1

Anwer Sabbar Zamil Al-Yasir

Exploring Identity in the American Multicultural Society:

The Arab American Autobiography

(„Explorarea identității în societatea multiculturalistă americană:

autobiografia arabo-americană”)

Teză de doctorat

~ Rezumat ~

La 26 septembrie 1986, naveta spațială americană Challenger s-a prăbușit: consternarea

generală în întreaga lume, imagini care circulă și care vor marca generații, cum ar fi un grup

de copii care plâng lacrimi pentru iubita lor dirigintă: Christa McAuliff. Această femeie

zâmbitoare reprezintă americanul tipic sau, mai degrabă, idealul american, profesorul bun la

suflet, mama iubitoare iar moartea ei tragică cutremură întreaga lume. Experiența lui

Challenger a fost simbolică și științifică deopotrivă. Printre membrii echipajului, un mozaic

de oameni diferiți din punct de vedere etnic, ca și America multiculturală: un afro-american,

un american asiatic, un american italian, un american evreu și un arab american: Christa

McAuliff. Această poveste ne pare a fi simbolică pe mai multe niveluri, motiv pentru care am

ales-o pentru introducerea temei noastre. Americii, în primul rând, îi place să evidențieze

diversitatea sa: diversitatea culturală, diversitatea rasială. Multiculturalismul este cuvântul

cheie. Și naveta Challenger ar fi trebuit să reprezinte o imagine plină de culoare a Americii,

cu indivizi desemnați prin cratimă, adică populată de indivizi care sunt, într-o măsură,

americani, indiferent dacă sunt africani, asiatici sau arabi sau chiar nativi. Cel de-al doilea

lucru este că Christa era arabo-americană, adică un cetățean american cu o identitate

cratimată. Un detaliu foarte puțin cunoscut publicului larg este că bunicul ei maternal era de

origine maronită din Liban, iar ea era o strănepoată a istoricului libanezo-american Philip

Hurri Hitti. Christa a fost selectată din mai mult de 11.500 de candidați pentru a participa la

2

proiectul NASA Teacher in Space și și-a găsit sfârșitul prematur în prima (și ultima) ei

experiență extraterestră. Avem deja atât de multe paradoxuri: Christa a fost americanul tipic,

dar ea a fost, de asemenea, arabo-americană... Așadar, este nevoie de cratimă în descrierea

arabilor americani tipici? Arabii ar trebui să fie ușor de recunoscut, datorită unui anumit

fenotip și comportament deosebit, incompatibil cu valorile occidentale, însă Christa a fost o

profesoară încântătoare, aleasă de un juriu al NASA, urmând cursul său remarcabil privind

„femeia americană”. „Arabismul” ei nu poate decât să o surprindă: nici prenumele, nici

numele ei nu era arabe, nu avea nici un semn de apartenență la religia musulmană și era o

profesoară americană perfectă! Acest lucru ne aduce la un paradox: chiar dacă aparent

invizibili și imposibil de identificat pentru majoritatea americanilor, arabii au fost o prezență

reală în peisajul cultural al SUA timp de aproape două secole de istorie americană. Printre

punctele de reper ale prezenței timpurii arabe (și musulmane), ar trebui să menționăm

publicarea în 1831 a „Vieții lui Omar Ibn Said” (o lucrare autobiografică scrisă inițial în

limba arabă de Omar Ibn Said, un sclav educat în Africa de Vest), placa comemorativă

comandată de Sultanul Abdulmecid I pentru Monumentul lui Washington, din Washington

DC (1853), reprezentarea Islamului în pictura murală „Evoluția civilizației” de la Biblioteca

Congresului (Washington DC). Să nu uităm exemplarul din Qur’an aparținând lui Thomas

Jefferson, publicată în 1764.

De la însemnăriile autobiografice ale lui Omar Ibn Said, mulți alți arabo-americani au decis

să-și scrie experiența deplasării și relocării, adaptării și asimilării într-un mediu nou și nu

întotdeauna prietenos, printre care Assaad Y. Kayat, Abraham Mitrie Rihbany, FM Al Akl,

George Haddad, Edward Atiyah, Salom Rizk, Isaac Diqs, Mihail Naimy, Fawaz Turki,

Edward Said, Ihab Hassan, Laila Abou-Saif și Fatima Mernissi. Pe de altă parte, majoritatea

romanelor scrise de scriitorii arabo-americani conțin elemente autobiografice, ca de exemplu

3

Arabian Jazz (Diana Abu-Jaber, 1993), West of the Jordan (Laila Halaby, 2003), The Girl in

the Tangerine Scarf (Mohja Kahf, 2006) sau Sweet Dates in Basra (Jessica Jiji, 2010).

*****

În esență, autobiografia este povestea pe care o face autorul din propria sa existență,

reamintind faptele pe care le-a considerat cele mai semnificative pentru dezvoltarea

personalității sale. Autorul devine conștient de sine prin amintiri și este protagonistul

evenimentelor narate. Un text autobiografic conține multe reflecții personale, iar limba

folosită este de obicei destul de susținută. Povestea vieții (sau, mai bine, a unor trăsături care

îi sunt atribuite unui anumit sens, așa-numitele biografeme) poate fi în versuri, sub forma

unui eseu, a unei lucrări teatrale, a unui film sau a unei benzi desenate; în general, totuși, este

o povestire în proză. Autobiografia, ca gen literar codificat, dobândește importanță și

cunoaște o răspândire excepțională, în special în secolul al XVIII-lea, dar autobiografia își are

rădăcinile în tradiția literară latină și creștină: „Confesiunile” Sfântului Augustin, primul

modelul minunat al narațiunii autobiografice, realizat prin cercetarea interioară și prin noile

elemente psihologice aduse de creștinism. Autobiografia reprezintă un mijloc important de

întărire a propriei persoane, de dezvoltare a abilităților cognitive și a diferitelor forme de

gândire, de creare a unei sensibilități care vizează ascultarea și asimilarea mărturiilor altora.

Autobiografia este un gen destul de interesant, de asemenea, pentru a înțelege mai bine

anumite contexte istorice sau politice. Poate fi motivantă pentru a cunoaște viața

personalității pe care o considerăm importantă pentru noi sau în care ne regăsim. Dar de ce,

într-un anumit punct al vieții, cineva decide să scrie despre sine? Contrar a ceea ce s-ar putea

crede, cel care scrie nu o face neapărat pentru a vorbi despre sine, pentru a da curs propriului

narcisism sau să dea expresie propriului exces creator. Câteodată scrierea autobiografică

intenționează să contureze, chiar și dacă numai prin indicii și indirect, contextul istoric și

social în care a fost scrisă și la schimbarea căruia a contribuit.

4

Spre deosebire de alte genuri literare, cum ar fi tragedia, romanul, epica și chiar poezia lirică,

pentru care este, probabil o sora mai mică (mai puțin ca volum, și cu siguranță nu pentru

faimă), autobiografia a trezit întotdeauna neîncredere și teamă, și într-adevăr custozii

moralității literare și civile au încercat adesea să o împiedice să intre în republica literelor.

Ceea ce o definește este natura referentului său în lume, viața unei persoane, dar dacă aceasta

ar fi cu adevărat diferența ei specifică, nu ar fi posibil să o deosebim de biografie, care, în

schimb, cel puțin pentru moderni, aparține disciplinelor istorice, necesitând o cercetare

meticuloasă în arhivele publice și private. Dar, pe de altă parte, una dintre cele mai frecvente

trăsături distinctive (chiar dacă există și excepții) este folosirea pronumei personale „eu”, care

o apropie de genul liric care, dintre toate genurile, este cel mai puțin mimetic, cel mai

expresivă și care, probabil, tocmai pentru acest lucru (sau mai degrabă, pentru că astfel a fost

perceput de romantici), a contribuit la definirea literaturii drept mimesis, ca reprezentare a

unei realități comune și obiective. Autobiografia este supusă cu alte cuvinte la două norme

contradictorii, opuse: (1) aceea de a păstra strict și exclusiv adevărul, ca cea mai empirică

dintre științele umane, adică istoria; (2) aceea de a fi subiectivă și expresivă ca fiind cea mai

subiectivă dintre genurilor literare, genul liric, atât de subiectivă încât doar epoca modernă,

începând cu secolul al XVIII-lea, i-a recunoscut pe deplin existența.

Ca rezultat, autobiografia este singurul gen literar care trebuie să combine un înalt grad de

obiectivitate (ca în romanele care profesează „realismul”) și chiar mai mult din adevărul

istoric (cum ar fi romanul istoric și chiar mai mult, biografia) cu maximum de subiectivitate

și, prin urmare, la limita literarității. Philippe Lejeune a dat acestiui paradox o formă legală și

logică atunci când a definit autobiografia ca pe un gen în care coincid autorul, naratorul și

protagonistul și când a adăugat că în autobiografie autorul este legat de cititor printr-un „pact

autobiografic” care îl obligă doar pentru a spune adevărul, dar și pentru a încerca să comunice

sensul existenței sale, să-și exprime propriul adevăr personal, individual și intim.

5

Autobiografia arabă modernă își revizuiește bagajul cultural cu sugestia romanului și cu un

sentiment reînnoit de a deveni și de istorie. Societatea schimbă în mod inevitabil funcția adab,

care exprimă noi cerințe și se adresează unui public larg: nu numai elitei, ci și celor care, cu

puterea voinței și a studiului, își pot îmbunătăți atât propria condiție cât și pe aceea a națiunii.

Conceptul de identitate, de conștiință de sine, reflectă viziunea societății care vede apariția

unei noi clase, efendiyya, care, datorită educației primite, reușesc și intră în mecanismele

reformate ale politicii alături de a'yān. Și, cu toate că definiția „burgheziei” nu se potrivește

perfect, se formează, de fapt, un fel de clasă mijlocie care amintește parțial cea la care se

referă Gusdorf (1956), când atribuie nașterea genului autobiografic apariției conceptului

modern al individului.

Scriitorii arabi americani, prin acceptarea exilului, au realizat o schimbare culturală dramatică.

Majoritatea aparțin unei denominații creștine sau alteia, dobândind de la o vârstă fragedă o

educație religioasă diferită de cea a marii majoritate a populației din țările lor de origine: o

altă limbă, un alt cadru de gândire, diferite tradiții și chiar alte texte devoționale, originare

dintr-un alt spațiu cultural. Toate acestea i-au pregătit pentru exilul auto-impus. Este ca și

cum ar fi părăsit deja Siria Mare, Egiptul sau Magrebul cu mult înainte de deplasarea lor

fizică; singurul element care poate umple decalajul geografic și spiritual este limba adoptată –

engleza – cu încărcătura sa culturală, ideologică și spirituală.

*****

Intenția noastră a fost de a aborda autobiografia arabă din America ca formă de life writing și

de a stabili contextul social și cultural care a determinat autorii să împărtășească experiențele

lor personale, care, de multe ori, sunt povestiri ale exilului. Pornim de la premiza că

autobiografia este mărturisire: ea are ca punct de plecare sinceritatea absolută a autorului, a

cărui ambiție este de a șterge fragmentele disparate ale trecutului, de a descoperi firele logice

și cauzale ale evenimentelor, de a face ordine în amintiri, și de a exprima o identitate, o

6

conștiință de sine sau un model existențial, și de a conferi un sens unitar unei vieți trăite,

probabil, haotic.

Ipotezele situate la baza disertației actuale au fost formulate în conformitate cu următoarele

direcții de cercetare: (1) Măsura în care emigranții arabi din prima generație s-au integrat în

noul peisaj social și cultural al țării lor adoptive; (2) O viziune asupra comunității arabo-

americane ca urmare a fondului socio-politic și cultural; (3) Importanța producției literare a

unei comunități de migranți în contextul mai larg al culturii mainstream; (4) Autobiografia ca

gen și nevoia imperioasă a scriitorilor arabi americani de a fi autoreferențiali în scrierile lor și

de a răspunde în cele din urmă nevoilor spirituale care duc la sporirea spirituală a comunității

arabo-americane; (5) Caracterul lumesc al exilului, condiția exilatului de a fi „în afara locului”

și povara unei identități biculturale ca elemente ale unei înțelegeri a autobiografiei arabo-

americane; (6) Evoluția autobiografiei arabo-americane de la narațiunea sclavului Omar Ibn

Said la Kahlil Gibran și Ameen Rihani, Mikhail Naimy sau Edward Said; (7) Contribuția

elementelor autobiografice din romanele arabo-americane la portretul general al acestei

comunități serios afectate de evenimentele din 11 septembrie 2001.

Domeniul de life writing, din care autobiografia constituie tema principală a discursului

nostru critic, este unul complex, cu granițele stilistice și literare subliniate de teoreticieni de

prestigiu în domeniu, cum ar fi Philippe Lejeune, James Olney, John Paul Eakin, Georges

Gusdorf sau, mai recent, Waïl S. Hassan. Suntem pe deplin conștienți de faptul că nu putem

acoperi întregul corpus de lucrări teoretice dedicate acestui sub-gen: ceea ce trebuie inclus și

ceea ce trebuie lăsat în afara acestuia este încă o chestiune de dezbatere. Actuala teză încearcă

să aducă lumină asupra unui episod special referitor la evoluția autobiografiei – apariția

autobiografiei arabo-americane și cristalizarea acesteia ca un concept de sine stătător.

7

Ca metodă pentru discursul nostru critic, am recurs la hermeneutică, urmând o serie de

principii ale disciplinei, pornind de la o descriere a textului care trebuie analizat și contextul

în care a fost scris. În primul rând, trebuie făcută descrierea textului și a contextului în care

apare acesta. În cazul unui text, al unui obiect literar, analiza începe neapărat de la nivelul

lingvistic. Textul este un fapt lingvistic compus din propoziții, cuvinte și setul formal de

discurs. Ori de câte ori a fost necesar, am apelat la textele scriitorului, intercalând elementele

textuale cu reflecția. La urma urmei, hermeneutica este o disciplină sincronă și diacronică în

același timp, încercând să surprindă esențele fenomenelor, dar și evoluția lor.

În ceea ce privește celelalte abordări, menționăm abordarea contextuală care a permis citirea

unor autobiografii arabo-americane în contextul literaturii americane, iar abordarea

comparativă, o perspectivă care depășește granițele geografice stabilite și oferă instrumentele

care permit luarea în considerare a altor limbi și literaturi non-occidentale.

Teza noastră, intitulată „Explorarea identității în societatea multiculturală americană:

autobiografia arabo-americană”, răspunde, sperăm, la întrebările de cercetare de mai sus și

este structurată în Introducere, opt capitole și Concluzii. Ilustrațiile se găsesc într-o secțiune

dedicată. Lista de lucrări include atât textele primare, cât și referințele. Sursele pentru

ilustrații sunt listate la sfârșit. Toate ilustrațiile aparțin domeniului public.

Introducerea: How Multiculturalism Makes it All Possible („Cum face Multiculturalismul

totul posibil”), stabilește cadrul de referință: realitatea diversității culturale americane,

dezbaterea despre multiculturalismul american și gândirea multiculturalistă, etnicitatea și rasa

și identitatea cratimată a arabilor americani. În înțelegerea multiculturalismului am pornit de

la declarația lui Normand Glazer că „Multiculturalismul este prețul pe care America îl

plătește pentru incapacitatea sau respingerea sa în societatea sa afro-americani, în același mod

și în același grad a încorporat atât de multe grupuri” (Glazer 1997: 147), pentru a ajunge la

8

concluzia că discursul multiculturalist este o narațiune multiculturală a realității, parte

integrantă a studiului multiculturalismului. Dacă etnicitatea se referă la trăsăturile culturale

definitorii ale unui anumit grup social, atunci „rasa” pare a fi un concept mai controversat,

după cum se poate observa din cifrele furnizate de recensământul american și din reticența de

a-i include pe imigranții arabi într-o categorie relevantă – nici alb, nici negru – de aici nevoia

de cratimare care ar putea ajuta imigrantul să-și recunoască identitatea (Renshon 2011).

Capitolul I: Autobiografia ca scriere auto-referențială („The Autobiography as a Self-

Referential Writing”) este o prezentare teoretică a autobiografiei ca gen literar. Conținând o

trecere în revistă istorică a autobiografiei ca narațiune retrospectivă și statutul său actual,

răspunzând la întrebarea dacă autobiografiile sunt opere de literatură sau nu. De asemenea,

autobiografia este analizată ca literatură de mărturisire și ca un mijloc ai autorului de a se

justifica pe sine. Urmărim evoluția genului de la Confesiunile Sfântului Augustin, Cartea

vieții mele de Girolamo Cardano, Confesiunile lui Jean-Jacques Rousseau, Narațiunea vieții

lui Frederick Douglass, un sclav american, de Frederick Douglass, sau mai recent,

dezvoltarea celei mai recente literaturi în direcția mixării evenimentelor personale și a

reflecției în narațiune acestora (Paul Auster, Don DeLillo, Philip Roth, Milan Kundera sau

JM Coetzee) și, în același timp, accesul liber la narațiunea de sine oferită de creșterea

necontrolată a fenomenului blogului. Am analizat opiniile teoreticienilor de gen, printre care

sociologul Zygmunt Bauman, criticii și cercetătorii Jerome Bruner, James Olney, John Paul

Eakin, Daniel Madelénat și Philippe Lejeune. Demonstrăm faptul că evoluția și afirmarea

autobiografiei ca gen literar s=a legat de afirmarea unui nou tip de curiozitate pentru viața

individuală, în care se reflectă evenimente, fapte și situații ale unei lumi în schimbare rapidă.

Este un gen literar, mereu formativ și un vestitor al unui feedback cunoscut cu privire la

subiectul scris. Diferitele definiții ale autobiografiei conduc la mai multe concluzii: funcția sa

primordială este cea cognitivă; natura sa este inițiatoare; este invocarea unui ego în căutarea

9

identității. În cele din urmă, autobiografia este un document care dezvăluie o identitate

asumată între ego-ul naratorului și cel al autorului, a cărei primă expresie este numele său

scris pe pagina de titlu, etc.

Capitolul 2: The Arab Americans – the Less Visible Community („Arabo-americanii –

comunitatea mai puțin vizibilă”) acoperă o serie de subiecte de fond, cum ar fi dimensiunile

etniei americane arabe, originile arabilor americani, procesul de dislocare și de stabilire în

noua țară adoptivă, motivele care i-au făcut să se îndepărteze de insularitatea lor culturală

tradițională într-o poziție care subliniază legăturile cu ceilalți, dezbaterea privind

categorizarea etnică a arabilor, dedublarea arabilor americani și dezvoltarea disciplinei

Studiilor Arabe Americane. Discuția este plasată în paradigme de asimilare culturală sau

pluralism care reflectă presiunile pentru o adaptare conformistă exercitată asupra imigranților

din Statele Unite în perioadele inițiale. Se face referire la studiile relevante referitoare la

arabo-americani și legătura lor cu grupurile de imigranți albi de la sfârșitul secolului al XIX-

lea și începutul secolului al XX-lea (Ernest McCarus, 1994), relația dintre rasism și violența

împotriva arabilor în contextul contemporan american (Nabeel Abraham, 1994), și definirea

grupului în cadrul frontierelor etnice (Frederik Barth, 1969).

Dezvoltăm pe ideea că migrația înseamnă deplasare, ceea ce duce la nevoia scriitorului auto-

exilat de a se adapta la o nouă perspectivă literală și metaforică asupra „căminului”, care

dobândește o nouă profunzime a sensului, o nouă dimensiune, devenind individual și

personal: trecutul atât de îndepărtat al scriitorului și interacțiunea actuală imediată, în timp ce

memoria unește experiențele vechiului case cu noile loialități culturale, religioase, ideologice

și politice. În general, termenul „arabo-american” se referă la imigranții arabi din Orientul

Mijlociu și Africa de Nord ;i la descendenții lor, iar statisticile se referă de obicei la arabi

americani din prima, a doua și a treia generație. Urmărim evoluția acestei comunități

cratimate, ai cărei membri pretind constant o clasificare adecvată experienței lor, fără a

10

minimiza complexitatățile moștenite prin fiecare din cele două elemente ale identității lor.

Susținem poziția exprimată de Lisa Suhair Majaj (2006), care explică această cratimă ca pe

„o manifestare a acestei complexități, prin care identitatea americană este transformată

intrinsec pentru a cuprinde o mulțime care nu mai este marginală, ci coexistă și în cele din

urmă schimbă centrul”. În ceea ce privește experiența arabilor din America, înrădăcinată în

istoria rasială a țării, Steven Salaita susține că experiențele contemporane ale comunităților

arabe din SUA sunt guvernate de ceea ce el numește „patriotism imperativ”, provenind din

colonialismul coloniștilor.

Capitolul 3: Do the Arab Americans Really Exist? („Există cu adevărat arabo-americani?”)

este o incursiune în dezvoltarea comunității arabo-americane, de la prima prezență

documentată a arabilor / musulmanilor pe continentul american în secolul al XVI-lea, la

publicarea ziarului „Kawkab America”, primul ziar al diasporei arabe din America, în 1892

Acești coloniști arabi au contribuit la „tradițiile, valorile, filosofiile și comportamentele lor”,

contribuind la construirea celei mai mari națiuni multicetare, multiculturale din lume.

Dovezile topografice sunt impresionante, cu un număr total de 484 de nume arabe din SUA,

printre care Lebanon (Liban, în Pennsylvania); Damascus (Damasc, în Oregon); Alexandria

(în Virginia); Jordan (Iordania, în Minnesota); Palestine (Palestina, în Texas); Morocco

(Maroc, în Indiana); Tyre (New York); Cairo (în Georgia); Mecca (în Indiana). Odată ce

comunitatea a început să coalizeze și să câștige putere, au fost publicate primele ziare, cum ar

fi Kawkab America, („The Star of America”) al-Hoda („The Guide”), Mir'at-ul-Gharb („The

Mirror of the West”) și al-Ayam („The Days”). Subliniem diversitatea existentă în cadrul

comunității arabo-americane, relația dintre arabii creștini și arabi musulmani și statutul lor:

până în Primul Război Mondial, arabii din America de Nord erau considerați rezidenți

temporari cu caracteristici ale unei minorități intermediare. Ei au fost etichetați ca sectari,

străini și inasimilabili și cu un statut rasist incert – nici negri, nici albi – în timp ce aceștia

11

trebuiau să decidă asupra identității care să-i reprezinte mai bine și să treacă prin procesul

dureros de a deveni american, așa cum se poate citi în editorialele ziarului Kawkab America

și activitatea prestigioasă a familiei Arbeely.

Capitolul 4: The Autobiography of a Muslim Slave: The Life of Omar Ibn Said

(„Autobiografia unui sclav musulman – Viața lui Omar Ibn Said”) deschide componenta

analitică a și este dedicat Virții lui Omar Ibn Said, prima relatare autobiografică a unui sclav

african educat, atât în limba sa maternă Pulaar, cât și în limba arabă, care reconsideră

narațiunile sclavilor și efectuează diferite gesturi retorice și acțiuni simbolice autobiografice

care evidențiază educația lui africană și alienarea lingvistică. Deși s-a convertit la creștinism,

adânc în inima lui a rămas musulman, scriind în limba arabă și schimbând scrisori în arabă cu

alți sclavi vorbitori de limbă arabă din America. În timp ce Arab American era o etichetă

convenabilă atașată sclavului african căruia cunoașterea limbii arabe îi permitea o astfel de

realizare, autobiografia lui Omar complică făgașul pe care narațiunile sclavilor americani se

identifică între alfabetizarea unui sclav și identitatea acestuia. Am menționat reacțiile la Viața

lui Omar din partea unor autori care au tratat sclavia în context internațional și au investigat

multiplele sale fațete, precum Allan Austin, Sylviane A. Diouf, Robert J. Allison, Michael

Gomez, Ghada Osman și Camille Forbes. Ei subliniază posibilele interacțiuni ale lui Omar cu

ceilalți sclavi musulmani (Allan 2011), că achizițiile de sclavi de către francezi și britanici au

fost limitate și uneori controlate, de politicile liderilor musulmani (Diouf 2011). Allison

(2011) examinează atât surse literare, cât și istorice și afirmă că americanii se confruntă cu

paralele incomode între sclavia din Barbary Coast și propria lor formă de sclavie. Ei discută

despre măsura în care musulmanii din America timpurie puteau să-și practice credința și să-și

transmită tradițiile musulmane descendenții lor (Gomez 2011) și oferă o analiză literară a

narațiunii lui Omar, acordând o atenție deosebită utilizării Coranului și stăpânirea limbii

12

arabe de către acesta, concentrându-se asupra problemei convertirii lui Omar și a modului în

care unii africani s-au identificat în noul context american (Osman și Forbes, 2011).

Capitolul 5: A Migrant’s Dream Come True („Visul unui emigrant devenit realitate”) trasează

un portret complex al scriitorului emigrant arab care, alegând exilul sau fiind obligat să o facă,

și-a asumat riscul de a-și scriile memoriile (sau autobiografia) într-o limbă străină, într-o țară

străină, și un mediu cultural diferit, și se referă la mai mulți autori din sec. XIX și XX care, în

căutarea Visului American, au țncercat să apropie Orientul de Occident, încercând să se

adapteze noilor condiții fără a-și uita țara natală.

Aceste autobiografii au fost scrise de autori mai puțin cunoscuți – Assaad Y. Kayat, Gregory

M. Wortabet (în sec. al XIX-lea), Abraham Mitrie Rihbany, George Haddad (în primele

decenii ale secolului XX), F.M. Al Akl, Edward Atiyah, Salom Rizk, William Peter Blatty,

Isaak Diqs, Said K. Aburish, Fawaz Turki (în a doua jumătate a sec. XX) – sau de cercetători

și scriitori bine cunoscuți (Laila Abou-Saif, Fatima Mernissi, Ihab Hassan, Edward Said). Cei

mai mulți dintre acești autori au venit din Siria Mare (Liban, Siria și Palestina), precum și din

Egipt și Maroc, acoperind astfel o întindere geografică uriașă și diferite denominațiuni

religioase: ortodoxă greacă, protestantă, coptă și musulmană.

Textele alese pentru analiză au o idee dominantă: toți acești scriitori din lumea arabă au ales

exilul geografic sau lingvistic, ori au fost forțați să facă acest lucru. Indiferent dacă este vorba

de exil sau de migrație, aceasta implică un pasaj, adesea denotând un anumit grad de

dezorientare sau pierderea sensului, cu o speranță subtilă de întoarcere pe fundal. Majoritatea

autorilor au căutat visul american, cu încărcătura de speranță, pace, mulțumire, libertate,

fraternitate și bunăstare, uneori transmițând o dimensiune a universalității poveștilor

personale pe care decid să le spună cititorilor occidentali. Ei poartă cu ei propria povară a

amintirilor care reflectă experiențele lor și se confruntă cu situația neobișnuită de a-și trăi

13

trecutul în limba arabă într-un prezent în limba engleză. Ei sunt sfâșiați între un trecut care le

scapă – prin dubla distanțare temporală și lingvistică – și un viitor în care ei încă nu știu dacă

vor avea dreptul să citeze după ritualul de trecere la care se dedau pe placa îngustă și instabilă

a prezentului: prezentul scris. Alegerea noii limbi transformă autobiografia într-un „studiu de

loialitate”.

Menționăm dimensiunea religioasă a acestor texte, deoarece religia a fost un factor de

identificare, având în vedere diversitatea religioasă a Orientului Mijlociu și liniile divizării

dintre diferite denominațiuni – creștin, protestant sau greco-ortodox, pe de o parte, și islamic,

pe de alta – și rolul jucat de școlile misionare, care de cele mai multe ori i-au îmbrățișat pe

toți, creștini și musulmani. De asemenea, este avută în vedere dimensiunea social-economică,

subliniind diversele oportunități de angajare pe care autorii le-au avut înainte de a trece

Atlanticul spre o viață mai bună și contactele directe cu americană a forței de muncă.

Succesul material este accentuat de juxtapunerea, pentru cei care au rămas în țară, a două

stări ale aceluiași individ care, din nimic, devine cineva. Este o nouă schimbare de

perspectivă pentru acest individ care pare să fi (re)găsit un subiect. Pentru cei care au reușit

să meargă acolo și să rămână, America este un vis devenit realitate, chiar dacă în sfârșit își

dau seama că, pentru a cita Kipling, „Orientul este Orient, iar Occidentul este Occident”.

Capitolul 6: East is East and West is West („Orientul este Orient, iar Occidentul este

Occident”) preia citatul din Kipling de la sfârșitul capitolului precedent și urmărește cinci

direcții relevante pentru demersul critic: (1) Occidentul ca promisiune: Eduard Said și

Orientalismul; (2) decalajul dintre real și imaginar; (3) colonizatul colonizabil; (4) adoptarea

limbii colonizatorului; (5) Orientul dezorientat.

În acest capitol, începem cu stabilirea unei conexiuni între imperialismul lui Kipling și

orientalismul lui Said, văzută ca un schimb dinamic între autori individuali și întreprinderile

14

politice vaste aparținând celor trei imperii existente (american, britanic, francez) pe teritoriul

intelectual și imaginar. Dar Rudyard Kipling, scriitorul britanic originar din Bombay, și apoi

Edward Said, criticul arab-american născut la Ierusalim nu au fost singuri în a observa că

Occidentul a fost doar o promisiune de prosperitate și că există un decalaj între real și

imaginar.

În scrierile lor autobiografice, autorii arabi americani nu au ezitat să adopte o poziție critică.

Astfel, dr. Fouad M. Al Akl a denunțat trădarea visului occidental, Salom Rizk a scris despre

decalajul dintre real și imaginar, Gregory M. Wortabet a cerut în mod repetat puterilor

occidentale să ofere o soluție la toate problemele lor, Edward Atiyah consideră că visul de

fuziune, de asimilare, este înlocuit de confruntarea cu celălalt străin, în timp ce Abraham

Mitrie Rihbany denunță materialismul ca fiind răul occidental cu care toți autorii se confruntă

și pe care îl acceptă cu mare dificultate.

Spiritul critic al orientalului este răscolit de fascinația exercitată de Occidental, dar și de

ideologia pe care acesta din urmă o inculcă în învățătură. Ameen Rihani a denunțat

materialismul excesiv al occidentalilor, condamnând în același timp excesul de spiritualitate

estică. Nu în ultimul rând, adoptarea limbajului colonizatorului este un pas decisiv, o poziție

luată de un subiect în căutarea unui loc mai bun. Edward Atiyah și Ihab Hassan aleg limba

Celuilalt pentru a scăpa de o realitate care nu îi satisface, dar pentru Atiyah și F.M. Al Akl

stăpânirea limbii engleze, departe de a sparge barierele coloniale, îi întărește, iar exilatul se

descoperă pe el însuși ca fiind gazda prematură a acestei limbi adoptate.

Capitolul 7: A Memoir of Displacement – Edward Said’s Out of Place („Un memoriu al

deplasării – Out of Place, de Edward Said”), se referă la anumite cuvinte cheie ale teoriei

postcoloniale – „deplasare”, migrație, exil, rătăcire, „deteritorializare” – care sunt chiar

miezul relatărilor autobiografice menționate, nu numai în volumul Out of Place(1999), dar și

15

în Reflections on Exile (2001). Scopul nostru a fost să prezentăm un portret mai puțin

cunoscut al autorului orientalismului – un scriitor arab american al exilului – ținând cont de

natura ambiguă, chiar multidisciplinară a termenului: un exil extern al scriitorilor și al

personajelor lor, urmând căi similare; un exil interior, manifestat prin scriere prin spațiul său

de creație care este, printre altele, limba, locul mitic al unei căutări a identității, care

cristalizează toate tensiunile lingvistice cu originea în învățarea limbii colonizatorului

(engleză, în cazul nostru) de către colonizați; sau, ar putea însemna pur și simplu exilul ca

deteritorializare.

Considerăm exilul atât ca o condiție istorică, cât și metaforică, ca un gest de emancipare și

transgresiune și o alternativă eliberatoare, iar Said nu ezită să declare: „Această carte este o

carte a exilului” în prefețele sale la volumele Culture and Imperialism (1993) and After the

Last Sky: Palestinian Lives (1986). În cazul autobiografiei Out of Place (1999), exilul poate fi

transformat într-un instrument de rezistență, un gest de emancipare și transgresiune, iar

autobiografia se transformă într-un fel de punct de sosire care permite autorului să sape

rațional în trecutul său, în efortul de clarificare și înțelegere a rădăcinilor familiei. Cartea

descrie dislocarea scriitorului, poziția sa de exterioritate, inadecvare și chiar conduită

incorectă. Autobiografia devine un act de reinventare a identității, iar Said reinterpretează și

relatează „o poveste a pierderii” în care ideea de a se întoarce acasă este imposibilă.

Out of Place este o carte despre povara unei identități biculturale, relația dintre istoria

colectivă și istoria individuală. Este scrisă în engleză, în același timp limba identității

americane a scriitorului și idiomul expatriatului. Potrivit lui Bill Ashcroft, exilul este adesea

asociat, în lucrarea lui Said, cu ceea ce el numește „worldliness” – mai precis, conștientizarea

acută a existenței și interdependenței altor vremuri și a altor locuri, pentru că nicio poveste,

oricât de singulară ar fi aceasta, nu este izolată de istoria globală. Progresul lui Said

16

demonstrează o minte maturizată modelată de experiența exilului, care respinge orice

supunere în fața unei idei fixe sau unei lumi determinate geografic.

Capitolul 8: When the Biographer Turns Self-Referential („Atunci când biograful devine

auto-referențial”) subliniază diferențele și asemănările dintre biografie / autobiografie și

biograf / autobiograf, conducând la o definiție a biografiei „romanțate” sau fictive, cu o

insistență asupra portretului autorului ca biograf auto-referențial. Suportul teoretic al lecturii

operelor lui Kahlil Gibran și Ameen Rihani ca scriitori profetici, și al lui Mikhail Naimy ca

biograf auto-referențial este dat de studiile lui Lytton Strachey, Leon Edel, Virginia Woolf,

Dorrit Cohn și Harold Nicolson, printre alții, care subliniază: (1) scopul demistificator

alimentat de intuiția și imaginația biografului (Strachey); (2) necesitatea unei abordări

analitice a biografiei cu scopul de a vedea „prin raționalizările, posturile, autoamăgirile și

auto-înșelăciunile subiecților” (Edel); (3) ideea vocației iconoclastice a genului biografic

modern, în sprijinul genului hibrid al biografiei imaginare (Woolf); (4) distincția naratologică

absolută între biografie și ficțiune (Cohn); sau (5) ideea că hibridizarea dintre un roman și o

biografie ar transcende limitele artistice și epistemice (Nicolson).

O porțiune semnificativă a capitolului este dedicată operelor lui Kahlil Gibran și Ameen

Rihani, cei doi scriitori libano-americani ale căror destine se împletesc și ale căror lucrări

seminale – The Prophet („Profetul”, 1923) și The Book of Khalid („Cartea lui Khalid”, 1911)

– continuă să se ridice. interesul criticilor și al publicului larg, după ce au inspirat generații de

cititori și scriitori timp de mai bine de un secol de la publicare. Deși nu poate fi clasificat ca

roman, The Prophet proclamă unitatea ființei, bazată pe împăcarea contrariilor: binele și răul

sunt inseparabile, bucuria și durerea sunt două părți ale aceleiași monede, viața și moartea

depind unul de celălalt, și nu există trecut sau viitor, ci doar un prezent etern. Însuși scriitorul

este simbolul acestei unități: în el Orientul și Vestul, religios și păgân, vechi și modern, trecut

și prezent – toate se îmbină într-o personalitate complexă. De-a lungul unei linii de gândire

17

aproape identice, The Book of Khalid susține unitatea universului și unitatea religiilor;

pledând pentru unitatea lumii arabe, unirea dintre Est și Vest și apropierea literaturilor

naționale, pentru fuziunea între tradiție și inovație, între clasicism și modernitate, între cultura

națională și internațională.

Ambele cărți conțin referințe clare la evenimente și circumstanțe din viața personală a

autorilor, care justifică includerea lor într-o discuție despre autobiografia arabo-americană.

Alegerea volumului lui Mikhail Naimy, Kahlil Gibran: a Biography este motivată de

prietenia și relația personală între Naimy și Gibran, care transformă Biografia într-o biografie

„romancieră” sau fictivă – cu puternice elemente autobiografice care îi conferă acesteia o

remarcabilă valoare auto-referențială.

Concluzii: The Autobiography Revisited („Autobiografia revăzută”) rezumă discuția și arată

că, în analiza noastră, am urmat argumentarea lui Philippe Lejeune cu privire la pactul

autobiografic: autobiografia stabilește un contract între autor și cititor și, ca urmare,

narațiunea trebuie luată ca adevăr, deoarece intenția autorului a fost de a-și povesti propria sa

viață. Autorii arabo-americani analizați simulează pactul, se joacă cu posibilitățile lor, dar rup

cu acesta: în ciuda apariției lor presupuse în aceste texte, există întotdeauna un fel de

determinare care încalcă contractul.

În privința stării scriitorului autoexilat și procesului de asimilare, ne-a preocupat căutarea

continuă de către migranții arabi a visului american (cu încărcătura sa de speranță, pace,

mulțumire, libertate, frăție și belșug), diferitele aspecte (lingvistice, religioase și socio-

economice) ale noii identități, decalajul dintre imaginarul anterior exilului și realitatea din

teren, povara neașteptată a identității divizate, cratimate, sau biculturale.

Am analizat autobiografia arabă americană în cadrul discuției despre multiculturalism și

manifestarea Arabismului în America predominant albă. Firul roșu al tezei noastre care,

18

sperăm, a răspuns la întrebărilor formulate în faza incipientă a proiectului de cercetare se

situează de-a lungul axei exil–autobiografie–autoreferențialitate–biografie novelistică. Am

abordat scriitorii arabi americani, majoritatea uitați, în încercarea de a înțelege complexitățile

subtile ale viații unei comunități de emigranți, eforturile scriitorilor arabi americani pentru

recunoașterea lor de către cultura mainstream, dorința de a depăși receptarea nefavorabilă a

oricărei manifestări a culturii arabe ca urmare a atentatelor din 11 sept. 2001, la care se

adaugă evoluțiile politice recente. Oricare ar fi rezultatele, abordarea noastră nu poate fi decât

autoreferențială.