/1995, republicată prin Legea nr.294/2003 şi completată prin O.U.G. nr.195/2005, Legea apei nr.310/2004 de modificare a Legii apelor nr.107/1996, Legea nr.26/1996 privind fondul silvic împreună cu modificările şi completările aferente, Legea nr.622/2001 pentru ratificarea Actului final al negocierilor dintre Guvernul României şi Comunitatea Europeană de adoptare a Acordului privind participarea României la Agenţia Europeană de Mediu şi la Reţeaua europeană de informare şi observare a mediului (EIONET), adoptat la Bruxelles 2000 şi a Acordului dintre România şi Comunitatea Europeană privind participarea României la Agenţia Europeană de Mediu şi la Reţeaua europeană de informare şi observare a mediului, Legea nr.456/2004 pentru ratificarea Memorandumului de înţelegere dintre România şi Comunitatea Europeană privind contribuţia României la programul Comunităţii “Instrument Financiar pentru Mediu (LIFE)”, semnat la Bucureşti la 5 martie 2003 şi la Bruxelles la 18 martie 2003, etc.

3. Decretele cu putere de lege, în măsura în care reglementează relaţiile sociale în legătură cu conservarea şi protecţia mediului înconjurător. Ca exemplu, Decizia nr.3/2001 a Consiliului de Asociere România-Uniunea Europeană privind adoptarea condiţiilor şi a modalităţilor de participare a României la instrumentarul financiar pentru protecţia mediului (LIFE) etc.

4. Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului, ca organ suprem al administraţiei publice, care are rolul de a executa sau de a organiza executarea legilor. Ca exemplu, H.G. nr.1167/2001 privind înfiinţarea Gărzii de mediu, H.G. nr.573/2002 privind funcţionarea comercianţilor-cod CAEN, H.G. nr.482/2002 privind participarea României la Summitul mondial pentru dezvoltare durabilă, Johannesburg – 4 septembrie 2002 sau O.U.G. nr.

14

91/2002 pentru modificarea şi completarea Legii Protecţiei Mediului, O.U.G. nr. 34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării, H.G. nr.918/2002 privind stabilirea procedurii-cadru de evaluare a impactului asupra mediului şi pentru aprobarea listei proiectelor publice sau private supuse acestei proceduri, H.G. nr.1705/2004 pentru modificarea H.G. nr.918/2002 privind stabilirea procedurii-cadru de evaluare a impactului asupra mediului şi pentru aprobarea listei proiectelor publice sau private supuse acestei proceduri, H.G. nr.1115/2002 privind accesul liber la informaţia de mediu, H.G. nr.1076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi programe etc.

5. Tratatele şi convenţiile internaţionale, cu condiţia să fie de aplicare directă, nemijlocită, să fie ratificate de România, conform dispoziţiilor constituţionale şi să cuprindă norme referitoare la conservarea, dezvoltarea şi protecţia factorilor de mediu sau a mediului în ansamblu. Ca exemplu, Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi, încheiată la Geneva la 13 noiembrie 1979 (ratificată de România prin Legea nr.8/25.01.1991), Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi eliminării acestora din 22 martie 1989 (ratificată prin Legea nr.6/12.12.1990), Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, adoptat la 11 decembrie 1997 (ratificat prin Legea nr.3/2001), amendamentul la Protocolul de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon, adoptat la Copenhaga, la 25 noiembrie 1993 (ratificat prin Legea nr. 9/2001), Convenţia privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalieră, adoptat la Espoo, la 25 februarie 1991 (ratificat prin Legea nr. 22/2001) şi alte.

I. 6 MIJLOACELE IMPERATIVE ŞI PERMISIVE DE REGLEMENTARE A PROTECŢIEI MEDIULUIAceste mijloace de reglementare a protecţiei mediului fac

parte din instrumentele directe pentru protecţia mediului care reprezintă un ansamblu de măsuri instituţionale cu impact direct asupra activităţii manageriale din domeniile tehnicoproductiv şi socioeconomic, având drept scop încadrarea acestora în restricţiile ecologice.

I. Mijloacele imperative nu fac obiectul unei negocieri, fiind rezultatul evaluării şi prognozării unei serii de factori între care amintim:

15

capacitatea de autoepurare şi nivelul de degradare a sistemelor naturale (apă, aer, sol şi subsol etc.);

performanţa sistemului tehnico-productiv şi social-economic; posibilităţile de asigurare a resurselor materiale şi umane

necesare aplicării politicii imperative.Aceste mijloace au un grad mare de generalitate, consfiinţind,

în forme concrete, obiectivele strategiei şi politicii de mediu în general.

Mijloacele imperative sunt reprezentate de normele sau standardele pentru protecţia mediului, prin care se poate exercita controlul direct asupra performanţei ecologice a diverselor activităţi socioeconomice, dar şi indirect, pe baza corelaţiei dintre acestea şi calitatea mediului, a factorilor de mediu.

Standardele (normele) pentru protecţia mediului sunt promovate printr-un cadru legislativ în care se formulează obiectivele, principiile generale, procedeele şi instrumentele de aplicare şi atribuţiile organismului naţional de standardizare (Asociaţia de Standardizare din România – A.S.R.O. fiind legiferată prin O.G. nr.39/1998 şi O.G. nr.44/1998).

Se disting următoarele tipuri de standarde (norme) pentru protecţia mediului:

standarde de mediu; standarde de emisie; standarde de proiectare; standarde de produs.Standardele de mediu exprimă nivelurile maxime admisibile

ale concentraţiei de factori poluanţi în mediu (apă, aer, sol etc.). Sunt stabilite nivelurile critice ale indicatorilor calitativi ai mediului.

La baza elaborării standardelor (normelor) de mediu stă relaţia „concentraţie– efect” sau „concentraţie–răspuns”, a cărei evaluare se realizează pe factori sau grupe de factori poluanţi. Sfera efectelor a vizat impactul asupra stării de sănătate şi capacitatea de autoepurare a ecosistemelor naturale.

Standardele de mediu pot fi diferenţiate în funcţie de ecobilanţurile zonelor, ceea ce măreşte rolul în protejarea ecosistemelor comparativ cu măsurile de exercitare a controlului asupra volumului emisiilor. Ele facilitează stabilirea priorităţilor privind asigurarea calităţii factorilor de mediu şi identifică limitele de aplicare a acestora.

Standardele de emisie măsoară nivelul admisibil al poluării la capătul fluxului tehnologic, exprimându-se în legătură cu categoriile de poluanţi ce pot fi deversaţi în mediu de către o anumită sursă.

În comparaţie cu standardele de mediu, standardele de emisie sunt mai operaţionale deoarece precizează locul şi condiţiile de măsurare a deversării de poluanţi în mediu.

16

Standardele de mediu şi de emisie fac parte din categoria standardelor de performanţă deoarece estimează nivelul poluant al fondului şi stocului de capital tehnic activ ce rezultă în urma utilizării şi, în mai mică măsură, modul de proiectare al echipamentelor de prevenire şi reducere a poluării provocată de acestea.

O asemenea fundamentare a standardelor de performanţă îi determină pe poluatori să identifice cele mai bune soluţii tehnice şi manageriale de control asupra poluării în vederea încadrării în limitele adoptate.

Dificultăţile de promovare a standardelor de performanţă se regăsesc atât în plan tehnic, cât şi economic, deoarece presupun individualizarea pe surse de poluare şi condiţii de mediu, ceea ce reclamă un nivel ridicat al costurilor de operaţionalizare.

Standardele de proiectare specifică tehnicile şi echipamentele prin care se realizează controlul asupra poluării: tipul de desprăfuitor pentru gaze; înălţimea coşului de dispersie etc.

Recurgerea la astfel de standarde se justifică mai ales atunci când nu există suficiente posibilităţi de evidenţiere a gradului de respectare privind normele de protecţie a mediului.

Avantajele utilizării acestor standarde de proiectare: favorizeză prognozarea evoluţiei calităţii mediului şi deci a

măsurilor ce se impun pentru conservarea funcţionalităţii sistemelor naturale,

sunt uşor de gestionat, de aplicat şi controlat.Principalele dezavantaje ale acestor standarde:

caracterul rigid al impunerii, poluatorii fiind obligaţi să utilizeze o anumită tehnologie de depoluare, indiferent de strategia de mediu adoptată de aceştia;

lipsa incitaţiei spre găsirea altor soluţii adecvate, aplicarea tehnologiei de depoluare indicată scutindu-i de alte preocupări pentru eficientizarea măsurilor de protecţie a mediului.

Standardele de produs precizează anumiţi parametrii ai unor produse a căror utilizare poate genera impact negativ asupra mediului: conţinutul de sulf al combustibililor; conţinutul de fosfor în detergenţi; caracteristici şi mărimea ambalajelor etc.

II. Mijloacele permisive definesc, respectând legislaţia din domeniu, condiţiile de realizare şi/sau exploatare a obiectivelor de investiţii, stabilite printr-un proces de negociere dintre titularul de investiţie şi structurile locale şi/sau naţionale cu atribuţii exprese în aplicarea politicii de mediu.

17

În cazul României, astfel de mijloace permisive se referă la: acordul de mediu, acordul integrat de mediu, autorizaţia de mediu, autorizaţia integrată de mediu.

a. Acordul de mediu este un act tehnico-juridic prin care se stabilesc condiţiile de realizare a proiectului, din punct de vedere al protecţiei mediului (sol, apă, păduri, zone umede, aşezări umane etc.). Acordul de mediu reprezintă decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului, care dă dreptul titularului de proiect să realizeze proiectul din punct de vedere al protecţiei mediului. Documentaţia pentru obţinerea acordului de mediu va conţine după caz: extras din documentaţia tehnică de investiţii (lucrări, construcţii, instalaţii şi dispozitive prevăzute pentru protecţia factorilor de mediu), studiu de impact pentru sursele potenţiale de poluare întocmit de institute de specialitate, avize (Direcţia Apelor, Institutul de Cercetare şi Ingineria Mediului, Centrul Sanitar Antiepidemic, Oficiul Local de Pedologie-Agronomie, Institutul Silvic Judeţean, Departamentul Geologiei, Comisia Monumentelor Naturii) şi diferite accepte (al deţinătorilor de teren, terţilor pentru diverse cooperări, fundamentarea standardelor de protecţia mediului, căi de creştere a eficienţei măsurilor administrative pentru protecţia mediului, avantajele şi limitele instrumentelor directe pentru protecţia mediului).

Acordul de mediu se va emite în situaţiile în care sunt rezolvate corespunzător şi în mod unitar toate problemele legate de factorii de mediu. Prin acord pot fi prevăzute lucrări suplimentare faţă de cele cuprinse în proiectul supus avizării, cu scopul asigurării compatibilităţii dintre caracteristicile obiectivului de investit şi parametrii funcţionali ai zonei de amplasare.

b. Acord integrat de mediu – actul tehnico-juridic emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, conform dispoziţiilor legale în vigoare, care acordă dreptul de a stabili condiţiile de realizare a unei activităţi încă din etapa de proiectare şi garantează că instalaţia corespunde cerinţelor de realizare a unei activităţi încă din etapa de proiectare. Acordul integrat poate fi eliberat pentru una sau mai multe instalaţii ori părţi ale instalaţiilor situate pe acelaşi amplasament.

c. Autorizaţia de mediu este actul legal, tehnico-juridic emis de autorităţile competente pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare a unei activităţi existente sau a unei activităţi noi cu posibil impact semnificativ asupra mediului, necesară pentru punerea acesteia în funcţiune. Autorizaţia de mediu este obligatorie şi precede autorizaţiile de funcţionare obţinute de la organele de specialitate care gestionează şi răspund de protecţia anumitor factori de mediu. Operaţionalitatea

18

acestui instrument este de competenţa Agenţiilor pentru protecţia mediului de la nivelul fiecărui judeţ.

Documentaţia care va sta la baza eliberării autorizaţiei de mediu va cuprinde: fişa de prezentare şi declaraţie (date generale pentru toate activităţile şi date specifice pe activitate), sistemele de control al noxelor şi calităţii factorilor de mediu (conţinut, infrastructură, grafice), piese desenate (plan de încadrare în zonă, flux tehnologic, flux tehnologic de depoluare şi instalaţii de dispersie etc.) şi alte documente (buletine de analiză).

Autorizaţia de mediu, ca document final, trebuie să ofere datele necesare identificării beneficiarului, precum şi a activităţilor ce urmează a fi desfăşurate şi condiţiile de funcţionare.

d. Autorizaţie integrată de mediu – actul tehnico-juridic emis de auto-rităţile competente, conform dispoziţiilor legale în vigoare privind prevenirea şi controlul integrat al poluării. Se acordă dreptul de a exploata în totalitate sau în parte o instalaţie, în anumite condiţii care garantează că instalaţia corespunde cerinţelor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.34/2002 (vezi capitolul II). Autorizaţia integrată poate fi eliberată pentru una sau mai multe instalaţii ori părţi ale instalaţiilor situate pe acelaşi amplasament ale aceluiaşi titular.

I. 7 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN PROTECŢIA MEDIULUI

Întâlnită în toate ramurile juridice, noţiunea de răspundere juridică sugerează ideea de sancţiune sau reparaţie. Ea dă expresie unui raport social sancţionat din punct de vedere juridic, în baza căruia o persoană se află într-o relaţie de obligaţie faţă de o altă persoană căreia îi datorează satisfacţie sau repararea unui prejudiciu ce i l-a cauzat.

„Problema răspunderii, constă în aceea că prin efectul săvârşirii unei fapte ilicite, o persoană a fost vătămată în fiinţa ei fizică sau morală, ori în bunurile sale, ordinea de drept a fost afectată, interesele generale au fost nesocotite”.

Înţelegerea necesităţii protecţiei mediului, responsabilitatea socială a fiecărui cetăţean pentru protecţia şi dezvoltarea mediului constituie una dintre problemele fundamentale ale formării conştiinţei de mediu, care poate fi una din căile de realizare a unei cointeresări în protecţia mediului. Cointeresarea fundamentată pe conştiinţa de proprietar, pe conştiinţa de mediu este considerată în doctrina internaţională de specialitate ca una din căile posibile, uneori ca cea mai importantă cale de realizare a unei cointeresări în protecţia şi dezvoltarea mediului. Din păcate însă, conştiinţa de mediu nu de puţine ori lipseşte sau eventual este doar în formare, ceea ce aduce daune însemnate mediului. În aceste condiţii, trebuie căutate şi

19

găsite alte căi şi mijloace de realizare a unei cointeresări în protecţia mediului.

Una din aceste căi ne este oferită de reglementările juridice de mediu care, în anumite situaţii, suplineşte lipsa conştiinţei de mediu, contribuind chiar, pe calea specifică a constrângerii statale, la educarea oamenilor, inclusiv la formarea unei astfel de conştiinţe. Folosirea constrângerii juridice împotriva autorilor oricăror acte de încălcare a obligaţiilor sau interdicţiilor legale stabilite în domeniul protecţiei mediului reprezintă o pârghie importantă în promovarea responsabilităţii sociale. Este necesar ca prin folosirea mai competentă a acestui mijloc de constrângere să se exercite o influenţă mai eficientă asupra creării unei opinii de masă de intoleranţă faţă de orice încălcare a reglementărilor de mediu.

Prin sancţionarea juridică a faptelor anti-mediu, pe lângă scopul firesc, se urmăreşte educarea celui sancţionat şi a celorlalţi cetăţeni pentru formarea acelei conştiinţe de mediu, fără de care nu se pot realiza sarcinile complexe ale prevenirii poluării, depoluării şi îmbunătăţirii condiţiilor de mediu.

Lipsa unei conştiinţe de mediu trebuie substituită cu alte mijloace, care să conducă la acelaşi rezultat; dintre acestea unul fiind înăsprirea sancţiunilor pentru poluare, în general pentru încălcarea normelor legale imperative referitoare la protecţia şi dezvoltarea mediului, adică stabilirea şi folosirea consecventă a unor măsuri de constrângere mai severe faţă de cei care încalcă legea.

Raportul juridic de constrângere, care are în conţinutul său o pluralitate de drepturi şi obligaţii, apare ca rezultat al săvârşirii unor fapte ilicite şi duce la aplicarea sancţiunii juridice. Orice încălcare a normei juridice poate da naştere unui raport de constrângere care se stabileşte între stat şi autorul faptei ilicite.

Poluarea mediului este o faptă ilicită. Caracterul ilicit al faptei dăună-toare mediului implică săvârşirea unui act oprit de lege sau neîndeplinirea unei obligaţii stabilite tot de lege, acţiuni sau inacţiuni care constituie “o atingere nedreaptă adusă unuia sau mai multor factori ai mediului natural sau artificial”.

Fapta ilicită trebuie sancţionată în condiţiile stabilite de reglementările de protecţia mediului. În acest sens, răspunderea juridică capătă o importanţă atât teoretică cât şi practică în legislaţia mediului. În Legea-cadru a protecţiei mediului nr.137/1995, completată prin O.U.G. nr.91/2002, Legea nr.294/2003 şi O.U.G. nr.195/2005, sunt stabilite trei forme ale răspunderii juridice în următoarea formulă: „încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea civilă, convenţională sau penală, după caz”. Constituie infracţiuni următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viaţa sau sănătatea umană, animală sau vegetală:

20

a) infracţiuni pedepsite cu închisoarea de la 3 luni la 1 an sau cu amendă penală:

arderea miriştilor, stufului, tufărişurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile protejate şi de pe terenurile supuse refacerii ecologice;

poluarea accidentală datorită nesupravegherii executării lucrărilor noi, funcţionării instalaţiilor, echipamentelor tehnologice şi de tratare şi neutralizare, menţionate în prevederile acordului de mediu şi/sau autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu;b) infracţiuni pedepsite cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă penală:

poluarea prin evacuarea, cu ştiinţă, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deşeuri sau substanţe periculoase;

nerespectarea restricţiilor sau interdicţiilor stabilite pentru protecţia apei şi a atmosferei, prevăzute de actele normative în vigoare;

folosirea de momeli periculoase şi de mijloace electrice pentru omorârea animalelor sălbatice şi a peştilor, în scopul consumului sau al comecializării;

producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin aceasta se pune în pericol grav sănătatea umană;

nerespectarea restricţiilor şi a interdicţiilor la vânat şi pescuit ale unor specii protejate sau oprite temporar prin lege şi în zonele cu regim de protecţie integrală, potrivit reglementărilor specifice;

continuarea activităţii după suspendarea acordului de mediu sau autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu;

nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe periculoase, precum şi nerespectarea obligaţiei de depozitare a îngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie a plantelor numai ambalate şi în locuri protejate;

prezentarea, în lucrările privind evaluarea de mediu, evaluarea impactului asupra mediului, a bilanţurilor de mediu sau a raportului de amplasament a unor concluzii şi informaţii false;

producerea şi/sau importul în scopul introducerii pe piaţă şi utilizarea unor substanţe şi preparate periculoase, fără respectarea prevederilor actelor normative în vigoare şi introducerea pe teritoriul României a deşeurilor de orice natură în scopul eliminării acestora;

omisiunea de a raporta imediat despre orice accident major; producerea, livrarea şi utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a

produselor de protecţie a plantelor neautorizate; desfăşurarea de către persoanele juridice de activităţi cu

organisme modificate genetic sau produse ale acestora, fără a solicita şi obţine acordul de import/export şi/sau autorizaţiile prevăzute de reglementările specifice;

cultivarea plantelor superioare modificate genetic de către persoanele fizice şi juridice fără autorizaţie din partea autorităţii

21

publice competente pentru agricultură şi fără contract cu titularii autorizaţiilor de introducere deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic;c) infracţiuni pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani:

nerespectare interdicţiilor privind utilizarea pe terenuri agricole de produse de protecţie a plantelor sau îngrăşăminte chimice;

provocarea, datorită nesupravegherii surselor de radiaţii ionizante, a contaminării mediului şi/sau a expunerii populaţiei la radiaţii ionizante, omisiunea de a raporta prompt creşterea peste limitele admise a contaminării mediului, aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenţie în caz de accident nuclear;d) infracţiuni pedepsite cu închisoarea de la 2 la 7 ani:

continuarea activităţii după dispunerea încetării acesteia; neluarea măsurilor de eliminare totală a substanţelor şi

preparatelor periculoase care au devenit deşeuri; refuzul intervenţiei în cazul poluării accidentale a apelor şi a

zonelor de coastă; refuzul controlului, la introducerea şi scoaterea din ţară a

substanţelor şi preparatelor periculoase precum şi introducerea în ţară a culturilor de microorganisme, plante şi animale vii din flora şi fauna sălbatică, fără acordul eliberat de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;

aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenţie în caz de accident nuclear;

provocarea, cu ştiinţă, de poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale, direct sau de pe nave ori platforme plutitoare, a unor substanţe sau deşeuri periculoase.

Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă încălcarea următoarelor prevederi legale:

obligaţia persoanelor juridice de solicitare şi obţinere a actelor de reglementare conform prevederilor legale, precum şi a acordului de import/export şi a autorizaţiilor privind organismele modificate genetic, conform prevederilor legale;

obligaţia efectuării bilanţului de mediu, în procedura de obţinere a autorizaţiei de mediu şi, respectiv, a efectuării raportului de amplasament în procedura de obţinere a autorozaţiei integrate de mediu, conform deciziei autorităţii competente pentru protecţia mediului;

obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale privind îmbunătăţirea microclimatului urban, prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a luciilor de apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora, de a înfrumuseţa şi proteja peisajul, de a menţine curăţenia localităţilor;

22

obligaţia autorităţilor administraţiei publice locale de a informa publicul privind riscurile generate de funcţionarea sau existenţa obiectivelor cu risc pentru mediu şi sănătatea populaţiei;

obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale privind adoptarea elementelor arhitecturale adecvate, optimizarea densităţii de locuire, concomitent cu menţinerea, întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor verzi, a parcurilor, a aliniamentelor de arbori şi a perdelelor de protecţie stradală, a amenajamentelor peisajistice cu funcţie ecologică, estetică şi recreativă etc.

Obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale de a avea servicii specializate pentru protecţia mediului şi de a colabora în acest scop cu autorităţile pentru protecţia mediului;

Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a furniza şi/sau utiliza informaţii corecte pentru elaborarea evaluărilor de mediu, evaluărilor impactului asupra mediului, a bilanţurilor de mediu şi a rapoartelor de amplasament;

Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a asigura măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a surselor generatoare de zgomot şi vibraţii, de a verifica eficienţa acestora şi de a pune în exploatare numai pe cele care nu depăşesc pragul fonic admis;

Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a livra, manipula, transporta şi de a comercializa îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor ambalate cu inscripţii de identificare, avertizare, prescripţii de siguranţă şi folosire, în condiţii în care să nu provoace contaminarea mijloacelor de transport şi a mediului;

Obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a nu cultiva sau testa, după caz, plantele superioare modificate genetic, la o distanţă mai mică de 15 km faţă de limita ariilor naturale protejate;

Obligaţia persoanelor juridice de a stoca temporar îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor numai ambalate şi în locuri unde s-au prevăzut toate măsurile de securitate;

Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a efectua evaluarea impactului asupra mediului la proiectarea lucrărilor care pot modifica cadrul natural al unei arii naturale protejate, şi de avansare a soluţiilor tehnice de menţinere a zonelor de habitat natural, de conservare a funcţiilor ecosistemelor şi de ocrotire a organismelor vegetale şi animale, inclusiv a celor migratoare, cu respectarea alternativei şi a condiţiilor impuse prin actul de reglementare, precum şi monitorizarea proprie până la îndeplinirea acestora;

Etc. (a se consulta O.U.G. nr.195/2005). Orientarea legiuitorului nostru în direcţia reglementării unei

răspunderi specifice raporturilor de reglementare a mediului rezultă din art.88 din Legea cadru a protecţiei mediului, în care se preconizează că, în scopul aplicării eficiente a măsurilor de protecţie

23

a mediului, să se reglementeze prin lege specială relaţiile de răspundere pentru prejudiciile aduse mediului. În acest sistem al răspunderii privind reglementarea de mediu, se vor aplica normele sau procedura de reglementare pentru protecţia mediului precum şi acţiunile şi regulile răspunderii contravenţionale, penale sau civile.

Încălcarea unei norme de reglementare juridică a protecţiei mediului, adică nerespectarea unor drepturi şi obligaţii ce formează conţinutul unui raport juridic de mediu nu poate să atragă după sine decât o răspundere specială, de reglementare juridică a mediului. Fapta respectivă poate fi denumită contra-venţional delict ecologic, iar răspunderea poate fi, tot convenţional, ecologică.

În domeniul protecţiei juridice a mediului, faptele de poluare cu/sau chiar fără astfel de consecinţe, sancţionate contravenţional sau penal, trebuie privite cu luarea în considerare a obiectivizării răspunderii pentru prejudiciu.

Lupta generală cu toate mijloacele împotriva poluării mediului şi imperativul de a garanta exercitarea nelimitată a dreptului cetăţeanului la un mediu sănătos ar trebui să conducă la o viziune coerentă pentru a sancţiona, după principiile şi normele dreptului mediului, orice poluare a mediului pe baza răspunderii obiective. Aceasta ar putea fi răspunderea de reglementare a mediului care intervine pentru încălcarea normelor de reglementare a mediului cu consecinţe de poluare asupra factorilor de mediu. Prejudiciul cauzat prin poluare este consecinţa încălcării obligaţiilor legale de a face sau a nu face ceva, este evaluat şi exprimat în bani, prin estimarea cheltuielilor necesare refacerii echilibrului natural perturbat sau a mediului creat de om.

Prejudiciul la care ne referim (denumit frecvent „daună ecologică” sau infracţiune) cuprinde, prin urmare, daunele cauzate mediului prin poluare. Se consideră că dauna ecologică poate fi cauzată mediului numai prin poluare, iar poluarea poate fi rezultatul activităţii umane sau al unor fenomene naturale. În condiţiile legislaţiei în vigoare, răspunderea pentru poluarea mediului va trebui examinată „tradiţional”, sub forma răspunderii contravenţionale, penale şi civile.

Răspunderea contravenţională – componentă a răspunderii juridice, constă în sancţionarea contravenţională a persoanei vinovate de încălcarea dispoziţiilor legale care stabilesc obligaţii şi prohibiţii, precum şi sancţiuni contravenţionale.

Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi ea este prevăzută şi sancţionată ca atare prin acte normative, ea putând fi săvârşită şi în cadrul raportului juridic de mediu, regimul său juridic depinzând de apartenenţa la această ramură de legislaţie. Dacă printr-o astfel de faptă a fost încălcată o normă, respectiv un raport de reglementare a

24

mediului, ea va atrage răspunderea specială, ecologică (contravenţia ecologică), care se sancţionează potrivit principiilor şi normelor legislaţiei şi reglementărilor de mediu. Trăsăturile care caracterizează o contravenţie săvârşită în cadrul raportului juridic de mediu sunt: este o faptă ilicită; este reglementată şi sancţionată de normele privind legislaţia

mediului.Contravenţia poate fi săvârşită:

cu intenţie, dacă făptuitorul prevede urmările faptelor sale şi urmăreşte producerea lor (intenţie directă) sau prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu urmăreşte să se producă, acceptă posibilitatea producerii ei (intenţie indirectă);

din culpă – înfăptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce ori nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă;

fără culpă, când nu se poate vorbi nici de intenţie şi nici de culpă, fapta fiind rezultatul riscului pe care şi l-a asumat persoana în cadrul activităţii economico-sociale.

A doua trăsătură caracteristică a contravenţiei ecologice constă în aceea că ea este prevăzută şi sancţionată în reglementările juridice de mediu. O persoană fizică sau juridică poate fi sancţionată contravenţional pentru o anumită faptă ecologică numai dacă aceasta este expres prevăzută şi sancţionată de normele de reglementare juridică a mediului. Contravenţiile ecologice sunt reglementate, în primul rând prin acte normative adoptate de organele centrale ale puterii legislative şi executive, dar nu este exclusă stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii prin hotărâri ale consiliilor locale sau judeţene.

Sancţiunile pentru contravenţiile ecologice sunt revăzute întotdeauna de normele de reglementare juridică a mediului. Legea generală privind protecţia mediului nr.137/1995, republicată prin Legea nr.159/1999, completată prin O.U.G. nr.91/2002, Legea nr.294/2003 şi O.U.G. nr.195/2005, prevede ca sancţiune contravenţională principală amenda. Aceasta este cea mai frecvent utilizată sancţiune, pentru încălcarea normelor legislative de mediu, şi constă într-o sumă de bani pe care contravenientul trebuie să o plătească.

Legea stabileşte o limită minimă şi una maximă a amenzilor contravenţionale. Cuantumul concret al acestor amenzi, se hotărăşte de către cel îndreptăţit să aplice sancţiunea, în funcţie de gradul de pericol social al faptei, de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de urmările ei, de persoana contravenientului.

Amenda contravenţională se stabileşte diferenţiat în funcţie de faptul că persoana contravenientului este o persoană fizică sau juridică. Spre exemplu, cu amendă de la 55.000 lei (RON) la 70.000

25

lei (RON) dacă sunt încălcate una din exemple de infracţiuni enumerate mai sus, sau cu amendă de la 10.000 lei (RON) până la 80.000 lei (RON) contravenţiile enumerate mai sus sau O.U.G. nr.195/2005.

Într-o serie de legi speciale care reglementează protecţia diferitelor elemente ale mediului natural şi artificial, sunt prevăzute şi sancţiuni contravenţionale complementare, care se aplică pe lângă amenda principală.

Exemplu: se aplică confiscarea – care constă în trecerea în proprietatea statului, fără plată, a anumitor bunuri care au legătură cu contravenţia. Alte sancţiuni complementare sunt: anularea sau suspendarea autorizaţiei şi sechestrarea.

Răspunderea penală îşi are locul în cadrul reglementărilor juridice de protecţia mediului datorită faptului că legislaţia de mediu, în ansamblul său, apără ordinea de drept, dar stabileşte sancţiuni şi pentru „atingerea valorilor sociale” care sunt ocrotite prin normele de reglementare juridică a mediului. Răspunderea penală pentru încălcarea normelor privind protecţia mediului se înscrie în principiile şi regulile generale ale răspunderii internaţionale, dar prezintă şi un anumit specific, determinat de natura obiectului ocrotit de lege şi a cărui atingere este adusă prin abaterea săvârşită cu vinovăţie. Abaterea trebuie să aibă un pericol social ridicat şi să reprezinte o serioasă ameninţare a intereselor globale ale oamenilor, ale întregii societăţi în domeniul protecţiei sănătăţii.

Intervenţia prin mijloacele răspunderii penale constituie cea mai gravă implicare în viaţa celor ce nesocotesc cerinţele formulate expres în lege, manifestă atitudini negative faţă de lege, ce duce la aplicarea împotriva acestora a unor măsuri personale sau materiale coercitive. Actualul Cod Penal cuprinde puţine dispoziţii referitoare la incriminarea unor fapte periculoase, săvârşite în dauna factorilor de mediu. Din Codul Penal până în prezent lipseşte o prevedere globală, care să incrimineze principial fapta care aduce atingere cu consecinţe grave factorilor de mediu supuşi protecţiei. Atitudinea prin care se aduce atingere mediului natural are la bază intenţia, care trebuie cercetată în privinţa încălcării reglemetărilor juridice de mediu.

Pentru încălcarea normelor de reglementare juridică a protecţiei mediului se poate răspunde penal sub două forme: pentru săvârşirea anumitor fapte expres prevăzute de lege prin

care se poluează mediul natural sau artificial sau pun în pericol viaţa sau sănătatea umană, animală şi vegetală;

pentru fapte care, deşi nu au ca efect direct poluarea mediului, încalcă totuşi anumite norme imperative din reglementările juridice de mediu.

În Legea-cadru a Protecţiei Mediului, completată prin O.U.G. nr.195/2005, sunt întâlnite o serie de dispoziţii penale, incluzând

26

diferite tipuri de infracţiuni. Unele dintre aceste infracţiuni constituie variante ale unor infracţiuni din Codul Penal, cum ar fi: cele de abuz în serviciu contra intereselor obşteşti sau de neglijenţă în serviciu, altele constituind infracţiuni-cadru pentru cele înscrise în legile sau hotărâri speciale referitoare la protecţia anumitor factori de mediu.

În normele de reglementare juridică a mediului, sunt prevăzute următoarele tipuri de pedepse penale: închisoarea, amenda, interzicerea unor drepturi. În Legea Protecţiei Mediului, închisoarea este în funcţie de gravitatea faptei (de la 3 luni la 7 ani), iar dacă s-a produs moartea unuia sau mai multor persoane ori pagube importante economiei naţionale, închisoarea poate fi de la 7 ani până la 20 de ani.

Amenda aplicabilă în cazul săvârşirii unei infracţiuni este stabilită prin Legea cadru a Protecţiei Mediului completată prin O.U.G. nr.195/2005, cuantumul amenzilor reactualizându-se anual prin Hotărâre de Guvern.

Interzicerea unor drepturi poate fi aplicată dacă anumite fapte prevăzute expres de legea generală au pus în pericol sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mare de persoane ori au cauzat o pagubă materială importantă.

Răspunderea civilă este dominată de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu produs prin fapta ilicită a unei persoane.

Legea Protecţiei Mediului consacră principiul potrivit căruia „poluatorul plăteşte”; răspunderea pentru pagube fiind obiectivă. Antrenarea acestei răspunderi este condiţionată de întrunirea cumulativă a câtorva condiţii: să existe o faptă ilicită; să existe un prejudiciu; să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Fapta ilicită, în reglementările juridice de mediu, constă în conduita subiectului de drept – persoană fizică sau juridică – concretizată printr-o acţiune sau inacţiune, prin care se încalcă dispoziţiile privind protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului. În protecţia juridică a mediului, fapta ilicită rezultă fie din neîndeplinirea unor obligaţii prevăzute de lege, fie din săvârşirea unor acte care contravin dispoziţiilor legale privind protecţia mediului.

Prejudiciul este rezultatul încălcării legale sau neîndeplinirii acestuia, rezultat care în reglementarea juridică de mediu poate avea numai o natură patrimonială. Numai că, în această ramură legislativă, pentru termenul de prejudiciu se utilizează o noţiune proprie, denumită daună ecologică, cuprinzând atât daunele cauzate prin poluarea mediului natural cât şi cele suportate de om şi bunurile sale.

Dauna ecologică presupune, cu precădere, prejudiciile cauzate prin poluare, deci printr-o modificare a compoziţiei fizico-chimice a elementului care a suferit poluarea. Dauna ecologică este definită ca

27

fiind „cea cauzată direct mediului, fără a lua în considerare repercursiunile asupra persoanelor şi asupra bunurilor”.

În funcţie de gravitate, prejudiciile cauzate mediului se împart în: dezastre şi deteriorări ale mediului. Pentru a atrage răspunderea, prejudiciul trebuie să aibă un caracter patrimonial cert şi, desigur, să fie nereparat.

Raportul de cauzalitate este o condiţie generală indispensabilă a răspunderii juridice, indiferent de forma pe care o îmbracă. Fără raportul de cauzalitate nu putem vorbi de răspundere civilă.

Prevenirea degradării elementelor mediului antrenează aplicarea unei palete largi de mijloace juridice civile. Sancţionarea abuzului de drept constă în măsura încetării exerciţiului abuziv al dreptului, la sesizarea celui păgubit, victimă a poluării. În cazul neconfirmării, instanţa de judecată îl va obliga pe autor la plata unor amenzi civile în favoarea statului.

Acţiunile posesorii pot servi protecţiei mediului. Tulburarea posesiei, în reglementarea juridică de mediu, „poate îmbrăca numeroase forme, ca folosirea necorespunzătoare a reclamelor luminoase, care perturbă viaţa normală a celor din jur, recurgerea la utilizarea anumitor instalaţii sau altor surse zgomotoase ce depăşesc limitele admise de lege”. Prin utilizarea acestor mijloace procesuale, se înfăptuieşte nu numai protecţia juridică (adică, legislativă) subiectivă a titularului, ci şi a mediului.

În condiţiile amplorii răspunderii faţă de fenomenul poluării, protecţia juridică a dreptului de inventator asigurată prin elaborarea unor legi speciale conduce la răspândirea şi descoperirea corespunzătoare din domeniul tehnicii. Noutatea noii reglementări a Legii Protecţiei Mediului constă în limitarea expresă a calităţii procesuale active a oricărei persoane, atât în vederea prevenirii şi producerii prejudiciului, cât şi în vederea obţinerii reparării lui.

I.8 TEMĂ

1. Comentaţi pe larg cel puţin două din principiile Protecţiei Mediului.2. Care din acţiunile cuprinse în Programul Naţional de Acţiune

pentru Protecţia Mediului le-aţi considera deosebit de importante în condiţiile actuale şi de ce ?

3. Ce cuprinde componenta legislativă care asigură protecţia juridică a mediului înconjurător ? Daţi exemple ?

4. Care sunt mijloacele permisive şi imperative de protecţia mediului ? Daţi cel puţin două exemple de aplicaţii ale acestor mijloace în unitatea în care vă desfăşuraţi activitatea.

28

5. Precizaţi dacă în unitatea în care activaţi se cunosc cazuri de aplicare a unor forme de răspundere juridică privind poluarea mediului.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

*** Normative, instrucţiuni, metodologie ale MMGA şi ICIM elaborate în perioada 1991 – 2006, publicate în Monitorul Oficial al României.

*** Program de acţiune pentru protecţia mediului în Europa Centrală şi de Est, Lucerna, Elveţia, 1993.

Duţu Mircea, “Dreptul internaţional şi comunitar al mediului”, Ed. Economică, Bucureşti, 1995.

Duţu Mircea, “Tratat de dreptul mediului”, Vol.I şi II, Ed.Economică, Bucureşti, 1998.

Ionescu Cristina, Manoliu Mihai, Nistoran Daniela, “Conceptul de dezvoltare durabilă. Note de curs”, Ed.Univ.”Politehnica” Bucureşti, Catedra UNESCO de Ştiinţe Inginereşti, programul Energie-Mediu, Bucureşti, 1996.

Marinescu Daniela, “Dreptul mediului înconjurător”, Ed. a II-a revizuită şi adăugită, Casa de editură şi presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1996.

Mazilu Dumitru, “Teoria generală a dreptului”, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999.

Negrei Constantin, “Instrumente şi metode în managementul mediului”, Ed. “Tribuna economică”, Bucureşti, 1996.

Rojanschi V., “Posibilităţi de evacuare globală a impactului poluării asupra calităţii ecosistemelor”, Mediul Înconjurător, vol.2, Bucureşti, 1991.

Rojanschi V., Bran F., Diaconu Gh., Iosif S.N., Toderoiu F., “Economia şi Protecţia Mediului”, Ed.Tribuna Economică, Bucureşti, 1997.

Uliescu Marinela, “Dreptul mediului înconjurător”, Bucureşti, 1996.Vasilescu Iolanda, “Protecţia mediului înconjurător”, C.I.D.E.,

Bucureşti, 1994.Vrabie Genoveva, “Teoria generală a dreptului”, Ed.Ştefan Procopiu,

Iaşi, 1995.Zaharia Carmen, „Legislaţia pentru protecţia mediului”,

Ed.Universităţii ”Al.I.Cuza”, Iaşi, 2003.Zaharia Carmen, „Protecţia juridică a mediului”, Ed. ECOZONE, Iaşi,

2005.

29

CAPITOLUL II. PROTECŢIA JURIDICĂ A ATMOSFEREI

II. 1 POLUAREA ATMOSFEREIPoluarea atmosferei a devenit o importantă problemă

socioeconomică contemporană căpătând proporţii îngrijorătoare în unele ţări puternic industrializate.

Astfel, a devenit evident faptul că poluarea atmosferei poate bloca dezvoltarea în continuare a civilizaţiei moderne (prin efectele grave asupra omului) şi că trebuie rezolvată neapărat „contradicţia” care a apărut între cerinţele creşterii economice şi cerinţele protejării mediului înconjurător.

Consiliul European pentru Protecţia Mediului Înconjurător (Raportul din 14 septembrie 1967) defineşte poluarea atmosferică astfel: „se consideră poluat aerul atunci când se constată prezenţa unor substanţe străine sau a unor variaţii importante ale acestora în proporţia părţilor componente ale aerului şi care, ţinând seama de cunoştinţele ştiinţifice ale momentului, pot provoca efecte dăunătoare sau acţiuni jenante”.

În Convenţia şi Rezoluţia privind poluarea atmosferei transfrontieră la mari distanţe (Geneva 1979) s-a definit poluarea atmosferică ca fiind „introducerea în atmosferă de către om, direct sau indirect, de substanţe sau energie care au acţiune nocivă de natură să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice şi ecosistemelor, să deterioreze bunurile materiale şi să aducă atingeri sau să păgubească valorile de agrement şi alte utilizări legitime ale mediului înconjurător” şi poluarea atmosferică transfron-tieră pe distanţe lungi ca fiind „poluarea a cărei sursă fizică este cuprinsă total sau parţial în zona supusă jurisdicţiei naţionale a unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicţiei naţionale a altui stat, la o distanţă la care nu este în general posibil să se distingă contribuţia surselor individuale sau a grupurilor de surse de emisie”.

Rezultă că poluarea atmosferei trebuie privită din punct de vedere al domeniului de folosire, de utilizare al acestui factor de mediu pentru om etc.

Aerul reprezintă cadrul natural al vieţii şi poate fi poluat la un nivel care să dăuneze sănătăţii sau vieţii animale sau vegetale. Ca materie primă în diferite industrii, el poate conţine substanţe care pot să împiedice procesul de producţie, să corodeze instalaţiile, să altereze calitatea produselor etc.

Pentru turism, efectele păgubitoare ale poluării aerului în anumite zone nu privesc prezenţa unor substanţe vătămătoare

30

sănătăţii, ci şi alterarea lui într-un mod care îl face mai puţin agreabil pentru cei veniţi să se destindă în mijlocul naturii.

Poluarea este prin urmare cauzată de evacuările, emanaţiile sau emisiile în atmosferă de poluanţi importanţi care pot avea efecte negative asupra fie a omului, fie a vegetaţiei, fie a apei şi solului, fie a construcţiilor şi instalaţiilor.

Poluanţii prezenţi în atmosferă se împart în două grupe:1. poluanţi primari – care sunt emişi direct din surse identificate sau

identificabile;2. poluanţi secundari – care sunt produşi în aer prin interacţiunea a

doi sau mai mulţi poluanţi sau chiar prin reacţia cu anumiţi constituenţi ai aerului.

Principalii poluanţi ai atmosferei sunt cei sulfurici (SO2, SO3, H2SO4 şi H2S), poluanţii carbonici (CO, CO2, hidrocarburile, aldehidele), compuşii azotului (NH3, NO, NO2, NxOy), poluanţii minerali (Fe, Pb, silicaţi), pulberile (cenuşe, fum), substanţe radioactive, praful bacterian etc.

Dintre aceşti poluanţi, oxidul de carbon (CO) este cel mai răspândit poluant al aerului. El provine în proporţie de aproape 60% de la vehiculele ce folosesc drept combustibil benzina şi motorine, iar restul de la industria siderurgică, petrochimică şi altele.

Dioxidul de sulf (SO2) se consideră principala substanţă dăunătoare din aer: el provine, în principal, din arderea cărbunilor (50%), a petrolului (30%) şi din alte procese (20%).

Odată pătrunşi în atmosferă, foarte puţini poluanţi îşi mai păstrează stabilitatea. În general, ca urmare a reacţiilor chimice şi influenţelor termice, aceştia îşi schimbă total identitatea.

Studiile de specialitate prezintă o grupare a surselor de poluare ale atmosferei după mai multe criterii dintre care cele mai semnificative sunt: După formă: surse punctuale (de exemplu: coş sau conductă de

dispersie), surse liniare (de exemplu: arteră de trafic intens), surse de suprafaţă (de exemplu: un cartier privit la scara oraşului, un oraş privit la scara unei zone mai largi), surse de volum (caracterizate prin emisii în cele trei dimensiuni).

După înălţime, h, faţă de nivelul solului; surse la sol, surse joase (h <50 m), surse medii (50<h <150 m), surse înalte (h >150 m).

După mobilitate: surse fixe sau staţionare, surse mobile (mijloace rutiere, feroviare, navale şi aeriene).

După regimul de funcţionare: surse continue (funcţionare cu emisie constantă pe perioade medii sau lungi de timp – zile, luni, sezon, ani), surse intermitente (funcţionare cu întreruperi semnificative ca durată – ore, zile, luni – dar, pe timpul funcţionării având emisie constantă sau funcţionare cu emisie variabilă), surse

31

instantanee (emisie într-un interval foarte scurt de timp – de ordinul minutelor – după care încetează).

După origine: surse naturale cum ar fi:- Omul şi animalele – prin procese fiziologice evacuează CO2, viruşi

etc.- Plantele – prin fungi, polen, substanţe organice şi anorganice;- Solul – prin viruşi, pulberi (ca urmare a eroziunii);- Apa mării – prin aerosoli încărcaţi cu săruri (sulfaţi, cloruri) sau

apa de suprafaţă sau cea uzată – ca urmare a descompunerii materiilor organice vegetale şi animale cu formare de produşi de tipul metan, hidrogen sulfurat, amoniac etc. ca urmare a proceselor biologice, chimice etc.- Vulcani – prin cenuşă, compuşi de sulf, oxizi de azot şi de carbon;- Incendiile maselor vegetale – prin cenuşă, oxizi de sulf, azot,

carbon rezultaţi;- Radioactivitatea terestră şi cosmică – prin radionuclizii emişi de

roci (226Ra, 228Ra şi descendenţii) şi de provenienţă cosmică (10Be, 36Cl, 14C, 3H, 22Na etc.)- Descărcări electrice – prin ozon;- Furtunile de praf şi nisip – prin pulberile terestre.

şi surse antropice – orice activitate umană care evacuează în atmosferă substanţe care se găsesc sau nu în compoziţia naturală a atmosferei. După tipul de activitate se pot grupa ca emisii (exprimate ca

debite gazoase masice sau volumice având concentraţii diferite de poluanţi) sau factori de emisie (rata medie de evacuare în atmosferă a unui poluant împărţită la volumul sau cantitatea producţiei). Ca principale tipuri de acţiuni care pot genera emisii poluante gazoase specificăm:- arderea combustibililor fosili (cărbune, produse petroliere, gaze

naturale etc.) în surse fixe. Principalii poluanţi generaţi: CO2, CO, SOx, NOx, pulberi, NxOy, compuşi organici volatili (COV) etc.;- traficul rutier; principalii poluanţi generaţi: CO, NOx, N2O, pulberi,

compuşi volatili, plumb în cazul folosirii benzinei cu plumb, SOx în cazul folosirii motorinei;- petrochimie; principalii poluanţi: compuşi organici volatili, NOx,

SOx;- chimie anorganică şi organică: gamă foarte largă de poluanţi,

specifici fiecărui profil de producţie;- metalurgie primară feroasă (principali poluanţi: pulberi cu

conţinut de fier, SOx, NOx, compuşi organici volatili) şi neferoasă (poluanţi: pulberi cu conţinut de metale grele: Pb, Cd, As, Zn, SOx, NOx);- industria materialelor de construcţii; principali poluanţi: pulberi,

CO2, CO, NOx, SOx, F (industria sticlei);

32

- extracţia, transportul şi distribuţia petrolului, produselor petroliere şi ale gazelor naturale; poluant principal: hidrocarburi;- producerea, utilizarea substanţelor reducătoare ale stratului de

ozon; poluanţi principali: clorofluorocarboni, haloni, tetraclorură de carbon, metilcloroform etc.;- agricultură: poluanţi importanţi: NH3, NOx, CH4, pesticide.

Dispersia poluanţilor în atmosferă este un fenomen complex, care face obiectul a numeroase cercetări teoretice şi experimentale. Deşi s-au elaborat numeroase modele de dispersie a poluanţilor gazoşi, există multe incertitudini privind alegerea parametrilor de dispersie şi a formulelor de supraînălţare. O bază importantă o constituie compararea valorilor concentraţiilor măsurate cu rezultatele modelelor teoretice sau fizice. Dispersia poluanţilor în atmosferă depinde de o serie de factori ce acţionează simultan şi anume: factorii meteorologici, orografia şi rugozitatea precum şi factorii care caracterizează sursa.

Emisiile gazoase pot fi măsurate, în principal, folosind măsurători de testare continue sau aleatorii. O siguranţă sporită conferă măsurătorile continue ale unor poluanţi (de exemplu: CO şi oxizi de azot etc.), dar sunt necesare echipamente performante şi mult mai scumpe. Alte modalităţi de determinare a emisiilor mai sunt cele efectuate prin calcul, pe baza experienţei, pe baza specificaţiilor de filtru sau alte echipamente, pe baza datelor livrate de furnizorul de echipament sau instalaţie.

II. 2 PROBLEME GLOBALE ALE ATMOSFEREIProblemele legate de poluarea atmosferei, prin emisii de

substanţe poluante, pe care le-am analizat în capitolele anterioare, depăşesc graniţele naţionale ale statelor, din care cauză aplicarea unor reguli de protecţie a mediului necesită soluţii cu caracter global. Asemenea probleme cu care se confruntă toate statele lumii şi a căror rezolvare impun soluţii internaţionale constituie „probleme globale”, în cazul nostru, ale atmosferei.

Din acest punct de vedere, atmosfera se confruntă cu următoarele probleme globale mai importante: ploile acide, degradarea stratului de ozon, modificarea climei, efectul de seră etc.

Ploile acideTermenul de „ploi acide” a fost introdus în anul 1972 de către

cercetătorul englez R. Smith. Prin ploi acide („ploi care ucid”) se înţeleg preci-pitaţiile atmosferice cu un pH sub 5.6 cât este pH-ul apei de ploaie. La originea acestora se află poluarea atmosferei, la care participă mai ales SO2, oxizii de azot şi hidrocarburile volatile degajate de diverse industrii, transporturi, centrale termice, agricultură etc. Apa conţinută în nori, trecând pe deasupra uzinelor, care emit aceste substanţe, se încarcă cu elementele chimice emise.

33

Aceste elemente intră în combinaţie cu apa şi formează acizii sulfuric şi azotic, ce contribuie la creşterea acidităţii apei de ploaie. Majoritatea zonelor industriale din Europa fac ca ploile acide să aibă o aciditate cu un pH de 4.5, uneori coborând la 2.6 şi chiar la 2.4 în unele regiuni din Italia (aciditate mai mare ca aciditatea oţelului, care este 2.9). Elementele nocive cad împreună cu apa de ploaie pe sol, vegetaţie şi în apă, momumente istorice provocând diverse daune. Ploile acide au un efect puternic asupra plantelor pe care le îmbolnăvesc, ele acţionând cu precădere asupra coniferelor. Astfel, sunt atacaţi mai întâi arborii înalţi, la care fotosinteza este dereglată, fapt ce are ca efect modificarea proceselor metabolice, ceea ce duce la decolorarea frunzelor şi în final este blocată formarea substanţelor organice prin fotosinteză. Precipitaţiile acide se scurg şi pe trunchiuri în sol şi atacă astfel şi sistemul radicular, ducând la tulburarea nutriţiei minerale a plantelor. În Europa se estimează că 500.000 ha de pădure au fost supuse poluării industriale, în special cu SO2, principalul element al ploilor acide şi fluorului. Dintre toate ţările europene, ploile acide au făcut adevărate ravagii în pădurile din Germania, unde boala a fost numită „sindromul pădurii muribunde”. Fenomenul a apărut în Munţii Pădurea Neagră, de unde s-a extins în întreaga Germanie, astfel încât se apreciază că 52% din păduri sunt atacate.

În Suedia, 61% din păduri sunt afectate, iar în Marea Britanie sunt atacate 50% din stejărete şi 75% din arborete deTaxus baccata. De asemenea, Elveţia are 43% din pădurile de conifere atacate de ploile acide.

Evaluările arătau că erau ameninţate cu dispariţia aproximativ 50.000 ha suprafeţe de pădure.

Fenomenul ploilor acide are implicaţii politice, el nu poate fi rezolvat decât prin soluţii internaţionale, deoarece este un fenomen „de vecinătate” (poluanţii vin din vecini). Astfel, de exemplu, 28% din SO2 ce se emană din coşurile fabricilor din Marea Britanie sunt purtaţi de vânt, mai ales spre Peninsula Scandinavă, unde se consideră că emanaţiile din Marea Britanie poluează 14%, în Suedia 10% şi în Norvegia 7%. De asemenea, 26% din dioxidul de sulf, care atacă pădurile, vine purtat de vânt din Germania, unde coşurile fabricilor sunt mult mai înalte. O situaţie asemănătoare o are Italia, care primeşte circa 2 milioane tone SO2 din Elveţia, Austria şi Franţa, în timp ce ea trimite în exterior o cantitate mai mică (1,7 milioane tone).

Din acest punct de vedere, o ţară poate fi vinovată de poluare sau poate fi victima poluării cauzate de poluarea transnaţională a atmosferei. Aşa este cazul ţărilor scandinave, ţări care sunt puternic poluate de uzinele din Anglia, care tergiversează adoptarea unor măsuri de combatere a poluării, datorită marilor investiţii necesare.

34

Cooperarea internaţională în acest domeniu nu este uşor de realizat. Astfel, Anglia şi S.U.A. nu au semnat Protocolul asupra SO2 de la Helsinki. Anglia, cu o industrie veche, reprezintă al doilea producător de SO2, însă beneficiază de vânturi puternice, ceea ce face ca acest gaz să fie dispersat în ţările vecine şi să afecteze mai puţin Anglia.

Prin urmare, perspectivele rămân incerte. Dacă SO2 este în descreştere datorită scăderii consumului de cărbune şi a produselor petroliere în industrie, oxizii de azot se află în continuă creştere datorită intensificării traficului rutier.

Degradarea stratului de ozonOzonul din stratosferă este singurul gaz care absoarbe cea mai

mare parte a razelor ultraviolete, ce nu pot fi percepute cu ochiul liber, partea neabsorbită fiind foarte periculoasă: radiaţia ultravioletă este sterilizantă pentru microorganismele aflate la baza lanţurilor trofice, produce diferite forme de cancer al pielii la oameni, provoacă daune animalelor şi plantelor etc. Din acest punct de vedere, ozonul reprezintă un ecran protector împotriva fracţiunilor radiaţiilor solare ultraviolete vătămătoare. Se cunoaşte faptul că radiaţia ultravioletă care produce eritemul şi cauzează melanoamele maligne are lungimea de undă de 308 nm. Însă, s-a constatat că un strat de ozon de 0.5 cm, tipic pentru latitudinile temperate pe timp de vară, reduce radiaţia ultravioletă de 308 nm în proporţie de 93,9%, pe când un strat de 0.25 cm, cum este de obicei la Ecuator, va reduce această radiaţie numai în proporţie de 75,3%.

În afară de cancere, s-a stabilit că diminuarea stratului de ozon provoacă numeroase leziuni oculare (cataracte, presbitism etc.), alterează lanţurile trofice, diminuează producţia agricolă şi acvatică şi accentuează modificări climatice şi creşterea efectului de seră.

La începutul anilor 1970, au apărut temeri privind reducerea stratului de ozon atmosferic. Subţierea stratului de ozon a fost observată mai întâi în anul 1985, de către britanici, la polul Sud. În perioada 1979-1988, stratul de ozon s-a subţiat cu 50%. O dată cu începutul primăverii astrale, zona cea mai afectată a fost de dimensiunile teritoriului S.U.A. şi a fost denumită „gaură”, întrucât adesea prezenta scăderi rapide de concentraţii.

Măsurătorile făcute şi la Polul Nord, într-o regiune cuprinsă între 30o şi 64o latitudine nordică, au surprins o scădere cu 3,5 până la 5% a stratului de ozon în această perioadă. S-a concluzionat că fenomenul are tendinţa de generalizare la nivelul globului, ameninţând marile concentrări umane din emisfera nordică (America de NE, Europa de Vest şi China). În anul 1992, s-a anunţat că stratul de ozon se subţiază şi în Japonia, apoi în Grecia, Polonia etc. Cu toate acestea, nicăieri subţierea stratului de ozon nu capătă proporţii mai dramatice ca în zona Antarcticii.

35

Măsurătorile efectuate în România arată că grosimea stratului de ozon la Bucureşti este, în general, de 0,3-0,4 cm, dar s-au înregistrat variaţii, cu dimensiuni ale straturilor chiar sub 0,2 cm în lunile aprilie-mai.

Analiza datelor a arătat însă că principalii agenţi chimici responsabili de reducerea stratului de ozon sunt clorofluorocarbonii (CFC) şi în mai mică măsură metanul, oxizii de azot etc.

Clorofluorocarbonii sunt legaţi de existenţa unei industrii prospere. Aceste substanţe au fost denumite freoni şi sunt destinate unor folosinţe diverse: electronice, producerea aerosolilor pentru preparate cosmetice etc. Producţia acestor substanţe a crescut mult, încât cantitatea de freoni în atmosferă depăşeşte 1 milion tone, ceea ce indică că concentraţia compuşilor ce conţin clor organic ar trebui să fie de 0,35 ppm. Fiind destul de inerte din punct de vedere chimic, aceste substanţe au o viaţă lungă (40-150 ani) şi au destul timp pentru a difuza spre stratosferă.

Se consideră că, deoarece dezvoltarea producţiei de clorofluorocarboni s-a menţinut în creştere cu 10% pe an, atunci descreşterea concentraţiei ozonului a fost de 16% în anul 2001 (Karim Ahmed, 1975), date confirmate de oamenii de ştiinţă contemporani.

Procesul subţierii stratului de ozon este mai evident în Antarctica şi Arctica deoarece stratosfera este izolată datorită vânturilor puternice ce se rotesc în jurul ei, formând un vârtej gigantic aproape imposibil de penetrat. Până în prezent, nu se poate preciza dacă degradarea ozonului antarctic este un fenomen izolat sau dacă va urma un fenomen mai lent de distrugere a ozonului în întreaga atmosferă.

Acelaşi rol de distrugere a stratului de ozon îl au şi oxizii de azot rezultaţi din gazele de ardere a motoarelor avioanelor supersonice. Acţiunea oxizilor de azot este mai radicală, deoarece o dublare a concentraţiei lor duce la reducerea concentraţiei ozonului cu 18%, iar reducerea cu 1% a concentraţiei ozonului duce la o creştere cu 2% a transparenţei aeriene pentru radiaţii ultraviolete eritemogene şi cancerigene. După un raport al ONU, în 1991, s-a apreciat că o scădere cu 10% a ozonului în atmosferă antrenează o creştere de 26% a cancerelor, adică 300.000 noi cazuri în lume. După precizările Inspectoratului pentru protecţia mediului, această creştere ar fi repartizată astfel: 10% de melanoame maligne şi 50% de cancere de piele desfigurante şi nu mortale. În Australia, deja s-a constatat o creştere de 5% a cancerelor de piele de origine solară în cursul ultimului deceniu.

Distrugerea stratului de ozon ar avea efecte mult mai grave din punct de vedere ecologic şi anume: ar duce la distrugerea

36

fitoplanctonului şi zooplanctonului, care contribuie în cea mai mare măsură la reciclarea carbonului şi oxigenului în ecosferă.

Oamenii de ştiinţă apreciază că distrugerea naturală a ozonului este de numai 2% din total, iar gaura de ozon din Antarctica poate explica scăderea cu încă un procent, urmând 1.2% care pot fi puse pe seama unor fluctuaţii normale.

Pentru a contracara această evoluţie a deteriorării stratului de ozon, 24 de ţări producătoare de CFC au semnat Protocolul de la Montreal în anul 1987, protocol lărgit la Londra în 1990 prin aderarea altor ţări, astfel încât 80 de state s-au angajat să oprească producţia de CFC până în anul 2000. România a ratificat prin OG 14/2000 la Protocolul de la Londra şi OG 15/2000 la Protocolul de la Moreal. A impus prin OG 89/1999 şi altele (vezi tabelul nr.II.1) restricţii privind utilizarea hidrocarburilor sau CFC cu impact negative asupra stratului de ozon.

În prezent, printre cele mai mari producătoare de CFC sunt următoarele state (în mg/locuitor):- SUA, Australia, Canada, Anglia, Franţa, Finlanda, Germania, Italia

etc., cu peste 500 mg/locuitor;- Spania, Grecia, Suedia, Norvegia, Arabia Saudită etc., cu 200-500

mg/locuitor;- Mexic, Rusia, Polonia, Ucraina etc., cu 100-200 mg/locuitor;- Brazilia, Chile, Peru, China etc., cu sub 100 mg/locuitor.

În S.U.A., s-a interzis folosirea acestor substanţe încă din 1978, însă europenii continuă să le producă în mari cantităţi. Experţii sunt de părere că, până în anul 2000, trebuiau interzise şi unele substanţe de substituţie, care conţin clor sau brom.

Modificarea climei. Efectul de serăUnele gaze din atmosferă acţionează ca sticla de la geam,

lăsând să treacă lumina solară şi oprind radiaţiile infraroşii, creând astfel efectul de seră.

Într-o seră, razele solare încălzesc plantele trecând prin geam, acestea împreună cu solul iradiază căldura, care se păstrează în seră în cea mai mare parte datorită sticlei de geam. Se pare deci că efectul de seră este un fenomen natural, ca şi distrugerea stratului de ozon; prin urmare, ambele fenomene rămân în domeniul supoziţiei. Efectul de seră are consecinţe ecologice pozitive, deoarece datorită acestui fenomen temperatura globului este în medie de 15oC, deci nu este o planetă de gheaţă, căci fără acest efect temperatura globului ar fi de -17oC (-18oC).

O dată cu revoluţia industrială a crescut în atmosferă concentraţia unor gaze cu efect de seră (GES) şi, cu cât aceste gaze sunt mai numeroase, cu atât energia remisă sub formă de radiaţii infraroşii este reţinută de atmosferă şi încălzirea creşte.

37

Gazele (GES) care în anumite concentraţii pot conduce la efect de seră sunt: 49% dioxid de carbon; 18% metan; 14% clorofluorocarburi; 6% oxizi de azot; 13% alte gaze cum ar fi: ozonului.

Contribuţia unor ţări la încălzirea globală a Terrei: 21% SUA; 14% Rusia; 14% ţările europene; 7% China; 4% Brazilia; 4% India; 36% alte ţări.

Dioxidul de carbon (CO2 sau gazul carbonic) provine în proporţie de 80% din arderea combustibililor fosili (în ordine descrescătoare – cărbune, petrol, gaze naturale), iar 20% din defrişarea pădurilor, mai ales a celor tropicale. Prin tăierea pădurilor, o parte din ramuri, trunchiuri, frunze, rădăcini intră în descompunere şi elimină CO2, dar şi alte gaze cu efect de seră.

Metanul (CH4) este format de microorganismele din mlaştini, orezării, din fermentaţia alimentelor de origine vegetală în intestinul animalelor etc. Metanul ajuns în atmosferă poate să penetreze până în stratosferă unde contribuie la distrugerea stratului de ozon, însă influenţează şi efectul de seră în troposferă.

Protoxidul de azot (N2O) provine din combustia biomasei şi din împrăştierea îngrăşămintelor pe solurile cultivate.

Clorofluorcarbonii (CFC) reprezintă singurele gaze cu origine total artificială, provenind din industria electronică şi cosmetică, cea legată de agenţii frigorifici sau de sinteză organică (producerea frigului, industria de sinteză etc.).

Ozonul (O3) din troposferă rezultă din procesele fotochimice ale oxizilor de azot cu hidrocarburile, în atmosfera de joasă altitudine.

Dacă emisia acestor gaze cu efect de seră progresează cu aceeaşi viteză ca până acum, temperatura globului va creşte cu 0,3oC pe deceniu şi, chiar la sfârşitul secolului XXI, temperatura va creşte cu 3oC. Se constată că noi suntem într-un proces de încălzire generală a atmosferei cu câte +0,23oC, procent care va creşte până la 1-3oC.

Modificarea climeiSe ştie că, până nu demult, clima Pământului a fost relativ

stabilă, adică se autoregla. Astăzi asistăm la fenomene complexe de modificare a climei, în care intervin şi o serie de cauze naturale: vulcanismul, cutremurele etc.

Cert în momentul de faţă este faptul că efecte ecologice conduc la producerea unor anomalii climatice, cum ar fi: secetele din Indonezia şi Australia (1982), din SUA şi China (1988); ciclonii din SUA şi China (1988, 1989) etc.

Încălzirea climei şi efectul de seră ar avea şi alte consecinţe:- reducerea cu mai mult de un milion de km2 din suprafaţa

gheţarilor la nord de paralela de 60o, deci reculul gheţarilor;- ridicarea cu 10 cm, în medie, a nivelului mărilor şi oceanelor,

ceea ce ar ameninţa ½ din locuitorii care trăiesc în zonele de

38

coastă; se apreciază că în ultimii 100 de ani nivelul mărilor a crescut cu 10 cm, iar dacă se continuă această tendinţă până la 1 m, atunci ¼ din Bangladeş, insulele Maldive (Oceanul Indian), Florida, Veneţia, Alexandria, New York, Ţările de Jos, delta Gangelui, Nilului etc. vor fi inundate.

Din fericire aceste modificări nu sunt decât ipoteze.

39