Estetica în istoria literaturii din antichitate (partea- ||-) – Lenuş LunguIn Articole propuneriIdeile estetice asupra artei în textele antichităţii au suscitat de-a lungul timpului caracterul purificator al artelor. Grecii elaborau teoria artei ca imitaţie din secolul al -V|-a î.e.n odată cu pitagoreicii, muzica este imitarea armoniei universului. Socrate explică arta pictorului ca imitaţie prin amestecul de culori alb şi negru; galben şi roşu. Cu ajutorul culorilor sunt imitate lumina şi umbra, fineţea şi asprimea. Teoria imitaţiei este îmbogăţită de Platon, care era preocupat de evoluţia vieţii publice spre o cetate ideală, preocupare având în vedere împrejurările morţii lui Socrate care în memoria lui scrie ” Apărarea lui Socrates”. Arta poeţilor este judecată în relaţie la dezvoltarea acestui instinct al frumosului şi binelui ( Kalos- Kagathon). Platon urmăreşte influenţa creaţiei poeţilor ( epopeea, tragedia, lirica) în comparativ cu influenţa filozofilor ( Sofiştilor ). Platon elogiază vechea poezie a Spartei şi a Tebei. Supune sever poezia ateniană de la epopeea lui Homer până la tragediile lui Eschil, Sofocle şi Euripide, deoarece i-a înfăţişat pe zei ca oameni şi a incitat patimile, a inspirat plăceri, tulburătoare de Psyche. O astfel de poezie fiind mincinoasă şi dăunătoare pentru tinerii cetăţii. Adevărul şi înţelepciunea poeziei se transformă, în diacronia ideilor estetice, privind natura artei şi înrăurirea ei asupra omului. Benedetto Croce observă căPlaton este autorul primei şi unicei negări ” grandioase” a arteifundamentată pe o singură formă de cunoaştere ( Benedetto Croce, Estetica ed Univers 1971). Platon judeca poeţii sever şi la natura imitaţiei a ajutat în diacronia ideilor estetice la separarea artei de estetică şi filozofiei. Gândurile lui Platon despre mimesis şi frumos au inspirat doctrine estetice. Despre mimesis Platon afirma: ” Departe de adevăr este mimesis şi tocmai din această pricină, pare a făuri toate, fiindcă, nu face decât să atingă uşor câte ceva din fiecare şi anume aparenţa acestuia”. Arta pare adevăr şi dă impresia de adevăr; mimesis nu este simplă şi cuminte copie a realităţii, poezia crează o altă realitate. Putem spune că în această cugetare platoniciană se află originea separării adevărului artei de adevărul vieţii. Dorinţa lui Platon de a găsi calea prin care să aşeze arta între binefacerile Raţiunii va fi împlinită de Hegel în Fenomenologia Spiritului ideile lui Platon sunt continuate de Aristotel. La Aristotel imitaţia presupune închipuire, fantezie, ceea ce conduce la disocierea adevărului poeziei de adevărul vieţii, o mare cucerire importantă pentru estetică. În Poetica, capitolul al |V-lea, Aristotel afirmă:…” două sunt cauzele care dau naştere la poezie, prima este atributul înăscut al imitaţiei, care îl deosebeşte pe om de animale; a doua cauză se află în diversitatea caracterelor şi înclinaţiilor umane”. ( Aristotel, Poetica traducere de D.M. Pippidi, editura Academiei ). Aristotel are o teorie proprie a sufletului pe care o dezvoltă în Metafizică. Poetica lui Aristotel conţine şi alte idei: intuiţia artistică, harul poetic, emoţia generată de opera poetică. Datorită lui Aristotel există informaţii despre evoluţia

teatrului în antichitate, despre structura tragediei. În Tratatul despre potrivirea cuvintelor, dedicat tânărului roman Metilius Rufus. Tratatul recomandă o gândire estetică prin definiri concepte şi exemplificări a ” stilurilor-armonii”, prin care cei ce folosesc în mod creator cuvântul unicatul artistic. Poeta Sappo are sonorităţii estompate, Homer, Sofocle, Platon au modalităţi polifone şi echilibrate. Ideile estetice în antichitatea latină continua şi întăresc concepţiile gânditorilor.