Epitetul

Figura de semnificatie

Acest trop consta in reliefarea unor insusiri deosebite ale obiectelor, fiintelor,

ideilor, fenomenelor si ale starilor sufletesti. In majoritatea lor, epitetele sunt exprimate

prin adjective (declinate, adesea, la grade de comparatie diferite), dar pot fi exprimate si

prin substantive (de obicei precedate de prepozitii), atunci cand pot fi echivalate

semantic cu adjectivele: padure de aur (aurie), jale de toamna (tomnatica), inima de piatra

(impietrita) etc. Ele nu pot determina numai substantive regente, ci si verbe, sau chiar

adverbe, aratand caracteristicile unor actiuni verbale, ori pe cele ale unor circumstante

adverbiale: “Flori albastre tremur’ ude in vazduhul tamaiet…” (M. Eminescu); “Buciuma

toamna / Agonic – din fund / Trec pasarele /Si tainic s-ascund” (G. Bacovia).

T. Vianu, in studiul Epitetul Eminescian, subliniaza ca “vechile tratate de

retorica ne asigurau ca epitetul este intotdeauna un adjectiv in functie de atribut”.

Printre feluritele mijloace stilistice ale unei opere literare, epitetul este unul din

cele mai potrivite pentru a pune in lumina puterea de observatie si de reprezentare a

scriitorului, directia gandirii si a imaginatiei lui, sentimentele si impulsiile care il

stapanesc mai cu dinadinsul si care precizeaza atitudinea lui fata de lume si societate.

Autorul operei literare obtine, prin epitetele sale, relieful obiectelor pe care doreste sa le

evoce in fantezia cititorului si, prin alegerea unora anumite din cate ar fi fost posibile,

exprima care anume din trasaturile realitatii a vorbit mai puternic inchipuirii si

sensibilitatii lui. Studiul epitetelor folosite de un scriitor este deci una din caile cele mai

indicate pentru cunoasterea lui. Vechile tratate de retorica ne asigurau ca epitetul este

totdeauna un adjectiv in functie de atribut. Definitia aceasta este insa incompleta si prea

stramta.

Din randul epitetelor fac parte nu numai adjectivele, dar si toate acele parti de

cuvant sau de fraza care determmina substantivele si verbele prin insusiri inregistrate de

fantezia si de sensibilitatea cititorului, adica prin insusiri estetice: de exemplu , in

versurile din balada mesterului Manole (“Si Manoli, zece, / Care-i si intrece…”),

propozitia atribitiva de aclificare este echivalenta cu un epitet moral (adica superior

celorlalti). Epitetele acopera o gama variata de insusiri si se clasifica astfel:

1. Ornant sau general (in acceptia lui T. Vianu, este cel care “apartine clasei

intregi: genului si speciei din care face parte”): “Ochii tai mari cauta-n frunza

cea rara” (M. Eminescu);

2. Individual ( care exprima o insusire specifica unui anumit obiect, sau care este

legata de o anumita imprejurare): “Frumos (epitet ornant) odor e Fulga! Si

nalta-i e faptura!” (V. Alecsandri) – epitet individual;

3. Cromatic (propriu-zis si prin sugerare): “Mii de fluturi mici albastri (epitet

propriu-zis)…” (M. Eminescu); “Curg in rauri sclipitoare” (M. Eminescu) –

epitet prin sugerare;

4. Personificator: “Ele [izvoarele] trec cu harnici unde si suspina-n flori molatic”

(M. Eminescu);

5. Comparativ: “El are glas puternic in gura rumioara/ Si mers cu leganare (ca o

leganare) de gingasa fecioara” (V. Alecsandri);

6. Metaforic “Si parul sau de aur in creturi lungi se lasa/ Ca pe strujanul verde un

caier de matase” ( V. Alecsandri);

7. Hiperbolic “Si zalele-i zuruie crunte,/ Gigantica poarta o cupola pe frunte…”

(G. Cosbuc);

8. Aliterativ: “Intr-o salbatica splendoare” (G. Cosbuc);

9. Onomatopeic: “Ecou-i raspunde cu vocea-i vuinda.” (M. Eminescu);

10. Pleonastic: “Peste care trece-n zgomot o multime de norod.” (M. Eminescu);

11. Sinestezic (care exprima transmutia olfactiva a impresiei vizuale): “Primavara…/

O pictura parfumata cu vibrari de violete.” (G. Bacovia); Epitetul sinestezic

sugereaza senzatii vizuale, auditive, tactile, olfactive, care se imbina in cadrul

poeziilor simboliste;

12. Aspatial si atemporal: “Plutea-ntr-acest imens senin.” (G. Cosbuc); “Pare ca si

trunchii vecinici poarta suflete sub coaja.” (M. Eminescu)

13. Oximoronic (care creeaza un contrast puternic intre determinant si determinat,

contrast inacceptabil logic, dar admisibil in plan imaginar): “Venere, marmura

calda, ochi de piatra ce scanteie”; “Cu-mbratisari de brate reci” (M.

Eminescu);

14. Tautologic (adjectivul si substantivul sugereaza aceeasi idee): “tapsanul

pravalatic”; “faclii prealuminate” (M. Eminescu);

15. Inversat: “Batranul mag inalta fruntea, /Ce sfant e graiul gurii sale.” (O. Goga);

Epitetele mai pot fi: simple, duble, triple, iar cele in lant (depasind trei

detrminari consecutive) formeaza o pletora. Pot fi si reluate (cand autorul insista asupra

unei insusiri aparte a unui obiect): “Sura-i seara cea de toamna;de pe lacuri apa sura /

Infunda miscarea-i creata intre stuf la iezatura.” (M. Eminescu).

Epitetul evocativ (in acceptia lui T. Vianu) este unul moral, caci el caracterizeaza

o realitate exprimata prin contitnutul semantic al unui substantiv ori al unui verb:

“blestemul mizantropic”, “duioasele dureri” (M. Eminescu).

Epitetul apreciativ este produsul judecatii de valoare si apare ilustrat in toate

poeziile eminesciene: “Inimi mari, tinere”, “inimi batrane, urate” (“Epigonii”), “trista

lacrimare” (“La mormantul lui Aron Pumnul”), “uraciunea fara suflet, fara cuget…

lacom, un izvor de siretlicuri (la tovarasii lui spune), “veninoasele-I nimicuri”

(“Scrisoarea III”).

Epitetul individual este cel mai rar si trezeste in mintea cititorului efectul unei

surprize: “zapada viorie”, “marea tulburata si inalta”, “stele auroase”, “oglinda

diamantina”.(Mihai Eminescu)

.

Bibliografie:

1 Tudor Vianu, Arta Prozatorilor Romani, Editura Orizonturi, 2010

2. Parpala Afana Emilia ,Introducere in stilistica,Editura Paralela 45 ,1998