etică şi responsabilitate socială corporativă în afacerile … 2015/suport curs master...

Academia de Studii Economice din Bucureşti Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale

Etică şi responsabilitate socială corporativă în afacerile internaționale Curs Master Afaceri Internaţionale

Conf.univ.dr. Irina-Eugenia IAMANDI Conf.univ.dr. Radu FILIP

BUCUREŞTI, 2015

Etică şi responsabilitate socială corporativă în afacerile internaţionale

Master Afaceri Internaţionale 2015 2

Academia de Studii Economice din Bucureşti

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale

Master în Afaceri Internaţionale

Etică şi responsabilitate socială corporativă

în afacerile internaţionale

= Suport de curs =

Conf. univ. dr. Irina-Eugenia IAMANDI

Conf.univ.dr. Radu FILIP

Bucureşti, 2015



CUPRINS

INTRODUCERE ......................................................................................................... 4

PARTEA I:

ETICA – DE LA RAMURĂ FILOZOFICĂ LA AFACERI ECONOMICE .................... 9

1. Delimitările conceptuale ale eticii. Etica în afaceri .................................. 9

2. Teoriile etice normative şi relevanţa lor economică ................................ 19

3. Perspectivele relaţiei afaceri – etică ......................................................... 32

4. Etica în afaceri şi sistemele economice ................................................... 42

PARTEA A II-A:

ETICA ÎN AFACERI ŞI COMPANIILE MULTINAŢIONALE ...................................... 50

5. Problemele specifice eticii în afacerile internaţionale ............................ 52

6. Etica în afaceri şi influenţa societăţilor multinaţionale

asupra mediului economic internaţional .................................................. 67

7. Etica în afaceri şi diferenţele culturale pe plan internaţional ................. 74

PARTEA A III-A:

ETICA ÎN MANAGEMENTUL INTERNAŢIONAL ...................................................... 92

8. Managerul moral în context internaţional ................................................. 92

9. Conduita etică a managementului societăţilor multinaţionale ............... 110

PARTEA A IV-A:

RESPONSABILITATEA SOCIALĂ CORPORATIVĂ – STRATEGIE DE AFACERI LA

NIVEL GLOBAL ........................................................................................................ 128

10. Conceptualizarea responsabilităţii sociale corporative ......................... 128

11. Operaţionalizarea responsabilităţii sociale corporative ......................... 141

12. Responsabilitatea socială corporativă şi companiile multinaţionale ... 164

13. Relaţia dintre performanţa corporativă socială şi cea financiară .......... 170

14. Provocările actuale ale responsabilităţii sociale corporative ................ 178

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .................................................................................... 181



INTRODUCERE

EXISTĂ ETICĂ ÎN AFACERILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE?

În contextul actual al globalizării vieţii economice, sociale şi chiar spirituale, nevoia de

moralitate a oamenilor devine din ce în ce mai pregnantă; considerată, în special, un apanaj

al dezvoltării, etica este un set de valori care nu lipseşte din nicio cultură a lumii. Progresul

economic fulminant şi extinderea tehnologiilor la scară globală au dus la reafirmarea

considerentelor de ordin etic. Pe măsură ce relaţiile dintre oameni sunt din ce în ce mai

apropiate, depăşind barierele spaţiale, etica devine o problemă care nu mai poate şi nu mai

trebuie să fie ignorată.

Etica în afacerile economice internaţionale este un subiect tot mai incitant al zilelor

noastre şi suscită interesul unui număr din ce în ce mai mare de persoane, generând

polemici susţinute la diverse niveluri. Aceste polemici sunt atât de natură teoretică, cât şi de

natură practică; disputele stârnite de abordarea teoretică încearcă să găsească o legătură

logică, raţională, care să unească pragmatica lume a afacerilor cu considerentele de ordin

moral ale ştiinţei filozofice, în timp ce partea practică a problemei vizează modalitatea

implementării acestor considerente morale în viaţa de zi cu zi. Pe de altă parte, etica în

afacerile economice internaţionale trebuie să răspundă provocării pe care i-o adresează

multiculturalismul, într-o lume cu atât mai bogată şi mai frumoasă cu cât este mai diversă,

dar care tinde continuu spre o globalizare a activităţilor în plan economic şi spre o

uniformizare a condiţiilor de viaţă.

Dat fiind faptul că aspectele de ordin etic caracterizează totalitatea activităţilor umane,

rezultă că şi în activitatea economică trebuie să existe considerente de ordin etic şi un

fundament moral fără de care societatea nu ar putea funcţiona şi s-ar autodistruge. De

exemplu, angajatorii se aşteaptă ca angajaţii lor să nu fure din companie sau de la locul de

muncă; părţile unui contract se aşteaptă ca fiecare dintre cei implicaţi să onoreze

înţelegerea consimţită; cei care cumpără un produs se aşteaptă să corespundă reclamei

care i s-a făcut; indivizii care lucrează alături de colegii lor se aşteaptă ca aceştia să spună,

în general, adevărul, să-i respecte, să nu le producă niciun fel de daune şi să îşi facă



munca pentru care sunt plătiţi. În majoritatea cazurilor, aceste aşteptări sunt îndeplinite.

Dacă toţi cei implicaţi într-o afacere – cumpărători, vânzători, producători, management,

muncitori, angajaţi şi consumatori – ar acţiona amoral sau chiar imoral, fără a ţine seama de

rezultatele morale sau imorale ale acţiunilor lor, atunci afacerile nu ar mai exista. Pe de altă

parte, nu se poate nega faptul că indivizii acţionează imoral în afaceri, aşa după cum o fac

în orice altă sferă a activităţii umane; există numeroase cazuri de fraudă, de reprezentare

incorectă a intereselor unui principal de către agentul său, precum şi conturi măsluite, dar

nu există nicio dovadă care să ateste faptul că indivizii sunt mai imorali în afaceri decât în

viaţa privată.

Există etică în afacerile economice internaţionale? Aceasta este o întrebare

considerată, de mulţi, drept retorică, dar cursul de faţă, care debutează sub semnul

prezentei interogaţii, intenţionează să demonstreze faptul că şi în afacerile economice

internaţionale, ca şi în cazul altor domenii de activitate umană, există anumite reguli de

conduită morală care sunt respectate de cei care participă la schimburi şi activităţi

comerciale de orice tip.

În ceea ce priveşte subiecţii relaţiilor economice internaţionale, cursul de faţă ia în

considerare, în mod deosebit, companiile multinaţionale (societăţile transnaţionale) – ca

principali actori ai mediului de afaceri internaţional, nu statele sau organizaţiile

internaţionale; s-a optat pentru această abordare plecând de la premisa că, în perspectiva

globalizării şi a uniformizării nivelului de dezvoltare tehnologică la nivel mondial, aceste

firme multinaţionale vor reprezenta adevăraţii piloni de creştere economică, înregistrând

cifre de afaceri fabuloase şi antrenând un număr impresionant de persoane aparţinând unor

culturi diferite.

Indiferent că agenţii economici internaţionali aleg să fie morali din motive care ţin strict

de raţiuni de ordin economic şi pragmatic (este ştiut faptul că o afacere „sănătoasă” din

punct de vedere moral este percepută pozitiv şi duce la creşterea încasărilor şi a profiturilor

pe termen lung – egoismul „luminat”), sunt morali prin însăşi natura lor (nu pot acţiona în

detrimentul altora, chiar dacă pentru ei ar fi avantajos), consideră că afacerile au o datorie

faţă de cei care contribuie la consolidarea profitului lor (teoria „stakeholders”) sau sunt

adepţii unei responsabilităţi sociale maximale (pornesc de la premisa că afacerile au un rol

deosebit în cadrul societăţii – sunt un factor de progres economic, social şi tehnologic – şi

apar ca urmare a existenţei unei nevoi sociale, deci trebuie să urmărească nevoile societăţii



în ansamblu), practica a demonstrat că există etică în afacerile economice internaţionale.

Astfel, etica apare atât ca un mijloc pentru obţinerea altor beneficii (paradoxal, indivizii sunt

altruişti din egoismul de a fi ulterior recompensaţi de societate, din teama de o eventuală

pedeapsă / sancţiune sau din alte interese proprii), cât şi ca un scop în sine. Pe de altă

parte, există specialişti în domeniu care consideră că a face bine din dorinţa de a obţine

beneficii ulterioare nu înseamnă a acţiona moral, fiind o metodă puţin etică de sporire a

avantajelor materiale.

La nivel ideologic, controversele privind etica în afacerile economice vizează, în

special, două mari curente de gândire (socialism versus capitalism): pe de o parte, sunt

aceia care, inspiraţi de scrierile aristotelice şi profund marcaţi de gândirea marxistă, afirmă

că afacerile şi comerţul reprezintă o activitate imorală prin însăşi natura ei (adepţii unei

viziuni de stânga); pe de altă parte, la polul opus, capitaliştii autentici consideră că afacerile

nu au nimic în comun cu etica, dar nu pentru că afacerile ar fi imorale, ci pentru că singura

datorie a acestora este să producă profit în mod legal, obiectivele de ordin social rămânând,

în principal, în grija statului. Undeva între cele două extreme se află viziunea celor

influenţaţi de marii gânditori iluminişti, precum Immanuel Kant sau John Stuart Mill, care

adoptă o viziune mai puţin radicală cu privire la afaceri şi comerţ, considerând că agenţii

economici sunt cei care imprimă un caracter moral sau imoral activităţilor lor, în funcţie de

deciziile pe care le iau în diferite momente, aceştia fiind perfect responsabili de actele şi

faptele pe care le întreprind (moralitatea afacerilor nu poate fi judecată la modul absolut). În

societatea contemporană este aproape unanim acceptată această a treia viziune cu privire

la caracterul moral al activităţilor economice.

Astfel, pornind de la această premisă, cursul de faţă îşi propune să abordeze

problemele etice cu care se confruntă marile companii multinaţionale ale lumii, nevoite să-şi

conducă operaţiunile economice în ţări cu standarde morale şi nivele de dezvoltare diferite.

Aceste companii trebuie să opteze între a implementa şi în străinătate standardele etice mai

înalte din ţările lor de origine sau a se adapta practicilor locale, care de multe ori contravin

viziunii lor cu privire la moralitate sau sunt chiar interzise de codurile de conduită

corporaţională.

De asemenea, prezentul curs acordă un spaţiu important eticii în managementul

internaţional, considerând că activitatea externă a unei companii este esenţial influenţată de

modul în care anumite probleme de ordin etic sunt abordate la nivel organizaţional.



Responsabilităţile unei afaceri faţă de toţi stakeholderii (participanţii la întreprindere)

reprezintă un aspect de o importanţă deosebită atât pe plan intern, cât şi pe plan extern.

Responsabilitatea socială corporativă, ca subiect de interes ştiinţific, necesită o

abordare interdisciplinară, în care aspectele de sorginte economică (legate de afaceri şi de

maximizarea profiturilor lor) se întrepătrund cu cele specifice filozofiei morale (cu accent

deosebit pe responsabilităţile sociale). Diversitatea de perspective ale responsabilităţii

sociale corporative din literatura de specialitate se bazează tocmai pe combinarea, în

diverse proporţii, a elementelor economice cu cele morale, a raţionamentelor pragmatice cu

cele deontologice.

Responsabilitatea socială corporativă este percepută ca o nouă formă de cooperare

între guverne, afaceri şi societatea civilă, iar promovarea obiectivelor sociale de către

companii are implicaţii în plan economic (pentru afaceri, care îşi sporesc puterea în cadrul

comunităţii), politic (pentru guverne, care îşi intensifică controlul asupra companiilor, deşi nu

întotdeauna în mod direct) şi social (pentru diversele grupuri de stakeholderi, care nu au

doar de câştigat din reglementarea privată a companiilor, comparativ cu cea publică a

guvernelor).

Sistemul de interdependenţe care se creează între afaceri şi societate, în ansamblul

său, legitimitatea aspectelor de responsabilitate socială corporativă şi, mai ales, efectele

unei astfel de politici la nivelul companiei responsabile sunt numai câteva dintre aspectele

ce îşi caută încă un răspuns. Deşi literatura de specialitate abundă în controverse de ordin

ideologic, scopul prezentului demers analitic este de a evidenţia faptul că, la modul

pragmatic şi real, responsabilitatea socială poate fi condusă de către companii astfel încât

să devină o strategie profitabilă de afaceri.

Se poate aprecia că între profitabilitatea unei firme şi valorile sale morale există o

relaţie directă şi reciprocă: o companie care promovează valorile morale şi se ghidează

după norme etice de comportament va fi bine percepută de public şi va înregistra profituri

substanţiale; în mod analog, o companie solidă din punct de vedere financiar îşi permite să

promoveze şi să investească într-un comportament etic, ceea ce îi va atrage, în viitor, o şi

mai mare prosperitate. Relaţia dintre profitabilitatea şi responsabilitatea unei companii se

înscrie pe o traiectorie circular-ascendentă, într-un aşa numit „cerc virtuos”. În plus,

responsabilitatea socială corporativă atrage o implicare pozitivă în companie a tuturor



grupurilor de stakeholderi. Această concluzie este demonstrată de experienţa companiilor

multinaţionale care s-au implicat în diverse proiecte sociale şi ecologice.

Ideea de bază a întregului demers analitic o reprezintă faptul că etica în afaceri şi

responsabilitatea socială corporativă nu sunt doar subiecte filozofice, lipsite de consistenţă

şi aplicabilitate practică, ci sunt modalităţi eficiente de susţinere a intereselor financiare ale

companiei pe termen mediu şi lung.

Prezentul suport de curs este o variantă prescurtată (adaptată) a lucrării „Etică şi

responsabilitate socială corporativă în afacerile internaţionale” (autori: Irina-Eugenia

IAMANDI şi Radu FILIP), apărută la Editura Economică, Bucureşti, 2008.



PARTEA I:

ETICA – DE LA RAMURĂ FILOZOFICĂ LA AFACERI

ECONOMICE

1. Delimitările conceptuale ale eticii. Etica în afaceri

1.1. Delimitările conceptuale ale eticii

Definită de-a lungul timpului în diferite moduri, în funcţie de context sau de domeniul

specific de aplicabilitate practică, etica a fost focalizată pe principiile şi standardele care ar

trebui să guverneze relaţiile sociale dintre indivizi şi organizaţii şi a suscitat întotdeauna

interesul celor interesaţi să trăiască într-o lume mai bună, atentă la nevoile şi aspiraţiile

celor din jur, menită să aprecieze adevăratele valori umane şi să promoveze modelele

exemplare de comportament.

În literatura de specialitate, etica (termen provenit din grecescul „ethos” – morav,

obicei, caracter) este „disciplina filozofică care studiază problemele teoretice şi practice ale

moralei; în vorbirea curentă, termenul de etică se utilizează adesea şi în sens de morală”1.

Astfel, pe de o parte, „etica este ştiinţa care studiază principiile morale, originea,

natura, esenţa, dezvoltarea şi conţinutul lor”2, iar, pe de altă parte, „etica reprezintă

ansamblul de reguli, valori şi norme morale care reglementează comportamentul

persoanelor în societate sau/şi determină obligaţiile acestora, în general, sau într-un anumit

domeniu de activitate, în particular”3. Etica semnifică „ştiinţa binelui şi a răului”4.

1 R. Sommer, R. Tomoiagă (redactori coordonatori), Mic Dicţionar Filozofic, Ediţia a II-a, Editura Politică, Bucureşti, 1973, pag. 186. 2 Florin Marcu, Constant Maneca, Dicţionar de Neologisme, Ediţia a III-a (revăzută şi adăugită), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1978, pag. 283. 3 Carolina Reoyo González (editor), Diccionario Enciclopédico Nuevo Espasa Ilustrado 2000, Editorial Espasa Calpe S.A. Madrid, 2000, pag. 687. 4 Într-o definiţie mai puţin formală, etica reprezintă „ansamblul de valori şi norme care definesc, într-o anumită societate, omul de caracter şi regulile de comportare justă, demnă şi vrednică de respect, a căror încălcare este blamabilă şi vrednică de dispreţ. Etica promovează anumite valori (cinste, dreptate, corectitudine, echitate, imparţialitate, bunătate, mărinimie etc.) şi încearcă să facă respectate anumite norme” (Dan Crăciun, Curs de Etică în Afacerile Economice Internaţionale, REI, 2004).



Termenul de morală (provenit din latinescul „mos, mores” – obicei) desemnează un

anume cod special, un ansamblu de reguli cărora fiecare individ trebuie să i se conformeze

pentru a fi acceptat în societate. „Morala reprezintă, astfel, totalitatea convingerilor,

atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor, normelor, regulilor determinate istoric şi social, care

reglementează comportamentul şi raporturile indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi

colectivitate (familie, grup, clasă, naţiune, societate), în funcţie de categoriile bine, rău,

datorie, dreptate, nedreptate şi a căror respectare se întemeiază pe conştiinţa şi opinia

publică”5.

Morala depinde de condiţiile existenţiale ale unei anumite comunităţi umane şi nu

poate avea un caracter abstract, general valabil, fiind mai degrabă caracterizată de

relativitate; cu toate acestea, de-a lungul istoriei, de la un tip de societate la altul, rămân

valabile numeroase imperative morale (exemple: „Să nu ucizi!”, „Să nu furi!”, „Să nu minţi!”,

„Să-ţi respecţi cuvântul dat!”) care nu ţin de o anumită epocă, ci de caracterul omului de

fiinţă posesoare de raţiune şi de conştiinţă de sine, fiind considerate norme generale sau

universale. Cel mai important criteriu moral, universal valabil, şi care nu se supune judecăţii

relativiste, îl reprezintă acceptarea universalităţii drepturilor fundamentale ale omului.

În timp ce „morala este considerată un fenomen real – un ansamblu de reguli şi norme

de bună purtare, cu caracter mai mult sau mai puţin universal – ce ţine de comportamentul

cotidian, de viaţa practico-spirituală reală a indivizilor şi colectivităţilor umane, etica

desemnează teoria care are ca obiect de studiu acest fenomen real (teoria despre morală),

respectiv sistemul conceptual care se află la baza unei anumite viziuni asupra moralităţii

(prin moralitate înţelegându-se condiţia omului care aspiră să trăiască potrivit unor idealuri

şi principii cât mai înalte)”6.

În sens restrâns, morala comună (morala înţeleasă ca ansamblu de obiceiuri şi

standarde ale comunităţii) este nereflectivă, deoarece ea impune respectarea unor

standarde ale comunităţii prin conformism mimetic, fără a fi filtrate de raţiunea individuală;

„un demers etic înseamnă reflectarea asupra principiilor generale şi judecarea unei situaţii

particulare din perspectiva acestor principii. Spre deosebire de etică, morala are o

semnificativă componentă emoţională; etica implică mai multă detaşare, explorarea şi

acceptarea modurilor de viaţă alternative; acceptarea unei etici nu cere abandonarea unei

5 Gabriela Ţigu, Etica Afacerilor în Turism, Editura Uranus, Bucureşti, 2003, pag. 11. 6 Ioan Bâtlan, Philosofia moralis. Prelegeri de etică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, pag. 9, citat în Gabriela Ţigu, pag. 11.



morale private, ci considerarea celorlalte principii şi norme morale ca alternative posibile în

diferite contexte. Rolul eticii este să ajute oamenii şi instituţiile să decidă ce este mai bine să

facă, pe ce criterii să aleagă şi care le sunt obligaţiile morale în acţiunile lor”7. Etica este o

abordare raţională a moralei.

Etica şi morala sunt adesea asociate cu deontologia. Termenul deontologie (în limba

greacă, „deon” – datorie, obligaţie) desemnează normele de conduită şi obligaţiile etice din

cadrul unei profesii şi aplică anumite norme morale particulare. Etica, morala şi deontologia

se referă la ceea ce este „drept”, „corect”, „just”.

Cu timpul, în cadrul eticii s-au constituit două părţi:

1. Etica normativă – vizează elaborarea şi fundamentarea teoretică a unui sistem

determinat de norme şi standarde morale, a unui anumit cod moral; şi

2. Etica teoretică – se ocupă cu cercetarea problemelor teoretice propriu-zise ale originii

şi esenţei moralei8.

Se poate considera că etica are un caracter analitic (se preocupă de cauzele acţiunilor

umane) şi normativ (stabileşte anumite reguli de conduită); este o ştiinţă practică (orientată

spre acţiune), raţională, nu o impunere externă sau o obligaţie; etica nu este, însă, o ştiinţă

descriptivă (nu indică cum trebuie îndeplinite acţiunile umane pentru a fi considerate

morale), ci este prescriptivă (recomandă anumite norme morale ce ar trebui respectate)9.

Din perspectiva eticii, standardele sau normele morale sunt enunţuri cu caracter, în

general, imperativ, prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă un individ conştient,

pentru ca felul comportamentului său să fie apreciat ca bun de către semeni sau

7 Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, Introducere în etica profesională, Editura Trei, 2001, pag. 13. 8 Mic Dicţionar Filozofic, pag. 186-187. 9 Vezi Radu Emilian (coordonator), Managementul serviciilor: motivaţii, principii, metode, organizare, Editura Expert, 2000 (Capitolul 10, Etică şi Management, autor: Gabriela Ţigu, pag. 247). Pe de altă parte, Richard T. DeGeorge, în lucrarea Business Ethics (Third Edition, Macmillan Publishing Company, New York, USA, 1990, pag. 14-15) consideră că studiul eticii cuprinde trei faze distincte: 1) etica descriptivă; 2) etica normativă şi 3) metaetica. 1. Etica descriptivă constă în studierea şi descrierea moralităţii indivizilor, culturilor sau societăţii, în

ansamblu; etica descriptivă compară diferite sisteme morale, coduri de conduită, practici, credinţe, principii şi valori şi furnizează materialul de bază pentru etica normativă.

2. Etica normativă încearcă, în mod sistematic, să ofere şi să justifice un sistem moral coerent. Sistemul eticii normative este alcătuit atât din principiile şi valorile morale de bază, cât şi din regulile morale specifice care guvernează comportamentul oamenilor, recomandând acele acţiuni corecte şi morale şi blamându-le sau interzicându-le pe cele incorecte sau imorale. Aceste reguli şi valori reprezintă normele morale ale societăţii.

3. Metaetica este strâns legată de etica normativă. Metaetica reprezintă studiul eticii normative şi, până la un anumit punct, atât etica descriptivă cât şi cea normativă implică o activitate metaetică. Metaetica se mai numeşte şi etică analitică, deoarece studiază semnificaţia termenilor morali şi logica gândirii morale.



comunitate. Normele morale reprezintă valori culturale, consacrate prin tradiţie şi educaţie,

respectarea lor fiind impusă de opinia publică.

Una dintre clasificările normelor morale (cu importanţă practică pentru etica în afaceri)

este următoarea10:

1. Norme generale sau universale – sunt prezente în toate tipurile de comunităţi umane,

au durabilitate mare în timp şi influenţează întreaga gamă de relaţii şi activităţi umane

(exemple: cinstea, demnitatea, sinceritatea, curajul, loialitatea, generozitatea);

2. Norme particulare – se adresează unor comunităţi umane determinate, cu o anumită

variaţie în timp şi spaţiu, şi influenţează relaţii sau activităţi umane particulare

(exemple: normele vieţii de familie şi normele morale specifice unor activităţi

profesionale);

3. Norme speciale – se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse şi, uneori, la ocazii

speciale (exemple: normele de protocol, regulile de etichetă în afaceri, codul

manierelor elegante).

Etica este fundamental diferită de religie şi de jurisprudenţă (lege).

Moralitatea (sau lipsa ei), la orice nivel şi grad de manifestare, nu poate fi impusă

individului de nicio instanţă exterioară şi nici nu poate fi sancţionată din punct de vedere

legal; un agent acţionează moral pentru că aşa îi impun propria conştiinţă şi cerinţele fireşti

ale convieţuirii sociale, nu pentru că este constrâns de lege (sau de altă forţă superioară) şi

ameninţat în cazul nerespectării unei obligaţii de ordin moral.

Normele morale se deosebesc de prescripţiile juridice şi de poruncile religioase

prin următoarele caracteristici:

- Normele morale se referă la actele individuale libere, conştiente şi raţionale, cu

consecinţe asupra celorlalţi şi/sau asupra propriei persoane;

- Forma cea mai caracteristică a normelor morale sunt expresiile normative categorice şi

universalizabile, care formulează anumite obligaţii sau datorii de a săvârşi fapte de

natură să potenţeze valoarea intrinsecă a umanităţii;

- Normele morale se bazează pe autonomia voinţei, fiind impuse de către o autoritate

imanentă subiectului (conştiinţa morală);

- Normele morale sunt însoţite de sancţiuni spirituale (cele mai specifice provin din

interiorul fiecărui individ);

10 Clasificarea normelor morale a fost preluată din Ioan Bâtlan, pag. 16 şi citată în Gabriela Ţigu, pag. 18.



- Normele morale au drept funcţie socială promovarea unui maximum de sociabilitate11.

Astfel, între poruncile religioase şi normele morale se evidenţiază următoarele

diferenţe: autoritatea poruncilor religioase este transcendentă, exterioară individului

(heteronomă) – Dumnezeu – şi nu oferă explicaţii raţionale pentru normele pe care le

impune; autoritatea normelor morale este reprezentată de conştiinţa lăuntrică a individului

(voinţa lui autonomă) şi se supune judecăţii raţionale a individului; subiectul poruncilor

religioase este credinciosul, în timp ce subiectul normelor morale este fiinţa raţională, omul

în general, care îşi asumă normele morale în mod conştient; sancţiunile poruncilor

religioase apar, mai ales, în Lumea de Apoi, iar sancţiunile normelor morale aparţin, în

totalitate, lumii pământeşti (fie că vin din partea celorlalţi indivizi, fie că sunt administrate de

vocea lăuntrică a propriei conştiinţe).

Cele mai importante deosebiri dintre prescripţiile juridice şi normele morale sunt

următoarele: autoritatea prescripţiilor juridice este heteronomă, dar aparţine lumii

pământeşti (este reprezentată de o instanţă locală sau naţională), iar prescripţiile sunt

apărate şi impuse, la nevoie, prin forţă; autoritatea normelor morale este însuşi individul,

convins de propria raţiune şi voinţă, de valabilitatea universală a respectivelor norme;

subiectul prescripţiilor juridice este circumscris în limitele grupurilor de „supuşi” ai anumitor

autorităţi instituţionale, în timp ce subiectul normelor morale este generic (individul îşi

asumă normele morale în mod liber şi conştient); sancţiunile prescripţiilor juridice sunt

numai punitive, de natură fizică sau materială (cel mai adesea), iar sancţiunile normelor

morale sunt, deopotrivă, premiale şi punitive (cele mai puternice şi cele mai specifice sunt

cele care vin dinlăuntrul conştiinţei fiecărui individ – de natură psihică sau spirituală).

Între normele morale şi prescripţiile juridice există diferenţe şi cu privire la domeniul de

aplicabilitate: prescripţiile juridice se aplică întotdeauna în anumite circumstanţe, iar ceea ce

nu este interzis de lege este permis; normele morale au o pretenţie de universalitate (sunt

valabile în orice circumstanţe). În ceea ce priveşte regula de acţiune, de cele mai multe ori,

o interdicţie legală este dublată de una morală, dar nu şi invers. Acolo unde legea emite

numai o interdicţie („Să nu furi!”), morala adaugă o datorie sau o obligaţie ce nu poate fi

impusă prin autoritatea exterioară a legii, ci numai de conştiinţa lăuntrică a fiecărui individ

(„Fii mărinimos şi ajută-ţi aproapele!”). Faptul că o acţiune nu este ilegală nu o face să fie şi

11 Dan Crăciun, în Curs de Etică în Afacerile Economice Internaţionale, realizează o prezentare sintetică a celor mai relevante diferenţe dintre poruncile religioase şi normele morale, respectiv prescripţiile juridice şi normele morale.



acceptabilă din punct de vedere etic (în istorie, există numeroase exemple în care legea a

întârziat „în spatele” standardelor morale ale societăţii: discriminările sexuale şi rasiale,

poluarea mediului şi mita sunt probleme morale care au fost reglementate de lege destul de

târziu şi nu încă în toate ţările). Normele juridice vizează stabilirea unui minimum de

sociabilitate, în timp ce normele morale aspiră la un maximum de sociabilitate.

Într-o societate democratică, respectul faţă de lege este o valoare morală de

importanţă decisivă. Cu toate acestea, restrângerea responsabilităţii morale a omului de

afaceri doar la respectarea legii nu este nici pe departe justificată şi nici operaţională în

activitatea practică.

Etica aplicată semnifică „analiza din punct de vedere moral a unor situaţii concrete din

practica socială sau profesională, în vederea luării unor decizii adecvate”12 (în această

categorie intră etica medicală, etica juridică, etica în mass-media, etica profesională, etica

mediului înconjurător, etica afacerilor etc.). Etica este o disciplină filozofică ce îşi găseşte

aplicabilitatea în toate domeniile vieţii practice şi spirituale.

1.2. Etica în afaceri – definiţie, istorie şi clasificări

Etica afacerilor (etica economică), formă particulară a eticii aplicate, reprezintă

ansamblul de reguli şi norme morale care vizează conduita agenţilor în activitatea

economică (în afaceri), atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv.

Etica economică este o ramură a moralei care sintetizează sistemul de valori, principii

şi norme ce s-au statornicit de-a lungul timpului în raporturile dintre agenţii economici.

Alături de principiile şi normele de drept, etica economică asigură buna desfăşurare a

activităţilor şi reuşita în afaceri. Deşi normele eticii economice nu sunt învestite cu forţă

juridică precum normele de drept, ele au un rol deosebit de important în acţiunile agenţilor

economici, contând uneori mai mult decât cele juridice.

Comportamentul etic al agenţilor economici este marcat de respectarea riguroasă,

benevolă, a unor principii cum sunt: încrederea şi sinceritatea deplină între agenţi;

corectitudine în negocieri şi în îndeplinirea obligaţiilor contractuale; respectarea întocmai a

12 Monique Canto-Sperber, Dictionnaire d`etique et de philosophie morale, PUF, Paris, 1996, pag. 535-540, citată în Ioan Popa, Radu Filip, Management internaţional, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 250.



tuturor angajamentelor asumate; mutualitatea avantajelor oferite şi a riscurilor. Acceptarea

şi respectarea normelor de etică economică este, de fapt, o problemă de conştiinţă

economică cu un impact puternic asupra cristalizării normelor juridice. Încălcarea lor

creează o imagine nefavorabilă asupra agenţilor economici13.

Se poate concluziona că „etica afacerilor – componentă relativ nouă a cercetării

ştiinţifice – este un domeniu de studiu aplicativ al eticii, care vizează determinarea

principiilor morale şi a codurilor de conduită ce reglementează relaţiile interumane din

cadrul organizaţiilor (economice şi comerciale) şi guvernează deciziile oamenilor de afaceri

sau ale managerilor”14.

În general, etica în afaceri se manifestă la cinci nivele interdependente:

- Nivelul etic individual;

- Nivelul etic corporaţional (organizaţional);

- Nivelul etic naţional;

- Nivelul etic cultural;

- Nivelul etic internaţional.

Etica în afaceri studiază moralitatea sistemelor economice, a corporaţiilor şi a

indivizilor care interacţionează cu aceste corporaţii.

Experienţa mondială evidenţiază două abordări de bază ale eticii afacerilor:

1. Abordarea moralistă – de orientare creştină, care susţine ideea conform căreia

principiile de bază ale eticii creştine şi ale filozofiei morale trebuie extinse şi în sfera

afacerilor (ca şi în oricare alt domeniu de activitate); şi

2. Abordarea pragmatică – presupune că afacerile trebuie să fie etice nu pentru a urma

normele morale şi creştine, ci pentru că dovedirea unei responsabilităţi sociale sporite

contribuie la conferirea durabilităţii afacerii şi la obţinerea de profituri suplimentare,

evitând o serie de riscuri şi tensiuni.

În realitate, nu există o graniţă clară între cele două abordări, ele realizându-se

împreună şi fiind strâns legate, însă în timp ce prima abordare se sprijină, în principal, pe

credinţă, cea de-a doua abordare operează pe baza reglementărilor normative15.

13 Niţă Dobrotă (coordonator), Dicţionar de Economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 205. 14 Gabriela Ţigu, pag. 10. 15 Alexandru Puiu, Management în afacerile economice internaţionale, Ediţia a II-a, Editura Independenţa Economică, Bucureşti, 1997, pag. 71.



De-a lungul istoriei, „moralitatea afacerilor” a reprezentat un subiect controversat, care

a stârnit nu numai interesul oamenilor de ştiinţă, ci şi pe cel al maselor, adepţii diferitelor

religii sau curente „la modă” în perioada luată în calcul; astfel, dacă pentru catolicismul

medieval comerţul şi banii erau consideraţi complet imorali, protestantismul – manifestat cu

precădere pe continentul american – a făcut posibilă reconcilierea moralei cu lumea

afacerilor; după unele opinii (Max Weber), tocmai această etică protestantă a muncii a făcut

posibilă afirmarea şi impunerea capitalismului.

Etica afacerilor, ca disciplină filozofică de sine stătătoare, a apărut relativ recent,

adevărata sa recunoaştere datând de acum 20-30 de ani. În prezent, problemele etice şi de

responsabilitate corporaţională au dobândit o importanţă deosebită, ajungând să se

vehiculeze conceptul de „firmă etică” şi să se promoveze „managementul responsabil

social”; au apărut numeroase lucrări consacrate acestor probleme şi, concomitent, s-au

înfiinţat centre de consultanţă etică. Marile firme adoptă coduri de conduită morală şi iniţiază

programe proprii de pregătire în acest sens, considerând etica afacerilor drept un

instrument indispensabil unei bune gestionări a întreprinderilor.

Se poate afirma că etica afacerilor a început să prindă contur în ţări dezvoltate precum

SUA şi statele Europei de Vest, dar, în prezent, şi ţările în curs de dezvoltare sau fostele ţări

comuniste din Europa Centrală şi de Est manifestă un interes din ce în ce mai sporit faţă de

acest subiect. În general, s-a observat că există o legătură directă între gradul de dezvoltare

al unei ţări şi accentul care se pune în respectiva ţară pe etica afacerilor (această concluzie

nu trebuie, însă, interpretată cu titlu de lege). O dată cu schimbarea naturii afacerilor şi cu

internaţionalizarea lor, acestea au devenit din ce în ce mai complexe şi au ridicat probleme

etice necunoscute până atunci, legate de contextul multinaţional şi multicultural de

desfăşurare al activităţilor economice.

Pentru etica în afacerile economice prezintă un interes deosebit două tipuri de

clasificări:

1. În funcţie de modul de abordare a eticii în afaceri; şi

2. În funcţie de nivelul la care este percepută etica în afaceri.

O primă clasificare a eticii în afacerile economice, în funcţie de modul de abordare a

problematicii, pune în evidenţă patru variante16:

16 Alexandru Puiu, pag. 73-75.



- Etica regulilor – porneşte de la premisa că un individ sau o societate trebuie să se

conformeze principiilor etice acceptate; etica regulilor este cea mai simplă formă de

etică şi, de asemenea, cea mai veche, iar principala dificultate legată de acest tip de

etică rezidă în diferenţierea dintre regulile categorice şi cele necategorice;

- Etica posibilului – se reduce la respectarea legilor, la deontologia profesională şi la un

anumit conformism, persoanele care preferă acest tip de etică adoptând, în majoritatea

cazurilor, obiceiurile mediului şi profesiei lor;

- Etica convingerii – este caracterizată de un puternic caracter subiectiv, fiecare individ

elaborându-şi un set de criterii şi norme morale, pornind de la propria sa experienţă în

confruntarea cu situaţii din exterior şi cu ideile celorlalţi;

- Etica responsabilităţii – presupune asumarea conştientă a responsabilităţii cu privire la

actele proprii şi prevederea consecinţelor actelor individuale; nu există morală a

convingerii care să nu fie, în acelaşi timp, şi a responsabilităţii.

O altă clasificare specifică eticii în afaceri se poate realiza în funcţie de nivelul la care

aceasta este percepută17, la fiecare dintre aceste niveluri existând anumite valori şi reguli

de comportament ce trebuie respectate pentru a putea vorbi despre afirmarea principiilor

morale:

Niveluri Antivalori

(Interdicţii)

Valori pozitive ce trebuie

promovate

1. Etica în general

înşelăciunea, furtul, încălcarea

promisiunilor, minciuna, dorinţa de

răzbunare

cinstea, dreptatea, imparţialitatea,

adevărul, rigoarea, loialitatea,

toleranţa, altruismul, respectul

pentru ceilalţi şi pentru munca lor

2. Etica pieţei

violenţa, intimidarea;

frauda, corupţia;

privilegiile, monopolurile;

practicile antisociale

transparenţa, justiţia;

liberalizarea;

ajutorul acordat persoanelor (nu

firmelor) afectate de recesiuni sau

crize

3. Etica la nivel

guvernamental

barierele la intrarea pe piaţă;

competitivitatea subvenţionată;

informarea;

asigurarea cadrului unei

17 Radu Emilian, pag. 250-251. Clasificare adaptată după Octave Gelinier, Ética de los negocios, Editorial Espasa Calpe – CDN, Madrid, 1991.



comisioanele acordate partidelor

politice;

susţinerea firmelor falimentare

competitivităţi reale;

responsabilitatea socială

4. Etica la locul de

muncă

încălcarea:

- regulilor de drept;

- confidenţialităţii informaţiilor;

- libertăţii celorlalţi

satisfacerea clientelei;

respectarea colegilor, a regulilor şi

a secretelor firmei;

relaţiile ierarhice normale;

cooperarea, transparenţa, spiritul

de echipă

5. Etica la nivelul

conducerii întreprinderii

nepotismul şi discriminările de orice

fel;

abuzul de putere;

climatul despotic şi autoritar,

violarea regulilor interne;

conflictele de interese

ierarhia bazată pe competenţă;

regulile clare;

practicile echitabile, remunerarea

justă şi stimulativă a personalului;

informarea, participarea şi

motivarea angajaţilor;

împărţirea succesului (profitului)

între participanţi;

căutarea şi promovarea

competitivităţii şi a calităţii

6. Etica şi strategia

adoptată

strategiile bazate pe:

- marketing abuziv;

- avantaje mărunte şi efemere;

- beneficii pe termen scurt;

- coaliţii şi corupţie;

- privilegii oferite anumitor persoane

strategiile de competitivitate pe

termen lung bazate pe:

- eforturi de progres;

- riscuri calculate;

- investiţii, cercetare-dezvoltare,

comunicare, formare şi

perfecţionare a personalului,

inovare

7. Etica în tranzacţiile

comerciale

şantajul;

negocierea „la un pahar”;

avantajele personale oferite de

încheierea unei afaceri

respectarea cuvântului dat,

punctualitatea;

cooperarea furnizor – client pentru

a obţine avantaje reciproce

8. Etica în domeniul

bancar

acordarea de credite unor firme sau

persoane nesolvabile;

reprezentarea unor agenţi

economici cu o imagine deteriorată

din punct de vedere etic

consilierea clienţilor în direcţia

unei gestiuni corecte;

realizarea unui audit al eticii

bancare.



2. Teoriile etice normative şi relevanţa lor economică

Standardele morale de comportament ale indivizilor diferă între grupuri în cadrul

aceleiaşi culturi, diferă între culturi (în speţă, pe axa Orient – Occident) sau de-a lungul

timpului, iar necesitatea evaluării şi comparării lor a dus la apariţia mai multor sisteme

majore de analiză etică18, numite şi teorii normative, cu relevanţă directă în procesul

decizional al afacerilor. Aceste teorii etice, implementate adecvat în mediul de afaceri, devin

un instrument deosebit de util pentru luarea unor decizii cu implicaţii morale şi pentru

determinarea tipurilor de responsabilităţi caracteristice afacerilor.

1. Abordarea eticii în termenii „Legii Eterne”, cunoscută şi sub

denumirea de moralitatea religioasă, porneşte de la premisa conform căreia există o

„Lege Eternă” ce emană de la Dumnezeu şi relevată în Sfânta Scriptură, idee împărtăşită

de mulţi lideri ai Bisericii, precum şi de unii filozofi (printre care merită amintiţi Tomas

d’Aquino, 1225-1274 şi Thomas Jefferson, 1743-1826). Moralitatea religioasă se poate

manifesta în două forme principale: Regula de Aur (bazată pe iubirea creştină şi respectul

faţă de aproapele) şi o variantă mai radicală, consolidată pe teama de pedeapsa divină

(Porunca Divină). Legea Eternă este, însă, cel mai bine sintetizată în credinţa creştină prin

Regula de Aur: „Fă celorlalţi ceea ce ai vrea ca ei să facă pentru tine!”.

De-a lungul timpului, un mare număr de indivizi, inclusiv o parte însemnată din oamenii

de afaceri, şi-au bazat concepţiile etice pe religie. Totuşi, religia şi moralitatea nu se

18 Lucrarea de faţă prezintă succint principalele şapte teorii etice utile în mediul de afaceri: 1. Abordarea religioasă a eticii (moralitatea religioasă sau „Legea Eternă”); 2. Abordarea eticii în termenii teoriei virtuţii (etica teleologică aristotelică); 3. Abordarea utilitaristă a eticii (etica consecvenţialistă – etica bunăstării); 4. Abordarea deontologică / universalistă a eticii (etica deontologică kantiană); 5. Abordarea eticii bazată pe drepturile fundamentale ale omului („Legea Naturală”); 6. Abordarea justiţiară / obiectivă a eticii (dreptatea distributivă – John Rawls); 7. Abordarea confucianistă a eticii. Primele patru abordări sunt bazate pe principii, iar abordarea a cincea şi a şasea (apărute în perioada modernă) sunt bazate pe valori. Aceste valori sunt: pentru 5) – libertatea personală (prezentată în două variante: libertatea individului la John Locke şi libertatea personală înţeleasă în termenii proprietăţii private la Robert Nozick), iar pentru 6) – dreptatea socială (cu evidenţierea dreptăţii distributive a lui John Rawls). Abordarea deontologică şi cea bazată pe drepturile individului (4 şi 5) sunt complementare (dat fiind faptul că drepturile şi datoriile sunt două feţe ale aceleiaşi monede). De asemenea, şi abordarea justiţiară poate fi încadrată în termenii unei etici deontologice.



condiţionează reciproc şi nu decurg firesc una din cealaltă (există persoane atee care

acţionează moral, aşa după cum există şi indivizi credincioşi, dar care încalcă adesea

normele morale); de aceea, o astfel de abordare este lipsită de consistenţă.

Ca bază pentru etica afacerilor, „Legea Eternă” ar fi adecvată dacă nu ar exista atât

de multe interpretări; fiecare religie oferă standarde morale membrilor săi, standarde ce pot

fi observate şi aplicate în viaţa de zi cu zi, dar acestea diferă de la o comunitate la alta şi

este greu de precizat şi de evaluat ce este drept sau cel mai bun sau corect pentru întreaga

societate (indivizii sunt destul de diferiţi în ceea ce priveşte nevoile, dorinţele şi aspiraţiile

lor). În prezent, regulile religioase nu reprezintă un cod de conduită ferm, deoarece sunt în

mare măsură dependente de context şi variază în funcţie de circumstanţele personale ale

indivizilor (necesită interpretare din partea fiecărei persoane).

Pe de altă parte, un alt motiv pentru care Legea Eternă nu se mai poate aplica în

actualul context socio-economic îl constituie faptul că drepturile morale bazate pe religie iau

în calcul numai individul, dar omit bunăstarea agregată şi aspectele legate de distribuţie.

Această teorie îşi găsea mai bine aplicabilitatea într-o comunitate agrară, dar nu într-o

societate post-industrială, caracterizată de diferenţe structurale între indivizi.

2. Abordarea eticii în termenii teoriei virtuţii se bazează, în principal, pe

teoriile aristotelice ale virtuţii şi consideră că moralitatea unei acţiuni şi interesul personal se

armonizează. Etica virtuţii a lui Aristotel (382-322 î.e.n.) recomandă purtarea demnă şi justă

ca mijloc în vederea atingerii unui scop absolut, suprem – fericirea (este o abordare

teleologică, unde telos – scop, rezultat) şi vizează formarea omului de caracter.

Această teorie nu se bazează pe intenţiile sau consecinţele unei acţiuni, ci pune în

centrul dezbaterii agentul – persoana care realizează respectiva acţiune, precum şi

trăsăturile sale de caracter (virtuţile sale). Aristotel înţelege fericirea (eudaimonia – fericire,

în limba greacă) ca o viaţă împlinită, trăită în mod raţional şi caracterizată de moderaţie

(regula „căii de mijloc”).

La Aristotel, fericirea nu înseamnă căutarea plăcerii sau evitarea suferinţei, nici

acumularea de avuţie, goana după faimă sau putere. Aristotel considera că fericirea nu

poate fi atinsă de către oamenii unilaterali şi mărginiţi, care urmăresc cu obstinaţie o singură

formă de satisfacţie în viaţă, întrucât aceştia iau drept valoare – scop (plăcerea, faima,

avuţia sau puterea) ceea ce nu poate fi decât un mijloc în vedere fericirii; fericirea este



starea sau condiţia stabilă a omului care dobândeşte şi amplifică anumite valori – mijloc,

numite de către Aristotel virtuţi (areté)19.

Filozoful grec prefera o abordare pe termen lung a unei atitudini sau acţiuni

considerate a fi morale; de asemenea, încurajează prietenia între indivizi, ca o modalitate

de obţinere a fericirii. Ideea de bază în teoria virtuţii (susţinută după Aristotel de majoritatea

teoreticienilor) era aceea că manifestarea unei virtuţi, a unei acţiuni morale, nu necesită

premeditare, agentul acţionând în mod spontan, de fiecare dată când apare ocazia potrivită.

Omul de caracter nu are nevoie de prea multe reguli ori restricţii, deoarece bunele lui

deprinderi îl fac să urmeze de la sine calea virtuţii, singura ce duce spre adevărata şi

meritata fericire (etica aristotelică nu pune accentul pe reguli sau norme). Aspectul cel mai

dezbătut cu privire la virtuţi este faptul că variază de la o cultură la alta şi de-a lungul

istoriei.

Elementul esenţial în educaţia morală la Aristotel nu este studiul erudit, pur intelectual,

ci imitaţia modelelor exemplare, care indică prin faptele şi modul lor de a fi ce înseamnă un

om virtuos. Din păcate, lumea contemporană este cu totul diferită faţă de democraţia

ateniană a lui Aristotel, indivizii având de ales între nişte modele exemplare extrem de

diverse, chiar incompatibile20.

Aristotel era susţinătorul unei teze numite „unitatea virtuţilor”, pornind de la ideea că

mai multe virtuţi se sprijină şi se consolidează între ele şi nu intră în conflict; o persoană

bună posedă toate aceste virtuţi, iar imaginea preponderentă a moralităţii este reprezentată

de armonie. Un alt filozof al eticii virtuţii, foarte diferit de Aristotel şi mult mai radical decât

acesta, este filozoful german Friedrich Nietzsche (1844-1900), care susţinea ideea că

fiecare individ posedă propriile sale virtuţi unice şi contradictorii.

Doi teoreticieni moderni ai eticii virtuţii sunt şi David Hume (1711-1776) şi Adam Smith

(1723-1787), cunoscuţi sub denumirea de teoreticienii sentimentului moral. Ei susţineau o

imagine a naturii umane în care prietenia (camaraderia) şi mila (compasiunea) erau la fel de

importante (dar nu la fel de dominante) ca şi interesul personal, iar virtuţile erau importante,

plăcute şi utile.

Teoreticienii eticii în afaceri au pus un accent deosebit pe acele trăsături generale

care permiteau sistemului pieţei libere să funcţioneze armonios şi cu eficienţă maximă în

19 Dan Crăciun, Curs de Etică în Afacerile Economice Internaţionale. 20 Idem.



cadrul societăţii. Din prisma eticii virtuţii, afacerile reprezintă o parte fundamentală a

societăţii în care trăim; activităţile comerciale nu vizează doar obţinerea profitului, ci pun un

accent deosebit pe relaţiile sociale şi autorespect, considerând obţinerea de utilităţi

materiale drept un mijloc pentru atingerea obiectivelor prestabilite, şi nu un scop în sine.

Teoria virtuţii îşi găseşte aplicabilitate în etica afacerilor: fericirea reprezintă pentru un

individ ceea ce reprezintă profitul pentru o afacere: aşa cum fericirea adevărată este

rezultatul unor eforturi de o viaţă, tot astfel şi profitul solid, pe care îl urmăreşte în activitatea

sa un om de afaceri serios, nu poate fi obţinut decât prin strategii pe termen lung. Pe de altă

parte, aşa cum individul aspiră la fericire prin îndeplinirea altor obiective (acţiuni şi fapte

curajoase, drepte, cinstite, şi mărinimoase), tot aşa o afacere este profitabilă pe termen lung

(obţine un profit sigur, consistent, meritat şi stabil) dacă, mai întâi, îndeplineşte alte

obiective de natură etică, cum ar fi: îmbunătăţirea calităţii produselor şi respectul acordat

clienţilor săi, satisfacerea cât mai deplină a consumatorilor, asigurarea unui climat stabil,

oferirea de locuri de muncă pentru comunitate, stimularea salariaţilor şi cucerirea

devotamentului lor faţă de firmă, întreţinerea unor relaţii stabile şi cât mai bune cu furnizorii

şi creditorii, preţuirea şi simpatia comunităţii în care este localizată firma, respectul cât mai

scrupulos al legilor în vigoare, plata impozitelor către stat, protecţia mediului ambiant.

La nivel individual, „virtutea” specifică a unui om de afaceri sau manager presupune

competenţă, autoritate, flexibilitate, tact, putere de decizie rapidă etc., dar, mai presus de

toate, un bun om de afaceri sau manager este acela care, prin iniţiativele sale, realizează

un profit cât mai important. Însă, nimeni nu poate fi şi nu trebuie să fie doar manager şi atât;

un om întreg presupune şi alte calităţi decât succesul comercial (acesta este unul dintre

motivele pentru care urmărirea profitului, în calitate de agent economic, nu trebuie să

elimine orice alt criteriu valoric din viaţa şi activitatea unui om de afaceri; ca om întreg,

acesta trebuie să cultive acele atitudini şi trăsături de caracter de natura să-i dăruiască o

meritată demnitate şi fericire).

Prietenia dintre indivizi se transpune în afaceri ca o relaţie de colaborare fructuoasă

între toţi agenţii economici (un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă firmele

japoneze, reţele cunoscute sub numele de keiretsu). Avantajul oferit de teoria virtuţii în

afaceri este obţinerea profitului, ca o contribuţie esenţială la bunăstarea publică, prin

crearea de noi locuri de muncă, generarea creşterii economice şi a inovaţiei tehnologice.

Etica în afaceri de inspiraţie aristotelică pune accentul pe formarea şi dezvoltarea



trăsăturilor pozitive de caracter ale agenţilor economici, cultivând un set de valori bazat pe

responsabilitate socială şi altruism.

Pe de altă parte, teoria virtuţii nu poate fi aplicată în afaceri decât într-o societate

omogenă şi stabilă, ale cărei tradiţii culturale şi valori sunt general acceptate; din acest

motiv, în zilele noastre, într-o lume caracterizată de diversitate, multiculturalism şi

inconstanţă, etica aristotelică pare destul de vulnerabilă şi nu oferă rezultatele scontate. În

prezent, nu există un consens solid asupra ierarhiei valorilor şi nu există modele unanim

recunoscute de oameni de afaceri al căror succes comercial să fie asociat cu o mare

probitate morală. În pofida limitelor şi anacronismelor evidente, etica virtuţilor se dovedeşte

în numeroase contexte relevantă pentru analiştii problemelor specifice de etică în afaceri21.

3. Abordarea utilitaristă a eticii: În gândirea filozofică, utilitarismul (cea mai

cunoscută teorie consecvenţialistă) a fost fundamentat de Jeremy Bentham (1748-1832) şi

consideră că valoarea morală a conduitei unei persoane poate fi determinată numai prin

consecinţele (efectele) comportamentului acesteia, respectiv beneficiile şi satisfacţiile

sufleteşti pe care aceasta le poate genera; fapta bună nu se defineşte prin intenţiile care

stau la originea ei sau prin scopurile urmărite de către agenţi. Utilitariştii considerau drept şi

moral ceea ce maximizează plăcerea (utilitatea) şi reduce suferinţa pentru un număr cât mai

mare de persoane. O activitate este bună din punct de vedere moral dacă şi numai dacă

maximizează utilitatea şi nicio altă activitate opţională nu produce o utilitate agregată mai

mare. Dacă o acţiune produce mai mult bine decât rău, atunci ea tinde să fie o acţiune

corectă din punct de vedere moral.

Utilitarismul, ca teorie etică generală, diferă de altruism sau de egoism; în momentul

calculării beneficiilor şi daunelor, utilitariştii se consideră pe poziţie de egalitate cu toţi ceilalţi

afectaţi de deciziile acţiunilor lor, nici mai presus (egoism), nici mai prejos (altruism).

Dat fiind faptul că finalitatea utilitarismului este să asigure maximum de bine pentru

maximum de persoane (şi să minimizeze daunele sau suferinţele, pe termen lung),

utilitarismul este, în multe privinţe, consistent cu teoria economică „ortodoxă”: o decizie va fi

bună dacă are drept rezultat beneficii pentru oameni sau va fi rea dacă lezează sau

produce daune.

21 Dan Crăciun, Curs de Etică în Afacerile Economice Internaţionale.



Cele mai importante trei teorii utilitariste sunt: utilitarismul hedonist, utilitarismul

pluralist şi utilitarismul preferinţelor. Pentru utilitariştii hedonişti fericirea înseamnă

dobândirea plăcerii şi evitarea suferinţei, pe când nefericirea, asociată cu răul, înseamnă

absenţa plăcerii şi intensificarea suferinţei; principalul reprezentant al utilitariştilor hedonişti

este englezul Jeremy Bentham. Utilitariştii pluralişti consideră că există şi alţi determinanţi,

cu excepţia plăcerii, care pot fi consideraţi buni prin esenţa lor: cunoaşterea, libertatea,

frumuseţea, dreptatea, prietenia, generozitatea.

John Stuart Mill (1806-1873) a continuat teoria hedonistă a lui Jeremy Bentham, dar el

a făcut distincţia între diferitele tipuri de plăcere (utilitarismul ideal) – diferenţiere calitativă

care nu exista la predecesorul său, susţinând că, în evaluarea morală, ar trebui luate în

considerare preferinţele, mai degrabă decât plăcerile. În secolul XX, a apărut ca abordare

filozofică şi utilitarismul preferinţelor (astfel, pentru o persoană oarecare, este valoros ceea

ce ea preferă).

Ca abordare pentru etica afacerilor, utilitarismul încurajează eficienţa şi stabilitatea

activităţilor economice pe termen lung (cum ar fi, de exemplu, investiţiile de capital),

productivitatea şi maximizarea profitului, stimulează performanţa economică individuală,

conducând evaluarea morală spre conceptul de analiză cost-beneficiu. Conceptul de

utilitate este folosit în teoria microeconomică pentru a compara beneficiile nete cu costurile

asociate unei acţiuni, unui bun sau unui serviciu.

Utilitariştii sprijină economiile de piaţă, deoarece le consideră motorul creşterii

economice şi generatoare de bunăstare maximă pentru un număr cât mai mare de

persoane. Oamenii de afaceri, adepţi ai utilitarismului, nu vor căuta doar maximizarea

propriei lor utilităţi sau doar pe cea a companiei lor, ci vor avea în vedere maximizarea

utilităţii tuturor celor implicaţi în respectiva relaţie de afaceri.

Din perspectiva utilitarismului, o companie care urmăreşte scopul egoist de a-şi

maximiza profitul pe termen mediu şi lung – printr-o serie de acte generoase faţă de

salariaţi, clienţi, furnizori, comunitate locală – dă dovadă de o generozitate lăudabilă (deşi

interesată), în măsura în care cât mai mulţi indivizi se aleg cu un beneficiu oarecare.

Utilitarismul are avantaje considerabile în contextul internaţional de afaceri (este

universalist, oferă o metodă bine determinată pentru identificarea acţiunilor morale, este

flexibil). În managementul internaţional, utilitarismul se regăseşte într-o variantă modernă:

analiza SWOT.



Dezavantajul utilitarismului este că ignoră faptul că acţiunile imorale nu pot fi tolerate

sub nicio formă, chiar dacă ele aduc beneficii unei majorităţi (în anumite situaţii, adepţii

utilitarismului pot încuraja exploatarea unei minorităţi a populaţiei, prin impunerea de daune

şi sacrificii, în beneficiul majorităţii populaţiei). Teoria utilitaristă nu poate fi un determinant al

acţiunilor morale deoarece este imposibil de cuantificat beneficiul unei majorităţi faţă de

sacrificiul unei minorităţi; în plus, nu se pot calcula consecinţele unei acţiuni înainte de

producerea acesteia. Calculul utilitarist este artificial şi nu este practic (nu se pot prevedea,

cu suficientă siguranţă, toate rezultatele sau consecinţele unei acţiuni individuale şi nici nu

se pot compara cu exactitate diferitele tipuri de avantaje şi dezavantaje care pot rezulta, pe

termen mediu şi lung).

Utilitarismul poate duce la o repartizare inechitabilă a resurselor în societate sau, la

nivelul firmei, la ignorarea intereselor unora dintre participanţii la activitatea acesteia. În

concluzie, se poate afirma că această abordare consideră exclusiv bunăstarea socială

agregată, dar trece cu vederea individul şi distribuirea respectivei bunăstări. Utilitarismul

permite, în anumite circumstanţe, apariţia nedreptăţii sociale.

4. Abordarea deontologică (universală) a eticii reprezintă, în esenţă,

reversul teoriei utilitarismului şi se bazează pe concepţia despre morală a lui Immanuel Kant

(1724-1804) – etica datoriei la Kant. Teoria susţine că moralitatea unei acţiuni nu poate

depinde de rezultate, deoarece acestea sunt indefinite şi incerte în momentul luării deciziei;

valoarea morală a unei acţiuni trebuie să fie evaluată în funcţie de intenţiile persoanei care

ia decizia referitoare la executarea acelei acţiuni: o acţiune este morală doar când este

făcută din raţiuni morale şi bune intenţii22. Datoria unui individ este să facă ceea ce este

corect din punct de vedere moral şi să evite ceea ce nu este corect din punct de vedere

moral, indiferent de consecinţele acţiunilor sale.

Immanuel Kant pune ideea de datorie şi dreptate socială înaintea problemei binelui;

el considera că dreptatea constituia, în fapt, un criteriu al binelui. Astfel, se postulează că

oamenii au anumite obligaţii morale imanente (deon – datorie, în limba greacă) şi

22 În concepţia kantiană, consecinţele actelor individuale sunt lipsite de orice valoare morală dacă sunt efectele unor gesturi forţate sau accidentale sau dacă sunt săvârşite din motive şi intenţii egoiste (generozitatea interesată a firmei prezentată în contextul eticii utilitariste nu merită, în viziunea kantiană, niciun fel de consideraţie morală, deoarece binele făcut altora nu era decât un mijloc pentru maximizarea şi consolidarea profiturilor firmei pe termen mediu şi lung) (Dan Crăciun).



universale, general aplicabile (de aici vine şi denumirea de universalism, care se mai

atribuie acestei abordări). O datorie de bază în viziunea universalismului este aceea de a-i

trata pe ceilalţi ca pe nişte scopuri şi nu ca pe nişte mijloace (oamenii merită să fie

consideraţi valoroşi pentru ei înşişi, demni de respect, şi nu nişte mijloace impersonale

pentru atingerea altor scopuri); în relaţiile economice, această cerinţă capătă o importanţă

deosebită, atât deoarece interzice exploatarea persoanelor, cât şi pentru că încurajează

dezvoltarea abilităţilor raţionale şi morale.

Pentru Kant, legea morală care trebuie să determine acţiunile individului se regăseşte

sintetic în Imperativul Categoric: acesta susţine că a fi moral înseamnă să te supui propriilor

tale reguli, neimpuse de nicio forţă sau autoritate exterioară, cu condiţia ca aceste reguli să

fie validate de raţiune ca legi universal valabile, întrucât prin aplicarea lor practică

umanitatea din fiecare individ, ca valoare supremă, este respectată şi cel mai bine pusă în

valoare23.

Filozofia morala a lui Kant are numeroase implicaţii în etica afacerilor. Dintre

numeroasele sisteme teoretice ale filozofiei morale, deontologia este cea care a influenţat

cel mai mult etica în afaceri şi ideea conexă a responsabilităţii sociale corporaţionale.

La nivel macroeconomic, cooperarea economică internaţională furnizează bazele unei

moralităţi universale congruente cu filozofia cosmopolită a lui Kant.

Teoreticienii care adoptă, la nivel microeconomic, acest punct de vedere propun, în

general, reguli de comportament corporativ şi adesea deduc aceste reguli din principiile

deontologice ale drepturilor omului şi ale dreptăţii sociale. Aplicate în câmpul afacerilor,

aceste reguli se exprimă ca responsabilităţi, obligaţii sau datorii ale managementului.

Principalul argument care se oferă pentru consolidarea acestei abordări este următorul:

dacă corporaţiile sunt agenţi morali trebuie, la fel ca şi persoanele, să-şi asume

responsabilităţi morale24. La rândul lor, managerii sunt agenţi morali şi, de aceea, au

obligaţii morale de bază faţă de ceilalţi membri ai societăţii.

23 Dan Crăciun. 24 Pornind de la premisa că o companie poate fi considerată responsabilă din punct de vedere moral pentru activităţile sale, „în cadrul acesteia, responsabilitatea morală poate fi deţinută colectiv sau individual, într-o varietate de forme şi la diferite nivele. Printre obligaţiile morale de bază ale unei companii care acţionează într-un sistem al pieţei libere se pot enumera: obligaţia de a nu produce rău, obligaţia de a evita producerea răului, obligaţia de a nu îngrădi libertatea activităţilor economice care stau la baza sistemului, obligaţia de corectitudine în tranzacţii şi respectare a angajamentelor asumate” (Richard T. DeGeorge, pag. 157).



Această abordare kantiană a eticii în afaceri are avantajul că evidenţiază respectarea

şi protejarea drepturilor fundamentale ale omului şi susţine moralitatea pieţei libere. Teoria

kantiană interzice acţiuni precum încălcarea contractelor, furtul, înşelătoria sau coerciţia.

Kant a devenit celebru în câmpul ştiinţific al eticii în afaceri datorită faptului că a

susţinut ideea „respectului pentru persoane”, afirmând că orice activitate economică ce

aşează banii pe acelaşi nivel cu individul este imorală. Adepţii kantianismului consideră

organizaţia de afaceri ca pe o comunitate morală, în care fiecare membru al organizaţiei

întreţine relaţii morale cu toţi ceilalţi. Pe de o parte, managerii unei companii trebuie să-i

trateze cu respect pe toţi cei implicaţi în această afacere; pe de altă parte, fiecare individ

dintr-o companie administrată ca o comunitate morală kantiană trebuie să considere

organizaţia mai mult decât un simplu mijloc pentru satisfacerea aspiraţiilor personale;

organizaţiile de afaceri trebuie să fie considerate nişte vehicule pentru atingerea scopurilor

comune. Un individ care consideră organizaţia de afaceri într-un sens strict instrumental

acţionează împotriva principiului „respectului pentru persoane”. În ciuda tuturor acestor

avantaje, etica kantiană este prea greu de aplicat în viaţa de zi cu zi, deoarece este prea

rigidă şi prea exigentă; totuşi, publicul, în general, judecă organizaţiile de afaceri de pe o

poziţie strict kantiană.

În acelaşi timp, abordarea poate avea şi unele efecte negative, în situaţia în care ar

conduce la crearea unui climat orientat mai ales spre protecţia drepturilor sociale individuale

şi mai puţin spre performanţă (productivitate şi eficienţă). Pe de altă parte, universalismul nu

deţine un sistem de ierarhizare a drepturilor şi datoriilor, este foarte rigid şi, adesea, greu de

implementat în practică.

5. Abordarea eticii bazată pe drepturile individuale este tot o abordare

deontologică, complementară teoriei datoriei a lui Kant (drepturile şi datoriile / obligaţiile

sunt două feţe ale aceleiaşi monede) şi are la bază o valoare unică: libertatea personală.

Teoria care stă la baza acestei abordări25 porneşte de la aserţiunea filozofului englez John

25 Natural Law („Legea Naturală”) are mai multe interpretări şi nicio versiune definitivă. Această lege se referă la ordinea morală obiectivă, superioară legii oamenilor, ordine care avea drept scop (în secolele XVII – XVIII) limitarea puterii guvernanţilor şi care a stat la baza stabilirii principiului democratic fundamental al alegerii conducerii (guvernului) prin consens (vot liber); drepturile naturale nu puteau fi luate sau date (conferite) de către guvern (oamenii posedă aceste drepturi în virtutea caracterului lor de fiinţe umane). În prezent, drepturile naturale poartă denumirea de drepturi ale omului, iar singura datorie a guvernului referitoare la aceste drepturi este de a le recunoaşte şi de a le proteja.



Locke (1635-1704): „Libertatea individului nu trebuie să fie violată”. John Locke a susţinut

drepturile naturale ale individului la viaţă, libertate şi proprietate privată.

Drepturile naturale sunt drepturile pe care Dumnezeu i le dă fiecărui om, în virtutea

statutului său de fiinţă umană. O instituţie sau o lege care violează libertatea personală

trebuie să fie respinsă ca fiind imorală, indiferent dacă produce beneficii sporite sau fericire

pentru ceilalţi membri ai societăţii. Drepturile fundamentale ale omului nu pot fi ignorate

doar din considerente de utilitate; un drept poate fi nesocotit doar de un alt drept sau alte

drepturi aflate, pe o scară a valorilor, pe o poziţie ierarhică superioară. Atât utilitariştii cât şi

non-utilitariştii consideră că respectarea drepturilor omului reprezintă o cerinţă

fundamentală, chiar dacă ei îşi susţin părerile în mod diferit.

Conform acestei abordări, o acţiune este considerată corectă sau bună numai dacă toţi

membrii societăţii vor beneficia ulterior de o mai mare libertate personală.

Thomas Jefferson (1742-1826) spunea că drepturile omului sunt inalienabile şi

îndatoririle sunt derivate din aceste drepturi (dacă oamenii au dreptul la viaţă, la libertate şi

la căutarea fericirii – drepturi postulate în Declaraţia de Independenţă a SUA, atunci ei au

obligaţia să asigure aceste drepturi şi celorlalţi).

Un autor contemporan care susţine primatul libertăţii ca drept suprem al omului este

filozoful american Robert Nozick, adept al capitalismului; el consideră că inegalitatea

socială este dreaptă/corectă şi derivă dintr-un drept fundamental al omului, şi anume

inalienabilitatea proprietăţii private26.

Cooperarea între indivizi este corectă şi benefică din punct de vedere economic numai

dacă schimburile care se realizează în societate sunt voluntare, fiecare om având libertatea

de alegere. Pentru mediul de afaceri, abordarea în termenii libertăţii personale contribuie

la sporirea schimburilor pe piaţa liberă, fiind dependentă de un sistem de piaţă capitalist

(care respectă drepturile de proprietate ale individului). În organizaţiile de afaceri, această

concepţie se extinde la asigurarea şi respectarea drepturilor salariatului, respectiv: dreptul

26 În lucrarea sa intitulată Anarchy, State and Utopia (1974), R. Nozick oferă o teorie îndreptăţită a dreptăţii distributive. Singura condiţie pe care Nozick o alătură inviolabilităţii proprietăţii private este ca proprietatea să fie deţinută în mod corect („principiul achiziţiei corecte” şi „principiul transferului corect”). Nozick susţine că orice încercare de „distribuire corectă” a proprietăţii private afectează libertatea individului; autorul consideră că libertatea şi egalitatea sunt incompatibile, invers proporţionale una cu cealaltă (Nozick sprijină libertatea individului faţă de egalitatea socială, fiind convins că intervenţia statului pentru a obţine egalitate duce la restricţionarea libertăţii individuale). Dacă pentru Nozick cea mai importantă este respectarea proprietăţii private (ca o condiţie a moralităţii capitalismului şi a dreptăţii distributive), pentru John Rawls egalitatea primează asupra eficienţei (se urmăreşte primatul eficienţei numai atunci când sunt avantajaţi cei mai dezavantajaţi membri ai societăţii).



la viaţă privată, dreptul la liberă exprimare, dreptul la îngrijirea sănătăţii şi siguranţei fizice,

libertatea de conştiinţă. Cu toate acestea, ea poate încuraja individualismul (pune individul

mai presus de societate) şi un comportament egoist; de asemenea, este greu de realizat o

ierarhie între drepturile conflictuale ale celor luaţi în analiză (când mai multe drepturi ale

omului intră în conflict, trebuie să existe o ierarhie a lor: de exemplu, dreptul la viaţă este

mai important decât dreptul de proprietate, ceea ce nu rezultă nici din aserţiunea lui John

Locke, nici din teoria lui Robert Nozick).

6. Abordarea justiţiară a eticii este o abordare de natură deontologică, ce îşi

are originea în curentele filozofice din diferite epoci ale omenirii (textele aristotelice, teologia

creştină, iluminismul, teoriile socialiste) care pornesc de la ideea că dreptatea este prima

virtute a instituţiilor sociale, aşa cum adevărul este prima virtute a sistemelor de gândire, de

unde rezultă necesitatea respectării corectitudinii şi imparţialităţii în aplicarea regulilor

morale la nivel social sau corporaţional. În spiritul acestui principiu, o teorie trebuie să fie

respinsă sau revizuită dacă este neadevărată, oricât de utilă şi de completă ar fi ea; în mod

analog, legile şi instituţiile trebuie îmbunătăţite sau abolite dacă sunt nedrepte, indiferent de

cât de eficiente sau de acceptate sunt în cadrul societăţii. Teoria justiţiară vizează

distribuirea echitabilă a avantajelor şi a îndatoririlor în cadrul societăţii.

Astfel, un act poate fi considerat drept, just sau corect dacă el conduce la o mai mare

cooperare între membrii societăţii (binele este perceput din perspectiva societăţii ca întreg,

a cerinţelor pentru prezervarea păcii sociale). Societatea este marcată atât de cooperare

(care derivă din conştientizarea faptului că indivizii pot obţine beneficii mai mari împreună

decât prin acţiuni solitare), cât şi de inerente conflicte (căci oamenii urmăresc, fiecare în

felul său, justa distribuire a beneficiilor). Distribuţia între membrii societăţii poate avea baze

diferite: tuturor în mod egal; fiecăruia după nevoi (sistemul socialist); după efort; după

contribuţie sau după competenţă / merit (modelul capitalist). Cele mai multe sisteme

economice moderne folosesc toate cele cinci principii.

O contribuţie recentă şi importantă la teoria dreptăţii sociale a avut-o profesorul

american John Rawls (introduce conceptul de „dreptate distributivă”)27. Astfel, justeţea

27 John Rawls, în A Theory of Justice (1972), puternic influenţat de doctrina kantiană, încearcă să ofere o teorie egalitaristă a dreptăţii distributive, care să reconcilieze egalitatea, atât cu libertatea, cât şi cu eficienţa (spre deosebire de Nozick, care considera că libertatea şi egalitatea sunt incompatibile).



distribuţiei apare în ideea de contract social (acest contract se poate stabili între diferite

companii / guverne şi societate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, între diferitele

comunităţi care formează instituţiile sociale fundamentale); diferenţele între beneficii trebuie

să fie justificate, iar cei care primesc mai mult trebuie să ofere ceva în schimb societăţii.

Succesul social trebuie să fie justificat prin efecte benefice pentru societate (beneficiile

suplimentare ale unora trebuie să ducă la beneficii compensatorii pentru ceilalţi şi, în

particular, pentru cei mai puţin avantajaţi membri ai societăţii – „inegalitate condiţionată”).

Ca punct de pornire pentru etica afacerilor, această abordare are şi ea puncte tari şi

puncte slabe: protejează interesele celor care sunt slab reprezentaţi în organele de decizie

sau nu dispun de putere la nivel social sau corporaţional, dar are dezavantajul că

încurajează comoditatea şi suficienţa în rândul angajaţilor, ceea ce afectează capacitatea

acestora de asumare a riscurilor, inovaţia şi productivitatea. Normele de drept iau în calcul

aspectele distribuţiei, dar nu consideră şi bunăstarea socială agregată sau cea a individului

ca atare.

7. Confucianismul este o abordare specifică Orientului şi evidenţiată în studii

mai recente; în prezent, confucianismul clasic (care a reprezentat suportul sistemelor

feudale şi al birocraţiei imperiale) este delimitat de postconfucianism (ce reprezintă temeiul

filozofic şi etic al strategiei de afaceri în Extremul Orient). Denumirea acestui sistem vine de

la filozoful chinez Confucius (554-479 î.e.n.), care a stabilit primele principii ale

confucianismului clasic: promovarea armoniei şi echităţii sociale, ca imperative ale condiţiei

umane; cultivarea virtuţilor de bază: înţelepciunea, curajul, fidelitatea, loialitatea,

Astfel, autorul apelează la o abordare kantiană a dreptăţii şi încearcă să determine acele principii care sunt acceptate şi acceptabile de către toate persoanele raţionale. Aceste principii trebuie să fie universal valabile, să respecte toţi indivizii şi să fie general justificabile din punct de vedere raţional. Pentru a determina respectivele principii, autorul sugerează efectuarea unui experiment, care presupune că toţi oamenii s-ar ascunde în spatele unui „văl al ignoranţei”. Indivizii trebuie să determine acele principii pe care le consideră corecte, fără a cunoaşte locul pe care ei înşişi îl ocupă în cadrul societăţii. Confruntaţi cu o situaţie în care nu cunosc niciun avantaj specific pe care îl au, indivizii vor opta pentru un aranjament în care cea mai rea postură în care se pot afla va fi cât se poate de îmbunătăţită. Rawls argumentează că, în spatele „vălului ignoranţei”, oamenii vor fi de acord cu două principii ale dreptăţii, pe care le formulează în felul următor: 1. „Fiecare persoană trebuie să aibă drepturi egale la cea mai mare libertate compatibilă cu libertatea

similară a celorlalţi” (principiul celei mai mari libertăţi egale); 2. „Inegalităţile sociale şi economice trebuie să fie dirijate astfel încât ambele: (a) să fie, în mod rezonabil,

în avantajul tuturor, inclusiv al celor mai puţin avantajaţi membri ai societăţii (principiul diferenţei); şi (b) să fie ataşate unor poziţii şi funcţii la care să aibă acces liber toată lumea, în condiţiile unor oportunităţi egale (principiul egalităţii corecte a oportunităţilor)”.



bunacredinţă, îndrăzneala, dreptatea, mărinimia, compasiunea, politeţea, onoarea,

adevărul, sinceritatea; respectul ierarhic în relaţiile sociale. Alături de Aristotel şi Nietzsche,

Confucius poate fi considerat un filozof al „eticii virtuţii”.

Societatea chineză, asemenea altor societăţi non-occidentale, se poate caracteriza

drept o „societate a virtuţii”, în care buna educaţie, bunele obiceiuri şi bunele instincte ale

indivizilor se consideră a fi cel puţin la fel de importante ca regulile şi legile publice (pe care,

de altfel, le generează).

În lumea afacerilor, se aplică preceptele postconfucianismului: armonia şi justiţia se

transpun în etica afacerilor prin mentalitatea comunitară (personalul unei firme formează o

mare familie, iar şeful are funcţii paternaliste); supunerea şi loialitatea, expresii ale

respectului ierarhic, sunt confirmate ca valori centrale în etica profesională; promovarea în

muncă se face pe baza loialităţii şi a vechimii (totuşi, sub imperiul realităţilor, tot mai multe

firme adoptă sistemele de evaluare bazate pe meritele individuale, performanţe şi pregătire

profesională).

Cu toate că analiza morală a actelor umane este influenţată de cultura specifică

fiecărei societăţi sau de circumstanţe particulare, se poate vorbi, conform unei opinii

dominante, de un principiu care pare să traverseze toate grupurile, culturile şi timpurile şi

care reprezintă o parte componentă a oricărui sistem etic: credinţa că un membru dintr-un

anumit grup poartă o formă de responsabilitate pentru bunăstarea celorlalţi membri din acel

grup.

În planul afacerilor, fiecare dintre sistemele de mai sus are par

etică şi responsabilitate socială corporativă în afacerile … 2015/suport curs master...

Documents