Modificări de pedepse. Instanţa competentă 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Executarea hotărârilor penale

Indice alfabetic: Drept procesual penal- modificări de pedepse

           C. proc. pen., art. 449 alin. (2)

          În conformitate cu dispoziţiile art. 449 alin. (2) C. proc. pen., instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. Prin „ultima hotărâre”, în sensul dispoziţiilor art. 449 alin. (2) C. proc. pen., se înţelege ultima hotărâre rămasă definitivă, iar nu ultima hotărâre pronunţată în primă instanţă.         În consecinţă, în cazul a două hotărâri definitive, instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri rămase definitive sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, chiar dacă ultima hotărâre rămasă definitivă a fost pronunţată în primă instanţă înainte de prima hotărâre rămasă definitivă.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3863 din 5 decembrie 2013

 1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală,

la data de 5 aprilie 2013, petentul-condamnat S.A. a solicitat contopirea pedepselor aplicate prin două hotărâri judecătoreşti, şi anume: sentinţa penală nr. 126 din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti (prin care a fost condamnat la pedeapsa de un an şi 4 luni închisoare, pe care a executat-o) şi decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin sentinţa nr. 315 din 19 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală, s-a dispus declinarea competenţei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

S-a reţinut că, potrivit art. 449 C. proc. pen., instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deţinere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa.

S-a reţinut că, potrivit fişei de cazier judiciar, petentul S.A. a fost condamnat prin două hotărâri judecătoreşti, respectiv: prin sentinţa nr. 900 din 21 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală (definitivă prin decizia nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, la pedeapsa de 3 ani închisoare) şi prin sentinţa nr. 126

din 18 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală (definitivă prin decizia nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, la pedeapsa de un an şi 4 luni închisoare, din executarea căreia a fost liberat condiţionat conform sentinţei penale nr. 2301 din 13 septembrie 2012 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, cu un rest de 153 zile), în prezent fiind încarcerat în Penitenciarul Bucureşti Rahova.

Tribunalul a apreciat că, în soluţionarea cererii de contopire a pedepselor formulată de petentul-condamnat S.A., competenţa de soluţionare îi revine Curţii de Apel Bucureşti, întrucât aceasta a pronunţat ultima hotărâre vizată de contopire (în anul 2011), iar locul de deţinere al petentului-condamnat (Penitenciarul Bucureşti Rahova) se află în raza sa teritorială. S-a apreciat că la stabilirea competenţei s-a impus a fi avută în vedere „ultima hotărâre” (cea din urmă hotărâre pronunţată), iar nu data la care acea hotărâre a rămas definitivă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.

Examinând cererea condamnatului, prin prisma dispoziţiilor ce reglementează instituţia contopirii pedepselor, s-a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite dispoziţiile art. 36 alin. (2) C. pen., raportat la dispoziţiile art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., în sensul că, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, s-a constatat că aceeaşi persoană mai suferise o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă.

Astfel, prin sentinţa nr. 126 din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus condamnarea inculpatului S.A. la pedeapsa de un an şi 4 luni închisoare.

În baza acestei sentinţe s-a emis de către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 150 din 19 octombrie 2011.

Prin sentinţa nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a Il-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus condamnarea inculpatului S.A. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi un an interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În baza acestei sentinţe a fost emis de către Tribunalul Bucureşti mandatul de executare a pedepsei nr. 1630 din 27 februarie 2013.

Din analiza acestor sentinţe a rezultat că faptele pentru care s-a dispus condamnarea petentului sunt concurente, fiind comise înainte ca acesta să fie condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele.

În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, prin sentinţa nr. 250 din 31 mai 2013, în baza art. 449 C. proc. pen., a admis cererea de contopire a pedepselor formulată de condamnatul S.A., cu privire la pedeapsa de un an şi 4 luni închisoare aplicată prin sentinţa nr. 126 din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 3650 din

18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi pedeapsa de 3 ani închisoare şi un an interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., aplicată prin sentinţa nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În această situaţie, s-a dispus descontopirea pedepsei rezultante de un an şi 4 luni închisoare aplicată prin sentinţa nr. 126 din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în pedepsele componente.

De asemenea, s-a dispus descontopirea pedepsei de 3 ani închisoare şi un an interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., aplicată prin sentinţa nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în pedepsele componente.

Constatând că faptele pentru care s-a dispus condamnarea petentului sunt concurente, în baza art. 36 alin. (2) C. pen. raportat la art. 33 lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor, astfel cum au fost repuse în individualitatea lor, urmând a se aplica condamnatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care adaugă un spor de 8 luni, în total 3 ani şi 2 luni închisoare şi un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţelor penale menţionate.În baza art. 36 alin. (3) C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată

perioada executată de la data de 13 august 2008 la 26 iunie 2009, de la 19 octombrie 2011 la 18 septembrie 2012 şi de la 27 februarie 2013 la zi.

S-au anulat mandatele de executare a pedepselor şi s-a dispus emiterea unui nou mandat conform prezentei sentinţe.

2. Împotriva acestei sentinţe au formulat în termen legal recursuri procurorul şi condamnatul S.A., aducând critici de nelegalitate şi netemeinicie.

Procurorul a criticat sentinţa, invocând nelegalitatea, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor privind competenţa după materie cu ocazia soluţionării cauzei, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.

Recurentul condamnat S.A. a criticat soluţia pronunţată din perspectiva greşitei modalităţi de rezolvare a cererii de contopire a pedepselor, învederând că a solicitat reţinerea în cauză a dispoziţiilor art. 449 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., şi nu a dispoziţiilor art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate, prin prisma criticilor aduse, dar şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3856alin. (3) C. proc. pen. şi ţinând seama, în mod prioritar, de pretinsa incidenţă a dispoziţiilor art. 3859 alin.

(1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza propriului demers analitic, expune:

Învestit cu soluţionarea unei cereri de contopire a pedepselor formulată de către condamnatul S.A., Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, prin sentinţa nr. 315 din 19 aprilie 2013, a considerat că în cauză competenţa de soluţionare aparţinea Curţii de Apel Bucureşti - admiţând excepţia de necompetenţă materială din oficiu, în invocarea art. 42 C. proc. pen. raportat la art. 449 alin. (2) C. proc. pen.

În urma declinării de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, a procedat în conformitate cu art. 449 C. proc. pen. la contopirea pedepselor aplicate condamnatul S.A. - respectiv pedeapsa de un an şi 4 luni închisoare aplicată prin sentinţa nr. 126 din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi pedeapsa de 3 ani închisoare şi un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. aplicată prin sentinţa nr. 900 din 21  decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - constatând că infracţiunile pentru care petentul a fost condamnat prin cele două sentinţe penale sunt concurente.

În urma tehnicii de descontopire a pedepselor evocate, instanţa a făcut aplicarea art. 36 alin. (2) C. pen., art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. şi a stabilit pedeapsa rezultantă la care a adăugat un spor de 8 luni, în total 3 ani şi 2 luni închisoare şi un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., procedând la deducerea din pedeapsa aplicată a perioadei executate şi la anularea mandatelor de executare a pedepselor şi a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei.

În deplin acord cu susţinerile procurorului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în corecta interpretare a dispoziţiilor ce reglementează competenţa instanţei în dispunerea asupra modificării pedepsei - art. 449 alin. (2) C. proc. pen. - constată că ultima hotărâre pronunţată şi care se impunea a fi avută în vedere la stabilirea competenţei materiale este cea a Tribunalului Bucureşti (sentinţa penală nr. 900 din 21 decembrie 2010).

Astfel, se reţine că la momentul formulării cererii de contopire, petentul condamnat se afla în executarea pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 900 din 21 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti (definitivă prin decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), fiind încarcerat în Penitenciarul Bucureşti Rahova.

Atât Tribunalul Bucureşti, în declinarea competenţei de soluţionare a cererii de contopire a pedepselor formulată, cât şi Curtea de Apel Bucureşti, în aprecierea făcută conform căreia competenţa îi aparţine, au dat o greşită interpretare dispoziţiilor art. 449 C. proc. pen., concluzionând că în stabilirea

competenţei în materie criteriul de care trebuie ţinut seama este acela al ultimei hotărâri pronunţate şi nu cel al ultimei hotărâri rămase definitivă.

Este de domeniul evidenţei că în sfera instituţiei modificării de pedepse, în accepţiunea art. 449 C. proc. pen., ca şi în aceea a executării hotărârilor penale, termenul de „hotărâre” nu se poate referi decât la o hotărâre definitivă, întrucât doar într-o asemenea situaţie se pune problema punerii în executare şi, implicit, se poate aprecia asupra concursului de infracţiuni şi, în consecinţă, a pedepselor supuse contopirii.

În raport cu cauza de faţă, ultima hotărâre a fost pronunţată de Tribunalul Bucureşti (sentinţa penală nr. 900 din 21 decembrie 2010, definitivă prin decizia penală nr. 706 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar sentinţa penală nr. 126 din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a rămas definitivă prin decizia nr. 3650 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deci înainte de rămânerea definitivă a hotărârii Tribunalului Bucureşti).

În consecinţă, ultima hotărâre pronunţată ce trebuie avută în vedere la stabilirea competenţei materiale este cea a Tribunalului Bucureşti.

În virtutea considerentelor expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de procuror şi recurentul intimat condamnat S.A. împotriva sentinţei nr. 250 din 31 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, a casat sentinţa penală atacată şi a trimis cauza spre soluţionare la Tribunalul Bucureşti.