ARGUMENT

Perioada secolelor XVI-XVII a reprezentat întotdeauna o atracţie

pentru cercetătorii fenomenului lingvistic, atracţie susţinută şi de faptul că

documentele ce ne stau la dispoziţie nu sunt foarte numeroase.

Pentru elevi, această perioadă prea puţin cunoscută, reprezintă doar o

trecere în revistă a unor fapte de limbă şi doar uneori, puţin mai aprofundat,

faptele literare.

Cadrele didactice, chiar ele, trec cu uşurinţă în predare peste aceste

secole în care limba română îşi creează norme, iese de sub influenţa

puternică a slavonei, având alte modele de urmat ca limbă romanică,

mulţumindu-se să amintească doar faptul că limba este într-o continuă

înnoire, într-o continuă evoluţie, o contribuţie deosebită având-o cronicarii.

Sunt uitaţi cu precădere autorii de texte religioase, traducătorii acestora, cei

care, de fapt, sunt adevăraţii piloni ai limbii române literare în evoluţia ei.

Cunoscând toate aceste lipsuri, ca viitor cadru didactic, am considerat

important de cercetat o perioadă din istoria limbii române, în care ni se

dezvăluie fapte lingvistice stabile, coerente, care ne arată cât de evoluată era

la momentul respectiv limba română.

Am ales ca studiu de caz opera mitropolitului Varlaam, Cazania

(1643), tocmai pentru motivul că a fost concepută şi tipărită într-o perioadă

în care se interferează două tendinţe de simplificare şi de elaborare, care au

dus fie la regresul unor structuri şi elemente joncţionale, fie la menţinerea

sau extinderea acestora.

Deşi aportul personal este minor, am considerat că scoţând în relief

principalele probleme ale sintaxei în Cazania lui Varlaam, voi contribui, în

primul rând, prin însuşirea acestor fapte de limbă, la o mai bună cunoaştere a

1

fenomenului lingvistic al perioadei din perspectiva unui viitor cadru

didactic.

2

CAPITOLUL I

PREZENTARE GENERALĂ

A PERIOADEI CUPRINSE ÎNTRE ANII 1640-1780

Perioada cuprinsă între 1640 şi 1780 cunoaşte o sensibilă diversificare

şi expansiune a culturii scrise. Dacă tipăriturile aparţin pe mai departe

literaturii religioase (cu puţine excepţii, cărţile laice vor vedea lumina zilei

abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea), manuscrisele ne oferă o

imagine în bună parte schimbată: numărul textelor laice (beletristice şi

ştiinţifico-tehnice) este în continuă creştere.

Activitatea de tipărire şi de difuzare a cărţii se concentrează până spre

sfârşitul secolului al XVII-lea în trei centre principale: Bucureşti, Iaşi şi

Bălgrad, unde vor apărea majoritatea cărţilor încredinţate tiparului. După

1700, numărul lucrărilor imprimate în Ţara Românească (la Bucureşti şi

Râmnic) este în continuă creştere, în timp ce producţia de carte se

diminuează sensibil sau chiar încetează în Moldova şi Transilvania.

Slavona, care dispare treptat din documentele domneşti emise în cele

două principate dunărene, este înlocuită, în cele din urmă, şi în slujbele

religioase. Procesul, început încă în secolul al XVI-lea, se încheie practic în

prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Faptul că tocmai în această perioadă

cartea tipărită munteană cunoaşte o largă răspândire în toate unghiurile

Dacoromaniei nu va rămâne fără urmări asupra aspectului pe care îl va

dobândi după 1750 limba noastră de cultură. Conservarea formelor din

perioada anterioară, însoţită de tendinţa de inovare, de simplificare şi de

elaborare, care aduce cu sine şi forme redundante este caracteristica

3

principală a sistemului morfologic din perioada 1640-1780. Astfel, tendinţa

de simplificare, de reducere a contrastelor duce la eliminarea unor forme

care erau prezentate asimetric în sistem (formele feminine în –eei la genitiv-

dativul femininelor; forma mânu, înlocuită cu forma simetrică mână;

formele scurtate şaisprezece, şaizeci în locul formelor etimologice

şaseprezece, şasezeci; înlocuire pluralului mie prin mii; generalizarea

formelor sântem, sânteţi, care elimină formele etimologice sem, seţi;

înlocuirea unor perfecte forte prin perfecte slabe; tendinţa de eliminare a

formelor să aib, să aibi prin formele analogice să am, să ai etc.

Tendinţa de elaborare cu claritate aduce cu sine o serie de inovaţii ca

apariţia formelor diferenţiate cu -m la persoana I singular a imperfectului, a

formelor cu -ră la persoanele I şi a II-a plural ale perfectului simplu şi la

persoana a III-a plural a mai mult ca perfectului, a perfectelor simple în -sei,

extinderea întrebuinţării supinului şi înlocuirea unor construcţii infinitivale,

precum şi înlăturarea unor forme adverbiale neclare.

Caracteristica esenţială a sistemului sintactic din această perioadă

este împletirea structurilor vechi cu cele noi, a tendinţei de conservare a

structurilor sintactice cu tendinţa de inovare în scopuri de claritate şi

expresivitate a structurilor.

În acest sens, înlocuirea unor construcţii infinitivale cu construcţii

personale în construcţiile circumstanţiale şi necircumstanţiale duce cu sine o

mai mare claritate şi expresivitate în diferite structuri, prin exprimarea

redundantă a persoanei şi a numărului.

Tendinţa de redundanţă este evidentă în exprimarea dublă sau triplă a

complementului direct sau indirect, în reluarea sau anticiparea subiectului, în

cumulul de prepoziţii şi conjuncţii care introduc anumite părţi de propoziţie

sau propoziţii.

4

Pe de altă parte, tendinţa de simplificare face ca unele elemente de

relaţie greoaie sau neclare să fie înlocuite cu alte elemente mai simple,

ajungându-se astfel la reducerea inventarului de elemente de relaţie (de

exemplu, la propoziţiile cauzale, condiţionale, concesive, finale).

Tendinţa de eliberare de modelele sintactice slave continuă, dar ea

este însoţită şi de tendinţa conştientă la unii cărturari (Miron Costin,

Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir) de imitare a unor construcţii din

limbile clasice (în special latina), pentru a crea o limbă literară românească

menită să aibă strălucirea şi simetria sintactică a acestor limbi. De aici,

prezenţa unor dislocări sintactice, a unor construcţii participiale, a unei

topici artificiale şi a unor perioade arborescente în opera acestor cărturari.

Influenţa sintaxei populare, tot mai intensă, a făcut ca aceste imitaţii să

rămână fără ecou în scrisul literar al vremii.

O serie de observaţii interesante ridică şi lexicul popular. Ariile

lexicale conturate în perioada 1532-1640 se menţin şi în anii 1640-1780.

Originea elementelor prezente în texte este, ca şi în perioada anterioară,

latină, slavonă, bulgară, maghiară (pregnantă în zonele nordice), ucraineană,

rusă şi polonă (mai ales în Moldova şi în nordul Transilvaniei), sârbo-croată

(îndeosebi în sud-vest) şi, în sfârşit, turcă şi neogreacă în Principatele

dunărene (cea turcă şi în Banat).

Transferul lexical interdialectal se constată şi în textele din anii 1640-

1780, nu numai dinspre nord spre sud, ci şi invers, fenomenul fiind datorat

circulaţiei textelor în diverse direcţii activităţii unor scriitori în afara

provinciei lor de origine, culturii lingvistice a mânuitorilor condeiului,

precum şi deselor mutări ale domnilor, împreună cu cancelaria domnească

din Moldova în Ţara Românească şi invers.

5

Procesul de muntenizare a limbii române nu se manifestă în lexic în

aceeaşi măsură ca în alte compartimente ale limbii, cum ar fi fonetica şi

morfologia.

Procesul „spontan” de unificare a lexicului românesc literar continuă

de-a lungul întregii perioade, având drept consecinţă coexistenţa în scrierile

culte româneşti a numeroase sinonime regionale. Ele se înregistrează uneori

chiar în cadrul aceluiaşi text, ajungând să fie folosite ca sursă stilistică de

către scriitori, care le preiau din tradiţia scrisă sau din propriul grai.

Etapa de la 1640 la 1780 se caracterizează la nivelul elementului

lexical cult printr-o evoluţie sensibilă a limbii, realizată nu atât prin

reînnoirea tiparelor ei, cât prin tendinţa spre o exprimare mai îngrijită,

ilustrată de apelul din ce în ce mai frecvent la neologisme.

Procesul de modernizare începe să fie pregătit acum prin exploatarea

resurselor stilistice ale limbajului: recurgerea la împrumut se face din ce în

ce mai mult nu numai ca urmare a inexistenţei unor noţiuni, cât mai ales din

nevoia conştientă de concizie, sobrietate sau nuanţare şi, în acelaşi timp, din

dorinţa de cultivare a lectorului, de rafinare a gândirii şi a expresiei.

În privinţa modernizării limbii literare, se remarcă tendinţa de

constituire a unui vocabular şi a unei sintaxe parţial diferite şi chiar opuse

vocabularului şi sintaxei limbii vorbite.

Înrâurirea care se exercită acum asupra limbii de cultură este cea

slavonă, dar ea nu explică decât în unele cazuri aspectele particulare pe care

le dobândeşte lexicul şi, mai ales, sintaxa literară.

Se observă o tendinţă destul de puternică de a crea din materialul

existent în limbă şi cu mijloace specifice de formare a cuvintelor, un număr

relativ mare de derivate şi compuse pentru a reda în special noţiunile

abstracte.

6

Urmare directă a nivelului atins de cultura epocii, stilurile literare se

află într-un stadiu incipient de dezvoltare. Cu toate acestea, particularităţile

specifice scrierilor de tip beletristic (texte religioase de lectură, scrieri

istorice, cărţi populare narative etc.), celor juridico-administrative şi chiar

celor de tip tehnic sau ştiinţific (texte de practică şi doctrină religioasă, cărţi

populare de prevestire, reţete medicale etc.) sunt suficient de numeroase şi

de tranşante pentru a individualiza trei variante funcţionale ale limbii

române literare vechi.

Primele decenii ale perioadei 1640-1780 poartă drept caracteristică

tendinţa de consolidare şi definitivare a principalelor variante ale limbii

literare. Ea are loc în condiţiile în care se semnalează o deplasare a centrelor

culturale din Oltenia la Târgovişte şi apoi la Bucureşti, în Muntenia, din

Bucovina la Iaşi, în Moldova, din nordul regiunii spre sud-vest (la Bălgrad),

în Transilvania. Această deplasare înseamnă totodată o modificare (parţială)

a bazei dialectale şi, în unele cazuri, o reformulare a normelor. Acesta este

cazul Transilvaniei, unde centrul cultural se fixează pentru o vreme în

regiunea sud-vestică, adică într-o zonă de contact dintre graiurile bănăţene-

hunedorene, nord-ardelene şi sud-ardelene, acestea din urmă munteneşti în

esenţa lor.

Împrejurarea aceasta va imprima o trăsătură caracteristică noii

variante literare, aceea de compromis între graiurile de tip nordic şi cele de

tip sudic, ţinând cumpăna între Muntenia şi Moldova şi preluând poziţia

deţinută în secolul precedent de varianta bănăţeană-hunedoreană.

Deşi cunoaşte un apel la unitatea limbii literare, semnat de

mitropolitul Simion Ştefan, intervalul 1640-1670 nu prezintă nici o acţiune

care ar putea fi interpretată ca un efort mai important pentru construirea unei

7

norme generale. Dimpotrivă, se întăreşte diversificarea prin consolidarea

variantelor literare regionale.

Cea mai elocventă pildă, în acest sens, o constituie reproducerea

parţială a Pravilei lui Vasile Lupu în ediţia Pravilei lui Matei Basarab.

Examenul paralel al textelor ne arată că învăţaţii munteni echivalau cea mai

neînsemnată particularitate moldovenească prin corespondentul local, cu o

consecvenţă şi o minuţiozitate pe care nu le putem întâlni cu un secol înainte

nici la diaconul Coresi.

Ultimele decenii ale secolului al XVII-lea se caracterizează printr-o

confruntare aşteptată între tradiţie şi inovaţie la nivelul tuturor variantelor

limbii literare.

În Moldova şi Muntenia, în special, normele literare suferă o sensibilă

presiune din partea limbii vorbite (vizibilă, de exemplu, în scrierile lui

Dosoftei şi în Biblia de la Bucureşti). Această înrâurire se diminuează spre

sfârşitul secolului, revenindu-se, într-o serie de cazuri, la situaţia anterioară.

În acelaşi timp, variantele literare exercită una asupra celeilalte

înrâuriri reciproce. Cel mai important rol în această privinţă îl joacă varianta

literară moldovenească.

Datorită prestigiului câştigat de tipăriturile apărute după 1640, dar mai

ales ca urmare a activităţii desfăşurate de oameni de cultură, revizori şi

tipografi, ca Mitrofan, episcop de Huşi şi apoi de Buzău, Chiriac

Moldoveanul şi Atanasie Moldoveanul, care au îngrijit apariţia unor cărţi

ardeleneşti şi munteneşti, varianta literară moldovenească exercită o destul

de puternică influenţă asupra scrierilor munteneşti, sud-vest ardeleneşti şi

nord-ardeleneşti.

Punctul culminant al influenţei moldoveneşti asupra limbii scrise în

Muntenia îl reprezintă Biblia de la Bucureşti. În nici un alt text tipărit în grai

8

muntean, începând de la Coresi şi până la sfârşitul secolului al XVII-lea,

norma munteană nu este atât de puţin respectată ca în această carte.

Naţionalizarea serviciului divin petrecută în a doua jumătate a

secolului al XVII-lea şi, mai ales, în primele decenii ale celui următor, a pus

cu stringenţă problema traducerii în româneşte a cărţilor de slujbă (cele de

lectură bisericească fuseseră traduse, pe rând, începând cu secolul al XVI-

lea).

Opera aceasta a fost dusă la capăt în primul sfert al secolului al XVIII-

lea de Antim Ivireanul şi de Damaschin Râmniceanul. Scrise de munteni,

cărţile traduse au îmbrăcat, în mod firesc, haină muntenească. Intensa

activitate desfăşurată la Bucureşti şi Râmnic a avut drept urmare o difuzare

fără precedent a cărţii bisericeşti muntene în toate provinciile româneşti.

În momentul când tipografiile din Iaşi şi din Blaj îşi reiau sau îşi

intensifică activitatea, în jurul anului 1750, ele reproduc cărţi munteneşti

care pătrunseseră de mai multă vreme în biserici. Norma munteană s-a

impus nu numai în cărţile religioase, ci şi în toate tipăriturile care văd lumina

zilei până spre 1770-1780.

Unificarea limbii literare nu s-a produs nici în secolul al XVI-lea şi

nici în al XIX-lea, cum au crezut aproape toţi cercetătorii, ci la mijlocul

secolului al XVIII-lea. Unificarea lingvistică se realizează numai la nivelul

cărţii tipărite.

În ceea ce priveşte procesul de modernizare a limbii literare, vom

observa o diminuare sensibilă şi, în curând, curmarea definitivă a influenţei

slave asupra sintaxei şi a vocabularului literar. Limba greacă începe să fie

cultivată din ce în ce mai intens după 1640. Ea va exercita o influenţă

importantă asupra limbii literare; aceasta va fi totuşi mai redusă decât cea a

slavonei, iar efectele ei vor trebui căutate mai cu seamă în sfera lexicului.

9

În ceea ce priveşte stilurile limbii literare, se semnalează unele

modificări care au meritul de a prefigura sensul unor evoluţii ulterioare.

Stilul juridico-administrativ cunoaşte o fixare sub raport terminologic şi

sintactic în forma ilustrată de lucrările apărute la mijlocul secolului al XVII-

lea.

Pe fondul unei tendinţe încă timide de diferenţiere stilistică a scrisului

laic de cel bisericesc, în textele beletristice se semnalează o specializare a

expresiei literare prin apelul la procedee retorice şi la tropi de structură

clasică.

10

BIBLIOGRAFIE

1. Costinescu, M., 1979, Normele limbii literare în gramaticile

româneşti, Bucureşti, p. 36

2. Gheţie, I., 1982, Introducere în studiul limbii române literare,

Bucureşti, p. 54

3. Chivu, Gh., Costinescu, M., Frâncu, C-tin, Gheţie, I., 1997, Istoria

limbii literare. Epoca veche (1532-1780), Bucureşti, p. 83

4. Ivănescu, Gh., 1947, Problemele capitale ale vechii române

literare, Iaşi, p. 103

5. Rosetti, Al., Cazacu, B., Onu, Liviu, 1971, Istoria limbii române

literare, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, p. 150

11

CAPITOLUL AL II-LEA

ÎNCEPUTURILE EXPRIMĂRII

ARTISTICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

II. 1. MITROPOLITUL VARLAAM

În secolul al XVII-lea, reprezentanţii cei mai de seamă ai literaturii

ecleziastice româneşti din Moldova au fost Varlaam şi Dosoftei.

În Moldova, introducerea tiparului şi primul efort susţinut de

răspândire a cuvântului românesc tipărit se datorează lui Varlaam, mitropolit

şi candidat la scaunul patriarhal din Constantinopole.

Personalitatea mitropolitului

Fecior de răzeşi din părţile Baloteştilor ale judeţului Putna, Varlaam a

îmbrăcat rasa monahală - poate sub influenţa lui Atanasie Crimca,

mitropolitul care a lăsat acele minunate capodopere de miniatură şi artă

caligrafică în Mănăstirea Secu, rezidită de curând din temelie (1602)-, de

Nestor Ureche şi de soţia sa Mitrofana, părinţii cronicarului Grigore Ureche.

Varlaam şi-a petrecut copilăria la mănăstire. În 1610 era egumen al

Mănăstirii Secu. La această dată semnează, aşa cum ne precizează Nicolae

Cartojan, cu „tot soborul, de la mare până la mic”, un act menit să curme

neînţelegerile pentru hotare cu călugării din Mănăstirea Neamţu1.

Varlaam era un călugăr autodidact, cu foarte mult bun-simţ şi cu mare

dragoste pentru cultură. În sihăstria de la Secu, se distinge prin râvna lui

12

către cultură; la 1618 avea tradusă întăritoarea operă pentru viaţa ascetică

Leastiviţa lui Ion Scărarul.

Prin cunoştinţele lui de limbă greacă şi slavă2, prin cultura religioasă

şi prin viaţa lui curată, izbutise să se facă ştiut în cercurile înalte din Suceava

şi să devină duhovnicul Domnului Miron Barnovski.

În iarna anului 1628, Miron îl trimite într-o solie – din care mai făcea

parte medelnicerul Pavel Ureche Eustratie, viitorul logofăt, Teodor Ignatie,

trei călugări şi multe slugi – în Rusia. Prima misiune avea ca ţintă lavra

Pacerska din Kiev. Acolo se afla ca arhimandrit Petru Movilă, înrudit cu

domnitorul Miron Barnovski. Acesta trimitea deci în solie pe duhovnicul său

să vadă pe arhimandrit şi să-i ducă manuscrisul unui Octoih slav din

Mănăstirea Neamţu, care avea să servească apoi la tipăritura kieviană din

1630.

A doua misiune avea ca ţintă Moscova. Aici solia moldovenească

trebuia să se prezinte ţarului Mihail Feodorovici pentru a-i aduce în dar

moaştele Sfântului mucenic Iacov din Persia, care se aflau în Palatul

domnesc din Suceava şi pentru a cere în schimb pentru ctitoria se la

Dragomirna, câteva din acele frumoase icoane ruseşti pe care Miron

Barnovschi le văzuse în mănăstirile ucrainene din Polonia.

Solia moldovenească a plecat din Suceava în ziua de 13 decembrie

1628. În vară era la Kiev. Întâlnirea lui Varlaam cu Petru Movilă în marea

lavră de la Pacerska are pentru istoria culturii moldoveneşti o importanţă

deosebită, pentru că ea marchează începuturile unui curent nou: influenţa

ruteană. Întrevederea a avut loc în ziua de 3 august, după cum aflăm din

chiar notele lui Petru Movilă: „în anul 1629, august trei zile, venind în

mănăstirea Pacerska, Varlaam ieromonahul, din pământul Moldovei, şi fiind

trimis la mine ca să mă vadă de către Miron Barnovski Voevodul”.

13

Nu ştim ce au discutat cei doi moldoveni – unul reprezentând tradiţia

mănăstirilor româneşti, celălalt pe a Bisericii ucrainene -, dar convorbirea

acolo, în mănăstirea din marea peşteră a Kievului, unde erau păstrate

moaştele atâtor sfinţi, a alunecat, cum era firesc, şi asupra legendelor

hagiografice. Căci Petru Movilă, în notele sale, reproduce o minune săvârşită

în anul 1610 de moaştele Sfântului Ioan cel Nou din Suceava, care la acea

dată au mântuit cetatea de invazia cazacilor zaporojeni – minune care, spune

el, i-a fost povestită de ieromonahul Varlaam.

De altă parte, în scrisoarea prin care Petru Movilă recomandă solia

moldovenească ţarului Mihail Feodorovici şi mitropolitului Filaret Nichitici,

el cere să se îngăduie moldovenilor favoarea de a vedea „moaştele sfinţilor

marilor făcători de minuni ai lui Dumnezeu şi să copieze jitiile (vieţile)

acelor sfinţi, poruncind a se trimite spre lauda şi mângâierea

dreptcredinciosului neam rusesc înaintea celorlalte neamuri”.

Calităţile sufleteşti ale lui Varlaam şi cultura lui deosebită – ştia

slavona şi greaca – l-au impus în vaza contemporanilor săi care l-au ridicat

la înalta treaptă de mitropolit în 1632, fără să fi fost trecut prin episcopie,

lucru de altfel îngăduit de canoane. Hirotonisirea lui s-a făcut într-o

duminică, pe 23 septembrie 1632.

Cu acest prilej s-a citit la biserică capitolul V din Evanghelia lui Luca,

în care se povesteşte pescuitul minunat al Mântuitorului: „Isus sta lângă

lacul Ghenisaretului”, iar marele dascăl grec de la curtea lui Vasile Lupu,

Meletie Sirigul, i-a ţinut o predică plină de tâlc. Au fost cuvinte profetice,

căci noul mitropolit a împlinit cu prisosinţă aşteptările pe care le aveau de la

el. Autoritatea lui de cârmuitor al sufletelor a crescut aşa de mult în Orientul

grecesc, încât a putut fi propus pe lista celor trei candidaţi la scaunul vacant

al Patriarhiei din Constantinopol.

14

Ca scriitor, mitropolitul Varlaam se remarcă prin claritatea şi

plasticitatea limbii pe care el şi-o formează în regiunea Neamţului, unde-şi

petrecu o bună parte din viaţă.

Mitropolitul Varlaam este apreciat de către Petru Movilă; are legături

şi cu oamenii de cultură din Muntenia, printre care este şi cunoscutul

cărturar Udrişte Năsturel.

După înlăturarea lui Vasile Lupu de la domnie, mitropolitul Varlaam

se retrage la Mănăstirea Secu unde în ultimii ani ai vieţii îşi împarte

pământurile între neamuri, fără să poată subscrie, fiind fulgerat la mâini,

probabil de o paralizie.

Moare în anul 1657 la Mănăstirea Secu.

Prin activitatea sa cărturărească, mitropolitul Varlaam deschide şirul

traducerilor în limba românească a unui număr mare de cărţi religioase, care

umplu secolul al XVII-lea şi, în parte, al XVIII-lea. Aceste cărţi contribuie la

dezvoltarea limbii literare româneşti.

Limba românească în aceste traduceri capătă puterea de expresivitate

pe care nu o găsim în secolul al XVI-lea. Ea găseşte o largă răspândire

printre cărturari. Cultura slavă este în plină decădere.

În secolul al XVII-lea se fac încercări de versificaţie, se scriu cronici,

se traduc cele mai multe din apocrifele noastre şi din literatura noastră

profană.

Acest secol, în ce priveşte literatura religioasă, este dominat de

influenţa celei ucrainene, care, sub îndrumarea lui Petru Movilă, devine

factorul principal în viaţa culturală a popoarelor ortodoxe. În acest veac nu

se mai poate vorbi de legături culturale între noi şi între bulgari sau sârbi,

aceste popoare trecând printr-o mare criză politică şi culturală. Literatura

religioasă rusă din această epocă se alimentează de la aceeaşi sursă

15

ucraineană, trecând printr-o puternică influenţă a cărturarilor crescuţi în

şcoala lui Petru Movilă.

II. 2. CAZANIA LUI VARLAAM - „PRIMUL MONUMENT

DE LIMBĂ ROMÂNĂ LITERARĂ”

Dintre operele publicate ale lui Varlaam, cea mai importantă pentru

istoria limbii române literare este, fără îndoială, Cazania.

Cartea românească de învăţătură, cum sună titlul în ediţia princeps

din 1643 „deţine în cultura română un loc analog Bibliei lui Luther în cultura

germană. Este cea mai însemnată scriere sub raportul contribuţiei la

formarea limbii literare, atât prin geniul lingvistic al tălmăcitorului, care a

reuşit cel dintâi să emancipeze limba română de originalele slavone, creând

pe o bază populară, stilul cărturăresc al limbii noastre vechi, cât şi prin

răspândirea extraordinară ce a cunoscut-o”3.

Din 1643 şi până în prima jumătate a secolului al XX-lea au apărut 15

ediţii, afirmă Paul Mihail4.

II. 2. l. Izvoarele Cazaniei

La alcătuirea Cazaniei sale, Varlaam a lucrat mai mulţi ani şi a folosit

mai multe izvoare. Cercetările întreprinse în ultimele decenii în vederea

identificării acestor izvoare au formulat ipoteze mai mult sau mai puţin

convingătoare.

În anul 1637, mitropolitul Varlaam avea gata traducerea Cazaniei şi

cerea ţarului Mihail Feodorovici să-l ajute să tipărească această carte: „…

întâmplându-se să vină acolo la împărăţia voastră pravoslavnică boierul

16

domnului nostru (Vasile Lupu), am trimis şi eu slujba şi martiriul Sf. Ioan

care a suferit martiriu în Bielograd şi corpul lui zace întreg neputrezit,

făcând minuni prin vindecare şi în mitropolia mea a Sucevei.

Am trimis şi chipul lui spre binecuvântarea şi întărirea ţării voastre,

dreptmăritoare şi despre râvna noastră care ne-a fost pentru sfânta biserică a

răsăritului şi dorinţa de a traduce pe limba românească cartea sfântului

Calist, Cuvântările la Sfânta Evanghelie, care s-o citească preoţii în biserică

spre învăţătura românilor credincioşi, este gata şi scrisă numai să se dea la

tipar s-o tipărească, dar fiindcă ne ţine mâna grea a agarenilor şi nu suntem

liberi de haraciul lor nici preoţii şi nici vlădicii, ci toţi suntem supuşi, de

aceea îndrăznim a cere ajutor pentru lucrul acesta şi îngăduinţa împărăţiei

voastre”.

Această scrisoare este deosebit de importantă, fiindcă ne arată izvorul

principal al Cărţii de învăţătură şi data când a fost terminată traducerea.

Deci, opera capitală a Mitropolitului Varlaam, Carte românească de

învăţătură sau Cazania ar fi o traducere a Evangheliei învăţătoare a

patriarhului Constantinopolului, Callist, scrisă în prima jumătate a secolului

al XIV-lea şi care serveşte ca punct de plecare în ceea ce priveşte forma şi

directivele, predicii ortodoxe din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea”5.

Evanghelia învăţătoare a lui Callist a fost tipărită în câteva rânduri la

slavii de răsărit. Astfel, ea apare în anul 1606, în topografia din Krilos

(Galiţia), scoasă de pe izvod slavonesc, „cercetat” şi „în multe locuri

îndreptat” de către episcopul Lvovului, Ghedeon Balaban. Cartea conţine

foarte puţine ucrainisme, limba ei fiind slava bisericească.

În anul 1616, în tipografia „fraternităţii” din Vilno, este tipărită o nouă

ediţie a operei lui Callist, de această dată o traducere nouă, „din limba

17

grecească şi slavonească” în limba ucraineană. Textul acestei ediţii este

retipărit de către Petru Movilă în anul 1637.

Textul Evangheliei învăţătoare, tipărit de către Petru Movilă este cu

mult mai complicat. Din aceasta rezultă că nici ediţia din anul 1616, care ar

fi modelul de pe care s-a făcut ediţia din anul 1637, nu poate fi originalul

traducerii mitropolitului Varlaam. Iar pe de altă parte, unele ucrainisme din

opera lui Varlaam ne-ar arăta că ea a fost tradusă din limba ucraineană.

Astfel, cuvântul cazanie este un cuvânt ucrainean, împrumutat de

către ucraineni de la polonezi (Kazanie – predică), cuvânt ce nu se

întrebuinţează în limba rusă sau slava bisericească.

De asemenea, în textul Cazaniei lui Varlaam foarte des se

întrebuinţează expresiile: „măria sa Hristos” sau „măria sa Precista” – o

traducere directă a cuvintelor iego mości sau iei mości din limba ucraineană

(şi poloneză).

Mai departe, în câteva rânduri se întrebuinţează cuvântul bozi – idoli.

La aceasta se adaugă faptul că în textul lui Varlaam găsim şi cuvinte comune

limbii slave bisericeşti şi celei ucrainene. De exemplu: spăsesc – vraci,

doctor; ciudese – minuni etc.

De remarcat însă faptul că în opera lui Varlaam se găsesc, comparativ

cu alte scrieri bisericeşti, mai puţine slavonisme.

Indicaţiile textului Evangheliilor ce se citesc în biserici, adeseori sunt

redate în slavonă ( Ev. ot Ioanna, zăcalo 41), ceea ce constituie o dovadă în

plus că textul Cazaniei lui Varlaam este tradus.

Dovada cea mai mare care ne face să înclinăm să credem că această

operă a fost o traducere din limba ucraineană este factura predicilor,

compoziţia lor, asemănătoare cu predicile din Ucraina poloneză (de Apus)

din prima jumătate a secolului al XVII-lea.

18

În ele pot fi uşor distinse părţile principale din predica folosită în

epocă şi anume, exordium-ul (introducerea), propoziţia (propunerea temei),

narratio (expunerea) şi concluzia.

Predicile lui Varlaam încep de obicei, ca şi predicile din Ucraina cu

câte o comparaţie, care pare că nu are nici o legătură cu subiectul. De

exemplu: „Cumu-s iarna viscole şi vânturi răci şi vremi geroase, de carile se

îngreuiadză oamenii şi sâmtu supăraţi în vremea iernei, iar deacă vine

primăvara, ei se inşureadză de acealea de toate şi să veselesc… Aşea şi în

vreamea de demult, au fost vicole şi vânturi de scârbe şi de dosădzi pre

oameni”.

Omiliile din Cazania lui Varlaam nu numai ca arhitectură se

aseamănă cu predica ucraineană influenţată de Callist şi de regulile predicii

latino-polone din prima jumătate a secolului al XVII-lea, ci şi ca mijloace

retorice: comparaţii, paralelisme, alegorii şi metafore.

Elementul laic lipseşte, după cum lipsesc şi notele din viaţa

contemporană.

Subiectele din Omilii sunt tratate cu ajutorul elementelor luate din

Sfânta Scriptură sau, mai rar, din natură.

Ioan Bălan şi Petre V. Haneş remarcă unele asemănări ale textului

operei lui Varlaam cu cel al Cărţii de învăţătură de la 1581 a lui Coresi.

Grigore Scorpan a semnalat părţi comune între Cazania lui Varlaam şi

Cazania tradusă din ruseşte de Udrişte Năsturel şi apărută în acelaşi an la

mănăstirea Govora, şi chiar cu Cazania lui Coresi din 1581.

Confruntând părţile comune celor trei Cazanii, Scorpan conchide că

„textul lui Varlaam apare totdeauna prelucrat”6, însă aceasta nu trebuie să ne

amăgească, fiindcă se poate întâmpla ca multe dintre aceste prelucrări să fi

aparţinut originalului după care a tradus Varlaam.

19

Nicolae Iorga presupune despre Cazania mitropolitului Varlaam că

„nu este făcută după un singur original”, ci ar fi o culegere din mai mulţi

autori.

Ar putea fi admisă şi această presupunere, mai ales dacă ţinem seama

de faptul că Varlaam introduce în Cazania sa şi omilia cu viaţa Sfântului

Ioan cel Nou, care nu se găseşte între omiliile slave.

Dezvăluiri noi, deosebit de interesante privind originalul unei părţi

importante a Cărţii de învăţătură aduce Pandele Olteanu. Cercetarea

teologică comparată, temeinică şi minuţioasă, pe care acesta o întreprinde

dezvăluie faptul că la întocmirea Cazaniei sale, Varlaam a urmat mai multe

izvoare bizantine, cel principal fiind Tezaurul sau Comoara de Damaschin

Studitul, tiprătă pentru prima dată la Veneţia în 1588. Cercetătorul relevă că

din scrierea Tezaurul cărturarul român a prelucrat original numai anumite

cuvântări, ceea ce ar însemna 200 de pagini7.

Opera de căpetenie a lui Varlaam - Carte românească de învăţătură,

dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti şi la svânţi mari - a fost

tălmăcită „din limba slavonească” şi tipărită „cu dzisa şi cu toată cheltuiala”

lui Vasile Lupu „în tipariul domnesc în mănăstirea a Trei Svetiteli, în Iaşi”

între 1642 şi 1643.

Într-un Cuvânt înainte, domnitorul o oferă ca „dar şi milă şi pace şi

spăşenie a toată semenţia românească pretutundere ce se află pravoslavnici

într-această limbă”, iar în al său Cuvânt „cătră cetitoriu”, Varlaam arată

motivele care l-au îndemnat a traduce: „Cătr-ace usteni întă s-au adaos acelor

bărbaţi purtători de duhul svânt, căci că mărgând de sus în gios şi

împuţinându-se diîn oameni înţelesul sventelor scripturi le-a căotat a pogorî

şi svânta scriptură tot mai pre înţelesul oamenilor, păn-au început a scoate

aşeş cineş’ pre limba sa pentru ca să înţeleagă hiecine să înveţe şi să

20

mărturisească minunate lucrurile lui Dumnedzău, cu mult mai vârtos limba

noastră românească, ce n-are carte pre limba sa cu nevoie iaste a înţeleage

cartea alţii limbi. Şi şi pentru lipsa dascălilor ş-a învăţăturei. Cât au fost

învăţând mai de multă vreame, acmu nice atâta nime nu învaţă”8.

Aşadar Varlaam îşi dădea seama că poporul nu înţelegea cartea altei

limbi, a limbii slavone, şi că şcolile de slavonă împuţinându-se era nevoie de

cărţi româneşti pentru noii dascăli şi elevi.

Motivarea traducerii seamănă cu aceea din epilogul de la Tâlcul

evangheliilor din 1564, prima cazanie românească, şi cu cea din

Preadislovia Evangheliei cu învăţătură din 1581, unde citim: „C-am fost

cugetat şi aceasta, ca să fie mai lesne şi mai iuşor a ceti şi a înţeleage pentru

oamenii ceia proştii…”

Am văzut că în scrisoarea din 1637 Varlaam indică drept model al

Cazaniei sale Omiliile lui Callist, scrise în prima jumătate a secolului al XV-

lea.

Probabil că după ce a sfârşit traducerea, el a confruntat-o şi cu alte

texte, eventual chiar cu tălmăcirile româneşti anterioare, din care cea din

1581 era reeditată în 1641 la Alba-Iulia de mitropolitul român recomandat

de Vasile Lupu lui Rákoczy, Iorest.

Aşa s-ar explica de ce Varlaam declară în Cuvântul său că a adunat

Cazania „di în toţi tâlcovnicii sventei evanghelii, dascalii besearicii

noastre”. De altfel, tehnica omiletică nu diferă prea mult la Ioan Caleca

(modelul lui Coresi) faţă de Callist (modelul lui Varlaam) şi pot fi găsite

pasaje destul de apropiate.

De obicei, autorii dau întâi fragmentul de evanghelie, pericopa sau

zăceala, şi apoi fac comentariul, începând cu apostrofa „Fraţilor…” sau cu o

lungă comparaţie. Aceasta din urmă poate fi folosită la orice pericopă, fiind

21

o simplă floare retorică, stereotipă. Numai câteodată e menţinută, de pildă la

cazania la duminica a treia.

Citim la Coresi: „… Cum iaste ochiul în trup, aşa iaste şi mintea întru

suflet. Că de iaste ochiul sănătos, luminează trupul, iară de e beteag,

întunecă-l. Aşa şi mintea, de iaste curată şi spre una dumnezeie şi dreptate

caută şi de pururea se trezveşte către aceala să lăcuiască, şi sufletul ce e întru

el luminare priimeaşte de se luminează şi se curăţeaşte. Iară de se va întoarce

mintea spre hitlenie şi spre grija avuţiei, sau de pohtele păcatelor de va fi

ţinut şi se va răstigni lor, orbeaşte-se şi se întunecă. Că cine ş-va piiarde

mintea cu grija lumiei, şi pohtelor păcatelor întuneca-o-va, toate ale sale

lucruri ce-s în viaţa aceasta, întuneca-le-va şi le va stinge, şi de aciia şi de

alalte în deşert face-s spăşeniia sa de pururea”. (Cazania lui Coresi, 1581)

La Varlaam, pericopa urmează după o scurtă introducere: „Cum

luminează soarele lumea şi deaca întunecadză toată lumea să schimbă în

tunearec şi nice una di în fapte nu să cunoaşte care ce iaste, aşea şi mentea

noastră iaste lumină şi ochiu trupului şi deaca se întunecă mentea cu gânduri

de păcate şi cu pohtele lumiei aceştia, atunci şi sufletul şi trupul iaste

întunecat…” (Cazania lui Varlaam, 1643)

Comentariul propriu-zis este aici mai bogat fiindcă mai este mai

plastic la Callist decât la Caleca. La Varlaam este introdusă în plus noţiunea

de fum, simbol al vieţii păcătoase: „Când petreace omul în fum, atunci-i

lăcrămadză ochii şi de iuţimea fumului doru-l ochii şi orbăsc: iar deacă iase

la văzduh curat şi la vreame cu senin de se priimblă pre lângă izvoară de ape

curătoare, atunce sâmtu mai vesel ochii şi mai curaţi, şi sănătate dobândesc

di în văzduh curat.

Aşea şi în noi, fraţilor, deaca întrăru în fumul păcatelor lumiei aceştia,

întru măncări fără vreame şi în beţii, în lăcomia avuţiei aurului şi argintului

22

satelor şi a vecinilor, şi într-alte pohte de păcate, atunci şi nouă foarte

lăcrămadză ochii sufletului nostru, şi de iuţimea acelui fum înşelătoriu

durere şi orbie foarte cumplită rabdă ochii noştri.

Că a nimică altă nu să asamănă isprăvile noastre într-această lume,

numai fumului. Şi nu numai isprăvile noastre, ce şi dzilele şi aii şi viaţa

noastră, toate ca un fum trec. Şi cine va petreace într-aceste fumuroase şi

înşelătoare lucruri, aceluia-i iaste mentea întunecată cu întunearecul

păcatelor şi pohtele trupului…”

Varlaam traduce cu aproape şase decenii mai târziu decât Coresi şi

colaboratorii lui şi limba sa este, desigur, evoluată faţă de aceea a diaconului

muntean şi a preoţilor ardeleni. La Varlaam se simte străduinţa de a se

adresa românilor de pretutindeni, deşi unele particularităţi ale graiului

oldovenesc (dz pentru z) subzistă.

II. 2. 2. Conţinutul Cazaniei

Cazania lui Varlaam prezintă interes pentru că „oferă primele pagini

de proză artistică în limba română şi câteva compuneri versificate” (de la

începutul Cazaniei şi de la sfârşitul celor două părţi ale sale). Dar Cazania

răspunde, în primul rând, unor necesităţi liturgice (predicile sunt însoţite de

evangheliile respective) şi didactice (predici şi vieţi ale sfinţilor).

Cele două prefeţe („Cuvânt împreună cătră toată semenţiia

romenească” – şi a doua adresată cititorului) sunt edificatoare pentru

străduinţa autorului de a scrie pe înţelesul tuturor.

Prima prefaţă, de fapt o închinare adresată poporului român, scrisă

desigur de Varlaam ca din partea domnitorului Vasile Lupu, este preţioasă

pentru că mărturiseşte deschis străduinţa autorului versiunii româneşti a

23

Cazaniei de a scrie pe înţelesul tuturor românilor şi de a folosi o limbă cât

mai aleasă; autorul acestei prefeţe e conştient de faptul că prin Carte

românească de învăţătură el oferă un „dar limbii româneşti”.

În prefaţa a doua, adresată cititorului, Varlaam arată motivele

principale care l-au determinat să redacteze şi să publice cartea: 1. „limba

noastră românească… n-are carte pre limba sa”, bineînţeles carte de

învăţătură bisericească şi, de aceea, „cu nevoe iaste a înţeleage cartea alţii

limbi”; 2. „lipsa dascălilor ş-a învăţăturei” deoarece „cât au fost învăţând

mai de multă vreame, acmu nice atâta nime nu învaţă”.

Conţinutul Cazaniei lui Varlaam este în primul rând omiletic (partea

întâi şi mai puţin partea a doua cuprind îndeosebi predici), dar şi litrurgic

(predicile sunt însoţite, de obicei, de evangheliile respective) şi hagiografic

(câteva vieţi ale sfinţilor numai în partea a doua).

Cazania lui Varlaam cuprinde 74 de predici pentru toate duminicile

dintr-un an şi pentru sărbătorile mai însemnate ale Bisericii. Cele mai multe

pleacă de la explicarea pasajului de Evanghelie citit în ziua respectivă şi

cuprind sfaturi de înfrânare a viciilor şi a patimilor, de înfrăţire şi ajutorarea

aproapelui.

Valoarea literară a acestor predici constă în limba lor, care capătă o

putere de expunere, de mlădiere nouă. Această limbă nu este limba

cărturarilor, ci limba pe care o vorbeau masele poporului românesc de atunci

din regiunea Munţilor Putnei şi ai Neamţului.

Autorul cărţilor întrebuinţează h în loc de f: hie – fie; a pohti – a pofti;

găsim cuvinte vechi dispărute din limbă: vânaţi – moşteniţi; ciumileaşte –

învaţă; a vorovi – a vorbi; amăgei – mincinoşi; cartulari – cărturari; au gătat

– au gătit; precătinel-precătinel – încetul cu încetul.

24

Găsim şi cuvinte de origine latină în forma lor veche: şerbul, mente,

amente, întrarmati.

A doua parte a acestui monument de limbă care este Cazania conţine

un număr de legende hagiografice care povestesc viaţa marilor mucenici ai

ortodoxiei (a Sfântului Dimitrie, a Sfântului Gheorghe, a Sfinţilor Apostoli

Petru şi Pavel), între care şi două legate de pământul Moldovei: a Sfântului

Ioan cel Nou, protectorul Moldovei – ale cărui moaşte fuseseră aduse din

Cetatea-Albă la Suceava, pe vremea lui Alexandru cel Bun – tradusă după

versiunea scrisă de Grigore Ţamblac – şi a Sfintei mucenice Parascheva din

Epiva, ale cărei moaşte fuseseră aduse din Constantinopol de Vasile Lupu şi

aşezate în Mănăstirea Treisfetitele.

Legendele hagiografice ale Cazaniei, alcătuind elementul ei

miraculos, povestite de Varlaam cu reale însuşiri epice, au fost ascultate cu

mai mult interes de popor, decât greoaiele parabole evanghelice.

Legendele hagiografice au trezit în epocă gustul pentru epic, pentru

elementul miraculos, senzaţional. Varlaam poate fi considerat primul

povestitor moldovean, pentru că el dă adevărate pagini de naraţiune artistică,

chiar dacă ele sunt numai traduceri.

II. 2. 3. Imprimarea Cazaniei

Din scrisoarea mitropolitului Varlaam către ţarul Rusiei din 1637,

reiese că lucrarea era deja redactată. Pregătirea pentru tipar şi imprimarea a

început în 1641, după aducerea tipografiei de la Kiev.

Mureşanu9 afirma că imprimarea a început abia „pe la Crăciunul

anului 1642”.

25

În sprijinul acestei afirmaţii aduce informaţia că moaştele Cuvioasei

Parascheva au fost aduse la Iaşi numai la 13 iunie 1641, că ea apare

reprezentată în cadrul foii de titlu B datată 1642, după ce cu câteva rânduri

mai sus afirma că anul de pe xilogravuri indică numai gravarea lor la data

respectivă.

O descoperire a lui Florian Dudaş din cuprinsul unui exemplar al

Cazaniei lui Varlaam aflat în Transilvania, indică ieşirea de sub teascul

tiparniţei în răstimpul imprimării Cazaniei şi a altor lucrări.

Al. Piru afirma că tiparniţa a fost adusă în 1642 când s-a şi început

tipărirea cărţii, între 1642-1643.

Dacă se ţine seama de volumul mare al lucrării şi de stadiul activităţii

şi al tehnicii tipografice din acea vreme la Iaşi, devine evident că editarea

cărţii nu ar fi putut începe în luna decembrie a anului 1642.

Imprimarea a durat în tot cursul anului 1642, când a fost realizată şi a

doua foaie de titlu, şi s-a terminat în 1643, dată care apare înscrisă în textul

celor două foi de titlu cunoscute ale cărţii şi în cuprinsul colofonului, la

sfârşitul volumului.

Textul în slavonă al acestuia indică alături de anul de la naşterea lui

Hristos, anul de la „facerea lumii 7151”, fapt foarte important deoarece

implică apariţia cărţii până în luna august 1643.

Tirajul pe care această carte l-a avut nu se cunoaşte, iar imprimarea se

datorează unei singure ediţii.

Cercetarea comparată a volumelor cărţii, realizată de Florian Dudaş,

atestă imprimarea unor exemplare diferite în privinţa aspectului foii de titlu

şi a conţinutului tipăriturii, deosebiri în baza cărora s-a stabilit punerea şi

existenţa în circulaţie la 1643 a unei serii notate în mod simbolic A şi a unei

alte serii notate B.

26

Cele două serii se deosebesc prin: existenţa unei diferenţe certe în

numerotarea filelor, o serie de greşeli în titlurile învăţăturilor, imprimarea în

cuprinsul aceluiaşi text, prin intermediul altor plăci tipografice, a unor

rânduri sau cuvinte diferite, precum şi existenţa unor deosebiri în ilustrarea

şi ornamentarea exemplarelor.

Stadiul actual al cercetărilor ne determină să credem că la 1643

Cazania lui Varlaam s-a tiprit în două tiraje, ale căror exemplare sunt

denumite convenţional (păstrându-se iniţialele indicate pentru prima dată de

Ioan Bianu şi Nerva Hodoş) imprimate A şi imprimate B, „care pot fi

identificate” după conţinutul şi aspectul grafic al foii de titlu, paginaţie şi

verso-ul filei 280.

Exemplarele cu foaia de titlu imprimat A prezintă titlul încadrat în

două coloane, în câmpul de sus reprezentarea Sf. Gheorghe şi Sf. Ioan cel

Nou de la Suceava, iar în medalion Sf. Trei Ierarhi.

Pe F. 280 v începe învăţătura de la Duminica a XIII-a. Exemplarele cu

foaia de titlu B prezintă titlul încadrat de gravuri, înfăţişându-i pe

evangheliştii Matei, Marcu, Luca şi Ioan, pe marii dascăli Vasile, Grigore şi

Ioan Zlataust, pe apostolii Petru şi Pavel, Sf. Ioan cel Nou de la Suceava şi

Cuvioasa Parascheva. În medalionul central superior este reprezentat Iisus

Hristos Binecuvântând.

Pe verso-ul F. 280 începe învăţătura de la Duminica a XIX-a.

Ambele serii de exemplare, tipuri de imprimare sau tiraje (A, B) ieşite

de sub teascul tiparniţei din Iaşi la 1643 alcătuiesc ediţia princeps a „Cărţii

de învăţătură” a lui Varlaam.

27

II. 2. 4. Grafica operei lui Varlaam

Cazania lui Varlaam ca realizare grafică reprezintă un eveniment de

excepţie în istoria tiparului românesc, fiind cea mai frumoasă carte

imprimată de către români până la 1643 şi chiar multă vreme după aceea.

Textul a fost tipărit cu cerneală neagră, iar titlurile învăţăturilor,

indicaţiile şi majoritatea iniţialelor au fost imprimate cu roşu. Litera de tipar

este clară, bine proporţionată în oglinda paginii.

În fruntea capitolelor şi a unora dintre părţile acestora, Cazania

prezintă admirabile frontispicii. Dreptunghiulare, cu cadru larg şi mai îngust,

câmpul lor a fost decorat cu motive vegetale şi elemente figurale lucrate

după acelea create pentru primele tipărituri ruseşti.

Tiparele unora dintre ele au fost aduse de la Kiev, altele au fost

realizate la Iaşi, în timpul pregătirii cărţii pentru tipar o dată cu ilustraţiile.

La începutul cuvântărilor şi pasajelor mai importante se află

imprimate, în majoritate cu cerneală de culoare roşie şi foarte rar cu negru,

un număr însemnat de iniţiale. Există în carte nu mai puţin de 79 de tipuri,

majoritatea repetate.

La sfârşitul capitolelor, în spaţiul rămas liber, au fost imprimate

vignete de mărimi diferite, de 7 tipuri, figurale, liniare sau de compoziţie

tipografică.

Componenta artistică cea mai importantă a cărţii o reprezintă

ilustraţiile, care exprimă un element novator în tiparul românesc: aplicarea

gravurii ca frontispiciu.

Cartea ilustrează un număr de 24 de gravuri realizate de renumitul

gravor Ilia Anagnoste, unul dintre cei mai de seamă artişti ai genului din

epocă.

28

Gravurile se impun prin diversitatea compoziţiilor scenelor, tehnica

execuţiei, dar mai ales prin aplicarea pe fondul tradiţional bizantin a unor

elemente din arta Renaşterii şi Barocului, preluate prin mijlocirea mediului

polon din gravura germană, vădind şi pe plan artistic în această parte a

Europei, vigoarea unui spaţiu de interferenţă culturală.

II. 2. 5. Circulaţia Cazaniei

Cazania mitropolitului Varlaam a avut o influenţă extrem de mare

asupra vieţii spirituale şi religioase a poporului român.

Tipărită într-un număr mare de exemplare, cartea se răspândeşte în

toate colţurile locuite de români. Din 1643 şi până în prima jumătate a

secolului al XX-lea au apărut 15 ediţii. A fost inclusă „Evanghelia

învăţătoare” de la Mănăstirea Dealu, apărută în 1944, intrând astfel imediat

în circuitul cultural al Ţării Româneşti. A circulat în Transilvania, unde s-au

găsit 24 de exemplare şi unde a fost retipărită în 1699 la Alba-Iulia; a fost

retipărită la Buzău, Râmnic şi Bucureşti, „a fost citită de-a lungul a trei

secole, în Biserică, modelând limba vorbită a poporului, din care făcuse, la

rându-i temelia limbii literare româneşti”, afirma George Ivaşcu10.

Varlaam o prezenta ca un „dar limbii româneşti” şi o adresa „către

toată semenţia românească”.

Prin conţinutul ei ortodox, prin simplitatea expunerii şi prin vigoarea

limbii, ea se impune şi cititorilor de rând, nu numai Bisericii. Cazania

mitropolitului Varlaam circulă şi în manuscrise, fie aparte, fie că predicile ei

intră în componenţa altor colecţii de predici. Semnalăm manuscrisele nr.

4162, 4182, 3516 din Biblioteca Academiei Române.

29

O bună parte dintre predicile mitropolitului Varlaam intră în colecţia

de predici care apare la Alba-Iulia în anul 1699, sub denumirea

Chiriacodromion; această din urmă carte reapare la Bucureşti în anul 1732.

Astfel, predicile mitropolitului Varlaam se menţin în literatura noastră

omiletică încă multă vreme.

II. 3. ÎNTÂIA REALIZARE A LIMBII ROMÂNE

ŞI A GRAIULUI MOLDOVENESC ÎNTR-O CARTE

TIPĂRITĂ: CAZANIA MITROPOLITULUI VARLAAM

S-a remarcat faptul că din tot ce s-a scris în româneşte în secolele al

XVI-lea şi al XVII-lea, Cazania mitropolitului Varlaam, tipărită la Iaşi în

1643, „reprezintă cea mai îngrijită formă a limbii noastre naţionale”11 şi face

dovada străduinţei autorului de a lucra cu un cod lingvistic unic.

Se susţine în general că limba Cazaniei lui Varlaam este limba

populară pe care el a deprins-o din copilărie în Munţii Putnei şi mai târziu,

ca monah, în preajma Mănăstirii Secu.

Într-adevăr, scrisul lui Varlaam, deşi au trecut peste el trei veacuri, se

citeşte şi azi cu uşurinţă şi cu plăcere chiar. Fiindcă „limba lui se înfăţişează

curăţită de acele numeroase expresiuni şi cuvinte slave rebarbative, care încă

încâlceau urzeala limbii române din vechile texte religioase”12.

Fraza lui, bogată în comparaţii pitoreşti şi expresii plastice, se

desfăşoară în tipare sintactice care nu prea se deosebesc de cele de azi.

Limba Cazaniei lui este limba românească scrisă, aşa cum fusese

statornicită prin tipăriturile coresiene, care circulau încă pe vremea sa în Iaşi.

Dar tocmai aici stă marele lui merit: că scriind pentru întreaga

„seminţie românească”, cu simţul pentru limba literară în devenire, nu a rupt

30

unitatea spirituală a neamului şi nu s-a abătut de la tradiţia stabilită cu

jumătate de veac înaintea lui de Coresi.

Astfel, munca lui de traducător reprezintă în procesul de formare a

limbii noastre literare un mare pas înainte, curăţând-o de slavonisme şi

apropiind-o de limba vie.

În textul Cazaniei se găsesc paragrafe de o rară frumuseţe, cum

sunt cele din „Învăţăturile lui Neagoe Basarab”:

„Aşea mentea noastră iaste lumina şi ochiul trupului, şi dacă se

întunecă mentea cu gânduri de păcate şi cu pohtele lumii aceştia, atunci şi

sufletul şi trupul iaste întunecat…”13

Prin cunoaşterea aprofundată a limbii române şi prin talentul său de

orator, Varlaam a reuşit să dea mai multă expresivitate limbii literare

„comune” a predecesorilor săi. Prin scrisul său a contribuit la stabilirea unor

norme relativ unitare pentru limba română literară a timpului.

Sinteză a normelor limbii române literare din această epocă, limba lui

Varlaam se prezintă unitară pe plan fonetic, lexical, morfologic şi sintactic.

Inconsecvenţele lui sunt puţine la număr şi periferice şi se datorează

nu autorului, ci „nestatorniciei” limbii române din acest secol.

Fraza lui Varlaam se desfăşoară, în general, liber, natural şi e mult

deosebită de fraza forţată a traducerilor româneşti din secolul al XVI-lea.

E adevărat că nu se poate contesta nici ceea ce remarcase Nicolae

Iorga: „mlădierea unor perioade construite după slavona medievală, care şi

ea împrumutase ţesătura de frază a vechii limbi greceşti”14.

Şi acest fapt se explică nu numai prin izvoarele slavone sau ruse pe

care l-a folosit Varlaam, ci, în primul rând, prin practica relativ îndelungată

pe care o avea mitropolitul moldovean în oficierea serviciului divin în

slavonă, limba liturgică a Bisericii româneşti de atunci.

31

Un semn al personalităţii autorului este vocabularul Cazaniei, de o

bogăţie şi o varietate, pe care în secolul al XVII-lea numai Psaltirea lui

Dosoftei o mai poate întrece.

În limba Cazaniei, Varlaam foloseşte câteva slavonisme curente în

limba literaturii ecleziastice a vremii, dar care mai târziu au dispărut din

limba română: blagocestiv – pios, evlavios; bodzii – zeii; ciudesă – minune;

isţeleniia – vindecarea; tvoreţ – făcător; liubov – iubire.

Există în text şi numeroase cuvinte latineşti sau formaţii româneşti cu

elemente latine, dintre care astăzi unele sunt total dispărute, altele mai există

în arii izolate ca arhaisme, iar o serie se păstrează cu sensuri deosebite: grăia

ande-sine – ei între ei; ascultoi – ascultător; chiar – clar; cursără – alergară;

invise (vb. 3 sg.) – învie; mişel – sărac, nenorocit; săvai că – măcar că; dzoe

– zeiţă; giudeţ – judecător.

Cuvintele de alte origini sunt puţine în textul „Cărţii de învăţătură” şi

nu se dovedesc a fi venite pe canal neolingvistic:

1. din maghiară: a adăvăsi – a împrăştia; feredeu – baie; hotnog –

conducător de oaste, care avea în subordine 100 de ostaşi; a leşui –

a pândi; meşterşug – artă; tar – povară, greutate.

2. din neogreacă: amăgeul – şarlatanul; filosof – gânditor; eres –

erezie, greşeală; finic – curmal.

3. din turcă: aslam – dobândă; dughiană – prăvălie; ghiaur – poreclă

dată creştinilor de turci; meidan – piaţă.

4. cu etimologie controversată: jupân; măgură; cuconie – copilărie;

moşnean – moştenitor; agricultor.

Dar puterea de creaţie şi virtuţile artistice ale autorului se dezvăluie

dacă analizăm amploarea registrului sinonimic al lui Varlaam:

- vendecarea – isţelenia – tămăduirea;

32

- făcătoriu – tvoreţ;

- împotrivă – împomciş;

- ciudesă – minune;

- liubov – iuboste – dragoste;

- şerb – rob.

Sub raportul expresivităţii, mult mai valoroasă este însă expunerea în

proză, unde Varlaam reuşeşte să ne dea adevărate pagini de naraţiune

artistică. Aici autorul foloseşte o limbă riguroasă, închegată, bogată, foarte

expresivă, plină de naturaleţe.

„Caracterul oral al acestor naraţiuni şi lirismul de care sunt pătrunse,

cu tot conţinutul teologic al textului, le conferă valoarea de aleasă proză

artistică”, afirmă Liviu Onu15.

Ele reprezintă primele pagini de proză artistică în limba română.

Limba cărţilor lui Varlaam este o limbă literară cu caracter popular, cu

anumite trăsături regionale, dar şi cu unele influenţe ale frazei slavone.

Caracterul literar al limbii Cazaniei nu constă atât în slavonismele

savante pe care le conţine, şi acelea puţine la număr, şi nici în calcurile din

frazele izvoarelor slavone, cât în calităţile artistice ale materialului lingvistic,

în vocabularul colorat, fraza îngrijită, în intenţia evidentă şi mărturisită de

scrie pe înţelesul tuturor.

În aprecierea rolului Cazaniei lui Varlaam în procesul de dezvoltare a

limbii române literare, nu trebuie să se neglijeze nici circulaţia ei.

Tipărită într-un tiraj mare şi în condiţii tehnice superioare pentru

vremea aceea, cartea lui Varlaam s-a răspândit în roate regiunile locuite de

români. Această largă răspândire a cărţii, circulaţia ei în forma tipărită la Iaşi

(1641-1643) şi în copii manuscrise şi utilizarea sau reeditarea ei în diferite

cazanii de mai târziu, ne îndreptăţeşte să afirmăm că Varlaam a contribuit

33

într-o măsură considerabilă, în comparaţie cu alţi cărturari români din epoca

veche, la procesul de consolidare şi unificare a limbii rom\ne literare.

Varlaam avea conştiinţa unei norme literare a limbii române, pe care

el o concepea ca o îmbinare între elementele populare general consacrate în

Moldova şi anumite elemente arhaice, socotite mai adecvate pentru stilul

biblic, sacramental, care trebuia să caracterizeze expunerile religioase.

Cazania lui Varlaam răspunde, în primul rând, unor necesităţi teologice şi

didactice, dar dă în acelaşi timp un impuls excepţional dezvoltării limbii

române literare, punând în valoare bogăţia limbii populare, limba

traducerilor româneşti mai vechi şi îndeosebi priceperea cărturarului în arta

cuvântului.

34

BIBLIOGRAFIE

1. Cartojan, N., 1996, Istoria literaturii române vechi, Ed. Fundaţiei

Culturale Române, Bucureşti, p. 178

2. Russo, D., 1939, Studii istorice greco-române, Opere postume I,

Bucureşti, p. 229

3. Ivaşcu, George, 1969, Istoria literaturii române, vol. I, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, p. 141

4. Mihail, Paul, 1957, Circulaţia Cazaniei mitropolitului Varlaam în

Biserica românească, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, pp. 820-

828

5. Ciobanu, Ştefan, 1989, Istoria literaturii române vechi, Editura

Eminescu, Bucureşti, p. 175

6. Scorpan, Grigore, 1940, Locul Cazaniei lui Varlaam în vechea

noastră literatură omiletică, în Cercetări istorice, XIII-XVI, Iaşi,

pp. 545-550

7. Olteanu, Pandele, 1976, Damaschin Studitul şi Mitropolitul

Varlaam al Moldovei şi Sucevei, LII, pp. 211-244

8. Varlaam, Cazania 1643, 1943 (ediţie critică de J. Byck), Bucureşti

9. Ivaşcu, George, 1969, Istoria literaturii române, vol. I, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, p. 142

10. Mureşanu, Fl., 1944, Cazania lui Varlaam. Prezentare în imagini,

1643-1943, Cluj, p. 21

11. Onu, Liviu, 1958, Observaţii cu privire la contribuţia lui Varlaam

la dezvoltarea limbii române literare, în vol. De la Varlaam la

Sadoveanu, E.S.P.L.A., pp. 35-60

35

12. Cartojan, N., 1996, Istoria literaturii române vechi, Editura

Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, p. 181

13. Varlaam, Cazania 1643, 1943 (ediţie critică de J. Byck),

Bucureşti, p. 224

14. Iorga, Nicolae, 1929-1932, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii

religioase a românilor, ediţia a II-a, Bucureşti, p. 322

15. Rosetti, Al., Cazacu, B., Onu, Liviu, 1971, Istoria limbii române

literare, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, p. 125

36

CAPITOLUL III

ELEMENTE DE SINTAXĂ ÎN CAZANIA LUI VARLAAM

Privită din perspectiva limbii române literare, Cazania lui Varlaam

apărută în 1643 se află la intersectarea a două tendinţe de simplificare şi de

elaborare, care au dus fie la regresul unor structuri şi elemente joncţionale,

fie la menţinerea sau extinderea acestora.

III. 1. Sintaxa propoziţiei

Textele literare din această perioadă prezintă o serie de particularităţi

datorate simplificării, elaborării şi eliberării de unele modele sintactice

slavone, existând o vizibilă tendinţă de impunere a celor latine sau greceşti.

III. 1. 1. Subiectul

Ca şi în limba română actuală, subiectul era exprimat prin substantiv

sau un substitut al acestuia: pronume, numeral au verb la infinitiv.

Ex.: a) „Iar svânta în casa părinţilor săi petrecu”.

b) „… înţelepta fečoarâ nemcâ nu le socotia”

c) „… că nu era altul acolo să poatâ vedě faptele ei cele

sufleteşti”.

d) „… tustrelě dusâ cručicli”.

37

Dacă într-o primă fază, subiectul era frecvent exprimat prin infinitiv,

înlocuirea lui prin construcţii personale fiind în fază incipientă, a urmat

folosirea acestuia mai rar, fiind înlocuit cu conjunctivul.

Exemple:

a) „Cade-sâ a şti ce făcea preutul cu aceşti doi porumbi”.

b) „… cade-sâ a crede mai de-adins lui Dumnedzău decât oamenilor”.

c) „… se cade a să veseli şi a să bucura”.

d) „… vede-se a fi semnul lui Dumnedzău”-

e) „Nu e bine a să prigoni…”

O altă situaţie este cea a repetării sau a reluării subiectului.

Exemple:

a) „… o dezlegâ Macarie, patriarhul…”

b) „Dumnedzău, cela ce nice început, nice svârşit n-are, carele iaste

mai denainte…”

Se face deja anunţată apariţia supinului cu funcţie de subiect, care va

fi prolific de abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Exemplu: „Nu ieste de giudecat”.

III. 1. 2. Predicatul

Caracteristicile predicatului sunt similare celor din perioada 1532-

1640, cu unele observaţii valabile şi pentru Cazania lui Varlaam.

Predicatul verbal este mai rar omis decât în textele din perioada

anterioară, fidele unor tipare străine. Dar absenţa predicatului verbal era

cauzată şi de faptul că el se putea subînţelege din context.

Exemple:

38

a) „Unde iaste visteriul tău, acolo şi inima ta”.

b) „… fečoara Parascheva era de moşie din Epivat, născută din pârinţi

credinčoşi…”

În cele mai multe situaţii, predicatul verbal este exprimat arătând

evoluţia firească a limbii române.

Exemple:

a) „Întru dzilele lui Maximïanu şi lui Maximim, če era ellini şi păgâni,

amândoi aceşti împâraţi, atunci multâ fricâ şi nevoie era”.

b) „…čine va petrece şi nu va vre să se închine…”

Predicatul nominal

Elipsa verbului copulativ este frecventă în această perioadă atât în

traduceri, cât şi în texte originale, motivul elipsei fiind explicat prin faptul că

verbul putea fi dedus din context.

Exemple:

a) „Căci că avě şi un ğinere de-l chema Dïocliţiianu, ş-ačela împărat

necredincios şi fără de lěğe ca şi sine”.

b) „Gěrle-ţ învăţăturile lui Hristos, iarâ sămţu de folos mare”.

c) Că Domnul Hristos au fost om deplin şi Dumnedzău deplin”.

d) „… c-au fost om bun şi dirept”.

Numele predicativ exprimat printr-un verb la infinitivul lung este des

înlocuit cu infinitivul scurt, iar evoluţia se vede deja prin folosirea unor

nume predicative exprimate în mod foarte apropiat de limba română

modernă.

De asemenea, numele predicativ exprimat printr-un verb la supin va

apărea după a doua jumătate a secolului al XVII-lea, dar destul de rar.

39

Exemple:

a) „Iaste cântare pentru Dumnedzău”.

b) „… iaste de făcut nimica”.

În ceea ce priveşte acordul subiectului cu predicatul, acesta este făcut

în toate situaţiile. Dacă apar cazuri de dezacord sau cazuri de acord prin

atracţie sau după înţeles, ele sunt cauzate de neatenţie sau de interpretarea

substantivelor colective cu funcţia de subiect ca plurale autentice. Repetarea

verbului copulativ nu a mai fost socotită necesară şi a făcut ca relaţia subiect

şi nume predicativ să fie slabă.

Exemplu: „… Domnul Hristos au fost om deplin şi (au fost)

Dumnedzău deplin”.

III. 1. 3. Atributul

În limba română actuală, atributul poate fi substantival, adjectival,

pronominal, verbal, adverbial, dar în epoca scrierii Cazaniei prezenta şi

câteva caracteristici.

Atributul substantival

Atributul substantival în dativ este mai puţin frecvent decât în

perioada anterioară, dar continuă să rămână în normă în toate variantele

literare.

Exemple:

a) „… acela era boiarin săborului”.

b) „… carele iaste fiica lui Dumnedzău”.

c) „… pre sine mirelui ceresc”.

40

Tendinţa de înlocuire a dativului adnominal cu un genitiv cu funcţie

de atribut constatată încă din secolul al XVI-lea, se accentuează în perioada

în care este scrisă Cazania, dar se face simţită mai ales în textele din Ţara

Românească: „… feciorul Vladului”.

Atributul substantival exprimat printr-un dativ adnominal este

împreună cu dativul posesiv o caracteristică a întregii perioade vechi a limbii

române literare.

Atributul substantival prepoziţional cu a şi de în construcţii care sunt

echivalente cu genitivul este în continuă regresie, rămânând totuşi mai

frecvent folosit în textele moldoveneşti.

Exemplu: „În rostul a toate felurile de nevoi”.

Atributul pronominal exprimat prin dativ posesiv este în regres

comparând cu perioada anterioară, construcţiile cu genitivul luându-i locul

din ce în ce mai mult.

Exemple:

a) „… cumu-ş ave obiceiul…”

b) „… acolo ţi să cade să laşi trupul”.

c) „Îndreaptă-mi svârşitul vieţii mele”.

d) „La mormântu-mi nu poci răbda…”

e) „… tu-mi hii folositoarea…”

f) „De-mi sunteţi prietenii…”

g) „… şi se dusâ în curte-şi…”

41

Apoziţia acordată cu substantivul rămâne în continuare destul de

frecventă, găsind-o şi în Cazania lui Varlaam, în general, fiind pusă numai

în nominativ. Apoziţia neacordată în nominativ apare mai ales în textele din

Ţara Românească.

Exemple:

a) „Ačastă svântă şi prěcuvioasă fečoră, Parascheva, era de moşie din

Epivat”.

b) „… avură şi alţi fečori, parte bărbătească, pre carele dederâ-le

părinţii la carte”.

c) „Iar diavolul, vrăjmaşul sufletelor omeneşti…”

d) „… cu pedepsele ce mă sparii, acelea le am eu bucurie”.

De asemenea, se vede şi tendinţa de a introduce apoziţia prin

adverbele explicative adecă şi anume sau de a lăsa apoziţia neacordată.

Exemplu: „… spinii, adică averea, îneacă cuvântul”.

Atributul adjectival

Exista în epocă tendinţa de a nu acorda atributul adjectival cu

substantivul pe care îl determina, tendinţă ce provenea din vorbirea

populară.

Exemplu:

a) „… frumuseţa aceşti lumi”.

b) „Numele muierilor acesta”.

Atributul verbal exprimat prin infinitiv lung este folosit extrem de rar,

fiind înlocuit de cele mai multe ori cu supinul.

Exemplu: „Cine are urechi de-audzit ca să audză”.

42

În rest, găsim în Cazania lui Varlaam aspecte ale atributului perfect

sudate, forme pe care gramatica le conservă şi în vorbirea modernă.

Exemple:

a) „Inima ei arde cu focul duhului svânt”. (atribut substantival şi

atribut adjectival)

b) „Şi râvna ce are cătră Dumnedzău”. (atribut pronominal)

c) „Erbile ce creşte acolo”. (atribut pronominal)

d) „Iarâ Dumnedzău vrând să proslăvească şarba sa”. (atribut

pronominal în genitiv)

e) „… întru acelaşi chip”. (atribut pronominal în acuzativ)

f) „… că tu cu bunătatea lui să te îmbogăţeşti”. (atribut pronominal în

genitiv)

În ceea ce priveşte topica şi punctuaţia, atributul stă de cele mai multe

ori după regentul său şi nu se desparte de el prin virgulă.

Apoziţia simplă sau dezvoltată se desparte de regent prin virgulă sau

se izolează de restul propoziţiei tot prin virgulă.

III. 1. 4. Complementul

Complementul direct

În textele provenite din Moldova, partea de nord a Transilvaniei şi din

Banat, lipsa prepoziţiei pe (pre) din faţa complementului direct exprimat

prin nume de persoane, prin formele accentuate ale pronumelor personale şi

reflexive, prin pronume relative, demonstrative şi nehotărâte devine din ce în

ce mai rară.

În Cazanie găsim şi astfel de situaţii, semn că influenţa populară se

făcea în continuare simţită în variantele literare.

43

Exemple:

a) „... părinţii şi lume toată părăsi”.

b) „…curăţeşte-mă mene (pe mine)”.

c) „Să nu spurcăm sventele (pe sfinte)”.

Ca normă generală se impune prepoziţia pre sau varianta ei disimilată

pe în toate cazurile în care se întrebuinţează şi astăzi.

Exemple:

a) „…pe carele dederâ părinţii”.

b) „…pre sine se călugări”.

c) „…de se văzu pre sine slobodă”.

d) „…să va logodi pre sine”.

e) „…să dede pre rugă…”

f) „…pre toată nădejdea am pus…”

Complementul direct exprimat prin supin este la fel ca subiectul şi ca

numele predicativ exprimat prin acest mod, o inovaţie atestată în textele din

Moldova, dar frecvenţa este foarte redusă.

Exemplu: „…şi nici de mâncat nu da…

Există şi tendinţa de reluare sau de anticipare a complementului direct

prin formele atone ale pronumelui personal, tendinţă care devine normă

pentru toate textele şi variantele literare.

Exemple:

a) „…vădzu-l pr-ins tatăl lui…”

b) „Şi-l săruta pr-ins…”

c) „…fereşte-o pre ea…”

d) „…şi-l apucă pre dânsul…”

e) „…de-l căota să-l afle pe şarpele acela”.

f) „…îmblase de-l cercase pre el”.

44

În textele din Moldova şi din Transilvania, asistîm la folosirea

redundantă a formelor pronumelor personale atone, astfel încât obiectul

direct este exprimat dublu sau triplu, prin încadrarea verbului între 2 forme

pronominale atone.

Exemplu: „L-am întemeiatu-l”.

Complementul indirect are o frecvenţă ridicată, fiind generat de verbe

sau prepoziţii, care mai târziu şi-au schimbat regimul sau întrebuinţarea, sau

chiar şi-au limitat uzul în limba literară. Este vorba de prepoziţiile a şi la.

Construcţia prepoziţională echivalentă cu dativul obiect indirect îşi

limitează din ce în ce mai mult întrebuinţarea.

Exemplu: „…nice frate a frate va folosi…”

Locul îi va fi luat destul de repede de către construcţia cu la.

Exemple:

a) „…să vorbească la oameni”.

b) „…au trimes la svânta…”

Complementul indirect exprimat prin supin concurează vechile

construcţii echivalente cu infinitivul lung.

Exemple:

a) „…lasă-te de a mai hulirea”.

b) „…iar noi de-a puterea fi mi iaste nici zi”.

Infinitivul lung cu funcţie de complement indirect devine repede

arhaism şi chiar infinitivul scurt cu aceeaşi funcţie apare extrem de rar.

Exemplu: „…şi să înveţe a să desprinde…”

Ca şi în cazul complementului direct, dar cu o intensitate mai slabă, se

simte tendinţa de anticipare şi de reluare a complementului indirect prin

forme pronominale atone.

45

Exemple:

a) „Şi le împărţi lor avuţia”.

b) „…şi le zise lor…”

c) „…care nu i se cuvenea ei”.

d) „Să-i spuie preacuratei fečore Maria…”

e) „…trimisu să-ţi spuie ţie veste bună…”

f) „…pe cari-l nice dănăoară nu le-am audzit…”

Existau, de asemenea, şi cazuri de neanticipare sau de nereluare a

complementului indirect în perioada scrierii şi apariţiei Cazaniei, dar erau

din ce în ce mai rare.

Exemple:

a) „…şi trupul şi sufletul ţie dau…”

b) „…aşa place lui Dumnedzău”.

La fel ca şi în cazul complementului direct, găsim repetarea

variantelor formelor atone ale pronumelui, mai ales în textele din Moldova.

Exemplu: „Ţie ţ-am greşitu-ţi”.

Complementul de agent este introdus de către prepoziţia de, către, de

la, dintre care prima are frecvenţa cea mai mare, având şi rol instrumental

sau local.

Exemple:

a) „…de n-are hi pusă de la Dumnedzău aceasta…”

b) „…i să dăruisă de la Dumnedzău menta…”

c) „…darea lui nu fu primiită de Dumnedzău”.

Caracteristic perioadei în care a fost scrisă Cazania este generarea

frecventă a agentului nu numai de forme la diateza pasivă propriu-zisă, ci şi

de reflexive cu valoare pasivă.

46

Exemple:

a) „Darea lui nu fu primiită de Dumnedzău”.

b) „I s-au răspund de unii”.

Complementele circumstanţiale au în perioada Cazaniei numeroase

particularităţi, numeroase variante explicabile prin calchierea modelelor

străine sau prin cauze interne.

Complementul circumstanţial de loc este exprimat prin substantive

sau substitute ale acestuia, prin adverbe sau locuţiuni adverbiale, dar faţă de

perioada anterioară Cazaniei, apare regresul sau chiar dispariţia unor

construcţii, precum şi apariţia şi extensia altora.

Astfel, locuţiunea prepoziţională pre decindea de (dincolo de) nu a

mai fost întâlnită. Apoi, prepoziţia spre îşi restrânge răspândirea numai în

zona Transilvaniei.

Prepoziţia cătră cu sensul la marcând limita finală a unei deplasări în

spaţiu este prezentă în textele religioase din secolul al XVII-lea, dar mai ales

în Transilvania. În Cazanie găsim puţine exemple.

Exemplu: „Cătră viaţa de veci v-aţi mutat”.

De asemenea, prepoziţia compusă de cătră cu sensul de la, din, are

acelaşi regim restricţionat.

Exemplu: „Svântu … veni de cătră Dumnedzău”.

Prepoziţia întru este folosită în toată perioada, deşi este concurată tot

mai des de prepoziţia simplă în.

Exemple.:

a) „Atunci multă frică şi nevoie era întru creştini”.

b) „Să ne îmbrăcăm întru hainele luminei”.

c) „…şi a să rădica în 14 dzile a lui Septevrie”.

47

Prepoziţia simplă din este folosită în mod regulat.

Exemple:

a) „Era de moşie din Epivat”.

b) „…svânta din casa părinţilor plecâ”.

Apare frecvent prepoziţia la.

Exemplu: „De o siğată fu rănitâ la inimâ”.

Complementul circumstanţial de timp nu prezintă diferenţe mari faţă

de perioada anterioară, dar vor ieşi din uz unele adverbe şi locuţiuni

adverbiale ca: aorea, apestit, în sârguit, înde.

Există, de asemenea, şi tendinţa înnoirii unor prepoziţii şi locuţiuni

prepoziţionale. Astfel, în loc de în sârguit se întrebuinţează tot mai des

adverbul curând şi structura curânda vreme.

Exemple:

a) „…care curând trec ca fumul…”

b) „…în curândă vreme veni fečoara”.

Adverbul mainte şi locuţiunea adverbială mainte de se menţin, dar

apar şi corespondentele înainte, înainte de.

Exemple:

a) „…de-ai venit aicea mainte de vreme”.

b) „… mainte de mare şi de pământ”.

c) „… iar svântul mainte de ce nu încăpusâ la cinste…”

d) „… căci mărturisi de Hristos înainte de fečora…”

e) „… faptele noastre mainte de alte scârnăvii”.

f) „… nice mainte dânsa, nice mai apoi…”

g) „… şi mainte te-i pogorât din ceriu”.

48

Complementul circumstanţial de mod se exprimă prin adverbe şi

locuţiuni adverbiale, precum şi prin substantive precedate de prepoziţii.

Adverbele şi locuţiunile adverbiale la aiave (a), camai, cătelin apar până

târziu în limba literară din Moldova.

Exemple:

a) „… şi dzise, nu în somn, ce la aiave”.

b) „… care se face aiave în faţă…”

Adverbul camai (puţin, în oarecare măsură, mai) se menţine până la

jumătatea secolului al XVIII-lea.

Exemplu: „Iar domnul Hristos de-aciia nu camai îmblă la arătare la

jidovi”

Adverbul cătelin (încet, domol, lin) se păstrează în limbă, suferind şi

variante (cătinel).

Exemplu: „Iar svântul, dintâiu cu glas mare, dup-aceea cătinel,

mulţămiia lui Dumnedzău”.

Complementul de mod comparativ se construieşte cu de şi decât (la fel

ca în perioada anterioară) când se exprimă inegalitatea şi cu ajutorul lui ca

atunci când exprimă egalitatea.

Exemple:

a) „În pietrile cele scumpe, mai vârtos de diiamnatul nu iaste…”

b) „… mai mic iaste de toate seminţele”.

Apare concurenţa lui decât.

Exemplu: „Văzură apostolii ciudesă mai minunată decât cea dintăiu?”

49

Complementul circumstanţial de cauză exprimat prin substantive sau

substitute ale acestora, prin adjective sau verbe la gerunziu nu are

particularităţi deosebite în Cazania lui Varlaam.

Construcţiile derept, derept de ies din uz, iar locuţiunea adverbială

derept aceea devine mai rezistentă. În schimb, apare concurenta lui: pentru

aceasta sau prepoziţia de.

Exemple:

a) „… şi pentru acesta amar ce era, el se sparie”.

b) „Iar el de multe lacrimi nu putu nemică să grăiascâ…”

c) „… pen’tr’ să ne părăsim faptele noastre cele de mainte”.

d) „Avuţia iaste amăgitoare, căci că se strică şi piare pre lume de

rugină şi de molii şi de furi şi de tâlhari”.

Prepoziţiile cele mai întrebuinţate pentru introducerea

complementului circumstanţial de cauză sunt: de şi pentru.

Complementul circumstanţial de scop este exprimat prin substantive

sau substitute ale acestora precedate de prepoziţiile: de, după, în, la, pentru,

spre şi verbe la infinitiv.

Exemple:

a) „… şi o du în loc curat spre a petrece”.

b) „… şi acolo rămase svânta de a petrece doisprezece ai”.

c) „… pentru acee să facem şi lucrurile ce să cadi credinţei noastre”.

d) „Vor vede pe cei direpţi pentru a să amărâ”.

e) „Drepţii nu vor vede pre păcătoşi a nu să scârbi”.

50

Complementul circumstanţial instrumental este exprimat printr-un

substantiv sau un substitut al acestuia precedat de prepoziţiile cu, din, dintru,

în, prin, printru şi de fără.

Exemple:

a) „Înălbeşte sufletul tău cu lacrămile…”

b) „… şi au tocmit cu maica sa”.

c) „… născut din părinţi creştini”.

d) „… prororci unchiu-său prin duhul svânt”.

e) „… şi cu lacrămi dzise…”

f) „Şi te ğur cu numele lui Dumnedzău”.

g) „… Unge cu svântul mir…”

Complementul circumstanţial sociativ nu are nimic special în Cazania

lui Varlaam, construindu-se cu prepoziţia cu şi cu locuţiunile prepoziţionale

împreună cu, depreună cu, laolaltă cu.

Exemplu: „Să roagă împreună cu fečora”.

Complementul circumstanţial de relaţie exprimat prin substantiv sau

substitut al acestuia, prin adjectiv, precedat de prepoziţiile de, despre, la,

pentru, de cătră şi printr-un verb la infinitiv sau supin nu aduce nimic nou în

Cazania lui Varlaam, de unde putem deduce că în perioada respectivă nu

apăruse nici o inovaţie lingvistică din acest punct de vedere.

Exemplu: „Într-un chip le împărţi de cătră Dumnedzău avuţiia sa, iar

a o cheltui nu o cheltuiră”.

Complementul circumstanţial concesiv este în fază iniţială la apariţia

Cazaniei, fiind sărac în mijloace de exprimare şi întâlnindu-se foarte rar în

51

texte. Raportul sintactic concesiv se exprima mai uşor la nivel de frază, prin

propoziţii concesive. Locuţiunile prepoziţionale în ciuda, în pofida, în butul

nu sunt atestate cu valoare concesivă.

Complementul circumstanţial condiţional nu are în epocă elemente de

relaţie specifice, raportul condiţional exprimându-se numai la nivel de frază.

Complementul circumstanţial opoziţional este exprimat la fel ca şi în

perioada anterioară printr-un substantiv sau un substitut al acestuia precedat

de locuţiunile prepoziţionale în locul, în loc de sau printr-un infinitiv

precedat de locuţiunea în loc de.

Exemplu: „În loc de moarte, viaţă dobândeşti”.

Complementul circumstanţial cumulativ este exprimat printr-un

substantiv sau un substitut al lui precedat de prepoziţia (pe) lângă şi de

locuţiunile prepoziţionale fără de, (în) afară de (din) şi adverbul decât, care

au şi valoare exceptivă.

Exemplu: „… fără de častă svântă avură şi alţ fečior”.

Complementul circumstanţial de excepţie este exprimat în prima

jumătate a secolului al XVII-lea, ca şi cel cumulativ, prin substantiv sau

substitut al acestuia precedat de prepoziţia fără şi de locuţiunile

prepoziţionale afară de, afară din, fără cât, fără decât, fără numai, precum

şi de adverbul decât.

52

III. 2. Sintaxa frazei

III. 2. 1. Coordonarea

Între propoziţiile unei fraze sau între fraze, coordonarea nu se

deosebeşte prea mult de cea dintre părţile de propoziţie.

Coordonarea prin juxtapunere a câştigat teren în perioada scrierii şi

apariţiei Cazaniei, mai ales în enumerări când doar ultimul termen este

introdus printr-o conjuncţie copulativă. Coordonarea copulativă, cu

precădere între fraze, devine mai frecventă prin deasa întrebuinţare a lui şi,

mai rar a lui iar(ă) cu valoare narativă.

Exemple:

a) „Şi dacă-l învaţâ carte bine, părinţii şi lume toatâ părăsi şi pe sine să

calugări şi-i fu pus numele de calugărie…”

b) „Şi pentru multe a lui bunâtăţi fu pus arhiereu… şi acolo multe şi

mari ciudese fâcu şi după moartea lui, izvoru de mir au curs din trupul

lui”.

c) „Iar(ă) ei, cine au vrut să primească, le-au primit”.

Este des folosită conjuncţia subordonatoare de cu valoare copulativă,

ceea ce face ca bariera dintre coordonare şi subordonare să fie extrem de

mobilă.

Exemplu: „Au intrat diavolul în şerpe de-au prilăstit (şi l-au prilăstit)

pe Adam”.

Coordonarea adversativă este redusă la acest nivel. Astfel, conjuncţia

dar(ă) apare mai rar decât ci şi iar ca element de relaţie între două propoziţii

dintr-o frază sau între două fraze aflate în raport de opoziţie.

53

Exemple:

a) „Şi slava lui Dumnedzău luminâ-i paşii, darâ ei se mirarâ foarte…”

b) „Şi dacă să dusârâ de la dăn’şii îngerii, iarâ păstorii dziserâ…”

În ceea ce priveşte coordonarea disjunctivă, ea se realizează prin sau

şi au la nivel frastic şi transfrastic, prin ori, tând la nivelul frazei.

Ex.: „Au doarâ le faci tu sau făcutu-le-ai?”

Coordonarea conclusivă este foarte frecventă la nivel frastic şi mai

ales la cel transfrastic. Ea se face cu ajutorul lui aşadar(â), ci, deci, dară,

acmudară, ci dar, adecă, d(e)rept aceea.

Exemple:

a) „Dumnedzău să hie om! Aşadarâ pentru ce?”

b) „Aşteptá Dumnedzău să se pocăiascâ oamenii, adecă să se

pārăseascâ de pâcate”.

Dintre conjuncţiile conclusive cele mai viabile au rămas deci şi

aşadar(ă).

Exemple:

a) „Deci vădzurâ pruncul cu Maria, maica lui…”

b) „Deci socotiţi, iubiţii miei creştini, că acei crai şi filosofi lâsarâ

odihna şi curţile sale… căotând pre Hristos”.

III. 2. 2. Subordonarea

În epocă, subordonarea cunoaşte unele particularităţi comparând cu

perioada anterioară, fiind semnificative pentru evoluţia normelor limbii

literare.

54

Cazania lui Varlaam se află din nou din acest punct de vedere la

întâlnirea a două perioade ale evoluţiei limbii literare, rămânând un punct de

reper pentru cercetătorii lingvişti.

1. Propoziţia subiectivă

Deosebiri importante în ceea ce priveşte structura şi elementele de

relaţie cu care se construieşte propoziţia subiectivă nu există. Putem spune

doar că se observă regresul subiectivelor apozitive şi se extind cele generate

de verbe şi expresii verbale impersonale, urmare firească a înlocuirii

infinitivului subiect printr-un conjunctiv, acesta din urmă devenind nucleu

pentru propoziţia subiectivă.

Exemple:

a) „Se cade să judeči”.

b) „Cade-sâ a şti că Domnul Hristos au venit pre lume sârac şi

směrin”.

c) „Cine va fače unuia deceşti mai mici, oare bine, oare rău, mie

fače”.

d) „Cine au petrecut dzile cu cântece, cu cimpoi, cu ğocuri, acmu

sămţu ţărână în pământ”.

e) „Cunoaşte-sâ-vă cela ce-l va vende pre moarte… Atunce se vor

cunoaşte carii vor răbda pentru liubovul lui munci şi pedepse… şi

iarăşi se vor cunoaşte cei ce să vor lepâda dânsul”.

55

2. Propoziţia predicativă

La fel ca propoziţia subiectivă, nici predicativa nu prezintă

particularităţi deosebite faţă de perioada anterioară Cazaniei. Singura

deosebire constă în transformarea numelui predicativ exprimat prin infinitiv

într-o propoziţie predicativă datorită aceluiaşi proces de înlocuire a

infinitivului prin construcţii personale:

Exemple:

a) „Nu este să se spună de fečora…”

b) „Domnul Hristos era să fie el împâratul…”

Frecvente sunt şi predicativele cu prepoziţia de+indicativ folosit în

locul unui nume predicativ la infinitiv sau în locul unei predicative cu verbul

la conjunctiv.

Exemple:

a) „Au ajuns de au dobândit domnia pentru falâ şi pentru măndrie”

b) „Se făcu că trimise lor înğerul lui Dumnedzău”.

Predicativele introduse prin pronume relativ sunt foarte rare deoarece

tendinţa de suprimare a elementului nominal din regentă nu se realiza decât

în unele cazuri.

Exemple:

a) „Glasurile sunt cele ce prin îngeri se fac audzite”.

b) „Măndria este čea ce-i spuse că are hi fâcut atâta moarte”.

3. Propoziţia atributivă nu se deosebeşte cu nimic faţă de perioada

anterioară, Cazania supunându-se aceleiaşi structuri. Găsim totuşi propoziţii

56

atributive cu predicatul la conjunctiv, care au înlocuit un atribut exprimat

printr-un infinitiv.

Din punctul de vedere al elementelor de relaţie, în afară de pronumele

relative care, cine, ce şi adverbele relative când, cât, unde, mai are o

răspândire relativă atributiva introdusă de pronumele relativ invariabil de.

Exemple:

a) „Iaste om strein şi pâgăn de au audzit că spune svânta

evanghelie…”

b) „Domnul Hristos care să i te închini, de la carele ai tot binele şi

prěčastă lume şi pe čěa ce va să hie”.

c) „Acesta ave un fečor carele îl chema…”

d) „… priiatenii cei buni, ce-i iubiia foarte…”

4. Propoziţia completivă directă

În perioada aceasta de interferenţă a două sisteme în evoluţia limbii

române literare, completiva directă nu se înnoieşte prea mult faţă de epoca

anterioară Cazaniei. Completiva directă continuă să fie introdusă prin

conjuncţiile că, de, căci, să, locuţiunile cum că, cum să, pronumele relative

care, ce, cine, cât, cel ce şi adverbele când, cum, unde.

Exemple:

a) „Am dzis cum că ačasta au adeverit”.

b) „… într’ačesta chip, au credzut filosofii acei care iaste îngerul lui

Dumnedzău”.

c) „Stâtu despra casei unde era pruncul…”

d) „Ačasta věste audzi Irod, čel ce adunâ toţi Vlâdicii…”

e) „… închipuiaşte tocmalâ împârăteascâ cum să închină lui Hristos”.

57

Completivele directe cu conjunctivul sunt mai frecvente decât în

perioada anterioară din cauza procesului de înlocuire a infinitivului

complement direct printr-un conjunctiv, nucleu al unei propoziţii completive

directe.

Exemplu: „Nu crediia să fie al fečorului”.

Folosirea completivei directe cu prepoziţia de+indicativul în locul

conjunctivului oferă posibilitatea actualizării acţiunii.

Exemplu: „Am vrut de-am făcut”.

5. Propoziţia completivă indirectă este introdusă prin aceleaşi

elemente de relaţie ca şi propoziţia completivă directă, diferit fiind regimul

elementului regent – verb, adverb, adjectiv, interjecţie. În ceea ce priveşte

construcţia nu diferă de etapa anterioară, în schimb se înmulţesc

completivele indirecte cu predicatul la conjunctiv ca urmare a aceluiaşi

proces constant de înlocuire a infinitivului cu construcţii personale.

Exemplu:

a) „Îşi închipuieşte că toate jărtvele čěle cu bunâ mirezmâ să duci…”

b) „Atunce va priimi Dumnedzău praznicul nostru şi-şi va împreună

mâna ca pârintile şi cu duhul svânt să hie netrecuţi”.

6. Propoziţia completivă de agent este extrem de rară în această

perioadă, raportul de agent fiind exprimat la nivel de propoziţie prin

complement de agent.

7. Propoziţia circumstanţială de loc se introduce prin adverbele

relative unde şi încotro însoţite sau nu de prepoziţii: de (pe) unde, până

unde, dincotro, de compusele lor nehotărâte: oriunde, orideunde, oriîncotro

58

şi mai rar prin pronume relative sau nehotărâte precedate de prepoziţii: către

ce, către cine, spre orice etc. În acest fel se conferă propoziţiei şi o nuanţă

de completivă indirectă.

Exemple:

a) „Va priimi Dumnedzău praznicul nostru unde ne va vedě”.

b) „… lumină arâtatâ fu cătră cine crede întru tine”.

c) „Iarâ limbile čěle ce vor crěde în Hristos orideunde vor hi”.

8. Propoziţia circumstanţială de timp prezintă o varietate mai mare

de mijloace gramaticale în funcţie de raportul de anterioritate, posterioritate

sau simultaneitate faţă de regentă.

Elementele de relaţie folosite sunt: înainte ca să, mainte ce, mai nainte

ce, mainte de cât, nainte ce.

Exemple:

a) „Şi iarăşi grăi Simeon nainte ce Svenţia Sa dzise…”

b) „… atunci vor descoperi găndurile mainte ce ănimile vor plânge”

c) „… că toţi era în puterěa şi în legătura lui pentru păcatul celui

dintâiu născut, până în vrěme ce veni cel mai tare decât dâns, Mesia

Hristos”.

Construcţia până în vreme ce este inovaţie din secolul al XVII-lea.

Altă serie de elemente de relaţie sunt: când, cât, cum, cumuşi, de

când, de vreme ce, îndată ce (cum, cât).

Exemplu: „Iar câtu-l vădzu Hristos viind câtrâ-îns, dzise…”

Tot ca inovaţii ale secolului al XVII-lea sunt construcţiile cu cât, cum,

de vreme ce.

59

Pentru marcarea unei desfăşurări durative a acţiunii, au fost folosite

elementele de relaţie când, cum, până, iar pentru a marca simultaneitatea

acţiunii: când, în vreme ce, în vreme când.

Exemple:

a) „Acolo-i dusă Prēcista încă pânâ era svenţiia să vie”.

b) „Děca-l piiarde, ea dorěşte dup-îns până ce iaste”.

Ca inovaţie, amintim locuţiunea până în câtă vreme.

Exemplu: „Iar până în câtă vreme acel meşter şi viclean necredincios

pâgân grăiia ačestea cuvinte, fericitul Ioan ochii cătră ceriu rădica şi

agiutoriu cerea…”

9. Propoziţia circumstanţială de mod se introduce prin variate

elemente de relaţie, cu şi fără corelative.

Cea mai răspândită construcţie pentru exprimarea măsurii progresive

este cu cât… cu atât, folosindu-se şi cu cât, pre cât, de cât.

Exemplu: „Cu cât va hi vie, cu atât va trâğě să moară”.

Cele mai frecvente şi mai rezistente elemente de relaţie folosite la

intersectarea celor două perioade sunt: cumu-i place, pe cum am aflat, ca

cum ar hi, ca cum de etc.

Exemplu:

a) „Ca cum ar dzice şi scriptura, nu-i niče pricepere, niče înţelepčiune

împotriva lui Dumnedzău”.

b) „Cum o vădzurâ aşa toatâ mulţimě oamenilor începu a străga”. 

10. Propoziţia circumstanţială consecutivă are un inventar redus de

elemente de relaţie: că, de, cât, încât, până încât, ca să, cum să, cât să, cu

menţiunea că până încât este o inovaţie a secolului al XVII-lea.

60

Exemple:

a) „Nu sâ mai scrâbeşte cât să him cu porumbii”.

b) „Să nu priimeşti, niče să te apropii până încât pre soţul cel adevârat

să hie”.

11. Propoziţia circumstanţială de cauză este introdusă la rândul ei

printr-o mare varietate de elemente de relaţie: că, căci, de vreme ce, întrucât,

ca, ca ce că, cum că, pentru că, pentru căci etc.

Exemple:

a) „… şi-i spodobeşte… că tu eşti Hristosul nostru”.

b) „… toate sâ râbdâm cum că vin de la oameni”

c) „… se dūsâ într’ače pâdure cum că să câote şěrpele…”

12. Propoziţia circumstanţială de scop dispune la rândul ei de un

număr mare de elemente de relaţie: că de să, cum ca să, cum să, întru să,

pentru ca să, pentru că ce etc. şi construcţiile doară+viitorul,

doară+condiţionalul.

Finalele cu prepoziţia de sunt foarte frecvente în naraţiuni (cronici,

cărţi populare, naraţiuni biblice).

Exemple:

a) „Căci că păcătoşii va vedē pe cei direpţi pentru să să amărască”.

b) „Şi vădzu că era în ačela loc cum ca să-l biruiascâ”.

c) „… sileşte doară îl vei vedē”.

d) „… să lepâdă de Hristos pentru ca să să închine bodzilor”.

61

13. Propoziţia circumstanţială condiţională este frecventă în texte

deoarece raportul condiţional este exprimat mai bine la nivel de frază decât

de propoziţie.

Circumstanţiala condiţională este introdusă prin să, de, dacă,

locuţiunile conjuncţionale de vreme ce, dacă vreme ce, adverbele când,

cândai etc.

Exemple:

a) „Bucurâ-te şi te veseleşte dacă pre tine au mărturisit”.

b) „De-mi simteţi prieteni, de acest lucru dă vă hie grijă”.

c) „… să facâ, děca audziră…”

d) „Şi o luâ şi děca o dezlegâ, vădzu atiţě galbeni…”

14. Propoziţia circumstanţială concesivă îşi reduce mult inventarul

şi varietatea în comparaţie cu perioada precedentă.

Cele mai răspândite elemente de relaţie din inventarul epocii în ceea

ce priveşte circumstanţiala concesivă sunt: deşi, măcară că, măcară de,

măcar deşi, săva(i) de, săva(i) deşi, săva cu, de să şi, oricum etc. Cele mai

multe se întâlnesc pentru prima dată în textele din a doua jumătate a

secolului al XVII-lea.

Exemple:

a) „Oricum s-ar înţelege, ei aici lăcuiesc”.

b) „Măcară de eşti om rău, întru Domnu să crezi”.

c) „Batâr că vă veseliţi, v’aţi spodobit…”

15. Propoziţia circumstanţială instrumentală este rar întâlnită în

texte, raportul sintactic realizându-se la nivel de propoziţie.

62

Această subordonată este introdusă prin conjuncţiile de, căci, cace,

prin pronume şi adjective pronominale relative precedate de prepoziţii.

Exemple:

a) „Şi va răspunde împăratul, de va dzice lor”.

b) „Pentr-acea şi Hristos mângâia-l cu cuvântul şi-l arăta căci nu-şi va

piarde avuţia căci o va da săracilor, ce o va afla în ceriu”.

16. Propoziţia circumstanţială sociativă este extrem de rară în

textele din această perioadă, raportul sintactic exprimându-se prin

complemente sociative. Acolo unde este găsită, este introdusă prin

pronumele relative cine, care, cel ce, precedate de prepoziţia cu.

17. Propoziţia circumstanţială de relaţie este şi ea rar folosită din

acelaşi motiv. Ea este introdusă prin: de, să, că, căci.

Exemplu: „Iar căci mă grăieşi bun, adevărat grăieşti că sunt bun”.

18. Propoziţia circumstanţială opoziţională este rară în texte,

raportul fiind realizat prin complement opoziţional. Ca urmare a înlocuirii

infinitivului prin conjunctiv, complementele opoziţionale cu în loc de a se

transformă în propoziţii opoziţionale introduse prin în loc să.

19. Propoziţia circumstanţială cumulativă se introduce prin necum

să, locuţiune extrem de rară în texte.

20. Propoziţia circumstanţială de excepţie este introdusă prin

alegând de, alegând când, fără cât, fără cât să, fără decât, fără numai, fără

numai când şi prin pronumele relative precedate de afară den şi alegând.

63

Exemplu: „Fără să-l mustreze, îl pedepsi”.

După ce am urmărit Cazania din punct de vedere sintactic, putem

afirma că în perioada apariţiei ei cele două tendinţe sintactice generale de

simplificare şi de elaborare acţionează vizibil atât la nivelul propoziţiei, cât

şi la cel al frazei. Avem astfel o reducere a contrastelor din sistem, pe de o

parte, iar pe de altă parte, lărgirea mijloacelor de expresie a anumitor

categorii sintactice. Asistăm tot timpul la o concurenţă între vechile şi noile

elemente.

Asupra structurilor şi elementelor de relaţie acţionează atât influenţa

sintaxei populare româneşti, care aducea cu sine construcţii populare şi o

topică liberă, cât şi influenţa sintactică străină.

Din orice unghi am privi Cazania lui Varlaam (morfologic, sintactic,

al lexicului), nu putem decât să reafirmăm că aceasta reprezintă un vârf al

evoluţiei limbii române literare de la începutul secolului al XVII-lea.

64

BIBLIOGRAFIE

1. Varlaam, Cazania 1643, 1943 (ediţie critică de I. Bick),

Bucureşti, pp. 365-450

2. Gheţie, I., 1997, Introducere în studiul limbii române literare,

Bucureşti, Editura Academiei Române, Bucureşti, p. 153

3. Chivu, Gh., Costinescu, M., Frâncu, C-tin, Gheţie, I., 1997,

Istoria limbii literare. Epoca veche (1532-1780), Bucureşti, pp.

347-375

4. Ivănescu, Gh., 1947, Problemele capitale ale vechii române

literare, Iaşi, p. 125

65

BIBLIOGRAFIE

1. Bianu, Ion, Hodoş, Nerva, 1903, Bibliografia românească veche,

1508-1830, Bucureşti, vol. I-IV.

2. Cartojan, N., 1996, Istoria literaturii române vechi, Editura

Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti

3. Ciobanu, Ştefan, 1989, Istoria literaturii române vechi, Editura

Eminescu, Bucureşti

4. Chivu, Gh., Costinescu, M., Frâncu, C-tin, Gheţie, I., 1997, Istoria

limbii literare. Epoca veche (1532-1780), Bucureşti

5. Costinescu, M., 1975, Normele limbii literare în gramaticile

româneşti, Bucureşti

6. Dincă, Gh., 1943, Varlaam, mitropolitul Moldovei, Bucureşti

7. Dinulescu, Ştefan, 1886, Notiţe despre viaţa şi activitatea

mitropolitului Varlaam, mitropolitul Moldovei, Cernăuţi

8. Drugă, Luminiţa, 2006, „Carte românească de învăţătură” a

mitropolitului Varlaam al Moldovei (1643), Studiu lingvistic,

Editura EduSoft, Bacău

9. Haneş, Petre, 1931, Vechile noastre Cazanii. Coresi, Varlaam,

Mănăstirea Dealu, în Prietenii istoriei literare, I, Bucureşti

10. Gheţie, I., 1982, Introducere în studiul limbii române literare,

Bucureşti

11. Iorga, Nicolae, 1929-1932, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii

religioase a românilor, ediţia a II-a, Bucureşti

12. Ivaşcu, George, 1969, Istoria literaturii române, vol. I, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti

66

13. Ivănescu, Gh., 1947, Problemele capitale ale vechii române

literare, Iaşi

14. Lupaş, I., 1958, Contribuţia „Cărţii româneşti de învăţătură” de

la 1643 la procesul de evoluţie istorică a limbii noastre literare, în

Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 34

15. Mihail, Paul, 1957, Circulaţia Cazaniei mitropolitului Varlaam în

Biserica românească, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei

16. Mureşanu, Fl., 1944, Cazania lui Varlaam. Prezentare în imagini,

1643-1943, Cluj

17. Olteanu, Pandele, 1976, Damaschin Studitul şi Mitropolitul

Varlaam al Moldovei şi Sucevei, LII, Bucureşti

18. Olteanu, Pandele, 1974, Cazania mitropolitului Varlaam al

Moldovei, în Sintaxa şi stilul paleoslavei şi slavonei, Bucureşti

19. Olteanu, Pandele, Izvoare originale şi modele bizantino-slave în

opera mitropolitului Varlaam, în Biserica ortodoxă română,

Bucureşti, an 88, nr. 1-2

20. Onu, Liviu, 1958, Observaţii cu privire la contribuţia lui Varlaam

la dezvoltarea limbii române literare, în vol. De la Varlaam la

Sadoveanu, E.S.P.L.A.

21. Piru, Al., 1962, Literatura română veche, Bucureşti, pp. 97-100

22. Popa, Al., 1965, Există o Cazanie moldovenească în secolul al

XVI-lea? În legătură cu izvoarele Cazaniei lui Varlaam, în

Cercetări de lingvistică, Cluj, IX

23. Rosetti, Al., Cazacu, B., Onu, Liviu, 1971, Istoria limbii române

literare, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti

24. Russo, D., 1939, Studii istorice greco-române, Opere postume I,

Bucureşti

67

25. Scorpan, Grigore, 1940, Locul „Cazaniei” lui Varlaam în vechea

noastră literatură omiletică, în Cercetări istorice, XIII-XVI, Iaşi

26. Varlaam, Cazania 1643, 1943 (ediţie critică de I. Byck), Bucureşti

68

CONCLUZII

Prezentând aspecte ale sintaxei în Cazania mitropolitului Varlaam, am

structurat lucrarea în trei capitole, în care am reliefat pe rând trăsăturile

perioadei cuprinse între anii 1640-1780, începuturile exprimării artistice în

limba română, Cazania fiind „primul monument de limbă română literară”,

ca mai apoi să evidenţiez cu exemple şi comentarii faptele de limbă ale

Cazaniei din punct de vedere sintactic.

Această importantă parte a lucrării am gândit-o, după cum era şi firesc

din punctul de vedere al sintaxei propoziţiei şi cel al sintaxei frazei,

neomiţând elementele generale de coordonare şi de subordonare.

Din orice unghi am privi Cazania lui Varlaam (morfologic, sintactic,

al lexicului), nu putem decât să reafirmăm că aceasta reprezintă un vârf al

evoluţiei limbii române literare de la începutul secolului al XVII-lea.

Consider că lucrarea „Elemente de sintaxă în Cazania mitropolitului

Varlaam (1643)” scoate în evidenţă importanţa studiului limbii române

vechi, evoluţia limbii, trecând de la influenţele slavone şi greceşti spre

influenţa limbii latine şi, în general, a limbilor romanice din care, fără drept

de incertitudine, face parte.

Având o bibliografie adecvată şi selectivă, documentaţia şi însuşirea

cunoştinţelor a fost facilitată în perspectiva unei bune conceperi şi a unui

bun comentariu al lucrării.

69