Introducere în etnologie şi patrimoniu cultural românesc

Etimologia cuvintelor

Etnologie este un termen care provine din: cuvântul grec ethnos - grup uman cu trăsături comune, societate de indivizi asemănători. Etnologia a primit două accepţiuni:(1) studiu al etniilor sau grupurilor / comunităţilor etnice, diferite de etnia (şi cultura naţională a) cercetătorului;(2) studiu al propriei etnii naţionale, al obiceiurilor şi folclorului naţional, considerat a fi exprimat de grupuri sociale "privilegiate" (precum ţăranii), care moştenesc trăsături culturale arhaice şi astfel descriu forme culturale "autentice". Etnologia "reprezintă un prim pas spre sinteză; această sinteză se poate opera în trei direcţii:- geografică - dacă dorim să integrăm cunoştinţe relative la grupuri învecinate;- istorică - dacă urmărim reconstituirea trecutului uneia sau mai multor populaţii;- sistematică - dacă izolăm, pentru a-i acorda atenţie specială, un anumit tip de tehnică, un obicei, sau o instituţie (...)În toate cazurile, etnologia cuprinde ca demers preliminar etnografia şi constituie prelungirea acesteia" Etnografia "corespunde primelor stadii ale cercetării: observaţie şi descriere, muncă de teren; Antropologia "vizează o cunoaştere globală a omului, cuprinzând subiectul în toată extinderea lui istorică şi geografică.- antropologie :: etnologie :: etnografie"În acest sens se poate spune, aşadar, că între antropologie şi etnologie există acelaşi raport care a fost definit mai sus între aceasta din urmă şi etnografie" - antropologie/etnologie/etnografie"Etnografia, etnologia şi antropologia nu constituie trei discipline diferite sau trei concepţii diferite despre aceleaşi studii. Ele sunt, de fapt, trei etape sau trei momente ale aceleiaşi cercetări"

1

Obiceiurile din ciclul vieţii

Naşterea la români

La români, maternitatea este starea cea mai pretuită a femeii. Când, rămane insărcinata, femeia se află în "starea binecuvântată" sau în "starea darului". Ea îsi are divinităţile protectoare, dintre care cea mai importantă este Maica Precistă, a cărei oficiantă este moasa. Rolul său era crucial în lupta împotriva divinităţilor adverse (zburătorul, avestiţa etc), care pot căşuna răul mamei sau al pruncului. Influenţa spiritelor asupra mamelor este profund malefică: "nu numai că le înspăimântă, ci totodată le si frământă, le torturează, asa că cele mai multe dintre dânsele sau mor îndată, mai înainte de ce ar fi apucat a naşte, sau rămân pentru totdeauna schimonosite si neputincioase“. Pentru a le feri pe viitoarele mame, moasa descântă si face farmece, iar femeia trebuie să se supună cu sfinţenie autorităţii ei. Naşterea era insoţita de o serie de descântece şi ritualuri menite să uşureze durerile. Moaşa numită cu un cuvânt ce aminteşte de apartenenţa la un neam (deviat din cuvântul moş), este mediator între lumea moşilor şi strămoşilor, de unde se credea că vine noul-născut, şi lumea în care tocmai a intrat. Ea este cea care rezolvă actele sacre şi profane menite să integreze noul născut în spiţa de neam a familiei şi să garanteze sănătatea mamei şi a familiei. Printre aceste acte realizate de moaşă cele mai importante sunt prima scaldă şi masa ursitoarelor. Nu mult timp dupa nastere urmeaza scaldarea noului nascut. Apa nu trebuie sa fie fierbine pentru ca pruncul sa nu fie desfranat iar in ea se va pune orz, porumb si flori pentru ca acesta sa aiba parte de cereale si sa fie placut ca florile. Dupa ce l-a spalat moasa, se duce si pune apa de la baia acestuia la radacina unui mar sau par pentru a creste copilul frumos si sanatos ca pomul respectiv. Masa prezentă în cadrul tuturor ritualurilor de trecere este stadiul final de comuniune este menită să soluţioneze toate conflictele ce apar în cadrul ritualurilor de trecere. Semnificatia momentelor botezului

Lepadarile: Fiind de faţă la botez, naşii se leapădă în locul pruncului, ce se botează, de stăpînirea satanei (prin întreita lepădare şi suflare către asfinţit, partea unde apune soarele, deci spre locul î ntunerecului) şi apoi, întorcîndu-se cu faţa spre răsărit, locul luminii, făgăduiesc că cel ce se botează se uneşte cu Hristos şi va trăi împreună cu El. Prima data se rosteste Crezul, apoi se aprind lumanarile ca simbol al credintei aprinse in inima celui botezat si care trebuie sa arda toata viata. Se mai aprind trei lumanari in fata cristelnitei, ca simbol al Sfintei Treimi. Dupa ce apa din cristelnita est sfintita de catre preot, copilul sau omul adult se unge cu untdelemn, ca simbol al milei lui Dumnezeu. Scufundarea omului in apa reprezinta cufundarea omului vechi si ridicarea- nasterea omului nou prin puterea Duhului Sfant. Noului botezat i se dau haine albe, semn al curateniei sufletesti. In trecut, aceste haine erau purtate mai multe zile de catre cei botezati. Urmatoarea taina este cea a mirungerii. Mirul folosit pentru ungerea pruncului inchipuieste milostivirea lui Dumnezeu pentru om. Se inconjura de trei ori masa in numele Sfintei Treimi. Cercul simbolizeaza legatura cu aceasta, care trebuie sa fie continua si unita. Alegerea numelui celui nou-nascut cade in sarcina parintilor, care cu binecuvantarea preotului, hotarasc de comun acord care sfant sa-i poarte de grija de-a lungul vietii si pana la Judecata de Apoi cand va sta in fata lui Dumnezeu Traditia spune ca numele copilului trebuie pus in ziua a opta de la nastere, datina mostenita din Legea Veche. Daca un copil moare nebotezat, nu poate fi inmormantat cu preot, ci fara nici o randuiala crestineasca, intr-un colt aparte a cimitirului.

2

Scalda dupa botez A doua zi dupa botez se face “scalda copilului” sau “scoaterea din mir al copilului”. Acest obicei se face de catre moasa, nasa si mama impreuna cu mai multe femei: rude, vecine, prietene. Aceasta baie este foarte importanta pentru copil, fiind plina de semnificatie. Apa trebuie sa fie neinceputa, scoasa la rasaritul soarelui. In apa se mai pun: flori-ca sa fie copilul frumos,       •   bani-ca sa aiba,       •   apa sfintita, ca sa fie copilul curat ca aceasta       •   ou- ca sa fie sanatos si plin ca oul (care trebuie sa ramana intreg, mama copilului urmand sa-l puna in apa de baie din ziua urmatoare)       •   pietre-ca sa fie puternic,       •   seminte (grau, porumb, etc.)-ca sa fie norocos la cereale,       •   par de vita, de cal       •   lana-ca sa aiba parte de acestea       •   busuioc-sa miroasa frumos,       •   miere-sa fie dulce,       •   lapte-ca sa fie proaspat,       •   picatura din lumanarea de la botez       •   potcoava gasita,       •   inel-sa aibe parul cret,       •   muguri de pomi.       •   grau - sa fie cinstit,       •   marar - sa fie placut ca mararul in bucate,       •   menta si romanita - sa creasca usor si sa fie sanatos,       •   floare de mac - ca sa doarma bine,       •   seminte de canepa - ca sa creasca repede,       •   pene - ca sa fie usor ca pana,       •   bani si bijuterii - ca in viata, copilul sa aiba noroc si parte de avere. Dupa ce s-a scaldat copilul, apa se arunca inaintea soarelui sau la radacina unui copac roditor, peste flori, pe un loc curat sau intr-o apa curgatoare. Astfel copilul va fi curat toata viata.Ursitoarele

Dupa nastere, in traditia populara, fiecare copil isi primeste destinul de la ursioare. Ele sunt fiinte magice, surori cu ielele pe care nimeni nu le-a vazut si prea putini le-au auzit. Un lucru e sigur – ceea ce sortesc ele, intotdeauna se indeplineste. Taierea motului

Se practica la un an de la nasterea copilului in mod obisnuit, dar si la trei ani sau chiar la cinci, obligatoriu însă în an cu număr fără soţ. Motul se taie baietilor, iar la fete rareori, în unele zone ale tarii deasupra capului etitelor se rupe turta. Un obicei la taierea motului este sa se puna diferite obiecte pe o tava in fata copilului, iar ce va alege arata la ce va avea noroc copilul in viata. Indiferent de zona si de varietatea obiceiurilor, esenta e aceeasi. Taierea motului este un prilej de bucurie si veselie pentru familia celui mic, pentru parintii spirituali ai copilului adica naşii si pentru toti cei apropiati acestora. Schimbarea numelui

Daca un copil este atacat de vreun spirit necurat sau de vreo boala unii romani ii schimba numele de botez si ii dau alt nume crezand ca asa va scapa. Numele pe care il capata copilul dupa schimbare ii ramane pentru toata viata si abia la moarte li se va afla numele de botez.

3

Nunta la romani

Al doilea moment din ciclul vieţii, nunta marchează trecerea de la o categorie socială la alta. Nunta poate fi considerată cea mai amplă manifestatre artistică populară pentru conţinutului său bogat de elemente folclorice şi de artă. Românul se căsătoreşte în 3 scopuri:

- cel dintai scop este de a avea o consoarta spre impartasirea binelui si al raului pe tot parcursul intregii vieti- al doilea de a avea urmasi legitimi care sa pastreze numele de familie, sa aiba cine mosteni averea

pamanteasca si cine sa-i ingrijeasca la batranete- al treilea de a nu li se spune ca degeaba s-au nascut si au trait in lumea aceasta dupa cum adeseori li

se intampla celor ce raman necasatoriti Principalele momente ale căsătoriei sunt: peţitul, învoiala, logodna şi nunta propriu-zisă. În cadrul ceremonialului de nuntă se folosesc o serie de simboluri specifice cum ar fi împletitul cununii miresei, bărbierirea mirelui, împletitul cununii şi a bradului, şi împodobirea steagului. Atât împodobirea miresei cât şi ultimul bărbierit al mirelui în stadiu de flăcău simbolizează despărţirea de statutul iniţial în care se aflau cei doi „nenuntiţi” şi trecerea într-un alt statut. Voalul folosit astăzi este si el plin de o încărcătură simbolică, el marchează separarea de o anumită lume, necesară reînvierii într-o altă lume (acelaşi simbolistică o au şi hainele călugăreşti). Bradul, element cu bogate semnificaţii în cultura românească populară (simbol al pomului vieţii) era trimis de mire miresei. Dintre oraţiile cele mai frecvent folosite la nuntă amintim colăcăria şi iertăciunile. Colăcăria este o oraţie populară cu o serie de simboluri folclorice străvechi printre care este prezent şi motivul vânătorii în care mirele este descris ca un personaj excepţional supus la o serie de probe iniţiatice, iar mireasa este prezentată ca o căprioară ce apare după biruinţa mirelui. Aceste oraţii sunt atestate încă de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei. Iertăciunile sunt oraţii dramatice prin care se roagă părinţii să ierte mirilor orice greşeală făcută şi se invocă binecuvântarea mirilor. După primirea binecuvântării alaiul de nuntă se îndreaptă spre biserică unde are loc cununia religioasă. În cadrul cununiei religioase are loc unirea tainică a celor doi miri de către Dumnezeu. Explicarea momentelor cununiei: Logodna – Inelele, cercuri fără început şi fără sfâşit, erau în Vechiul Testament simbol al puterii şi încrederii, astăzi sunt simbolul iubirii nesfârşite şi al fidelităţii reciproce, precum şi semnul trăiniciei legăturii dintre viitorii soţi Lumânările naşilor - simbolizează curăţia mirilor, lumina darului şi bucuria nuntaşilor. Cununile – sunt alcătuite asemenea coroanelor regilor şi împăraţilor ca semn al puterii, al stăpânirii şi al biruinţei. Astăzi sunt aşezate pe capul mirilor ca o răsplată adusă curăţiei şi fecioriei acestora pe care ei au păstrat o până la nuntă. De asemenea ele mai simbolizează şi independenţa pe care o vor avea cei doi tineri faţă de familiile de provenienţă. Citirea apostolului – este un îndemn spre iubire pentru cei doi soţi, asemănându-se nunta cu legătura indisolubilă dintre Hristos şi Biserică. Paharul cu vin şi pâinea - închipuie veselia nunţii şi soarta comună a viitorilor soţi. Înconjurarea mesei - exprimă bucuria firească şi sentimentul de jubilare prilejuite de nuntă.

Taina cununiei, după credinţa poporului roman, e o taina atât de mare şi atât de sfânta ce pe cei ce au apucat a se uni prin dansa nimeni nu-i poate despărţi, doar Dumnezeu prin moarteDupă cununia religioasă are loc masa, servită de obicei la casa mirelui, iar cel mai important moment din cadrul mesei este schimbarea portului care evidenţia noua stare socială a miresei.

Nunta se încheia cu calea întoarsă sau cu calea mare luni seara.

4

Inmormantarea la romani

Cel de-al treilea moment principal din ciclul vieţii , înmormântarea este un ritual ce marchează despărţirea de cei vii şi trecerea într-o altă lume cunoscută cunoscută doar prin credinţă precum şi integrarea în acea lume. Oamenii cred că moartea îşi anunţă venirea prin anumite semne cum ar fi pocnirea neaşteptată a unor lucruri din casă, căderea icoanelor, a oglinzii de la sine, urmată de deteriorarea lor deschiderea uşilor de la sine, cântarea cucuvelei, visarea unui mort cu care vorbeşti şi te cheamă să mergi cu el etc. În scopul vindecării unui bolnav, se apela la leacuri şi la descântece. Dacă acestea nu aveau rezultat, se chema preotul pentru mărturisire, împărtăşire şi maslu pentru ca bolnavul să moară asemenea unui creştin adevărat. Când bolnavul e pe moarte, i se aprind lumânări pentru a avea lumină pe lumea cealaltă, lumânările fiind şi simbolul faptelor bune pe care le-a făcut decedatul cât timp a fost în viaţă. Se crede că cei ce mor în Săptămâna Luminată se duc în Rai, pentru că porţile cerului sunt deschise,iar cei ce mor în Săptămâna Mare merg în Iad. După deces mortul este scăldat, ras dacă este bărbat, deoarece trebuie să fie curat în totalitate în faţa lui Dumnezeu. Steagul reprezintă o formă de a se anunţa lumea de existenţa unui mort, de asemenea este simbolul Învierii şi a biruinţei lui Hristos asupra morţii. În Moldova este numit prapur, iar în unele părţi din Banat steagul este reprezentat de un brad care este simbolul vieţii şi pom funerar. Este folosit când decedatul este un fecior sau o fată, simbolizând nunta acestora în cealaltă lume. După înmormântare, bradul se aşează la capul mormântului, lângă cruce. Bocetele conţin strigări, laude pentru ce a realizat mortul în timpul vieţii, “reproşuri” pentru ce a lăsat în urmă (soţie, casă, copii etc.), exprimă în mod direct suferinţa, în faţa unei persoane dragi. Mortul nu poate fi dus la groapă “nejelit”, deoarece este împiedicată încadrarea pribeagului în lumea de dincolo şi supune comunitatea influenţei spiritelor malefice. Coliva se face din grâu fiert şi simbolizează moartea spre viaţa veşnică alături de Hristos. Asemenea bobului de grâu care prin moartea şi încolţirea sa dă roadă multă, aşa şi omul prin moarte merge spre viaţa cea fără de moarte. care naturii umane sau învierea morţilor. Pomul reprezintat de ramuri înfipte în mălai, pâine sau colaci, pe care se pun mere, pere, portocale, colaci etc., simbolizează pomul vieţii, pomii raiului, recreerea sufletului după călătorie etc.Nunta mortului

Moartea la o varsta timpurie, adica moartea unei persoane necasatorite aflate la varsta casatoriei este considerata o moarte periculoasa, deoarece nu s-a realizat aspectul cel mai important al vietii. In consecinta, are loc o cununie simbolica mortului, în consecinta, are loc o cununie simbolica a mortului. Pentru cei morti în razboi, tineri necasatoriti, se foloseste acelasi ritual al nuntii mortului, corpul decedatului însă lipseste. In locul acestuia, pe o masa, se aseaza palaria unui barbat tanar, in jurul ei aflandu-se mireasa, stegarul si ceilalti participanti la ceremonie. Mireasa poate fi o fetita, o vecina sau o verisoara pentru ca in nunta mortului, casatoria este simbolica, ea nu se consuma si nici nu creeaza legaturi intre familii.

Casatoria simbolica reduce frustarile provocate de neimplinirea conditiei sociale a casatoriei, precum si de nesatisfacerea dorintelor sexuale.Lucrurile de care mortul a fost privat in viata se implinesc in moarte. Relatia dintre viata si moarte isi regaseste astfel intelesul.

5

Obiceiuri calendaristicePlugarul este un obicei folcloric prezent în câteva sate făgărăşene, în care este sărbătorit cel mai harnic fecior din sat. Se desfăşoară în a doua zi a Sfintelor Paşti (în Lunea luminată). Este o atracţie turistică, deosebit de frumoasă şi destul de rară. În trecut, aria de răspânire a acestui obiecei era mai largă, dar în prezent îl mai întâlnim doar în trei - patru sate făgărăşene: Comăna de Jos, Cuciulata, Vad, ... Un obicei asemănător îl putem întâlni în Nordul Ardealului (judeţul Bistriţa Năsăud) şi se numeşte Boii Sângeorzului, iar un altul îl întâlnim în Maramureş, este vorba de Tânjaua. 

CăluşariiCăluşarii - poate cel mai spectaculos şi dinamic dans al folclorului românesc, poartă în el o

inepuizabilă, delirantă dezlănţuire de energie umană, în care salturile spectaculoase sugerează levitaţia, sau poate dorinţa omului de a se desprinde de pământ sau de propia lui condiţie, în care furia aprigă a jocului pare că depăşeşte limitele omenescului, dansul fiind parcă o reprezentare frenetică a trăirilor sufleteşti ce îngemănează culmi şi prăbuşiri abisale.

S-au scris sute de pagini despre acest joc răspândit în nordul şi sudul Dunării, la români, aromâni şi meglenoromâni care parcă sugerează dorinţa omului de a înfrunta destinul şi vremelnicia, prin trăirea exacerbată a clipei...un joc ritual, cu caracter exorcist, apotropaic, ce se execută mai ales în Săptămâna Rusaliilor, cu scopul de a se alunga ielele, sau a contracara efectul lor malefic şi păstrat în timp – dincolo de reprezentarea sa mitică, drept cea mai reprezentativă şi complexă formă a coreografiei populare româneşti.      Mulţi cercetători români şi străini au căutat de-a lungul timpurilor să dezlege această şarada. S-au scris sute de pagini în acest sens. S-au cercetat arhive, s-au deschis tomuri prăfuite dar...originea exactă a rămas neelucidată., datând probabil din comuna primitivă, iar ipotezele sunt controversate, neajungându-se la un numitor comun în accepţie, ci doar considerându-se că ipotetic, fiecare dintre ele ar fi prezumtiv posibilă. Romulus Vulcănescu sintetizează trei teorii: latină, greacă şi tracă, fiecare la rândul său având aspecte diferite. Redau cât mai succint, dar fiecare ipoteză în parte este fascinantă, deschizând o pagină spre trecutul îndepărtat al moşilor, strămoşilor şi stră-stră-strămoşilor noştrii, pe urmele cărora călcăm, chiar dacă prinşi în iureşul vieţii, nu realizăm acest lucru.

În acest dans bărbaţii purtau toiege-mastoide care semnificau razele soarelui, toiege transformate mai târziu în mastoide de cai solari. ( R. Vulcănescu – Mitologie română). În sec. V î.e.n. Xenofon în lucrarea sa Anabasis, descrie „Colavrimos” ca un dans trac, războinic.

Aşa cum arată marele folclorist român, Profesorul Dr. Ion Ghinoiu, acest scenariu cuprinde trei episoade, bine determinate, fiecare cu caracteristicile specifice, făcut într-un anume timp - respectiv: Naşterea Căluşului, Jocul Căluşarilor şi Moartea Căluşului.    Naşterea Căluşului -are loc la Strodul Rusaliilor ( sărbătoare ţinută în miercurea din a patra săptămână de după Paşte, denumită şi Strat de Rusalii, Sfredelul Rusaliilor sau Todorusalii. Este data alcătuirii cetei de căluşari, a steagului, a cioplirii sau dezgropării Ciocului Căluşului, precum şi a depunerii jurământului faţă de conducătorul cetei – Vătaful.   Steagul Căluşarilor Se alcătuieşte dintr-o prăjină lungă de 4-5m în vârful căreia se leagă o năframă albă sau roşie (dată înainte de către vrăjitoarea sau vrăjitorul satului), câteva căpăţâni de usturoi, un fir de pelin şi câte un spic de grâu de fiecare jucător, toate sunt legate cu un fir de aţă roşie cu care s-a luat măsura ( înălţimea) vătafului. În Gorj se folosea ca prăjină praporele de la biserică. După confecţionarea steagului, el este sărit ritual ca peste un cal, este pus vertical în mijlocul cercului făcut de Mut cu sabia, apoi în faţa lui se face jurământul. Pe tot timpul căluşarilor, steagul trebuie să stea în poziţie verticală dreaptă, căderea lui fiind de rău augur. Atunci, ori se sparge ceata, ori se repetă ritualul legării steagului şi depunerii jurământului.  Ciocul Căluşului -  este un totem al zeului cabalin, considerat demonic, diavolesc, mai temut şi respectat decât crucea creştină ( I. Ghinoiu ) care, doar prin atingere, poate să îmbolnăvească sau să înebunească oamenii. El este sculptat dintr-un lemn răsucit, în diferite forme cum ar fi: cioc şi gât de pasăre, cap şi gât de cal, de lup, de câine sau de om, este învelit într-o blană întoarsă de iepure împreună

6

cu diferite plante de leac precum şi cu măsura luată cu fire de aţă a fiecărui jucător, este confecţionat de noua ceată sau scos din pământ (cel din anul anterior) la Legatul Căluşului şi îngropat într-o adevărată ceremonie funerară la Spartul Căluşului, denumit şi Dezlegarea Steagului sau Veşnica Pomenire. În timpul jocului este purtat în traistă doar de către Mut sau Vătaf şi scos doar din când în când,  sau este pus în faţa lăutarilor sau lângă steagul Căluşului – la loc de cinste.

Căluşarii – ceata bărbaţilor care participă pe toată perioada rusaliilor la ceremonialul jocului Căluşarilor. Erau şi sunt aleşi în funcţie de aptitudinile lor, absolut necesare pentru a putea executa un astfel de joc. De regulă numărul lor este impar ( între 5 şi 13) variind în funcţie de zonă sau ceată. După depunerea jurământului, ei  erau consideraţi personaje sacre şi obligaţi să respecte normele şi regulile similare celor ale confreeriilor războinice( G. Niţu), nu aveau voie să aibă relaţii cu femeile „pentru  nu se impurifica sacrul”, umblau doar câte doi, dormeau şi mâncau împreună „pentru a nu fi loviţi de iele”, „niciodată un bărbat îmbrăcat în căluşar şi care a jurat credinţă Zăului său, sau Căluşul, nu apărea solitar în sat sau în afara satului”. ( I. Ghinoiu)   Depunerea jurământului - Se face la loc de taină, în pădure, în faţa Căluşului ( denumit Zău sau Zeu) având drept martor Zeul Atotputernic Natură, renăscut primăvara la viaţă, aşa precum era ritualul executat în trecutul ancestral de către membrii confreeriilor daco-getice.   Mutul Căluşului sau Ciocar – este cel mai interesant şi important personaj din alaiul căluşarilor. El joacă rolul Căluşului - zeul protector al cailor, primeşte jurământul de credinţă nu numai al căluşarilor ci şi al Vătafului. Este îmbrăcat în haine peticite, poartă la brâu sau în traistă un falus sculptat din lemn - semn clasic al fertilităţii atât a naturii cât şi a oamenilor. Întreaga sa înfăţişare este deosebită, poartă o mască din piele, sau este mânjit pe faţă, sau poartă barbă de ţap. Poate să facă ce doreşte: să nu asculte de vătaf, să intre şi să iasă când vrea din joc, să-i facă pe ceilalţi dansatori să greşească ca apoi să-i bată cu paloşul pe spate, să sărute fetele şi femeile– singurul lucru care îi este interzis – putând fi pedepsit chiar cu moartea, este să vorbească – nu numai în timpul dansurilor ci pe toată perioada cât funcţionează ceata căluşarilor – „simbolul tăcerii orfice, ca apărătoare a tainelor celor iniţiaţi”.(George Niţu) Mutul are în mână o armă primitivă precum paloş de lemn, arc cu săgeţi, topor, bici sau gârbaci (bici făcut din mai multe curele împletite sau din vână din bou, care servea înainte şi ca instrument de tortură) şi o traistă pe umăr în care poartă sculptura totemică cioplită din lemn a Ciocului Căluşului precum şi numeroase plante de leac. Cel care joacă rolul mutului trebuie să fie un foarte bun dansator, acrobat, atlet şi chiar actor desăvârşti, deoarece atribuţiile lui nu sunt uşoare, el face acrobaţii, se urcă pe copaci înalţi, joacă în mâni cu picioarele în sus,  pe acoperişurile caselor sau pe pământ – acrobaţii deosebit de grele care sugerează omnipotenţa personajului divin pe care-l reprezintă. În acest sens el poate căsătorii fetele sau face femeile fertile – doar prin atingerea lor cu falusul, poate vindeca boli, este foarte respectat nu numai în timpul perioadei căluşarilor ci tot timpul anului de către comunitatea sătească.  Vătaful – conducătorul cetei căluşarilor, este ales după ce dă un adevărat examen constând din probe deosebit de dificile: cunoaşterea tuturor comenzilor şi dansurilor şi executarea lor cu cea mai mare virtuozitate, „plutirea” în aer realizată în timpul unor anume dansuri, să fie cel mai puternic în lupta dreaptă cu alţi căluşari, măsurarea distanţei până unde se aude comanda lui sau salutul obişnuit – „hălăi şa!” ( I. Ghinoiu) El are atribuţiile de conducător al întregului ceremonial, dar este subordonat Mutului. 

  Dezlegarea Căluşului -Este al treilea şi ultimul episod al scenariului tradiţiei căluşarilor, are loc în  Marţea Rusitorilor, numită şi Marţea Ciocului (în Banat), adică în a doua marţi de după Rusalii, când se celebrează moartea şi îngroparea Căluşului – un adevărat ritual funerar  executat după Apusul Soarelui. Urmează apoi Fuga rituală – fiecare căluşar fuge în altă direcţie, ca apoi, când se întâlneşte întâmplător cu alţii, să nu pomenească nimic din tot ce s-a întâmplat ( conform jurământului). Viaţa reintră în făgaşul ei normal, până la următoarele Rusalii, când ciclul este reluat identic.

Spectacolul oferit de ei te fascinează şi în acelaşi timp îţi stârneşte o mândrie bine justificată  - că ceva pur românesc, atestat în Europa încă din Evul Mediu ca o adevărată „emblemă” a românilor, ceva ce ţine de fiinţa noastră spirituală, este supracompetitiv în lume, la cele mai ridicate standarduri ale genului.

7

La EXPO 2005 din Japonia, Căluşarii români au făcut furori şi în acelaşi an, renumitul şi inegalabilul joc a fost inclus de UNESCO, alături de alte 43 de datini şi obiceiuri din lumea întreagă, pe lista patrimoniului cultural universal.   Dragobetele era sărbătorit pe 24 februarie. Sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii Valentine's Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Probabil că 24 februarie însemna pentru omul arhaic începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.

Entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările "se logodesc" în această zi.

În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala : Dragobetele sărută fetele. Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară.

În sudul României fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.

Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.

O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană, numită Năvalnic, de Maica Precistă, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările.

Paparuda (Păpăluga) este o veche divinitate locală din mitologia românească, probabil preromână, a ploii fertilizante, invocată de grupuri de femei pe timp de secetă şi redusă cu timpul la o schemă de ritual.

Într-o variantă caracteristică a folclorului, în care este conservat mitul Paparudei, invocaţia magică e adresată direct Paparudei ca unei zeiţe: "Paparudă, rudă/ vino de te udă/ ca să cadă ploile/ cu găleţile,/ paparudele/ să dea porumburile/ cât gardurile"

Ritualul, având o dată tradiţională fixă (marţi în a treia săptămână post-pascală, dar şi ori de câte ori e secetă prelungită, în iunie şi iulie), este magic, aparţinând tipologiei cultelor agrare şi cu totul deosebit de vrăjile practicate de cărămidari şi solomonari pentru legarea sau dezlegarea ploii: în timp de secetă, tinere fete execută Jocul Paparudelor, ca figurante ale unui dans rudimentar, în fuste simbolice de frunzare; concomitent, femeile din sat le stropesc cu găleţi de apă. Uneori e o singură Paparudă - o figurantă sub zece ani:

Sensul mistic al ritualuluiNuditatea Paparudei e menită sa evoce puritatea genuină a naturii însufleţite, gata de a fi fecundată

(Glia de către Cer, prin mijlocirea spermei cereşti - ploaia). Mircea Eliade explică nuditatea paparudelor recurgând la omologarea actului agricol cu cel sexual, omologare bine-cunoscută în istoria religiilor:

„Seminţele sunt îngropate în pământ - pământul este închipuit ca o mare matrice, în care rodesc tot felul de germeni. Pămîntul devine, aşadar, el însuşi femeie. Gestul semănătorului capătă semnificaţii oculte; este un gest generator, şi plugul (la început, un simplu par ascuţit) devine emblemă falică. Dar pământul rămâne neroditor fără ploaie; femeia telurică trebuie fecundată prin furtuna cerească. Iar ploaia -amănuntul acesta a fost observat din cele dintâi timpuri- este în strânsă legătură cu Luna şi

8

ritmurile lunare. Ritmuri care stăpânesc nenumărate niveluri cosmice: mările şi ploile, creşterea vegetalelor, femeia. Luna "unifică", "totalizează" niveluri cosmice aparent deosebite: apele, ploile, viaţa vegetală, femeia etc. Este de la sine înţeles deci că într-o societate agricolă, în care soarta omului stă atât de strâns legată de ploaie, femeia are în puterea ei secretele vieţii şi ale morţii. Participând singură la magia Lunii, ea singură poate conjura ploaia, căci virtuţile acvatice numai ea le înţelege. De aceea, în toate ritualurile agricole de aducere a ploii iau parte exclusiv femeile (paparudele etc.). În faţa secetei care ameninţă, nuditatea rituală a femeii are o valoare magică: paprudele goale atrag pe marele bărbat sideral.

Martisorul In credinta populara martisorul simbolizeaza funia anului care aduna, prin impletirea celor doua fire, cele 365 de zile calendaristice. Culorile alb si rosu reprezinta cele doua anotimpuri opuse, iarna si vara, in vechile societati traditionale fiind cunoscute doar aceste doua anotimpuri de baza, primavara si toamna fiind considerate a fi doar anotimpuri de trecere. Daca in trecut era practicat de cei ce puteau avea banutul de aur sau de argint, astazi a cuprins intreaga populatie, de la mic la mare, martisorul putand fi daruit sau primit de oricine.

Sangeorzul - este obiceiul ca in seara premergatoare sarbatorii Sfantului Gheorghe, locuitorii satelor sa-si puna la coltul caselor sau la stalpul portii de la intrarea in curte o ramura infrunzita de fag, simbolizand triumful naturii, venirea cu adevarat a anotimpului cald. In satele de munte din nordul judetului, unde este inca frig si fagul neinfrunzit, se folosesc ramuri de salcie sau de alti copaci care infrunzesc mai timpuriu. In acest fel obiceiul se pastreaza in satele de deal si munte. In rest ca peste tot in tara obiceiul se practica in seara premergatoare zilei de 1 mai si se cheama Arminden in Bucovina, Armindin in Moldova, Arminder in Transilvania.

Paparuda - cea mai raspandita practica pentru provocarea ploilor in perioadele de seceta ale primaverii si verii este paparuda, semnalata pentru prima oara de Dimitrie Cantemir. Este un obicei preistoric, care a suferit influenta slava a cultului zeului Perun, patronul florilor si al vegetatiei si era practicat la inceputul perioadei rusaliilor, martea si joia, iar apoi oricand in vremea secetei. Asadar, cantecul paparudelor este o invocatie adresata unei personificari mitice pentru a descuia ploile, ca in acest fel pamantul sa rodeasca, iar nimfa imbracata in fusta din salbe de plante si cu coronita pe cap. Desfasurarea obiceiului vizeaza efectele binefacatoare ale apei si are loc sub semnul fertilitatii ogoarelor.

Dragaica - Practicat la 24 iunie, in preajma solstitiului de vara, Dragaica este un ritual ce vizeaza prosperitatea si protectia culturilor cerealiere. Dintr-un grup de 5-7 fete una era aleasa, dupa diferite criterii, Dragaica. Ea este impodobita cu spice de griu, in timp ce fetele celelalte se imbraca in alb, poarta un val pe fata in care sint prinse flori de dragaica/sinziene, iar in mina tin o coasa. Nu se cunoaste nici o varianta a textului din repertoriul dragaicelor care sa fii colindat ogoarele satelor argesene, dar cu siguranta era una asemanatoare cu varianta munteana. Dragaicele poarta coase, coroanede spice, marame, steag impodobit, care nu apartin decorului ci au rol de obiecte de ritual cu anumite semnificatii. Aceste simboluri au sensuri active care grupeaza in jurul lor miscare scenica, dramatica, cu dans si cantec, cu o poezie alegorica.

Căluşul - cuprinde astazi aspecte ale credintei in existenta Rusaliilor (spirite rele feminine) si ale cultului unui stravechi zeu cabalin, acest fapt reiesind din numele obiceiului: Calus, Calusari, Calut sau Calucean. Obiceiul este un colind de baieti inj ceata de 7, 9, 11 sau mai multi dar fara sot, organizata ierarhic: staret, vataf, stegarul, mutul, ceilalti calusari.Ceata se deplaseaza pe la casele oamenilor si incepe un dans fascinant, care imita miscarile calului. Pe parcursul dansului, ciocul este purtat in traista sau in brate numai de catre ,,Mut'' sau Vataf. Spectatorii nu il pot privi decat pentru cateva momente in care li se arata capul scos din traista.

Focul lui Sumedru -înainte de sosirea iernii, de Sfantul Dumitru, locuitorii din satele Sirnea si Moieciu, locuitorii fac "Focul lui Sumedru", sarbatoare la care participa copiii satului, dar si adultii. Copiii, imbracati in portul popular specific locului, fac un foc mare si joaca dansuri sacre in jurul lui. Cei mai curajosi isi iau avant si sar prin foc sau peste focul lui Sumedru, ocrotitorul recoltelor si oierilor.

9

Focul se face pe dealuri, in general in partea cea mai inalta a zonei si poate fi vazut de la mari distante, oferind un spectacol unic. Localnicii indeamna pe toata lumea, prin strigaturi, "Hai la Focul lui Sumedru!". Focul lui Sumedru este o sarbatoare cu un pronuntat caracter funerar. Radacinile acestui obicei sunt precrestine si se regasesc in celebrarea mortii si renasterii, prin incinerare. Astazi, elementelor precresstine li se adauga cele crestine, prin citirea in biserica a Acatistului Sfantului Dimitrie si prin insasi atribuirea numelui Sfantului Mucenic zeitatii sacrificate. Semnificatia Focului lui Sumedru este aceea a unui scenariu al mortii si renasterii anuale a unei divinitati fitomorfe, un ceremonial ce cuprinde moartea violenta a zeului imbatranit la sfarsit de an prin taierea unui arbore din padure, urmata de renasterea acestuia prin incinerare, in noaptea de 25 - 26 octombrie. Focul are aici rol purificator si regenerator. Cenusa, carbunii aprinsi si alte resturi din rugul funerar sunt luate de sateni pentru a fertiliza gradinile si livezile.Cine sare peste foc va fi sanatos si se va casatori in acel an. Daca este belsug de gutui si nuci, iarna va fi grea. Tot acum, se fac pomeni pentru morti.Colindele (sau colindurile) sunt nişte cântece tradiţionale româneşti, anume felicitări (urări) de tip epico-liric, având în general între 20 şi 60 de versuri. Colindele sunt legate de obiceiul colindatului, datină perpetuată din perioada precreştină. Colindele nu trebuie confundate cu cântecele de stea, specifice sărbătorilor creştine de iarnă, şi nici colindatul cu umblatul cu steaua. Colindele se cântă în preajma Crăciunului. Unele dintre ele au o sumedenie de variante şi versiuni, potrivit diferitelor regiuni şi graiuri.Iniţial, colindele aveau o funcţiune rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire şi belşug. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârşitul său (toamna, la culegerea recoltei). Pe de altă parte, un scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele şi de reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele moştenesc funcţiunea sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie şi a Dies natalia Solis Invicti. Peste timp, din semnificaţia iniţială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri şi urări.

Colindele se clasifică în general după sfera lor tematică. În practică, se deosebesc anumite funcţii, corespunzătoare destinatarului colindei (de fată, de băiat, de negustor, de tineri însurăţei, de logodiţi), a locului de desfăşurare (la intrarea şi la plecarea din casă, de fereastră), sau a momentului (de doliu, de zori). Pornind de la rolul normativ binecunoscut al acestora, se pot descifra mai multe funcţii secundare subordonate funcţiei de bază, care este urarea. Între funcţiile secundare cele mai des întâlnite sunt cele de: comunicare, iniţiere, întărire a coeziunii grupului social, protecţie, normare, manifestare a sacrului şi experimentare a acestuia, onomastice sau catharetice.

Peste unele colinde s-a suprapus şi elementul creştin, regăsibil mai ales la refren, însă acest fapt s-a petrecut abia în Evul Mediu, sub influenţa Bisericii. Acestea conţin o sumedenie de scene apocrife, suprapuse peste elemente mai vechi.

În vremurile precreştine, ritualul era zgomotos, dura mai multe zile, iar festivităţile cuprindeau ofrande vegetale şi animaliere, mese comune, dansuri şi reprezentaţii dramatice. Toate acestea se desfăşurau primăvara sau toamna. După mutarea Anului Nou la 1 ianuarie, în vecinătatea Crăciunului, aceste ritualuri au fost serbate numai în vremea celor două sărbători creştine.

„Ritualul se desfăşoară de obicei începând din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), până dimineaţa zilei următoare. Grupul de şase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaşte obiceiurile tradiţionale şi vreme de patruzeci sau optsprezece zile ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucţia necesară. În seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcaţi în straie noi ţi împodobiţi cu flori şi zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete şi bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele şi să-i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră şi după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă şi îşi continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere şi rostesc urările tradiţionale. Colindătorii aduc sănătate şi bogăţie, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere şi pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la

10

celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură etc. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toţi tinerii.” —Mircea Eliade în Istoria credinţelor şi ideilor religioase

Faţă de această descriere, în general diferă numele grupului de colindători, numele conducătorilor acestuia, precum şi ordinea celor colindaţi. Colindele sunt interpretate prin cântarea în grup, la unison, ori în două grupe, antifonic. Uneori, ceata se acompaniază cu instrumente (fluier, cimpoi sau dobă mică).

Ritualurile care implică fiinţe animaliere („Capra”, „Ursul”) se caracterizează prin existenţa anumitor roluri: animalul (un flăcău costumat, care face zgomote caracteristice: clămpănit/mormăit şi dansează), şi un „moş” sau doi.

Ouăle incondeiate la romani Oul este un simbol al începutului, el este pus în legătură cu noua orientare ce o ia lumea odată cu

moartea şi mai ales Învierea Mântuitorului.Motivele ornamentatiei oualelor incondeiate sunt numeroase, si fiecare motiv se prezinta in mai

multe variante , care se diferentiaza in functie de localitate. Variaza chiar si in acelasi sat si variat iese acelasi motiv din mana aceleiasi persoane care incondeiaza.Cele mai utilizate motive sunt:

   •  Regnul animal: albina, broasca, srapele, melul

   •  Motive vegetale:frunza bradului, garoafa, spicul graului;    • Unelte casnice si de camp: grebla, lopata, fierul plugului;    •  Ornamente industriale, motive luate din industria casnica: clinul ce se formeaza la croirea camasilor si manecile;    •  Diverse: desagii si braul popii, calea ratacita, crucea pastilor. Crucea - semnul crestinatatii  -  cu numele simplu “cruce” in jud. Muscel apare o cruce mica in punctual de incrucisare a doua bete si in cele patru compartimete cate o figura, care pe alte oua, se numeste “argeseanca” sau “goanga”. Crucea nafurei  -  crucea increstata pe painea din care se imparte nafura la slujba bisericeasca. Crucea Pastelui  -  crucea cu care crestinii impodobesc pasca pe care crestinii o duc la biserica, in noaptea Invierii, numit in unele zone si “Ziua Pastelor” Crucea romaneasca si crucea ruseasca sau crucea moldoveneasca  -  este reprezentata printr-o cruce cu alte cruciulite la capete. Steaua  - este un motiv raspandit, intalnit mai ales in bucovina si in tot vechiul Regat. In Valcea si Rm. Sarat , acest motiv este intalnit si cu numele de “floarea stachinei” sau “steaua ciobanului”. Manastirea  -  trebuie de asemenea sa fie considerata ca un simbol. Daca motivul din Muscel, o cruce impodobita, iti aminteste de un obiect ce se gaseste infiecare biserica ce ar putea sa imagineze manastirea? tot un simbol al crestinatatii. Daca lasam privirea sa zaboveasca asupra unui ou incondeiat, el ne transimite bucurie, uimire, smerenie, impacare, pentru ca in ornamentatia lui, de fapt, se opereaza cu simboluri.(soare, luna, cruce, etc.), cu modele din natura (plante, animale, obiecte casnice) si cu modele de tesaturi populare, cu tot repertoriul lor de semne sacre.

Portul popular (vestimentaţie, gust şi simbolistica elementelor)

Costumul popular românesc – marcă identitară

11

Cunoşti o ţară, un popor, pornind de la oameni şi de la obiectele plăsmuite de ei, alături de limbă, obiceiuri şi tradiţii, costumul popular constituie o emblemă de recunoaştere, o marcă a identităţii etnice, un document cu certă valoare istorică şi artistică totodată.Însoţind omul în toate împrejurările vieţii sale, de la naştere până la moarte, costumul popular constituie nu numai un ansamblu material cu funcţii practice, de apărare contra intemperiilor, ci şi un purtător de semne şi simboluri, un limbaj de comunicare, transmiţându-ne atitudinea creatorului faţă de societatea în care trăieşte şi-şi modelează opera. O definiţie a costumului popular ar putea fi ,,hainele purtate de ţărani, pe care aceştia si le fac singuri.'' Costumul popular românesc, ca si oricare alt costum popular (sau naţional) este o combinaţie a tradiţiilor locale, a aşezării geografice, a climei, de asemenea reflectã si starea socialã sau materială, ocazia cu care este purtat, fiind o expresie a metamorfozării vârstelor şi mentalităţilor aferente, o emblemă de identificare, o manifestare a spaţiului local şi universal în acelaşi timp. Dincolo de modalităţile de a-l ţese, a-l croi, a-l coase şi a-l împodobi se află întotdeauna sentimente, trăiri, atitudini şi comportamente umane, costumul popular reflectând valori sociale, morale şi estetice. Arheologi şi istorici ai costumului popular românesc consideră elementele incizate pe statuete ca fiind posibile reproduceri ale decorului îmbrăcămintei din acele vremuri îndepărtate, recunoscând frapante asemănări între elementele de costum reprezentate pe figurinele preistorice şi piesele componente ale costumului popular din vremea noastră.

Asemănarea costumului popular de astăzi cu cel purtat cu generaţii în urmă de strămoşii daci, reprezentaţi pe monumentele antichităţii clasice, dintre care cele mai vestite sunt Columna lui Traian de la Roma şi Trophaeum Traiani de la Adamclisi, în Dobrogea, dovedeşte persistenţa milenară a unor piese de port, care, într-o formă evoluată, apar şi în zilele noastre. Căci, România este vatra uneia din cele mai vechi civilizaţii ale antichităţii clasice europene, cea traco-dacică, moştenitoare, la rândul ei, a încă şase milenii de civilizaţie agrară a neoliticului şi a epocii bronzului. Spaţiul carpato-danubiano-pontic a păstrat printre cele mai importante vestigii istorice, lingvistice şi etnografice ale romanităţii răsăritene.

Pe obiectele de metal specifice artei secolelor IV şi V apar reprezentări umane înveşmântate asemănător cu cele de pe Monumentul de la Adamclisi.

Documente semnificative pentru relevarea costumului popular românesc sunt atestate abia în secolul al IV-lea, începând cu reprezentările de ţăranii români, în port popular în Chronicon Pictum Vindobonense, de la 1358 (îmbrăcaţi cu cămăşi din pânză albă şi cioareci, iar în picioare cu opinci, purtând deasupra sarici miţoase, prevăzute cu mâneci lungi, nelipsite din portul păstorilor mărgineni din zilele noastre), care demonstrează persistenţa unor elemente de port de străveche origine.

Un izvor de seamă pentru cunoaşterea costumului popular îl reprezintă iconografia, portretele ctitorilor furnizând date preţioase cu privire la vestimentaţia caracteristică anumitor categorii sociale, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, a crescând numărul ctitorilor proveniţi din rândul dregătorilor locali, al negustorilor, meseriaşilor şi ţăranilor. Picturile votive reprezentând ctitori-ţărani sunt documente preţioase, cu valoare istorică şi artistică ce ne furnizează informaţii interesante cu privire la portul local, la elementele componente ale ansamblului vestimentar caracteristic unei anumite zone şi perioade istorice, la gustul artistic, redând specificul românesc într-o viziune estetică proprie acestui pământ.

Jurnalele călătorilor străini care au vizitat Ţările Române constituie o altă sursă de documentare. Perioada cuprinsă între începutul secolului al XIX-lea şi sfârşitul lui a fost considerată de

specialiştii în domeniu cea mai valoroasă etapă pentru creaţia artistică populară, în această perioadă atingând apogeul în ceea ce priveşte valoarea sa artistică, aflându-se în uzul comunităţilor rurale de pe întreg cuprinsul ţării. În această perioadă ţara noastră participând la marile expoziţii universale de la Paris (1867, 1889, 1900), Viena (1873, 1910), Amsterdam (1909), Roma(1911), Barcelona (1929), Bruxelles (1935) cu colecţii de costume populare reprezentative pentru diferitele zone etnografice ale ţării, colecţii ce au trezit şi menţinut în timp interesul şi admiraţia întregii lumi.

Vechimea, originalitatea şi autenticitatea artei noastre populare, ca şi varietatea formelor sale de expresie s-au constituit în argumente convingătoare privind originea noastră etnică, idee fundamentală pe care s-au clădit conştiinţa de neam şi cea de ţară.

12

Aşa cum remarca poetul filosof Lucian Blaga, în Trilogia culturii, "în asemănare cu cromatica altor popoare, cea românească reprezintă cazul rar al unei arte populare de natură clasică, în sensul că e măsurată discret... Prin funcţia pozitivă a golului, a câmpului ca factor ritmic prin acest mod degajat, arta populară românească reprezintă în răsărit o insulă de duh european... duh al măsurii." Culorile vii nu sunt niciodată stridente, iar culorile potolite nu sunt niciodată mohorâte.

Arta populară românească şi numeroasele meşteşuguri care conlucrează la crearea ansamblului vestimentar tradiţional şi-au tras seva din straturile celor 85 de secole de civilizaţie ţărănească, fertilizate de-a lungul istoriei de influenţe benefice venite din arii culturale, decantând, în timp, coordonatele unei estetici proprii.

Unitatea şi diversitatea costumului popular românescExtrem de divers, costumul celor 90 de zone etnografice cuprinse în provinciile istorice româneşti:

Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Crişana, ce înconjoară, de jur împrejur, inima ţării, Transilvania, se prezintă unitar şi inconfundabil cu veşmântul etniilor vecine sau conlocuitoare: secuii, germanii, maghiarii, turco-tătarii, armenii, evreii, sârbii, lipovenii, bulgarii, ucrainenii, ţiganii. Reducerea la geometric a imaginii obiectelor din mediul înconjurător a dat naştere unei tradiţii estetice, unei maniere originale de a percepe natura şi a o exprima în tipare plastice inedite. Decorul, discret, este amplasat cu un rafinat simţ al măsurii, în câmpuri ornamentale bine delimitate, care subliniază liniile croiului - bazat pe principiul tăieturii în foi drepte - dar şi pe cele ale corpului omenesc căruia îi conferă un aspect sculptural, de mare distincţie. Pe fondul alb se detaşează motivele ornamentale dispuse după regulile de bază ale ornamenticii populare: repetiţia, simetria, alternanţa şi dinamica mişcării. Stăpânind legile contrastului şi ale armoniei, vădind un gust al echilibrului clasic, creatoarea populară ştie să asigure unitatea compoziţională a costumului, realizând acorduri cromatice deosebit de rafinate, cu un minim de mijloace de expresie.

Varietatea costumului popular din aceste zone distincte se înscrie însă în cadrul unei puternice unităţi ele fond, care este menţinută de structura unitară a costumului românesc, şi este prezentă în toate aspectele sale esenţiale şi anume :

Întrebuinţarea ţesăturilor albe de cânepă, in, bumbac, lână, borangic, produse în gospodăria proprie, coloritul alb fiind specific costumului popular românesc.

Unitatea de croială, care are ca lege ele bază tăietura în foi drepte (fără răscroituri).Respectându-se economia de material, printr-o perfectă raţionalizare se folosesc toate bucăţile

rezultate din tăierea unei foi de ţesătură.Aceeaşi unitate se vădeşte şi prin aspectul esenţial al costumului popular : decorul.Ornamentica veştmintelor se caracterizează printr-o deosebită măsură şi pondere în compoziţia

ornamentală, în dispoziţia motivelor decorative pe suprafaţa ornamentată, creatorul popular având o excepţională precizie în stabilirea unui perfect echilibru de valori. În ornamentica costumului popular, decorul este plasat pe porţiunile vizibile şi nesupuse uzurii. Dispoziţia ornamentului urmează linia dreaptă - motivele ornamentale se înşiră într-o succesiune ritmică, în rânduri, care străbat — fie de la o margine la alta, fie pe suprafeţe delimitate — ţesătura pieselor de port.

In arta populară, ornamentul este legat organic de forma şi volumul obiectului, determinat fiind şl de materia primă şi tehnica de executare a acestuia.

Al patrulea element care determină unitatea costumului popular este coloritul, care se caracterizează prin prospeţime şi armonie. Alături de culoarea de bază albă specifică portului popular românesc, coloritul ele fond al unor piese de port, ca şi ornamentaţia sunt redate în culori primare : roşu, negru, galben, albastru sau verde, armonizate fiind numai prin tonuri majore.

Componenţa costumului prezintă de asemenea un element de unitate a portului popular, care apare în structura unitară, atât la costumul femeiesc, cit şi la cel bărbătesc. Costumul femeiesc se caracterizează printr-o componenţă similară - aceeaşi cămaşă îmbrăcată direct pe corp, care este legată la mijloc cu brâul lat, piese croite deopotrivă în formă dreptunghiulară îmbracă corpul de la talie în jos. Capul se poartă descoperit la fete şi acoperit la neveste, iar sumanele şi cojoacele păstrează aceleaşi forme. La costumul

13

bărbătesc, uniformitatea este atât de mare, încât numai unele detalii de croială şi particularităţi de ornamentică constituie o diferenţiere de la o zonă etnografică la alta.

Totuşi varietatea portului popular românesc — menţinută în cadrul unei evidente unităţi de stil — este remarcabilă. Datorită condiţiilor de viaţă diferite, fiecare din ţinuturile ţării noastre şi-a impus o notă dominantă în caracterul local al costumului popular, iar în limitele acestor ţinuturi, variantele tipului principal de costum prezintă, la rândul lor, diferenţieri de detaliu, care duc la o mare variaţie şi bogăţie de forme. Ca toate fenomenele de cultură materială, costumul popular este supus unei continue evoluţii. Legătura sa strânsă cu viaţa socială îl face să apară ca un fenomen în continuă transformare, adaptându-se condiţiilor mereu schimbate de viaţă. In general costumul, pornit iniţial de la cele mai simple forme, s-a perfecţionat şi complicat însuşindu-şi, pe lângă funcţiunea sa de ordin practic şi atribute estetice.Factorii care au contribuit la evoluţia costumului popular autohton, până la forma complexă, pe care o cunoaştem astăzi, sunt nenumăraţi şi aparţin unor domenii diferite.

Portul popular bărbătesc

Tipologia pieselor componenteCostumul bărbătesc prezintă, în linii generale o mai unitate atât din punct de vedere morfologic cât

şi decorativ, dovedindu-se mai conservator, decât cel femeiesc, traversând multe generaţii fără să suporte modificări esenţiale – un costum funcţiona, perfect adaptat mediului geografic înconjurător, care permite identificarea îndeletnicirii şi totodată, a apartenenţei zonale a putătorului, reflectând într-o mai ,are măsură legătura strânsă cu nevoile practice ale vieţii.

CămaşaUn element de bază a portului bărbătesc, a cunoscut o diversitate morfologică şi o lungă evoluţie

în timp şi în funcţie de modul de ataşare a mânecilor la cămaşă, de forma, numărul şi poziţia clinilor şi de lungime. Toate tipurile de cămaşă (cămaşa lungă cu clini laterali, cămaşa cu barburi, cămaşa scurtă, cămaşa foarte scurtă, cămaşa scurtă cu fustanelă) au deviat din tipul de bază, cămaşa dreaptă, „cămaşa bătrânească” sau „cămaşa veche”. Cămaşa se confecţionează, în mod obişnuit, din fibre vegetale, cânepă, in sau bumbac ; în unele regiuni ale ţării şi din borangic, iar în Moldova găsim cămaşa confecţionată şi din lână.Până la începutul secolului al XX-lea, ţesătura destinată cămăşii era din „tort" de cânepă. În trecut, inul, cultivat în măsură mai mică, servea numai ca băteală în urzeala de cânepă, pentru cămăşile ,,de sus", din ţinuta de sărbătoare a femeii. Cu pătrunderea bumbacului în mediul rural, cele două fibre prelucrate în gospodărie, cânepa şi inul, au fost înlocuite treptat cu firul industrial de bumbac.In unele zone pânza are o consistenţă mai pronunţată, datorită nu numai firului mai gros de bumbac utilizat, ci şi sistemului de ţesătură practicat. Cămaşa se croieşte în foi drepte (de cea 45 cm lăţime), respectându-se sisteme simple, de veche tradiţie. Grija pentru economia de material duce la o chibzuită împărţire a pânzei, din care se foloseşte, cu un calcul precis, şi cea mai mică bucăţică de ţesătură, fără risipă.Cămaşa dreaptă : tăietura în foi dreptunghiulare atât pentru faţă cât şi pentu spate, mânecile fiind intodeuna ataşate de umăr.Cămaşa lungă cu clini laterali, are o mare răspândire în intreg arealul ţării româneşti. In zonele de munte şi cele colinare, cămăşile erau lungi până la genunchi, sau chiar deasupra lor, în zonele de câmpie joase lungimea depăşea genuinchii, uneori ajungînd până la glezne. Mânecile erao fie largi, fie libere la extremitatea inferioară, fie fie strânse ăn manşete mai înguste, numite pumnaşi. Lărgimea necesară mişcării braţului o dădea pava, care se introducea la subsioară.

Cămaşa cu barburi, specifică populaţiei pastorale de pe ambele versanete ale crpaţilor Meridionali, prezintă trsături ditincte datorită clinilor (latereli şi centrali) introduşi în componenţa sa. Clinii mai sunt cunoscuţi şi sub denumirea de barburi, de unde provine şi denumirea cămăşii.

14

Cămaşa foarte scurtă, (specifică Maramureşului) este o variant a cămaşii scurte, având un croi aparte, pânza fiind aşezată pe lungime, întinsă peste umeri şi spate, lăsând gol jumătate din torsul bărbatului.

Cămaşa scurtă cu fustanelă, in unele zone subcarpatice şi în Moldova poalele se purtau separat de stanii, contituind aşa numita fustă sau fustanelă.

PantaloniiÎn funcţie de anotimpul în care sunt purtaţi, diferă croiul şi materia primă din care sunt

confecţionaţi, iar in funcţie de acestea diferă şi numele care desemnează diferitele tipuri de pantalonii. Pentru sezonul cald sunt confecţionaţi iţarii, izmenele, gacii şi pantaloni.Iţarii, confecţionaţi din pânză de in sau de bumbac, sunt caracteristici portului moldovenesc.Izmenele, purtate în anotimpul călduros, croite drept sau mai larg, confecţionate din pânză

decânepă, in sau de bumbac.Gacii cu o frecvenţă mai mare în partea de nord- vest a ţării, au o croială mai lungă şi mai largă.Din categoria pantalonilor de iarnă fac parte cioarecii, iţarii, nădragii, poturile, dimii.Ciorecii, confecţionaţi dintr- o ţesătură groasă de lânădată la piuă, cu o croială dreaptă sau strîmtă,

todeauna albi, numiţi iţari sau nădragi în Muntenia şi Oltenia. O pereche de pantaloni cu un croi aparte, confecţionaţi din ţestură groasă de culoare închisă, foarte

largi în partea superioară şi stâmţi de la genunchi în jos, asemănător de forma şalvarilor, sunt în funcţie de zona în care se poartă cioarecii, iţarii, nădragii, poturile, dimiile.

5.4. Portul popular femeiescCostumul femeiesc, în raport cu cel bărbătesc prezintă o tipologie mai variată şi o mai mare

bogăţie a decorului, de aceea, ne va fi justificată preocuparea noastră susţinută în descrierea costumului femeiesc.In clasificarea generală a portului popular femeiesc deosebim trei tipuri principale de costum. Tipizarea costumului este determinată de forma şi funcţiunea pieselor de port, care îmbracă corpul de la talie în jos şi care se încadrează în trei mari categorii şi anume :

,,fota" aparţinând costumului de Moldova şi parţial de Muntenia; „vâlnicul" aparţinând costumului de Oltenia şi ,,catrinţa" aparţinând costumului de Transilvania, dar purtată deopotrivă, atât în Oltenia, cât şi în

Muntenia.

CămaşaIn îmbrăcămintea femeii (în funcţe de croi –alcătuirea staniilor,modul de racordarea mânecilor la

stanii) găsim două tipuri principale de cămaşă : cămaşa încreţită în jurul gâtului şi cămaşa dreaptă, ambele tipuri aparţinând celor mai vechi forme din istoricul portului popular românesc.

„Cămaşa încreţită''' în jurul gâtului, denumită „cămaşă creaţă după gât", sau „ciupag cu mâneca de sus" este atestată de imaginile monumentului istoric Trophaeum Traiani, ca fiind purtată şi de femeile dacilor. Prezintă cea mai simplă croială: foile drepte din faţă („stanul din faţă"), acelea din spate („stanul din spate") şi foile mânecilor sunt încreţite în jurul gâtului. Creţurile susţinute de o simplă aţă (cum se mai păstrează încă la cămăşile din Moldova) au fost fixate pe parcursul timpului într-un guleraş îngust, denumit „bentiţă".

In forma sa arhaică, cămaşa este lungă, până la glezne, fiind croită într-una, (din aceeaşi foaie de pânză) de la umeri până jos, numită ,,cămaşă cu totul" sau „cămaşă de-a-ntregul" ; ea se compune din „ciupag" (porţiunea de sus, cămaşa propriu-zisă) şi „poale" (porţiunea inferioară), formula „cămăşii cu totul" a fost părăsită încă din secolul trecut, datorită structurii mai complicate a ciupagului, faţă de aceea a poalelor, şi astăzi, deşi găsim ciupagul unit de poale printr-o cusătură, aceste două piese de port sunt confecţionate individual, în mod separat.intercalat la subraţ.

15

Altiţă constituie ornamentul principal, plasat pe locul cel mai vizibil, umărul. Iniţial altiţă constituia o bucată de pânză dreptunghiulară, ce se croia separat şi se integra în structura cămăşii, prinsă de la gât şi acoperind umărul, în continuarea altiţei, care era mică (atât cât acoperea umărul) se prindea ,,mâneca" încreţită, fiind mai largă decât altiţă (pentru a permite mişcarea liberă a braţului).

Gulerul îngust oferă prilejul valorificării motivelor mărunte, delicate, care apar în mare varietate pe această mică „bentiţă", în mod general gulerul este ornamentat prin cusătură în „muşte", „piezuri", „la un fir" sau „cusătură pe dos". La margine gulerul se întăreşte printr-un „brânaş" sau „strejă" cu aspect de împletitură.

Poalele, faţă de ciupag, prezintă o mai redusă ornamentaţie Deasupra tivului, făcut cu găurele, se înşiră de obicei un rând de motive izolate, cu denumire de „vârtelniţă", „boboci rupţi", „tuturoci" etc. în zona de sud găsim ornamentul de „rând ţinut" sau „prejuroi". Pe marginea tivului este o dantelă croşetată denumită „margine" în nord şi „şpiţuri în sud.

„Cămaşa dreaptă" reprezintă al doilea tip principal din portul românesc, având de asemenea o croială simplă în foi drepte. Foaia din faţă întinsă trece peste umeri spre spate; la gât se răscroieşte şi se despică gura cămăşii. Mânecile se prind drepte de la umăr şi sunt largi jos, pe părţi sunt intercalaţi câte doi clini (pe o parte, tăiaţi câte doi dintr-o foaie), la subraţ se introduce „broasca" ; gulerul mic, drept se leagă cu o „cheptoare", care are un „smoatec" (ciucure) la capăt, cămaşa dreaptă este denumită „cămaşă copilărească".Ornamentaţia cămăşii drepte este redusă : se plasează la gura cămăşii, sub forma de „râu pe piept" şi la mânecă deasupra tivului, păstrând motivele ornamentale şi tehnica de cusătură a cămăşii încreţite. Pentru a compensa lipsa ornamentaţiei mai bogate, constatăm la cămaşa dreaptă o preocupare deosebită pentru ornamentarea tivurilor — la gură şi mânecă — cu „şabace", iar la margine cu „colţişor! cu acul" sau „bebiluri", o danteluţă măestrită, realizată cu acul prin înnodarea firului.

Cămaşa dreaptă, considerată mai modestă, este purtată de bătrâne şi în ţinuta de muncă; are o mai pronunţată frecvenţă în zona de câmpie.

Piese comune portului bărbătesc şi femeiescAnsamblul costumului popular prezintă o serie de piesese comune portului barbătesc şi femeiesc,

dintre aceste distingem centurile, încălţările, piptaterele, cojoacele, sumane, şube, mantale, laibăre, batistele, traista etc.

Brâurile, betele, fac parte din categoria legăturilor ţesute din fibre animale şi uneori asociate cu fibre vegetale (cânepă şi mai ales bumbac). Îmbrăcate prin înfăşurare repetată, cunosc cea mai mare arie de răspândire.

Betele spre deosebire de brâie, sunt mai înguste, având un rol decorativ mai pronunţat. Opinca încălţămintea tradiţională a portuluiu ţărănesc, purtată în orice anorimp.Obielele confecţionate din panură dată la piuă, din formă dreptunghiulară ce înfăşurau piciorul.

Modul de înfăşurare pe picior şi din cromatica folosită se putea citi zona de prvenienţă şi vârsta purtătorului.

Tolobanii, specifici portului de iarnă din zonele montane, confecţinaţi dintr-o ţesătură groasă dată la piuă, îmbrăcau piciorul ca o cizmă înaltă din pâslă.

Sarica - haină mare miţoasă spacific portului de iarnă, iniţil cu forme mai sobre, ulterior introducându-se divese cute sau clini pentru a-i sporii flezibilitatea şi eleganţa.

Ilicile, veste scurte fără mâneci din ţăsături confecţionate în casă sau industriale, cu două subtipuri principale de croi : ilicele deschise în faşă si cele deschise sub braţ (cu sau fără deschizăturpe umăr). Interiorul locuinţelor ţărăneşti era cu adevărat “îmbrăcat”. Ţesăturile aşezate in interior erau prezente atât in casele ţărăneşti, cat si in cele boiereşti, Când se mutau dintr-un loc intr-altul, luau cu ei in principal interiorul, ce consta in chip esenţial din ţesături.Casa era îmbrăcata cu peretare, ce erau ţesute pe lăţimea războiului de ţesut si pe lungimea peretelui camerei; de obicei aceste peretare erau aşezate pe partea de camera unde se afla si patul. Mai târziu aceste obiecte de decor interior au început a fi prinse

16

unul de altul, pe toata lungimea lor, si in timp nu au mai fost puse pe perete, ci direct pe jos, dând astfel naştere covoarelor. Decorul peretarelor se recunoaşte prin alternarea dungilor paralele, perpendiculare pe lungimea piesei, si prin lipsa chenarului decorativ. Când dimensiunile caselor ţărăneşti cresc, aceste piese de decor încep a fi prinse unele de altele. Bârnele caselor, in interior, sunt si ele acoperite cu frumoase ţesături, culorile vii alternând cu cele mai şterse, dând astfel naştere unui decor de o rara frumuseţe. In timp motivele geometrice dispar, ele fiind înlocuite cu cele florale.

Firele erau folosite fie in coloritul lor natural, fie vopsite. Cunoscătoarele acestui meşteşug erau majoritatea tărăncilor din satele romaneşti. Culesul plantelor nu însemna numai aprovizionarea cu leacuri naturale, ci si o importanta sursa de inspiraţie cromatica. Alegerea si combinarea culorilor presupuneau nu numai pricepere, ci si simt artistic si temeinice cunoştinţe botanice. Tradiţiile trecutului ne amintesc de ţărănii care ieşeau singuri sau mai mulţi laolaltă, străbătând pajişti si păduri, pentru a culege plante; era si o zi hotărâta pentru aceasta, ziua Sfântului Ion din luna iunie, dar nu numai. Buruienile erau strânse si pentru leacuri, recomandate de medicina tradiţională, dar si pentru culori. Cantităţile de plante nu erau totdeauna suficiente pentru a vopsi toate firele, aşa ca se strângea o noua recolta. Aceasta vopsire succesiva da de fiecare data alte tonuri firelor. Ţesăturile astfel colorate capătă un farmec aparte care, rezultat din nuanţele şterse ale vopselelor vegetale, caracterizează cele mai frumoase dintre scoarţele noastre, ca si cele mai valoroase covoare orientale, de pilda.

Simion Florea Marian, cercetând culorile cunoscute de ţărani si denumirile acestora, înregistrează incredibilul număr de 230.Taranii ştiau plantele de pe câmp, când trebuiau sa fie culese, si ce parte a plantei genera o anumita culoare. Femeile, cu priceperea lor, sârguinciose, in zilele de lucru, la vatra sau sub cerul liber, preparau din coaja de răchita si anin, din coji de zarzăr, foi de ceapa, frunze de gutui, din flori de liliac si alte amestecaturi, cu zeama de varza si piatra acra, culori de o rara frumuseţe.

Pentru colorarea ţesăturilor se foloseau: menta, anin, urzica pentru culoarea neagra; coji de zarzăr si nuc pentru maro; vine de salcie pentru vişiniu închis; coji de vişin si de dud pentru vernil; rădăcina de păducel pentru albastru închis; nalba pentru gri deschis; foi de ceapa pentru galben si crem; crin, pentru violet; sunătoare pentru culoarea nisipului. Prepararea firelor trebuia încheiata la anumite termene, respectate colectiv in sate. Aşa ca femeile se adunau si lucrau in claca, fie muncind pentru ele, fie pentru cea in casa căreia se adunaseră.

Funcţiile şi semnificaţiile costumului popularCostumul ţărănesc reflectă un mod de viaţă în care unităţile sociale (familie, grup, comunitate),

psihologia, filosofia de viaţă, mentalitatea şi formele de exprimare artistică au constituit un tot unita, coerent, o unitate indestructibilă.

În costumul fiecărei etnii „citim” felul de a reda frumosul, în înteraga sa bogăţie de sensuri, potrivit unor modele culturale proprii, viziune asupra lumii înconjurătore, modul particular de a concepe şi produce valorile decorative, veşmântul popular fiind un document cu majore semnificaţii artistice.

Fiecare etapă a vieţii – copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea, îşi avea însemnele vestimentare distinctive, cursul de taradiţii căruia individul trebuia să i se integreze, acceptând-ul întru- totul.

În cadrul comunităţilor de tip folcloric, unde vârstele erau considerate categorii distincte, trecerea de la o treaptă de vârstă la alta se efectua printr-o serie de acte ceremoniale şi printr-un veşmânt adecvat al cărui limbaj era recunoscut şi acceptat de toţi membrii grupului respectiv. Aceste acte, pentru a fii valabile, trebuie să aibă girul întregii comunităţi care Participa intens la desfăşurarea lor.

Fiecare nivel de vârstă îşi avea codul său de simboluri care îi asigurau identificarea, recunoaşterea, cod decodificate de îtreaga comunitate. Tradiţia stabilea, pentru fiecare categorie de vârstă, atâta atributele vestimentare distincte - manifestate în găteala capului, în decorul şi cromatica pieselor de port, în adoptarea unor elemente de îmbrăcăminte specifice numai grupului de vârstă respectiv, cât şi atitudinile şi limbajul corespunzător. Existau, deci, pentru fiecare vârstă, moduri caracteristice de a se îmbrăca, a se comporta şi a acţiona, încât se poate vorbi de existenţa unui dispozitiv simbolic tradiţional propriu fiecărui nivel de vârstă.

17

Trecerea de la o categorie de vârstă la alta se făcea printr-un ceremonial la care lua parte întreaga comunitate a satului, cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Scoaterea la joc a adolescentelor marca un moment cu o semnificaţie deosebită, adică intrarea într-o altă categorie de vârstă, într-un alt statut acele de fată mare.

Când fata ieşea la horă pieptănată cu pături şi moţ, împodobită pe cap cu covârlacul - o pamblică realizată cu fir auriu, ea anunţa colectivitatea că-i fată mare şi că trebuie „prins-n joc”. Cu ocazia ieşirii la joc, fetele din unele zone se încingeau pentru prima dată cu brâu sau bărăcină care alături de alte elemente de vestimentaţie „anunţau” trecerea de la o categorie de vârstă la alta. Fetele spre deosebire de neveste purtau doar în faţă catrinţă, pănură sau zadia, la spate poalele fetelor rămânând neacoperite. Acoperirea părţii din spate se făcea în cadrul ceremonialului de nuntă, marcând trecerea fetei în rândul nevestelor.

În funcţie de ocupaţia purtătorului şi de mediu în care îşi desfăşura activitatea purtătorul, costumul popular prezintă unele aspecte diferenţiatoare. Costumul profesional s-a dovedit extrem de conservator, traversând multe generaţii fără a suporta modificări esenţiale.

Costumul ţărănesc reflectă un mod de viaţă, putându-se „citi” modul de a reda frumosul, în întreaga sa bogăţie de sensuri, potrivit unor modele culturale proprii, viziunea asupra lumii înconjurătoare, modul particular de a concepe şi produce valorile decorative, veşmântul popular fiind un document cu majore semnificaţii artistice.1

Biblografie:1. Bâtcă M. Costumul popular românesc – Albumul de artă populară, Bucureşti 20062. Lupşan E. Portul popular – Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 20063. Popoiu P. Etnologie – Editura Mega, Cluj- Napoca, 20074. Prahoveanu I. Etnografia poporului român – Editura Paralela 45, Braşov, 2001

http://www.drobetaturnuseverin.net/portul-popularhttp://www.traditii.ro/mestesuguri.php?nr_articol=10http://www.asrocatolic.ro/port.htmlhttp://www.prefecturaharghita.ro/cd_hr/romm/2/21/21csangoviselet.htmlhttp://www.traditii.ro/mestesuguri.php?nr_articol=11http://www.banaterra.eu/romana/files/costum_popular_romanesc.pdfhttp://www.zamolxis.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=78http://www.drobetaturnuseverin.net/costumul-femeiesc-de-mehedin%C5%A3i

Meşteşugul lutului - ceramica populară

Meşteşugul olăritului trebuie considerat, în lumina cercetărilor arheologice, ca unul dezvoltat de timpuriu în directă legătura cu prepararea hranei şi păstrarea alimentelor. Olăritul s-a născut şi s-a dezvoltat în sânul unor societăţi, al căror mediu existenţial este unul sacralizat. Olarii, ca şi fierarii, erau consideraţi, în societăţile tradiţionale ‚’’ oameni ai focului’’, dar şi cunoscători ai tainei lutului, deţinători şi executanţi ai unor acte cu caracter liturgice

Faptul că modelau după propria voinţă lutul, materia primordială, din care este făcut omul, le conferea un statut aparte legat de magic şi creaţie. Ei cunoşteau tainele pământului fiind din acest punct de vedere asociaţi minerilor, dar şi ale focului, deţinute mai ales de metalurgişti.

1 Bâtcă. M Costumul popular românesc

18

În societăţile preistorice şi primitive ca şi în cele tradiţionale, olarii împreună cu minerii şi metalurgiştii erau consideraţi sacerdoţi ai forţelor telurice şi ai zeităţilor chtonice (Divinitate subpământeană), mai ales a marii zeiţe Geea, Gaia- Marea Mamă.

Progresele civilizaţiei au desacralizat imaginea despre lume şi au demitizat şi olăritul. Încet, încet, au fost uitate semnificaţiile acestuia, formele au fost contaminate de cele moderne, simbolurile s-au pierdut.

Olăritul menţine însă şi astăzi în unele centre populare tradiţii vechi cu tot repertoriul de simboluri şi semne legate de viaţa spirituală a societăţilor arhaice, chiar dacă, în mare măsură, adevărata lor semnificaţie rituală şi ordonatoare, nu mai este cunoscută de meşterii olari.

După o ipoteză emisă pe baza descoperirilor arheologice, naşterea ceramicii este legată de meşteşugul împletiturilor din care oamenii primelor timpuri făceau recipiente, (coşuri împletite) pentru păstrarea rezervelor de hrană, în primul rând pentru depozitarea cerealelor.

Pentru a împiedica boabele să iasă printre nuiele coşurile erau împletite cu lut amestecat cu apă. Asemenea coşuri de mari dimensiuni (1-1,20m; diametru -0,70m) mai sunt folosite şi în zilele noastre, în special în Câmpia Română în Dobrogea, în Moldova de sud, în zonele de câmpie din Banat şi Crişana.

Recipientele de ceramică s-au născut astfel din arderea întâmplătoare a unor asemenea coşuri de nuiele, lipite cu lut, când oamenii au constatat că lutul se întăreşte în foc. Treptat s-a renunţat la suportul de împletitură, vasele fiind construite din suluri de argilă plastică ce se încolăceau sub formă de spirală începând cu fundul vasului către gura lui. Această tehnică arhaică de confecţionare a ceramicii este atestată în toate civilizaţiile de pe tot globul, iar la noi în ţară s-a practicat în mediul ţărănesc până acum 30 de ani, în judeţul Mureş în localităţile Deda, Bradu, Răstoliţa: vasele erau modelate pe o masă cu disc rotativ, iar arderea se făcea în cuptoare simple, obţinându-se vase brun - închis sau negre. După ardere, vasele se ţineau într-o covată, unde se afla o fiertură de tărâţe de grâu care micşora porozitatea argilei.

În ceea ce priveşte dezvoltarea ceramicii pe teritoriu ţării noastre, cercetările arheologice au scos la iveală realizări remarcabile, din punct de vedere tehnic, dar şi artistic, aparţinând neoliticului. Cea mai veche cultură ceramică este considerată cultura Criş - Starcevo (5000 de ani î.Hr.) Pe teritoriul ţării noastre, s-au succedat o mulţime de culturi ceramice (Cucuteni, Gumelniţa, Hamangia), care au produs nu numai vase de uz, ci şi vase rituale şi plastică mică.

Începând cu secolele IV - III î.Hr. se conturează forme de ceramică aparţinând civilizaţiei Geto - Dace. Tipurile de vase, tehnica de confecţionare şi decorul se regăsesc şi astăzi în producţia atelierelor de olari din ţara noastră. Ceramica neagră este considerată ca fiind una autohtonă, dezvoltată încă în această perioadă, procedeul tehnic, repertoriul de forme şi cel decorativ, putând fii întâlnite în centrele de olărit din Moldova şi Maramureş.

Materie primă şi tehnică de lucruObiectul ceramic este rezultatul transformărilor fizice şi chimice care se produc în compoziţia

materiei prime (argila cu ocazia arderii).Materia primă pentru confecţionarea vaselor este argila (lutul), un pământ compus di silicat de

aluminiu, carbonat de calciu, magneziu şi oxizi de fier, care are calităţi plastice, adică se poate modela în forme diferite, după uscare păstrând aceste forme.

Argila este cunoscută sub mai multe varietăţi:1. agila plastică folosită în olărit, are culoare cenuşie, serveşte la fabricare faianţei şi olăriei

comune.2. pământul galben - este, de fapt, un pământ de culoare galbenă, roşie sau brună, care serveşte la

fabricarea olanelor (piesă de argilă arsă, de obicei de formă semicilindrică, folosită pentru executarea învelitorilor la acoperişurile unor clădiri. 2. Tub de argilă arsă, din care se fac canale de scurgere a apei, coșuri pentru fum etc. Dex 98), cărămizilor şi ornamentelor de argilă arsă.

Orice olar cunoaşte pe cale empirică compoziţia chimică a argilei şi calităţile ei plastice, folosind-o pe cea mai adecvată formelor pe care vrea să le facă.

Etapele parcurse pentru confecţionarea ceramicii populare1. Extragerea lutului

19

Lutul se extrage cu mijloace tehnice simple (cuţitoaie confecţionate din coase rupte, sape, târnăcoape) di locuri anume cunoscute de localnici şi uneori indicate prin toponime speciale: Dumbrava lutului. Olarii îşi aduc singuri argila, transportând-o, în funcţie de distanţa între locul de procurare şi cel de depozitare, cu căruţa sau cu targa. De obicei, locul de procurare al argilei se află în apropiere de sat, în coasta dealurilor.

2. TransportulPământul odată adus acasă (este transportat cu căruţa sau targa) se depozitează la adăpost de soare

şi ploaie, în ’’Zăcătoare’’ (o platformo făcută din scânduri sau pur şi simplu dintr-o ţesătură pusă pe pământul uscat), unde se lasă la dospit. În unele sate se lasă peste iarnă se degere ceea ce duce la omogenizarea şi mărirea plasticităţii pastei

3. PrelucrareaLutul este frământat prin călcare cu picioarele goale, mecanic cu malaxoarele, bătut cu miul,

adăugându-se treptat apa. Aceasta este o operaţie foarte importantă, pentru că asigură pastei plasticitate mărită. Frământarea se face pe o piele de vită sau pe un ţol de cânepă denumit călcătoare.

Pământul era călcat în picioare până devenea o pastă‚ ’’ ca untul’’ apoi se făcea’’’ turn’’ şi se tăia în calupuri cu secera sau se ’’ trăgea la cuţitoaie’’ în felii subţiri.

Această operaţie este menită să cureţe pasta de impurităţi şi să asigure astfel, o bună şi uniformă coacere a vaselor, deoarece orice piatră cât de mică sau chiar un fir de iarbă putea produce spargerea vasului la ardere. Operaţia poartă numele de ’’mezdrit’’, pentru că se făcea cu un vârf de coasă îndoit numit ’’mezdrea’’.

4. Dospirea A doua perioadă de dospire a lutului , de scurtă durată (câteva ore).5. ModelareaConfecţionarea vaselor începe cu modelarea lor pe roata olarului, acţionată cu piciorul sau, mai

nou, acţionată electric. Se folosesc unelte tradiţionale, ca roata încetă şi rapidă (mai nou acţionată electric), locul pentru netezirea vasului în exterior, strugul sau pieptenele din lemn tare de păr pentru netezirea vaselor adânci în interior, plotogul - bucată de pile de oaie, folosită pentru finisarea vaselor.

6. Uscarea vaselorSe face la umbră, în atelierul olarului, la căldură şi umezeală, pe prispă sau în curte sub

aplecătoare, timp de câteva zile; această operaţiune trebuie să se facă lent, pentru a nu produce crăpături pe suprafaţa obiectelor.

7. Angobarea (barbotinarea vaselor după uscare)Constă cu acoperirea lor cu o substanţă specială denumită angobă, care poate fii albă sau roşi,

făcută din humă diluată cu apă. Are rolul de a astupa eventualele porozităţi ale vasului.8. OrnamentareaSe face prin diferite procedee tradiţionale: pictare, garitare, relief, etc. Tehnicile de ornamentare

sunt specifice fiecărui centru ceramic. 9. Arderea în cuptorul specialÎn funcţie de modul de ardere, obţinem mai multe feluri de ceramică:

a. ceramica nesmălţuită, care se arde o singură dată;b. ceramică smălţuită (smalţul este un oxid de plumb), vasele se smălţuiesc după prima ardere; smalţul se aplică pe vasele angobate, acoperite cu motive decorative şi arse o singură dată. Smalţul este, de fapt, o glazură de oxid de plumb, care la ardere se vitrifică (modificarea structurii unei substanțe prin încălzire la o temperatură înaltă, astfel încât să devină compactă și cu luciu sticlos, Dex 98), devenind transparent şi strălucitor. Se aplică pe vas prin turnare cu o lingură sau prin scufundarea vasului într-o baie de smalţ. Smalţul este preparat de olari din grăunţe de plumb oxidate prin încălzire, amestecate cu nisip, sticlă picată si cenuşă. Smalţul poate fii incolor (Vadu Crişului - Bihor) sau bleu (Corund), verde, brun, verde, roşu, Galben (Banat). Smalţul se procură şi din comerţ (miniu de plumb), amestecat cu nisip. Arderea joacă un rol important în confecţionarea ceramicii populare. Important este combustibilul folosit, acesta depinzând de resursele locale: paie, trestie, ramuri sau lemn de bună calitate, de esenţă diferită, după tipul de ceramică: plop, pin, brad, mai ales pentru ceramica neagră, pentru că produc mult fum, dar şi

20

temperatura dezvoltată (500-1000°C). De-a lungul timpului s-au folosit mai multe procedee de ardere a vaselor:a. ardere liberă, cu combustibilul pus direct pe vase b. arderea intr-o groapă, se practicăc. arderea în cuptor special construit, este un tip evoluat de ardere, folosit în centrele ceramice actuale. Cuptorul apare pentru prima dată în China. În România este atestat din neolitic în cultura Cucuteni. Arderea ceramicii în cuptor se face oxidant şi reductiv (în lipsa sau prezenţa oxigenului), în conformitate cu dorinţa de a obţine ceramică neagră sau roşie.

Cuptorul de ars oale este cea mai importantă instalaţie a olarului. Materia primă, din care se construia, era pământul pietros, amestecat cu nisip pentru a rezista la foc şi a păstra căldura. Armătura cuptorului era din nuiele împletite pe două rânduri (două gărduleţe înalte cam de 20-30 cm) între care se bătea pământ cu maiul.

Sursa: http://www.drobetaturnuseverin.net/ceramic%C4%83-popular%C4%83-om%C3%A2neasc%C4%83-0

În centrul cuptorului, se înălţa din cărămidă, un stâlp de cca. 30 cm înălţime, de la care se construia podeaua de scânduri peste care se aşeza pământ. Atât gardurile din nuiele cât şi cele de scânduri ardeau, rămânând doar pereţii de pământ. Cuptorul era acoperit cu un acoperiş mobil pentru a împiedica apa de ploaie sa pătrundă înăuntru.

În cuptor căldura circula pe verticală; vatra se afla pe fundul cuptorului, fiind despărţită în două de un şanţ denumit “strigoi”, la capătul căruia se afla gurile de foc.

Cuptorul se încărca pe deasupra, aşezându-se mai întâi vasele mari, apoi cele mai mici, acoperindu-se totul cu cioburi pentru a împiedica căldura să iasă.

21

Bibliografie:

5. Mihăilescu C. Ceramica populară din Oltenia - Albumul de artă populară, Bucureşti 20066. Popoiu P. Etnologie – Editura Mega, Cluj- Napoca, 20077. Prahoveanu I. Etnografia poporului român – Editura Paralela 45, Braşov, 2001

http://www.drobetaturnuseverin.net/ceramic%C4%83-popular%C4%83-rom%C3%A2neasc%C4%83-0http://dexonline.ro/

ARHITECTURA BISERICEASCA LA ROMÂNI DE LA ÎNCEPUTURI PÂNĂ AZI

Locaşurile creştine de cult au început să se construiască pe teritoriul actual al României încă din sec IV. Toate bisericile ridicate de atunci şi până azi definesc toate stilurile de artă, începând cu cel bazilical şi terminând cu variatele forme ale stilului bizantin.

Bazilici din epoca paleocreştină pe teritoriul de azi a României din epoca paleocreştinăStilul bazilical în arhitectura bisericească se caracterizează printr-o construcţie simplă în care

predomină linia dreaptă de stil clasic, bine luminate, cu ferestre numeroase şi largi, plafonul drept din panouri de lemn, fără nici un decor, scheletul acoperişului fiind în două pante rămânând astfel vizibil în interior. Simplitatea şi familiaritatea, erau în general cele care defineau aspectul interior al bazilicilor, iar elementul principal de artă care ornamenta interiorul edificiului era mulţimea şi decorul sculptural al coloanelor din interior, confecţionate de obicei din marmură.

Cele mai vechi locaşuri creştine de cult construite pe pământul românesc aparţin stilului bazilical din epoca paleocreştină. Predominante au fost bisericile de parohie, iar câteva au fost bazilici cimiteriale, fiind ridicate mai ales in Dobrogea de astăzi. Biserici de acest tip s-au mai descoperit şi în Oltenia (la Sucidava lângă Celei) şi în Banat (la Giridava – Morisena azi Cenad).

Biserici pe pământ românesc înainte de întemeierea Ţărilor RomâneOdată cu dezvoltarea şi răspândirea tipului bazilical, în Răsărit se defineşte un nou stil

arhitectonic, stilul bizantin , care este rezultatul amestecului formelor de artă clasică cu cele orientale. La baza stilului bizantin stau trei elemente, conceptii sau curente si anume: elenismul, Orientul şi creştinismul. Printre caracteristicile stilului bizantin menţionăm folosirea căramizii ca şi material de construcţie, extinderea absidelor, predominarea planului cruciform, impărţire în sens transversal a interiorului în cele trei părţi principale (altar, naos şi pronaus), ornamentaţia interioară realizată aproape exclusiv prin pictură, contrastul izbitor dintre exteriorul simplu şi interiorul bogat decorat, iar ca şi caracteristică definitorie precizam prezenţa cupolei centrale ridicată deasupra naosului, fie singură, fie împreună cu cupole secundare.

În Dobrogea se regăsesc şi resturile celor mai vechi biserici de stil bizantin descoperite până acum pe teritoriul ţării noastre. Este vorba de:- bisericuţele săpate în masivul de cretă de la Basarabi (sec X), - Bisericuţa cimiterială din satul Garvăn (sec X-XI)- Bisericuţa mănăstirească de la Cetăţuia lângă Niculiţel (sec XI-XII)

Evoluţia arhitecturii bisericeşti in Ţara Românească in sec XIV- XIX

22

În Ţara Românească concomitent cu întărirea organizării de stat şi bisericeşti, stilul bizantin a fost consacrat definitiv ca stil oficial de artă al Bisericii romaneşti, organizată ca Mitropolie la 1359. Din acest moment influenţa Bizanţului este definitorie asupra arhitecturii noastre bisericeşti.

Cele mai vechi biserici romaneşti de zid, păstrate până azi, sunt bisericile Sân-Nicoară şi Sfântu Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş. Cuceririle turceşti în Balcani din a doua jumătate a sec al XIV-lea pun capăt influenţei bizantine directe şi sunt înlocuite cu cele venite prin Serbia şi Bulgaria. Apar astfel la noi o serie de biserici de tip sârbo-bizantin cum sunt bisericile Vodiţa II, Tismana, Cozia, Brădet şi Cotmeana.

La începutul secolului al XIV-lea, în Ţara Românească s-au creat două monumente, (Mănăstirea Dealu şi biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeş) care dpdv arhitectonic par să fie create de meşteri autohtoni dar care trădează evidente influenţe orientale.

În vremea domniei lui Neagoe Basarab se remarcă o ultimă fază a influenţei bizantine indirecte, dovedită prin cele două monumente de tip atonit şi anume biserica Mănăstirii Snagov şi fosta Catedrală mitropolitană din Târgovişte.

În cursul sec XIV se definitivează în arhitectura bisericească din Ţara Românescă aşa numitul stil vechi românesc sau muntenesc. S-a format o şcoală de meşteri care nu mai copiază modele străine ci transformă aceste modele intr-un spirit nou, adaptat la gusturile şi condiţiile locale. Dintre bisericile mai importante de acest fel amintim biserica fostei Mănăstiri Valea din comuna Tiţeşti, biserica din Stăneşti (Vl), Biserica Curtea Veche din Bucureşti şi altele.

Sec XVII se identifică cu înflorirea arhitecturii noastre bisericeşti, acum creându-se un tip nou de biserici, specific aceste epoci, caracterizate printr-un plan simplu, dreptunghiular format din naos, cu o singură absidă, o singura turlă-clopotniţă şi un pridvor deschis. Dintre bisericile acestei categorii amintim biserica Mănăstirii Arnota, biserica din Călineşti, biserica Mănăstiri Polovragi, biserica fostei Mănăstiri Plumbuita, biserica fostei Mănăstiri Brebu şi altele.

În a doua jumătate a secolului XVII se aduce o nouă dezvoltare evoluţiei stilului românesc prin monumentele ctitorite de boierii Cantacuzini. Acestea se disting printr-o atenţie sporită pentru decoraţia interioară şi exterioară şi mai ales prin bogata ornamentaţie a motivelor florale. Aceste monumente reprezintă premise ale stilului românesc numit şi brâncovenesc. Aesta înfloreşte sub domnia lui Constantin Brâncoveanu şi însemnă maturizarea stilului autohton şi totodată realizarea desăvârşită a geniului muntenesc în arta construcţiei bisericeşti. Dintre edificiile aparţinătoare acestui stil menţionăm biserica Palatului Mogoşoaia, biserica de la Doiceşti, biserica Sfîntu Gheorghe Nou Bucureşti, biserica Mănăstirii Govora şi altele.

După Brâncoveanu, monumentele de tip brâncovenesc se continuă cu biserica Mănăstirii Antim din Bucureşti, Mănăstirea Văcăreşti, biserica Creţulescu şi altele.

Epoca domniilor fanariote aduce cu sine decadenţa artei noastre bisericeşti. Totuşi în secolul XVIII se clădesc încă biserici de mici dimensiuni, dar apreciabile prin eleganţă şi coloritul decorului interior şi exterior.

Arhitectura bisericească în Moldova în secolele XIV – XIXArhitectura în Moldova a avut o dezvoltare diferită de cea din Ţara Românească. Are la bază

elementul autohton, adică arta meşterilor locali peste care s-au adăugat influenţe străine. Influenţa bizantină s-a manifestat prin planul bisericilor (treflat sau drept), prin sistemul de acoperire prin bolti şi în elemente ale decorului extern. In Moldova au fost mult mai numeroase şi mai persistente decât în Ţare Românească influenţe apusene, romanice iar mai apoi gotice. Din combinaţia acestor stiluri au rezultat unele din elementele specifice stilului moldovenesc cum ar fi contraforţii care sprijină zidurile, nervurile de piatră ale bolţilor , tendinţa de înălţare a bisericilor, elemente decorative ale sculpturii în piatră (chenarele de uşi şi de ferestre, pietrele mormântale şi chivotele sau baldachinele de deasupra mormintelor ctitoriceşti), forma acoperişului turlelor şi clopotniţelor. Dinspre răsărit Moldove primeşte influenţe armene vizibile în sistemul arcurilor piezişe şi în elemente decor extern destinate să strâmteze şi să înalţe turlele bisericilor.

23

Cele mai vechi biserici moldovene sunt din epoca întemeierii Moldovei (mijlocul sec XIV) Sf. Nicolae din Rădăuţi (probabil ctitorie a lui Bogdan întemeietorul Moldovei 1359) şi Sf. Treime din Siret.

Epoca lui Ştefan cel Mare aduce maturizare şi închegarea unui stil de artă propriu şi original stilul moldovenesc caracterizat prin sistemul moldovenesc al supraînălţării bolţilor, in interior, suprapunerea arcurilor încrucişate şi bazele stelate de la exterior sau bogatul decor extern al faţadelor. Dezvoltarea artistică din epoca lui Ştefan se continuă atingând apogeul sub Petru Rareş. Stilul moldovenesc evoluează, realizându-se un nou tip de biserici. Astfel elementul nou şi caracteristic al bisericilor lui Petru Rareş este pridvorul deschis şi minunata pictură exterioară, care înlocuieşte decorul sculptural al faţadelor. Prin aceste caracteristici biserici ca Humor, Moldoviţa, Suceviţa ş.a. constituie monumente unice în întreaga artă bisericească din Răsărit. Arta arhitectonica a Moldovei îşi are ultima epocă de înflorire în secolul XVII. Atunci se creează monumente în care peste elementele vechi se suprapune o puternică influenţă orientală de origine caucaziană şi arabă venită prin Rusia. Fapt evidenţiat prin superbul decor de piatră sculptural de la Dragomirna şi mai ales de la Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi.

La sfârşitul secolului XVI în arhitectură începe decadenţa stilului moldovean pentru ca la mijlocul secolului al XVII lea o serie nouă de influenţe venite din Apus prin Polonia alterează şi mai mult unitatea stilului moldovenesc. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XIX un nou curent de artă venit prin Rusia creează câteva biserici cum ar fi Sf. Spiridon şi Frumoasa din Iaşi socotită ca ultimul monument de seamă al arhitecturii moldoveneşti.

Arhitectura bisericească in Ţara Românească şi Moldova in secolele XIX- XXSecolul XIX Coincide atât în Ţara Românească cât şi în Moldova cu dispariţia aproape totală a

vechiului stil românesc din arhitectura bisericească. În Nordul Moldovei, sunt restaurate monumente de artă respectând intr-o oarecare măsură vechiul stil moldovenesc. În schimb în Ţara Românească, fără nici o înţelegere faţă de arta bizantină sau românească, sunt refăcute monumente cum ar fi Tismana, Arnota, Antim, şi Sf. Spiridon din Bucureşti modificându-le substanţial formele iniţiale. Acest proces de falsificare a înfăţişării originale este continuată după Unirea Principatelor, astfel fiind dărâmate pentru a fi refăcute din materiale vechi dar în forme cu totul noi cum ar fi Mitropolia din Târgovişte.

Bisericile noi din această perioadă sunt ori simple copii neizbutite ale unor modele mai vechi ori amalgamuri de influenţe diverse. Sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX aduce renaşterea stilului naţional în arhitectură. Astfel arhitecţii şi istoricii grupaţi în jurul fostei Comisiuni a Monumentelor Istorice contribuie la restaurarea în formele lor originare a unor monumente de preţ ale vechi noastre arte bisericeşti cum ar fi Sf. Nicolae din Curtea de Argeş, Cozia, Snagov, Mihai Vodă şi Curtea Veche din Bucureşti si altele.

Totodată se clădesc biserici catedrale care revin la formele clasice bizantine sau reproduc monumentele cele mai izbutite ale stilului naţional muntenesc ori moldovenesc cum ar fi Sf. Vineri din Bucureşti, Catedrala Mitropolitană din Sibiu şi altele.

Arhitectura bisericească din TransilvaniaDin cauza situaţiei de robie în care au fost ţinuţi românii până la 1918 în Transilvania nu s-a putut

dezvolta o artă arhitectonică ortodoxă la fel cu cea din Principate. Cele mai vechi biserici ortodoxe din Transilvania sunt cele din piatră din ţinutul Hunedoarei şi Zarandului construite în secolul XIII şi XIV. Ca plan şi structură aceste sunt foarte variate. Unele din ele ca cea din Densuş amintesc monumente mult mai vechi din arhitectura creştină orientală iar altele cum ar fi Streiu, Cinciş şi Sânta Măria – Orlea sunt mult mai legate de arte romanică cu unele influenţe gotice.

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea călugărul Nicodim zideşte biserica Mănăstirii Prislop, singura biserică cu turlă pe naos din Transilvania. În cursul secolului al XV-lea bisericile din Criscior, Ribiţa, Zlatna continuă planul şi formele celor din secolul anterior cu influenţe gotice. La sfârşitul secolului al XV-lea Ştefan cel Mare ridică în nordul Transilvaniei biserici ca cea din Feleac şi Vad. Din acelaşi secol avem însă şi biserici transilvănene din piatră sau din zid ridicate de ctitori localnici ca cele din Bucium Făgăraş, Sârbi Suseni din Maramureş şi altele. Cât priveşte bisericile mănăstireşti anterioare secolului al XVII-lea, în număr de peste 180 ele au dispărut toate fiind dărâmate sau arse de persecutorii catolici.

24

Monumentele cele mai caracteristice şi de valoare pentru arhitectura religioasă a românilor transilvăneni sunt bisericile de lemn. Prezente în toată regiunea munţilor şi mai ales în Maramureş şi Crişana, ele anticipează arhitectura de zid şi de piatră. Acestea se ridică pe o temelie din pietre sau pe tălpi groase din lemnul cel mai durabil. Au un plan dreptunghiular un pronaos şi un naos şi terminată totdeauna spre răsărit printr-o absidă. Pereţii laterali sunt din bârne solide ingenios îmbinate iar pedinauntru au un strat de tencuială spre a se permite pictura. Acoperişurile din şindrilă sunt foarte înalte cu pante repezi spre a înlesnii scurgerea apei şi cu streşini joase şi largi spre a proteja corpul clădirii.

Elementul definitoriu însă care deosebeşte bisericile de lemn transilvănene de cele din alte părţi este turnul-clopotniţă ridicat peste pronaos. De o înălţime considerabilă în raport cu restul edificiului, el se înalţă deasupra acoperişului ca un adevărat turn de catedrală gotică. Executate cu o artă îngrijită, mai ales în Maramureş, unde găsim şi cele mai numeroase şi mai vechi biserici de lemn cum ar fi Fildul de Sus, Bârsna, Cuhea, Ieud, Apşa de Jos şi altele.

Biserici de lemn se află şi în alte regiuni ale ţării, dar mai puţine şi de o arhitectură mult mai arhaică şi mai simplă, fiind lipsite de turnul - clopotniţă. Construite de meşteri ţărani cu procedee tehnice păstrate din vechime, bisericile din lemn reprezintă elemente ale artei noastre pur populare.

Etnografie şi patrimoniu cultural românesc în Transilvania

Transilvania cuprinde partea centrală a României, respectiv Depresiunea Transilvaniei şi versantele carpatice ce se înclină spre aceasta. Noţiunea Transilvania are, sub aspect geografico-politic, două accepţiuni distincte: prima se referă, într-un sens restrictiv, doar la regiunea intracarpatică, delimitată de Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi, la vest, de Carpaţii Occidentali (Munţii Apuseni). Această macrozonă a fost denumită în evul mediu Voievodatul Transilvaniei sau Transilvania voievodală („ţara de dincolo de pădure”).

Etimologia cuvântului „Siebenbürgen”Ca şi numele de „saşi”, denumirea de „Siebenbürgen” reprezentând chiar şi astăzi regiunea

intracarpatică, are în jurul ei controverse importante în rândul istoricilor. Prin „Siebenbürgen” se înţelegea iniţial numai provincia Sibiului, astăzi ea cuprinde regiunea de podiş dintre Munţii Apuseni, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Orientali, adică tocmai zona denumită tradiţional de către maghiari drept „Erdély”(Ardeal).

O altă idee e că saşii nu au înţeles denumirea veche a oraşului Sibiu, „Cibinium” sau cea presupus a fi a unui greav localnic, „Villa Hermanni”, şi au numit aşezarea „Cibinburg”. Din „Cibinburg”, după părerea sa ar fi luat naştere numele de „Siebenbürgen”, care ar fi devenit după un timp şi numele întregii provincii a Sibiului.

J. Wolff supune atenţiei opinia că numele ar veni de la „cele Şapte Scaune”, a căror regiune administrată de saşi coincide cu teritoriul al carui nume este atat de disputat. Cum „scaunele” erau în număr de şapte, dar menţionarea documentară a lor este datată de abia în secolul al XIV-lea şi la nivelul anului 1200 procesul de colonizare era în plină desfăşurare, Th.Nägler consideră că „Siebenbürgen” este mai veche decât organizarea administrativă a provinciei Sibiului.Într-un mod similar colonizării germane în Transilvania, ungurii şi secuii erau, în momentul stabilirii lor în Panonia, organizaţi în regiuni tribale şi ulterior în comitate, iar în Transilvania în triburi şi ginţi, şi mult mai târziu în scaune. Este cunoscut faptul că secuii, din cele şase triburi, au format şapte scaune din care şase în sud-estul Transilvaniei urmate de scaunul Arieş din Munţii Apuseni.

Geografia TransilvanieiTransilvania este din punct de vedere geografic un platou înalt, separat în sud de Ţara Românească prin

lanţul Carpaţilor Meridionali şi în est de Moldova prin Carpaţii Orientali. Zona vestică a Transilvaniei (Crişana) 25

are graniţă cu Ungaria. La nord, se învecinează cu Ucraina (regiunile Transcarpatia - care cuprinde partea de nord a Maramureşului istoric - şi Ivano-Frankivsk). Platoul cu înălţimi între 305 şi 488 de metri este irigat de râurile Mureş, Someş, afluenţi ai Tisei, şi de râul Olt, afluent al Dunării. Cel mai mare oraş din regiune, conform recensământului din 2002, este Cluj-Napoca (capitala sa istorică, alternativ cu Sibiul şi Alba Iulia) urmat de Braşov.

Istoria TransilvanieiAntichitatea târzie. Primul mileniu al erei creştineÎn secolul al IV-lea î.Hr., venind dinspre apus, s-au stabilit, pe teritoriul actualei Transilvanii, primele

comuniţăti de celţi, urmate de alte grupuri venite în cursul aceluiaşi secol. Convieţuirea dintre cele doua popoare permitea schimburile culturale, dacii din Transilvania adoptând unele podoabe celtice, cum ar fi torcul (colană ornată, rigidă), precum şi unele motive decorative aplicate pe ceramică imitându-le pe cele celtice. Unii autori, susţin că gradul de asimilare culturală reciprocă dintre daci şi celţi a fost atât de mare, încât urmele datând din secolele succesive sunt indistinctibile ca apartenenţă.

În secolul I d. Hr. şi la începutul secolulul al II-lea, pe teritoriul actual al Transilvaniei s-a aflat centrul politic al regatului Dacia, la Sarmizegetusa Regia, în Munţii Orăştiei.

Regatul dac condus de Decebal a fost cucerit, după două războaie, în 106 d. Hr. de Imperiul Roman sub conducerea împăratului Traian, care a început organizarea noii provincii romane Dacia. Aşezările mai importante au fost ridicate la rangul de colonii şi municipii. Aşezări importante, colonii sau municipii, au fost Ulpia Traina Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa sau Patauissa, Porolissum, Aquae.

O reţea importantă de drumuri asigura legătura între aceste aşezări. Concomitent cu organizarea administrativ-teritorială şi militară a avut loc şi un intens proces de colonizare a Daciei cu cetăţeni romani. O înflorire deosebită a cunoscut extracţia minereului de aur. În faţa atacurilor insistente ale carpilor (daci liberi), şi goţilor, împăratul Aurelian (270-275) a decis retragerea administraţiei şi a legiunilor romane în sudul Dunării

Practicarea creştinismului în aceste locuri este atestată prin urme arheologice. Biserica Ortodoxă Română atribuie prin tradiţie apostolului Andrei începutul creştinării dacilor. Existenţa unei vieţi creştine în epoca postromană este confirmată de diverse descoperiri arheologice, printre care se numără şi un donarium (un obiect votiv) descoperit la Biertan, care conţine inscriptia ego Zenovivs votvm posvi („eu, Zenovie, am pus acest obiect votiv”).

După retragerea aureliană (271 d. Chr.), teritoriul intracarpatic a fost invadat succesiv, între secolele III şi X, de goţi, huni, gepizi, avari, slavi, protobulgari şi pecenegi. Populaţia autohtonă, rămasă după retragerea aureliană, a fost nevoită să părăsească oraşele romane din locurile deschise, retrăgându-se către zonele muntoase. Descoperirile arheologice atestă că, un timp, amfiteatrul de la Sarmizegetusa romană (Ulpia Traiana Sarmizegetusa) a fost folosit ca fortăreaţă, având intrările baricadate. Unele popoare migratoare, cum a fost cazul gepizilor, au reuşit să creeze structuri politice relativ stabile. Determinantă pentru evoluţia istorică a Transilvaniei a fost însă stabilirea ungurilor în Pannonia, în 896, aceştia avansând treptat către interiorul arcului carpatic.

Istoria Transilvaniei în aşa-zisul „mileniul întunecat”, adică în perioada cuprinsă între retragerea administraţiei romane (271 d.Hr.) şi începuturile evului mediu românesc, în secolele IX-XII, constituie până în prezent un subiect de controversă între istorici, cu conotaţii politice şi naţionaliste.

Referitor la evenimentele din cursul acestui mileniu există două teorii, care par mai degrabă întemeiate pe pretenţii naţionaliste decât pe adevărurile istorice. Cele două teorii se exclud reciproc şi sunt în mod obsesiv reamintite, încât au dobândit un caracter anecdotic.

În Transilvania arheologii au găsit mai multe necropole gepide, adăpostind osemintele unor figuri regale ori nobiliare. Cele mai importante sunt: necropola regală de la Apahida (lângă Cluj-Napoca), ce conţine scheletele a doi regi, probabil în succesiune generaţională; necropola prinţesei din Turda, monument funerar al unei aristocrate locale, poreclită „Franziska” şi necropola de la Vlaha; şi cele două tezaure cu podoabe din aur şi altele descoperite în 1797 şi 1889 în Şimleul Silvaniei. La mijlocul secolului al VI-lea majoritatea gepizilor, slăbiţi de războaie cu longobarzii, alţi germanici, au emigrat împreună cu aceştia în Italia. Rămăşiţe de populaţie gepidă, căzute sub stăpînirea avară şi slavă, au fost menţionate ultima oară de cronicari bizantini în

26

contextul expediţiilor militare conduse de generalii împăratului de la Constantinopol, Mauriciu, pentru anii 599 şi 601.

În general, istoriografia română susţine că după retragerea aureliană din provinciile Daciei nord-dunărene, o parte însemnată a populaţiei romanizate a rămas în zonele ei de locuire, între care şi în regiuni de pe teritoriul Transilvaniei de astăzi. Istoriografia maghiară precum şi o parte a celei de limbă germană se situează în această privinţă pe o poziţie divergentă, încercând să demonstreze că românii au imigrat treptat din sudul Dunării în Banat, Crişana, podişul transilvan şi Maramureş, unde ar fi fost colonizaţi de regii Ungariei din dinastia arpadiană între secolele X-XIII.

Însă istoriografia română nu a contestat niciodată partea sud-dunăreană a ariei de etnogeneză a poporului român, arie locuită de o altă populaţie românească numeroasă în evul mediu, care nu a fost asimilată complet nici până în prezent şi care a populat diverse regiuni situate mult mai la nord decât cele locuite de populaţiile aromână şi meglenită. Cele mai cunoscute regiuni cu populaţie românească (vorbitoare a dialectului dacoromân) sunt „Tribalia” din nordul Bulgariei, valea Timocului şi Banatul sârbesc (acestea două din urmă aflându-se pe teritoriul Daciilor ripensis şi mediterranea din antichitatea daco-moeso-romană).

Istoriografii care contestă teoria continuităţii româneşti argumentează de asemeni că în cronicile maghiare - Gesta Hungarorum (Cronica Notarului Anonim P. al regelui Béla al II-lea al Ungariei), Chronicon Hungaricum (Cronica Ungurilor a lui Símon de Kéza), cronica anonimă Descriptio Europae Orientalis (Descrierea Europei Orientale), Chronicon pictum vindobonense (Cronica pictată de la Viena), cronicile slave intitulate Istoriile popoarelor şi cronicile ruseşti Chronica Nestoris sau Povest vremennîh let („Povestea anilor care au trecut”) - redactate între secolele XII-XIV -, menţionează pe teritoriul Transilvaniei, al Crişanei şi în zonele învecinate, spre vest, prezenţa unor grupuri de blachi, „blazi” sau vlahi, mai puţin existenţa unor formaţiuni statale româneşti anterioare începutului procesului de extindere spre est a regatului Ungaria. Aceasta în pofida faptului că Anonymus şi cronica nestoriană prezintă chestiunea totuşi mai nuanţat (liderul transilvan Gelou, un „blachus” potrivit cronicarului notar Anonymus, este prezentat ca lider al unei formaţiuni statale cu teritoriu destul de mare). În dezastrul din 1241, în toiul marii invazii mongole, este posibil să fi fost distruse izvoare importante privind starea Transilvaniei de până atunci (care poate au existat de exemplu la Alba Iulia). Printre puţinele documente oficiale dintre cele mai vechi ce atestă prezenţa românească se numără şi două acte emise de regele Béla al IV-lea (1235-1270) în anii 1256 şi 1262. Ambele izvoare confirmă prezenţa românilor, alături de secui, la cumpăna secolelor X-XI pe teritoriul Regatului arpadian, în calitate de contribuabili la veniturile regale. Sarmizegetusa Regia - Grădiştea Muncelului sau Dealul GrădiştiiCapitala regatului lui Decebal, situată pe versantul sudic şi culmile muntelui Muncelu, a fost construită în

relaţie cu zăcămintele de fier din vecinătate (de altfel, în zonă au funcţionat cele mai mari ateliere de prelucrare a metalelor din sud-estul Europei), element căruia i se poate adăuga informaţia lui Strabon, (Geogr.VII, 3, 7) despre muntele sacru al dacilor Kogaionon.

 Situl antic este construit în întregime pe terase antropogene: cetatea înconjurată de ziduri, sanctuarele monumentale, atelierele înfloritoare, locuinţele, elementele de captare şi filtrare a apei potabile, apar structurate de un sistem de drumuri coerent şi bine întreţinut. Aspectul grandios al aşezării în momentul cuceririi romane, ca şi funcţiile economice evidenţiate de săpăturile sistematice, i-au determinat pe arheologii sitului să considere complexul de construcţiii care se aliniază de-a lungul a aproape 6 km, ca o aşezare protourbană sau un oraş.

Săpăturile arheologice sistematice din ultimele cinci decenii au evidenţiattrei zone funcţional diferite: 1. cetatea; 2. zona sacră; 3. aşezarea civilă.

          1. Cetatea Cetatea, reşedinţă a regelui, marelui preot, judecătorului supreme, domină întreg situl. Zidul de incintă

începea la baza terasei III, urca către extremitatea vestică a mamelonului, înconjurându-l; suprafaţa închisă de zidul de incintă, gros de 3,30 m şi construit în întregime în tehnica murus Dacicus, era ceva mai mare de 1 ha.

 Până în prezent cercetarea arheologică nu a descoperit turnuri de curtină sau alte elemente de fortificaţie ale incintei. Palisada descoperită în faţa sectorului sudic al zidului de incintă a fost pusă în relaţie cu ultimul

27

asediu al cetăţii, din anul 106 p.Hr. În zona vestică a cetăţii au fost descoperite încăperi cu funcţie de camere de provizii, dispuse perpendicular pe zidul de incintă.

 Distrugerile din cetate, ca urmare a asediillor din 102 şi 106 p.Hr., ca şi distrugerile făcute de romani după 106 p.Hr., au împiedicat stabilirea cu precizie a structurilor constructive din spaţiul intra muros.

 2. Zona sacră era situată la est de cetate. Accesul se făcea dinspre sud-vest printr-un drum pavat, iar dinspre sud-est printr-o scară monumentală din piatră, mărginită de ziduri, lată de 2,60 m. Sanctuarele descoperite se înscriu în funcţie de planimetrie, în două categorii: circulare şi rectangulare-de tip aliniament.

          Dintre cele două sanctuarele circulare cu altar central, cel mai cunoscut este aşa-zisul Soare de andezit, care se prezintă sub forma unei platforme circulare, groasă de 30 cm, cu un diametru de 6,98 m. Cele 10 raze, dispuse la distanţe neregulate pe circumferinţa exterioară, au la extremităţi şiruri de mici coloane din marmură, cu partea superioară sculptată în formă de arc de cerc. Sub altar, a fost descoperit un mic canal de drenaj al lichidelor folosite în libaţii. Simbolistica arcurilor de cerc delimitate de cele zece raze a fost interpretată ca o confirmare a naturii uraniano-solare a credinţelor religioase ale dacilor.

  Sanctuarul mare circular (sanctuarul calendar), cu un diametru de 29, 40 m este format din trei spaţii: piesa absidată, orientată NNV-SSE şi cele două spaţii care-l înconjoară, de formă circulară şi perimetrice în raport cu încăperea centrală. Intrarea în piesa absidată, este străjuită de doi piloni din calcar. În interior, 3-4 piloni de lemn marchează altarul de cult propriu-zis. Cele două cercuri perimetrale sunt compuse din 84 şi respectiv 210 mici piloni din andezit.          Sanctuarele rectangulare de tip aliniament cu plinte din calcar sau blocuri de calcarla baza coloanelor au fost descoperite pe terasa XI. Unui prim sanctuar cu blocuri de calcar la baza coloanelor îi succede la sf. sec. I a. Hr. şi prima jumătate a sec.I p. Hr, sanctuarul cu 60 plinte de calcar şi coloane din lemn. La marginea vestică a terasei XI se află sanctuarul mic cu plinte de calcar (trei rânduri a câte 5 coloane).

 Sanctuarele rectangulare de tip aliniament cu plinte din andezit          În a doua jumătate a sec. I p. Hr., marele sanctuar cu plinte de calcar este înlocuit de marele sanctuar cu plinte din andezit (trei rânduri a câte 10 coloane). Tamburii aveau 1,20m în diametru şi erau montaţi în plinte circulare în plan, groase de 0,35 m şi cu un diametru de 2,10m. Spaţiul acoperit de sanctuar avea dimensiunile de 37,50x31,50m. În partea de nord a terasei XI era amplasat marele sanctuar rectangular cu plinte şi coloane din andezit (dimensiuni 12x9, 20m). Alături de precedentul se află micul sanctuar rectangular din andezit.          3. Aşezarea civilă este cel mai mare habitat cunoscut până astăzi în lumea dacică, ocupând peste 100 terase artificiale, dintre care au fost cercetate până în prezent numai câteva, aflate în jurul fortificaţiei sau ariei sacre (de ex. terasa depozitului de vase).          Tipologia locuinţelor cercetate în cele două cartiere ale aşezării civile cuprinde două tipuri planimetrice, cunoscute şi din reliefurile de pe Columna traiană.- locuinţe cu plan rectangular, cu una sau mai multe încăperi; Cele mai multe locuinţe au fundaţie de piatră, elevaţie şi acoperiş din lemn.- locuinţe cu planimetrie circulară, cu sistem constructiv identic. O situaţie aparte a fost semnalată în cazul uneia din locuinţele de pe terasa II, a cărei planimetrie este poligonală.          Aşezarea civilă era parte integrantă a Sarmizegetusei Regia. Căile de acces erau supravegheate de turnuri de pază, cu ziduri din piatră. Astfel de turnuri au fost cercetate pe drumul principal către cartierul de vest al aşezării civile. La un anume moment, legat probabil de perioada războaielor cu romanii, accesul a fost închis de un val de pământ.          În momentul cuceririi, reşedinţa regilor daci era cel mai mare centru al metalurgiei fierului din Europa barbară. Cele mai multe ateliere descoperite sunt ateliere de fierărie, dar au fost descoperite şi cercetate şi ateliere ceramice sau pentru pentru fabricarea sticlei, etc.          În cartierul estic s-a descoperit în 1988 un atelier monetar. Inventarul său conţinea trei matriţe pentru fabricarea de imitaţii de monede romane (doi denari republicani şi un denar din epoca imperială-domnia lui Tiberius).          In partea de nord - vest a terasei XI a fost descoperit un grânar, singurul cunoscut până în prezent.           Sistemul de drumuri antice a fost surprins în toată zona limitată de valea râurilor Valea Albă şi Apa Oraşului. Astfel, drumul urca panta abruptă a platoului dinspre versantul sudic şi ajungea în partea vestică a

28

aşezării civile. De aici drumul se bifurca, înconjurând fortificaţia dacică în partea sa sudică, pe direcţia zonei sacre. Celălalt drum ajungea în acelaşi punct, urmând o curbă de nivel aflată la o altitudine mai joasă. Un alt drum ajungea în zona sacră venind dinspre estul aşezării civile.          În apropierea fortificaţiei dacice drumurile aveau o lăţime de 4m.La extremitatea S-V a căii sacre, o ramură a drumului principal cobora către zona sacră, în timp ce o alta se îndrepta spre terasa X. Din sistemul de drumuri antic, este vizibilă astăzi numai ramura care cobora spre zona sacră, restaurat după terminarea cercetărilor arheologice.                

     Aducţiuni de apă          Apa necesară era asigurată de trei surse, dintre care una în zona sacră. Celelalte două, dirijate prin conducte (a fost descoperit in situ un tronson lung de 22 m) erau captate într-un bazin de decantare.

La sud de fortificaţia dacică, între zidul sudic al acesteia şi valul cu palisadă dublă a fost descoperită o cisternă săpată direct în stâncă. Cea mai completă instalaţie de drenaj a fost cercetată în zona sacră: canalul era tăiat direct în stâncă şi acoperit la partea superioară cu dale din calcar.          După transformarea Daciei în provincie romană, atracţia pe care locurile măreţiei de odinioară o putea avea pentru cei rămaşi în viaţă ca şi alte considerente, l-au determinat pe Traian să lase la Sarmizegetusa Regia, o trupă numeroasă. Prezenţa unor vexilaţii din legiunea IV Flavia Felix alături de vexilaţii ale legiunilor II Adiutrix Pia Fidelis şi VI Ferrata este documentată epigrafic, până la sfârşitul domniei lui Traian.          Trupelor romane cantonate aici le aparţine extinderea fortificaţiei dacice; piatra utilizată provine din zidurile demantelate ale fortificaţiei dacice sau din elementele arhitecturale ale sanctuarelor dacice distruse. La sud de fortificaţia romană au fost cercetate thermele, construite pentru uzul trupei romane. Cercetarea arheologică a cisternei construite de daci a dovedit repunerea ei în funcţiune în epoca romană.          Cu toate acestea, cercetarea arheologică sistematică a sitului Grădiştea Muncelului a constatat existenţa nealterată a nivelelor originare din epoca dacică. Lucrările de restaurare, au conservat în quasi integritate, organizarea sitului antic dacic mai ales în zona sacră, sistemul de drumuri în acest punct central, ca şi sistemul de aducţiune a apei şi de drenaj.          Situl arheologic de la Grădiştea Muncelului, prin elementele sale constitutive, prin valoarea sa arhitecturală, reprezintă un ansamblu monumental, care ilustrează una dintre cele mai semnificative perioade ale istoriei antichităţii de pe teritoriul României.

Formaţiuni politice româneşti în secolele IX - XIIIOcuparea Transilvaniei a fost iniţiată spre mijlocul secolului X de două triburi maghiare conduse de lideri cu rangurile gyula şi kende (sau kündü), care au avansat dinspre vest pe văile râurilor Mureş şi Someş. Procesul ocupării integrale a Transilvaniei a fost finalizat abia la sfârşitul secolului XII-lea, în timpul regatului lui Béla al III-lea al Ungariei (1172-1196), prin atingerea zonei centrale a Carpaţilor Meridionali.

În cel mai vechi document maghiar scris şi păstrat cu referire la Transilvania, un act de danie emis de regele Géza I al Ungariei (1074-1077) în anul 1075 în beneficiul mănăstirii Sf. Benedict, teritoriul de referinţă apare sub numele de Terra ultra silvam, „ţara de dincolo de pădure” (vide supra: paragraful „Etimologie”). În actul de danie din anul 1138 emis în beneficiul mănăstirii Dumis, regele Béla al II-lea al Ungariei (1131-1141), denumeşte teritoriul în cauză in ultrasivanis partibus.

În paralel cu ocuparea, s-a desfăşurat, între secolele XI-XIII, un amplu proces de colonizare. Dificultăţile cuceririi au fost nenumărate, în principal din cauza împotrivirii românilor autohtoni (deci Transilvania era populată de români) şi a lipsei oamenilor necesari administraţiei şi armatei. Regii Ungariei s-au văzut nevoiţi să invite colonişti din diverse popoare europene, precum saşii (populaţie mixtă germană şi vallonă), secuii şi Cavalerii teutoni. Alături de unguri, un rol important în ocuparea Transilvaniei l-au jucat aşadar secuii şi, începând cu mijlocul secolului XII-lea, în perioada domniei regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), precum şi saşii, supranumiţi în documentele oficiale în latină saxones.

29

Organizarea administrativă şi ecleziastică a Transilvaniei a debutat probabil în secolul al XI-lea în teritoriile anexate de statul maghiar, situate în partea de vest a provinciei. Din primul pătrar al secolului al XI-lea datează prima biserică romano-catolică, cel mai vechi monument sacral maghiar din Transilvania, şi anume biserica din Alba Iulia. Cele mai timpurii atestări documentare ale primelor comitate maghiare din Transilvania, cele cu sediul în cetăţile regale Alba, Turda, Cluj şi Dăbâca, datează însă abia din secolul al XII-lea.

Spre mijocul secolului al XII-lea, teritoriul Transilvaniei era reorganizat sub forma unui voievodat, probabil renunţându-se la principat sub presiunea tradiţiei româneşti, fiind compus din mai multe comitate regale. În anul 1174 este menţionat primul voievod al Transilvaniei, Leustachius voyvoda, probabil identic cu Leustachius Rátót, comite de Dăbâca.

În prima treime a secolului al XIII-lea, în anul 1224, saşii au dobândit prin Andreanum, o importantă diplomă de privilegii conferită de regele Andrei al II-lea al Ungariei, o organizare administrativ-teritorială şi ecleziastică proprie pe teritoriul comitatului Sibiu (Comitatus Chybiniensis). Acest comitat, condus de un comite regal, bucurându-se de statut autonom, sub numele de Pământul crăiesc, compus din şapte scaune, motiv pentru care respectivul teritoriu a purtat şi denumirea Şapte Scaune (Sieben Stühle). Saşii din Ţara Bârsei şi cei din nord-estul Transilvaniei au fost organizaţi în cadrul districtelor regale ale Braşovului şi Bistriţei. Între 1325 şi 1329 sistemul administrativ şi juridic al comitatului Sibiului a fost reorganizat. Începând cu 1486, adunările generale ale obştii saşilor au purtat denumirea Universitatea Naţiunii Saşilor (Universitas Saxonum sau sächsische Nationsuniversität). Secuii au beneficiat şi ei, în cursul secolului al XIV-lea, pe teritoriul lor de locuire (Székelyföld), în estul şi sud-estul Transilvaniei, de o organizare administrativ-teritorială pe scaune şi de privilegii similare. Din cele şapte unităţi administrativ-teritoriale secuieşti originare (Universitas Siculorum septem sedium Siculicalium), înfiinţate în secolele XIII-XIV, s-au constituit în secolul al XVI-lea, prin diviziuni teritoriale, un număr total de 12 scaune.Populaţia românească, organizată potrivit dreptului cutumiar ius valachicus în obşti săteşti şi uniuni de obşti, conduse de cnezi şi voievozi, era organizată în interiorul unor „ţări” (terrae), formând o stare recunoscută constituţional, denumită Universitas valachorum. Autonomiile regionale ale acestor „ţări” româneşti, situate în zonele periferice ale Transilvaniei (Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului, Ţara Lăpuşului), tolerate parţial de autorităţile statului maghiar, au încetat să fiinţeze odată cu stingerea dinastiei regale arpadiene (1301).

În secolele XIV-XV, „ţările” au fost reorganizate sub forma unor districte româneşti („districtus (v)olachales” sau „districtus valachorum”), conduse de demnitari numiţi de coroană. Sunt cunoscute aproximativ 60 districte „olachales”. Supusă restricţiilor şi, în perioada angevină, persecuţiilor a fost de asemeni Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania. În primii ani ai secolului al XIII-lea, în contextul evenimentelor prilejuite de Cruciada a IV-a (1202-1204), izvoarele scrise maghiare relatează în anii 1204, 1205 şi 1223 despre starea deplorabilă în care se aflau unele mănăstiri „greceşti” (de rit ortodox) din regatul Ungariei, cât şi despre măsuri abuzive împotriva autorităţii juridice a acestei biserici.

Organizarea politică, administrativă şi colonizarea Transilvaniei au înregistrat un recul semnificativ în timpul marii invazii mongole din primăvara anului 1241. Izvoarele istorice contemporane oferă la mijlocul secolului al XIII-lea imaginea unei Transilvanii pustiite. Imediat după retragerea trupelor mongole în anul 1242, regele Béla al IV-lea iniţiază un vast program de refacere a regatului şi, în special, a Transilvaniei.

Aşezarea unor noi hospites (colonişti), dotaţi cu privilegii deosebite, susţinerea comerţului, dezvoltarea primelor oraşe (Sibiu, Cluj, Braşov, Bistriţa şi Sighişoara), construcţia unor noi cetăţi de piatră sunt doar câteva dintre măsurile iniţiate de regalitate.

Începând cu finele secolului al XIII-lea şi, mai ales, în secolele XIV-XV, grupurile privilegiate ale societăţii transilvane, nobilii maghiari, saşii şi secuii s-au constituit treptat în stări, acelaşi statut avându-l până spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi românii, constituiţi în Universitas valachorum. Datorită structurii preponderent etnice a stărilor, ele au fost denumite oficial pe la 1500 nationes (naţiuni). Membrii stărilor, organizaţi în congregaţii sau universităţi (congregationes, universitates), au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Ultima participare a elitei politice a românilor (Universitas valachorum) la o congregaţie a stărilor transilvane este amintită în anul 1355. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) în anul 1366 atestă agravarea condiţiei politice, juridice şi religioase a populaţiei

30

româneşti din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intoleranţei faţă de alte confesiuni decât cea romano-catolică (ortodocşii erau denumiţi „schismastici”).

Începând cu anul 1375 Transilvania este confruntată acut cu pericolul otoman. La solicitarea regelui Sigismund de Luxemburg, (1384-1437), o parte a iobăgimii transilvănene, scutită până atunci de serviciul militar, este obligată începând cu 1397 să participe la oaste. Înfrângerea sârbilor la Kosovopolje („Câmpia mierlei”) în anul 1389 şi moartea voievodului Mircea cel Bătrân, (1386-1418), al Ţării Româneşti, au înlăturat ultimele obstacole majore în calea Imperiului Otoman spre Transilvania şi centrul Europei.

Un rol major în oprirea temporară a pericolului turcesc l-a jucat Iancu de Hunedoara, (1407-1456), voievod al Transilvaniei (1446-1456) şi guvernator al Ungariei (1446-1453). Complementară efortului său militar a fost strădania de a spori autonomia voievodatului Transilvaniei faţă de regat. Politica lui Iancu de Hunedoara faţă de turci va fi continuată de fiul său, regele Matei Corvin al Ungariei (1458-1490). În faţa pericolului otoman, Transilvania şi Moldova lui Ştefan cel Mare se sprijină reciproc. În anul 1489 Matei dăruieşte lui Ştefan cel Mare, în semn de recunoaştere a meritelor, castelul Ciceu, cu 60 sate, şi Cetatea de Baltă, cu 7 sate.

În această perioadă, Transilvania a fost zguduită de mai multe mişcări sociale. Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) în majoritate pornită de ţăranii români, dar cărora li s-a alăturat şi un numar relativ mic de ţărani maghiari (număr dat de proporţiile iobăgiei). Cauza principală a răscoalei a constituit-o nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moşie pe alta, a dreptului de moştenire a iobagului, şi dijma episcopală. O consecinţă a revoltei ţărăneşti a fost semnarea actului constitutiv al uniunii Unio Trium Nationum uniune îndreptată împotriva ţăranilor români din Transilvania, românii fiind consideraţi naţiune tolerată. Uniunea a funcţionat într-o formă sau alta până la 1 decembrie 1918. Un impact masiv asupra societăţii transilvănene l-a avut şi răscoala din 1514 condusă de secuiul din mica nobilime Gheorghe Doja (Dózsa György).

În 1541, Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent, care plătea totuşi Porţii Otomane un dar anual de complezenţă („munus honorarium”) în valoare de 10.000 de ducaţi. În această calitate, a participat ca ţară beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani şi a încheiat o serie de tratate cu ţări europene, de pe poziţie de egalitate. De subliniat faptul că principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpânire turcească) şi, după 1660, nici Bihorul, transformat de asemenea în vilayet, cu centrul la Oradea.În aceste circumstanţe istorice, în anul 1542, saşii, prin Johannes Honterus şi, ulterior, o parte a populaţiei maghiare din Transilvania aderă la Reformă. În anul 1599 Mihai Viteazul ocupă temporar Transilvania şi o supune autorităţii sale. Situaţia politică încordată precum şi războaiele dese l-au împiedicat pe voievodul român să realizeze o unificare de durată a acestei provincii cu Moldova şi Ţara Românească. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naţionalist ungar, care lupta împotriva monarhilor habsburgi.

Transilvania intră la sfârşitul secolului XVII în componenţa Imperiului Austriac, ca principat autonom. În 1685 trupele austriece intră pe teritoriul Transilvaniei, iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în Serbia), Imperiul Otoman cedează Austriei: Ungaria, Transilvania, Croaţia şi Slavonia. Banatul Timişoarei rămânea în componenţa Imperiului Otoman. Banatul a fost anexat de Austria în 1718.

La 7 octombrie 1698 sinodul de la Alba Iulia a decis unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei. Drepturile politice promise nu au fost însă acordate. Episcopul Inocenţiu Micu-Klein a stabilit reşedinţa Bisericii Române Unite la Blaj.Unele comunităţi româneşti ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat decizia sinodală privind unirea cu Biserica Romei. În 1701 au fost transmise împăratului Austriei proteste ale locuitorilor din zona Braşovului.

După eliberarea Transilvaniei de sub suzeranitatea turcească, Curtea de la Viena a decis repopularea unor ţinuturi a căror populaţie se rărise mult în cei aproximativ 150 de ani trecuţi după 1526. În regiunile Satu Mare şi Banat au fost aduşi colonişti şvabi şi au fost admişi în Ardeal români din Moldova şi Muntenia imigraţi din cauza exploatării fanariote. Administraţia austriacă realizează primele măsuri privind recensământul populaţiei din Transilvaniei. Conform estimărilor făcute în anii 1712 şi 1713 de Verwaltungsgericht – autoritatea administrativă austriacă – repartiţia pe etnii a populaţiei din Transilvania este următoarea: unguri 47%, români 34%, germani (saşi şi şvabi) 19

31

Biserici săseşti fortificateBisericile au ocupat de la inceput un rol important in cadrul noilor comunitati, care au reusit sa-si

construiasca strictul necesar inceperii unei vieti noi, zonele astfel populate cunoscand o puternica dezvoltare sociala si comerciala intr-o perioada relativ scurta de timp. Pamanturile roditoare ale Transilvaniei au atras insa, prin pozitionarea intre Orient si Occident, numerosi cuceritori.Pe la mijlocul secolului al XII-lea asezarile sasesti au fost in mod repetat devastate in timpul invaziilor mongole. Sasii isi aleg ca ultim refugiu cladirea bisericii, anticipand cuvintele lui Luther: "Numele domnului este pavaza". In biserica, omul medieval se simtea protejat  de catre divinitate. Printr-un decret papal emis de Papa Nicolae al II-lea, oamenii urmariti de autoritati, criminalii si rauplatnicii puteau fi adapostiti in biserici, iar daca cineva se folosea de forta pentru a intra in biserica era excomunicat. Acesta este motivul pentru care biserica era considerata un refugiu de maxima securitate.

Bisericile revin la rolul exclusiv religios, abia 5 secole mai tarziu, dupa ultima invazie otomana din 1788. In ciuda tuturor vicisitudinilor, spiritul de buni mestesugari si gospodari al sasilor ii ajuta sa se dezvolte in continuare din punct de vedere politic si economic. Satele prospera, tinerii sunt adeseori trimisi la studii in Occident, astfel incat comunitatile sunt la curent cu ultimele descoperiri stiintifice.Tulburarile celui de-al II-lea Razboi mondial cutremura intreaga Europa, marcand si inceputul sfarsitului a peste 800 de ani de istorie a comunitatilor sasesti din Transilvania. Numarul sasilor scade continuu, ca urmare a deportarilor postbelice si a numeroaselor emigrari, determinate de conditiile vitrege ale regimului comunist, sasii avand permisiunea de a parasi tara, datorita unui acord incheiat cu Germania. Deschiderea granitelor in 1989 in urma abolirii dictaturii Ceausescu, constituie ultimul act al exodului sasesc.

Emigrarile masive in Germania lasa in urma doar o mana de batrani sasi, care se straduie sa ingrijeasca bisericile si patrimoniul acestora. Cei plecati incearca si ei sa ajute, dar dificultatile si distanta sunt deseori greu de depasit. Cu mici exceptii, majoritatea bisericilor fortificate intra incet in paragina, o parte din obiectele de cult ajungand pe mana hoţilor sau a vanzatorilor de antichitati.Batranii satului povestesc calatorilor despre vremurile de glorie ale acestui popor pe cale de disparitie. 7 din cele peste 150 de biserici sasesti se afla pe lista patrimoniului mondial UNESCO. In prezent, cateva organizatii incearca renovarea unora dintre biserici, pentru a salva de la uitare ramasitele culturii sasesti. 

Transilvania în Imperiul DualistÎntre anii 1867 si 1918 Transilvania a fost încorporată părţii maghiare a Imperiului Austro-Ungar. În

această perioada, s-au intensificat măsurile discriminatorii împotriva românilor, şvabilor, slovacilor, sârbilor, croaţilor (în Banat) şi, spre sfârşitul secolului XIX, chiar a saşilor, datorita unei puternici politici de maghiarizare implementata de autorităţile maghiare, urmând modelele statale şi politicile naţionale uzuale în acea vreme in Europa (Franţa, Germania). În paralel şi independent faţă de politicile naţionale, locuitorii Imperiului Austro-Ungar şi a Transilvaniei participau la dezvoltarea economică intensă a acelei perioade si beneficiau de avantajele unei administraţii publice relativ eficiente, competente şi previzibile. Totuşi, nemulţumirile şi opoziţia vehementă a multor grupuri naţionale faţă de politicile de maghiarizare, arată că modelul statului naţionalist nu a fost aplicabil in regiunea multietnica Transilvaniei înainte de 1918.

La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbuşirii Dublei Monarhii, Ungaria îşi proclamă independenţa, incluzând în teritoriul său şi Transilvania. În aceste condiţii, fruntaşii Partidului Naţional Român şi românii din Partidul Social Democrat înfiinţează Consiliul Naţional Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918. La data de 13 noiembrie 1918, la Belgrad, guvernul Ungariei semnează armistiţiul cu Antanta, fixând o linie de demarcaţie, care lăsa sub controlul Ungariei nordul şi centrul Transilvaniei, iar Banatul sub controlul Serbiei. În aceste condiţii, românii organizează la data de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 o Adunare Naţională la Alba Iulia. La adunarea au aprticipat aproximativ 100.000 de persoane şi s-a desfăşurat într-o atmosferă decentă si festivă. Adunarea Naţională hotărăşte unirea cu România a teritoriilor locuite de români. După unirea din 1918 cu România, timp de un an şi jumătate, Transilvania rămâne autonomă în cadrul statului roman, fiind condusă de un Consiliu Dirigent.

32

Hotărârea Adunării este transmisă Regelui Ferdinand care la data de 11/24 decembrie sancţionează unirea cu România a "ţinuturilor cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia." Cu toate acestea, autorităţile române nu exercită controlul asupra tuturor teritoriilor respective. Armata română se oprise pe linia Mureşului, iar la nord de aceasta nici Consiliul Dirigent, nici cu atât mai puţin Regatul României nu exercitau o autoritate efectivă. Puterile Antantei ordonaseră încetarea oricăror operaţiuni militare în vederea negocierii păcii cu Ungaria.Între timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluată de comunişti, care proclamă Republica Sovietică Ungară condusă de Béla Kun, originar din Cluj. Forţele comuniste maghiare au atacat atât trupele cehoslovace cât şi trupele române de pe teritoriul Transilvaniei în speranţa de a face joncţiunea cu trupele sovietice care, la rândul lor au atacat în Basarabia şi Ucraina. În luna iulie 1919 armata română a pornit, la solicitarea Antantei, ofensiva contra forţelor maghiare, iar la data de 3 august 1919 a ocupat Budapesta, doborând regimul sovietic a lui Béla Kun. Armata română s-a retras din Budapesta în luna octombrie a anului 1919. În cursul staţionării pe teritoriul Ungariei, Armata Româna a organizat mai multe puncte de distribuiţie a alimentelor pentru populaţia înfometată, mai ales din marile oraşe.Prin tratatul de la Trianon de la data de 4 iunie 1920 se stabileşte frontiera între Regatul României şi Regatul Ungariei. Frontiera din nord, cu Cehoslovacia şi Polonia şi în sud-vest cu Iugoslavia se stabileşte la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres. Acest din urmă tratat a fost dureros pentru România deoarece a impus abandonarea unor români din Maramureşul istoric şi din Banat, însă Puterile Antantei au insistat pentru încheierea sa deoarece fixa frontierele între state devenite aliate după încheierea Primului Război Mondial.

Al doilea război mondialÎn anul 1940, în contextul ascensiunii Germaniei naziste şi al izolării României ca urmare a prăbuşirii

sistemului său de alianţe (capitularea Franţei şi izolarea Marii Britanii), Ungaria solicită revizuirea frontierei de după primul război mondial.

Etnografie şi patrimoniu cultural românesc în Ţara Românească

Ţara Românească, cunoscută ca Valahia în străinătate şi Ţara Rumânească în documente din epocă, este o provincie istorică situată la nord de Dunăre şi la sud de Carpaţi, locuitorii folosind endonimul de „rumâni”, exonimele uzuale utilizate până în epoca modernă fiind „valahi” sau „vlahi”. Denumirea se referă exclusiv la această zonă geografică, corespunzătoare în linii mari principatului cu acelaşi nume şi care constituie sudul României moderne.

Ţara Românească a existat ca stat în Europa între secolul XIV şi secolul XIX timp de mai bine de 500 de ani, acest stat şi-a încheiat existenţa la data de 24 ianuarie 1859 când s-a unit cu Moldova pentru a forma bazele României moderne.

IstorieŢara Românească este statul întemeiat între Munţii Carpaţi şi Dunăre în secolul XIII–XIV. Străinii

în general o denumeau Valahia: denumire de origine germanică, dar care nu desemna numai Ţara Românească: Valahii erau denumite multe alte ţări locuite de populaţii latineşti în contact cu germanicii, de la Marea Nordului („Valcheren”) până la Marea Neagră (ţările române) trecând prin sudul Germaniei („Walchengau”, „Walchensee”) şi prin spaţiul iliric („Vlasina”, „Vlahina”, „Vlaška”, ş.a.m.d.). Cărturarii şi cartografii medievali deosebeau Ungro-Vlahia (adică Vlahia dinspre Ungaria, anume Ţara Românească), pentru a nu o confunda cu Moldova numită şi Bogdano-Vlahia (adică Vlahia întemeiată de voievodul Bogdan de Dolha al Maramureşului), sau cu Transilvania, numită de cronicarii maghiari şi Valachia interior (adică dinăuntrul arcului carpatic).

În documentele latineşti era cunoscută ca Transalpina (adică dincolo de Alpii Transilvăneni, cum numesc occidentalii Carpaţii meridionali). După numele primului domnitor Basarab I, unii numeau Ţara Românească: Basarabia sau Ţara Basarabească, nume conservat de Moldoveni pentru regiunea malurilor Dunării şi Mării Negre (numită de Turci Bugeac), când o căpătară sub domnia lui Alexandru cel Bun. Moldovenii numeau Ţara Românească Muntenia

33

Începând cu secolul XII-lea, Valahia este menţionată în izvoarele bizantine, bulgăreşti, maghiare şi slavone, iar mai târziu în cele occidentale, ca fiind regiunea unor state feudale locuite de vlahi şi conduse de cneji ( prinţ, conducător) şi voievozi (lideri militari), la sud şi est de Carpaţi. O caracteristică specifică istoriei românilor este că au trăit în trei principate, Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, având aceleaşi origini, limbă, cultură, tradiţii şi religie, dar fiind separaţi de Carpaţi.

Basarab I, cunoscut şi sub numele de Basarab I Întemeietorul, este primul domnitor atestat al întregului teritoriu al Ţării Româneşti. Basarab I refuză să mai plătească tribut Ungariei şi se confruntă cu regele acesteia Carol Robert de Anjou. Lupta se dă în 9 - 12 noiembrie 1330, la Posada unde acesta zdrobeşte oastea maghiară condusă de Carol Robert de Anjou, care se salvează fugind travestit. Domnia lui Basarab I a durat până în 1352, fiind numit Mare Voievod şi Domn.

Victoria de la Posada, semnează actul de naştere al ţării care va fi cunoscută sub numele de Ţara Românească, în următorii ani fiindu-i alipite teritoriul dinspre părţile tătăreşti adică sudul Moldovei de mai târziu (Vrancea - Putna spre Trotuş) şi nordul Deltei Dunării cu garnizoana Chilia (Basarabia, numită de Turci Bugeac) şi însfârşit despotatul Dobrogei până în a doua jumătate a secolului XV, astfel încât sub domnia lui Mircea cel Bătrân (după 1406), ţara a ajuns la cea mai mare întindere a sa. În aceiaşi perioadă, navigatorii şi negustorii genovezi întemeiază mai multe Scale (contoare) la Dunăre şi în Marea Neagră: printre ele, două sunt pe teritoriul Ţării Româneşti: San-Giorgio (azi Giurgiu) şi Licostomo (azi Periprava). Reşedinţa principală a ţării a fost pe rând la Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte şi Bucureşti.

După multe războaie purtate cu Poarta, Ţara Românească a trebuit să cedeze Dobrogea, să accepte suzeranitatea Otomană, şi să plătească tribut. Ţara devine vasală faţă de turci în timpul lui Mircea cel Bătrân, pentru a evita o invazie a turcilor şi transformarea ţării în paşalâc. Până în secolul XVII-lea de fiecare dată când presiunea turcilor creştea, mulţi domnitori s-au răzvrătit sau nu au mai îndeplinit cererile Porţii:Mihai I, Dan al II-lea, Vlad Ţepeş, Radu de la Afumaţi, Mihai Viteazul sau Radu Şerban. Între 1538 şi 1829, porturile Turnu-Măgurele şi Giurgiu, precum şi zona Brăilei, au aparţinut direct Imperiului otoman.

Domnia fanariotă a încetat după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), când sunt acceptaţi din nou domnitori pământeni. În 1831 este adoptat Regulamentul Organic. La [24 ianuarie]] 1859, Ţara Românească şi Moldova se unesc în Principatele Unit Moldova şi Ţara Românească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

Curtea de Argeş este un municipiu din judeţul Argeş, Muntenia, România. Localitatea poartă aura primei capitale a Ţării Româneşti.

Descoperirile arheologice atestă că, încă din prima epocă a fierului, pe aceste meleaguri trăia o populaţie dacă, condusă de Dromichaites (secolele IV - III î.Hr.). De asemenea, conform unor săpături arheologice efectuate de N. Constantinescu, pe la 1200 aici exista o mică reşedinţă voievodală şi o bisericuţă. Unii specialişti afirmă că tot aici şi-ar fi avut curtea Seneslau, conducătorul unei formaţiuni statale după cum apare pe diploma cavalerilor ioaniţi. Legenda spune că Negru Vodă, coborând din Făgăraş, ar fi întemeiat oraşul pe la 1290; alţii îl considerau pe Litovoi drept Negru Vodă. Aici s-a aflat curtea lui Basarab I care, până la atacul maghiar din 1330, care a dus la probabila distrugere a oraşului, s-a mutat temporar la Câmpulung-Muscel. Numele actual al oraşului începe să fie folosit din secolul al XVI-lea, după ce Neagoe Basarab ridică aici cunoscuta sa mănăstire. Până la această domnie, în Argeş şi-a aflat reşedinţa Mitropolia Ungro-Vlahiei, întemeiată aici de Nicolae Alexandru, în 1359. În anul 1934, oraşul Curtea de Argeş a fost declarat Staţiune Climaterică.

Biserica Sân Nicoară sau "Biserica Sf. Nicolae cel Mic", cum o mai numeau localnicii, pentru a o deosebi de cea domnească, a fost clădită pe un platou înalt, probabil împreună cu prima curte domnească, pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, respectiv începutul secolului al XV-lea. Arhitectura este tipică pentru recepţia artei bizantine în Balcani, aşa cum este ea reprezentată de cetatea Severinului. Planul acestui edificiu de mici dimensiuni este un dreptunghi compartimentat în pronaos şi naos, încheiat în partea estică cu o absidă semicirculară. Aceasta este însoţită de două absidiole pentru pastoforii. Se spune ca ar fi fost

34

ctitorită chiar de vestita Doamna Clara, mama voievodului Vlaicu-Vodă. Aici îşi avea aşezarea, cândva, Episcopia catolică. Turnul înalt, care domină aşezarea, era folosit şi ca foişor de foc şi post de observaşie, între el şi turnul-donjon al Cetăţii Poienari existând un sistem de comunicare la distanţă. De aici, prin intermediul unor făclii aprinse, era semnalizată apropierea duşmanilor către ultimul refugiu al domnilor români, aflat la 25 de kilometri depărtare. În vremurile îndepărtate exista un tunel, care astăzi este accesibil numai până la jumatăte, de acces între acest edificiu şi Biserica Domnească, ce trece pe sub drumul ce le desparte, şoseaua de legătura Piteşti-Curtea de Argeş-Transfăgărăşan.

În centrul oraşului se află vestigiile Curţii Domneşti, întemeiată probabil în secolul XIII şi reînnoită către anul 1340. Incinta patrulateră neregulată era mărginită de ziduri de piatră. Din acest ansamblu s-au păstrat două pivniţe de case domneşti. Biserica Domnească iniţială, Sf. Nicolae din secolul XIII, a fost o construcţie pe plan de cruce liberă care a fost înlocuită în 1352 de o ctitorie a lui Basarab I, singurul monument religios de mare amploare care s-a păstrat în Ţara Românească din secolul al XIV-lea. Planul său aparţine tipului "cruce greacă înscrisă", varianta constantinopolitană, încheiată cu trei abside la răsărit. Pronaosul impozantei clădiri rămâne îngust şi este boltit în semicilindru transversal, având în mijloc o cupolă elipsoidală. Naosul pătrat este în schimb foarte mare şi are un sistem de boltire în care patru semicilindri axiali sunt orânduiţi sub forma unei cruci "greceşti" cu braţe egale. Boltirea este susţinută de patru stâlpi de secţiune pătrată din mijlocul naosului, peste care se înalţă o turlă monumentală. Pictura murală a bisericii datează în mare parte din vremea lui Vlaicu Vodă (1364-1366) aparţinând stilului paleolog, dar s-au păstrat şi fragmente de frescă din secolul XVIII. Aspectul exterior este dominat de zidăria aparentă cu piatră de râu şi cărămidă, cu rosturi de mortar sclivisit. Biserica a servit mult timp ca necropolă domnitorilor munteni, ea adăposteşte de pildă mormântul lui Vlaicu Vodă, şi a fost renovată în secolul XVIII. Din această perioadă datează ancadramentele din piatră sculptată ale ferestrelor. În mormântul lui Vlaicu Vodă s-au găsit numeroase mărturii arheologice ale secolului XIV, printre care şi "paftaua de la Argeş".

Palatul Mogoşoaia este o clădire istorică din localitatea Mogoşoaia, judeţul Ilfov. Complexul conţine clădirea propriu-zisă, curtea acestuia cu turnul de veghe, cuhnia (bucătăria), casa de oaspeţi, gheţăria şi cavoul familiei Bibescu, precum şi biserica „Sfântul Gheorghe” aflată lângă zidurile curţii. Palatul poartă numele văduvei boierului Mogoş care deţinea pământul pe care a fost construit.Palatul Mogoşoaia a fost în posesia familiei Brîncoveanu timp de aproximativ 120 de ani, trecând apoi în proprietatea familiei Bibescu.

Palatul a fost construit până în 1702 de către Constantin Brîncoveanu în stil arhitectural românesc renascentist sau stil brâncovenesc, o combinaţie de elemente veneţiene cu elemente otomane, stil utilizat anterior şi la un alt palat al domnitorului, construit anterior de acesta la Potlogi. Lucrarea a fost terminată în ziua de 20 septembrie 1702, conform pisaniei de pe latura de răsărit a palatului. Data începerii construcţiei nu este cunoscută, dar se ştie că Brâncoveanu a început să cumpere pământ în zonă din 1681.

După 1714, când Constantin Brâncoveanu a fost executat la Constantinopol împreună cu întreaga sa familie, întreaga avere a familiei a fost confiscată de otomani iar palatul a fost transformat în han. Răscumpărat de domnitorul Ştefan Cantacuzino, el a revenit apoi marelui ban Constantin Brâncoveanu, nepotul domnitorului şi a rămas în posesia familiei până la începutul secolului al XIX-lea.

Palatul a fost devastat de otomani în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, deoarece marele ban Nicolae Brâncoveanu ţinuse partea ruşilor în conflict. O nouă distrugere a palatului a avut loc cu ocazia revoluţiei din 1821 când ultimul urmaş al Brâncovenilor, Grigore Brâncoveanu, a fugit la Braşov şi clădirea a fost ocupată de panduri. După moartea lui Grigore în 1832, palatul a rămas moştenire fiicei sale adoptive, Zoe Mavrocordat şi, prin căsătoria acesteia cu domnitorul Gheorghe Bibescu, a trecut în familia acestuia şi a fost renovat între 1860–1880 de Nicolae Bibescu, care a construit şi cavoul familiei în parcul palatului, şi vila Elchingen din apropiere. Palatul a fost administrat în continuare de familia Bibescu care, însă, s-a mutat în vila cea nouă iar clădirea veche a rămas nelocuită. Aceasta până în 1911, când Maria-Nicole Darvari a vândut palatul vărului ei George-Valentin Bibescu, care l-a oferit drept cadou de nuntă

35

soţiei acestuia, Martha. Palatul a fost loc de întâlnire al diplomaţilor aliaţi, fiind, pentru câteva luni, închiriat legaţiei elveţiene din România. După 6 martie 1945, moşia a fost naţionalizată forţat de guvernul comunist, Martha Bibescu obţinând de la autorităţi declararea ca monument istoric a palatului, pe care încă îl mai deţinea. Prinţesa a plecat însă definitiv din ţară în septembrie 1945, lăsând palatul fiicei sale Valentina şi soţului ei, Dimitrie Ghika-Comăneşti.

Bucureşti Legenda spune că Bucureştiul a fost fondat de un oier pe nume Bucur. Conform altei variante mai probabile, Bucureşti a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrân la sfârşit de secol XIV.Pe malurile Masacrului şi ale Colentinei este atestată cultura paleolitică şi neolitică. Până în 1800 î. Hr. apar anumite dovezi ale unor comunităţi în zonele Dudeşti, Lacul Tei şi Bucureştii-Noi de astăzi.

Primele locuinţe după retragerea aureliană din 273 d. Hr. sunt atestate în secolele III - XIII, până în Evul Mediu.

Aşezarea este atestată documentar la 20 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti, prin care se întăreşte o moşie unor boieri. Cetatea Dâmboviţei, cum mai apare în primii ani oraşul, avea rol strategic, urmând să supravegheze drumul ce mergea de la Târgşor la Giurgiu, în ultima aşezare aflându-se o garnizoană otomană. În scurt timp, Bucureştiul se afirmă, fiind ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reşedinţă domnească. În anii 1558 - 1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămânând până astăzi cel mai vechi lăcaş de cult din oraş păstrat în forma sa iniţială.În 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureştiul devine capitala Ţării Româneşti, moment în care se trece la modernizarea acestuia. Apar primele drumuri pavate cu piatră de râu (1661), se înfiinţează prima instituţie de învăţământ superior, Academia Domnească (1694) şi este construit Palatul Mogoşoaiei (Constantin Brâncoveanu, 1702), edificiu în care astăzi se află Muzeul de Artă Feudală Brâncovenească. În 1704, ia fiinţă la iniţiativa spătarului Mihai Cantacuzino Spitalul Colţea, care a fost avariat ulterior într-un incendiu şi un cutremur şi reconstruit în 1888. În scurt timp, Bucureştii se dezvoltă din punct de vedere economic; se remarcă creşterea numărului meşteşugarilor, ce formau mai multe bresle (ale croitorilor, cizmarilor, cavafilor, cojocarilor, pânzarilor, şalvaragiilor, zăbunarilor ş.a). Odată cu acestea continuă modernizarea oraşului. Sunt create primele manufacturi şi cişmele publice, iar populaţia se măreşte continuu prin aducerea de locuitori din întreaga Muntenie

Încet-încet apar o serie de instituţii de interes şi inovaţii în materie de tehnologie şi cultură (iluminatul cu petrol lampant, prima linie de tramvai, iluminatul electric, primele linii telefonice).Municipiul Bucureşti a fost până la instaurarea regimului comunist în România reşedinţa judeţului Ilfov (interbelic). În aceea perioadă era denumit "Micul Paris" datorită asemănării cu capitala franceză, dar şi-a pierdut farmecul în perioada comunismului. În ultimul timp dezvoltarea imobiliară a stârnit ingrijorare cu privire la soarta clădirilor de interes istoric din oraş, în special a acelora din centrul istoric.

Arhitectură Substanţa medievală a Bucureştiului a fost de-a lungul timpului grav afectată de distrugeri şi incendii. În plus, oraşul a pierdut în mod tragic o serie de monumente, mai ales biserici, şi în decursul campaniei de "urbanism" iniţiate în secolul trecut de Nicolae Ceauşescu. Din nucleul oraşului medieval de pe malurile Dâmboviţei s-au păstrat vestigiile Curţii Vechi (sec. XV - XVI) cu Biserica Domnească Buna Vestire, care datează probabil din vremea lui Mircea Ciobanul (1545-1554). Biserica are un plan triconc, naosul ei este evidenţiat printr-o turlă. Faţada trădează unele influenţe moldoveneşti, dar zidăria formată din asize de cărămidă alternând cu porţiuni acoperite de mortar, imitând piatra făţuită, aparţine deja formelor tipice arhitecturii Ţării Româneşti. Portalul vestic cu decoruri în stil baroc brâncovenesc a fost aşezat mai târziu, în 1715, în timpul scurtei domnii a lui Ştefan Cantacuzino. În proscomidiar s-au păstrat picturi murale din vremea edificării şi din 1714/15, iar restul bisericii adăposteşte picturi murale ale artiştilor academişti Constantin Lecca şi Mişu Popp, din 1852. Turla a fost înlocuită în 1914.

Secolele XVIII-XIX (palate)

36

Secolele XVIII şi XIX constituie pentru arhitectura Bucureştiului perioada unei mari înfloriri. După o perioadă de tranziţie, reprezentată prin bisericile Sf. Elefterie (1743), Olari (1758) continuă parţial formele tradiţionale ale epocii brâncoveneşti, apar primele edificii construite în stil neoclasic (Palatul Ghica-Tei, 1822) sau neogotic (Casa Suţu din 1830, Biserica Sf. Spiridon Nou din 1852-1858). Din punct de vedere urbanistic Bucureştiul a cunoscut sub domnitorii fanarioţi, deci până în 1821, şi o puternică influenţă orientală, evidentă mai ales în amenajarea pieţelor după modelul constantinopolitan, a aşa-numitelor maidane, şi în arhitectura caselor particulare şi a celebrelor hanuri. Reprezentativ pentru aceste influenţe este Hanul lui Manuc, construit în 1808 de către un negustor armean. Influenţa Parisului, a metropolei europene îndrăgite de români, şi a şcolii franceze de arhitectură devine hotărâtoare odată cu desăvârşirea Palatului Ştirbey.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea planul oraşului căpătă treptat, şi datorită proiectelor urbanistice iniţiate de Sanjouand, un caracter reprezentativ prin formarea unui centru circular, trasarea unor magistrale largi, ridicarea de edificii monumentale pentru instituţiile din administraţie şi cultură, precum şi prin amenajarea unor areale întinse ca parcuri. Astfel, parcul central al Bucureştiului, Cişmigiul, ia fiinţă la mijlocul secolului, după proiectele arhitectului peisagist german Wilhelm Meyer. Acesta va contribui şi la continuarea Şoselei Kisseleff, care prelungea Calea Victoriei spre nord încă din 1832. Din păcate, noile curente în arhitectură au dus şi la demolarea unor biserici, mănăstiri şi hanuri medievale, precum şi la impunerea cu orice preţ a canonului francez în restaurare şi reconstrucţie. Clădirile "micului Paris" au schimbat aspectul vechiului oraş, din care s-au păstrat mai ales spaţiile subterane greu de recuperat datorită impunerii unei noi structuri urbanistice. Numeroşi arhitecţi francezi, printre care nu s-a numărat nici unul de prim rang, au contribuit la impunerea neoclasicismului, apoi a romantismului şi a eclectismului de şcoală franceză. Astfel, Palatul Băncii Naţionale (corpul vechi) este o operă din 1883-85 a arhitecţilor Cassien Bernard şi Albert Galleron. După planurile lui Paul Gottereau s-a construit Casa de Economii şi Consemnaţiuni de pe Calea Victoriei, cu o alură de catedrală eclectistă purtând o cupolă centrală de sticlă şi metal, care îi conferă transparenţă. Acelaşi Gottereau a proiectat şi clădirea Fundaţiilor Regale, astăzi unul dintre corpurile Bibliotecii Centrale Universitare. Ion Mincu a fost iniţial un promotor al şcolii franceze de arhitectură, datorită anilor de studii petrecuţi la Paris. Palatul Curţii Supreme de Justiţie, o operă din această perioadă a lui A. Ballu la care a colaborat Mincu, a devenit azi, după o perioadă îndelungată de renovare, sediul Curţii de Apel Bucureşti şi a Judecătoriei Sectorului 5. Remarcabile mai sunt Catedrala Sfântul Iosif, construită de Friedrich Schmidt (1873 - 1884) în stil neogotic, şi Ateneul Român, conceput de Constantin Baicoianu şi Albert Galleron, construit între 1885 şi 1888, a cărui perspectivă dinspre Calea Victoriei este dominată de o cupolă barocă şi de un monumental portic de ordin ionic. Ateneul este o clădire caracteristică pentru stilul eclectic al capitalei, bazat pe structuri clasiciste, aşa cum a fost el cultivat în Franţa.

Secolul XX (muzee)Acest stil a prevalat şi în arhitectura de la începutul secolului al XX-lea în Bucureşti, în pofida

diverselor curente secesioniste ale vremii. Astfel, fostul Palat al Poştelor, azi Muzeul Naţional de Istorie a României, construit în anul 1900 după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu (1847-1902), are un pridvor masiv de ordin pseudodoric, un parament cu rustica şi diverse elemente decorative datorate în parte renaşterii, în parte clasicismului. Un concept asemănător a stat la baza fostului Palat al Parlamentului (1907), azi Palatul Patriarhiei, după planurile lui Dimitrie Maimarolu (1859-1926). Clădirea Primăriei Municipiului Bucureşti, ridicată între anii 1906 şi 1910 de Petre Antonescu, ilustrează anumite tendinţe retrospective ale începutului de secol, care vizau o renaştere a tradiţiilor naţionale în arhitectură, mai ales a stilului brâncovenesc. Idealul unei şcoli de arhitectură neoromânească se face remarcat şi în opera lui Ion Mincu, de pildă în „Bufetul de la Şosea” de pe Şoseaua Kisseleff, din 1892.

Tradiţia arhitecturală moldovenească l-a inspirat pe arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti, de exemplu în Muzeul de etnografie, artă naţională, artă decorativă şi industrială, azi Muzeul Ţăranului Român, construit în etape între anii 1912 şi 1939. Stilul neoromânesc nu a putut însă depăşi canonul francez, reprezentat în primele decenii ale secolului de Palatul Regal al arhitectului Nicolae Nenciulescu (1932-1937), azi Muzeul Naţional de Artă al României, o construcţie alcătuită dintr-un corp central şi două aripi

37

laterale care expunea un nu tocmai riguros neoclasicism, şi de Arcul de Triumf, o operă a arhitectului Petre Antonescu (1922 şi 1935/36). În anii '30 îşi fac apariţia primele modernisme ale secolului; astfel, cu Palatul Telefoanelor se ridică pe Calea Victoriei un mic Zgârie-nori de tip american.În anii '50 ai secolului al XX-lea au fost ridicate în centru unele clădiri reprezentative ale noii puteri, de exemplu Casa Scânteii (1956) sau Opera Română (1953). Opera, deşi după un proiect stalinist, expune elementele de eclectism tipice pentru sfârşitul secolului al XIX-lea. De asemenea, în primul deceniu al dictaturii comuniste suprafaţa oraşului s-a mărit în mod semnificativ prin construcţia de noi cartiere de locuinţe, care aveau parţial caracterul de oraş-satelit: Balta Albă, Drumul Taberei, Floreasca, Jiul-Pajura, Berenci, Calea Griviţei. În primii ani ai lui Ceauşescu arhitectura s-a putut elibera în mare măsură de canonul stalinist. Între 1968 şi 1970 a fost edificat Hotelul Intercontinental, până în 2004 cea mai înaltă construcţie-turn din România, şi tot în 1970 a fost terminată noua clădire a Teatrului Naţional, a cărei modernism a fost ulterior denaturat, la ordinul lui Ceauşescu, prin faţade cu arcade. Epoca lui Nicolae Ceauşescu a adus cu sine schimbări grave în structura urbanistică a capitalei. Construirea unui nou palat prezidenţial şi a Bulevardului Victoriei Socialismului s-a făcut cu preţul distrugerii vechilor cartiere Uranus, Izvor, Rahova şi Antim. Foarte contestată în noul ansamblu este Casa Poporului a arhitectei Anca Petrescu, azi sediu al Parlamentului României. Lucrările la acest edificiu megaloman, care se întinde pe o suprafaţă de 350 000 m², au început în anul 1984. Construcţiei i se impută lipsa de unitate stilistică şi proporţiile care ignoră modelul clasicist după care se orientează de fapt.

38