eminescologie
DESCRIPTION
directii eminescologieTRANSCRIPT
Receptarea biografică a lui Eminescu s-a realizat din perspectivă contextual-
istorică şi recontextualizantă în studiile lui Titu Maiorescu, Constantin
Dobrogeanu-Gherea, Mihail Dragomirescu, I. Scurtu, Vladimir Streinu, Tudor
Vianu, George Călinescu, Eugen Simion, George Munteanu, N. Georgescu,
George Gană, Ioana Em. Petrescu, Caius Dodrescu şi alţii, traseul receptării critice
ajungând, treptat, spre zonele abisale ale fiinţei (Svetlana Paleologu-Matta, Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, Mihai Cimpoi, Th. Codreanu ş.a.).
O primă contribuţie este circumscrisă efortului critic al lui Titu Maiorescu,
care, prin Prefaţă la ediţia d’întâi (decembrie 1883) a operei poetului şi prin
studiul său Eminescu şi poeziile lui (1889), a schiţat o imagine reprezentativă a
poetului, a cărui creaţie se plasează la congruenţa unor factori definitorii:
personalitatea poetului, cultura sa vastă şi cunoaşterea/valorificarea literaturii
româneşti anterioare şi a folclorului, ca factori de formare. Mentorul Junimii
explica reprezentativitatea eminesciană în cultura română prin faptul că fondul
acestei creaţii este o sinteză a naţionalului („îmbrăţişează şi reprezintă un
simţimânt naţional”, pe care cititorul îl resimte ca al său) şi a universalului („arată
în cuprinsul ei o parte din cugetările şi simţirile care agită, deopotrivă, toată
inteligenţa europeană în artă, în ştiinţă, în filozofie... ”), iar forma ei este realizată
într-o „limbă adaptată fără silă la exprimarea credincioasă a acestei amplificări”.
Exegetul remarca, de asemenea, înrâurirea profundă a operei eminesciene şi relaţia
deosebită care se stabileşte între autor şi cititor, manifestată prin: efectul
catharsisului provocat de opera scriitorului „de geniu” („această scăpare a
suferinţei mute prin farmecul exprimării este binefacerea ce o revarsă poetul de
geniu asupra oamenilor ce-l ascultă”); efectul reprezentativităţii („ei au simţit în
felul lor ceea ce a simţit Eminescu..., în emoţiunea lui îşi regăsesc emoţiunea lor”),
efectul stimulării potenţialului creator al lectorului, în sens larg al poporului („nu
numai că el îi rezumă pe toţi, ... are mai ales darul de a deschide mişcării sufleteşti
cea mai clară expresie, aşa încât glasul lui, deşteptând răsunetul în inima lor, le dă
totdeodată cuvântul ce singuri nu l-ar fi găsit”); efectul identificării profunde a
cititorului cu opera poetului şi a poetului cu poporul său („poezia lui devine o parte
integrantă a sufletului lor, şi el trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său”).
Exegeza maioresciană a marcat începutul eminescologiei ca ştiinţă, născută,
aşa cum precizează Nicolae Georgescu, „din refuzul ediţiei princeps” întocmită de
un critic indiferent la „voinţa auctorială”, dar şi a eminescianismului.
Cercetările sociologizante ale lui C. Dobrogeanu-Gherea
Exegeza lui Garabet Ibrăileanu semnalează exemplaritatea creaţiei
eminesciene
Critica poetică presupune studiul intrinsec al textului, afirmat la Mihail
Dragomirescu. Realizarea cea mai amplă aparţine, în perioada interbelică, lui
George Călinescu (Viaţa şi opera lui Eminescu), care, prin sondarea
manuscriselor, cercetarea integratoare a operei (poezia, proza şi dramaturgia),
cercetarea formei poetice eminesciene ca justificare a Ideii etc., şi-a revendicat
statutul de exegeză-reper în domeniul eminescologiei. Criticul susţine, de
asemenea (în Cultura. Eminescu în timp şi spaţiu) deschiderea poetului spre
universalitate, nu doar ca factor de formare, cât şi ca formă a eminescianismului
intrinsec creaţiei.
Direcţia estetizantă
Prin studiile estetizante ale lui Tudor Vianu se afirmă, în perioada
interbelică, o nouă etapă în receptarea critică a creaţiei eminesciene
Critica simbolică cercetarea simbolisticii din textul poetic eminescian
(Vladimir Streinu),
Critica genetică a lui D. Caracostea,
analiza prozei realizată de Eugen Lovinescu
Analiza critică asupra fenomenului eminescian, în perioada postbelică
(1960-prezent), se poate structura din două perspective: cea asupra biografiei şi a
efectului acesteia asupra receptării „fenomenului eminescian” şi cea estetică sau a
imaginarului poetic.
Se realizează receptarea antumelor şi a postumelor eminesciene (Ion
Negoiţescu).
Critică structuralistă (D. Popovici 1947-1948),
Critica tematică Stabilirea unor dominante ale creaţiei eminesciene, definite
prin sintagme care s-au clasicizat în domeniul eminescologiei: „fir tematologic”
(George Călinescu), „neptunic şi plutonic” (Ion Negoiţescu), „modele
cosmologice” (Ioana Em. Petrescu), „melancolia” ca stare definitorie a poetului
romantic şi motiv recurent în textul poetic eminescian (George Gană), „demonicul”
(Eugen Todoran),
zbaterile dureroase, trăirile extatice până la absenţă şi ieşirea din sine,
eliberarea din finitudine şi intrarea abisală în „noaptea nefiinţei”, în acel timp mort
care „devine veşnicie”, acoperă bogăţia imaginarului eminescian, purtând germenii
unui vizionarism fabulos, de insuportabilă intensitate şi profunditate
Cuvântul poetic eminescian poate fi surprins în forma sa artistică (la Dumitru
Caracostea), ca vers (la G. Ibrăileanu), ca monolog dramatic (de la Tudor Vianu la
Vladimir Streinu), ca taină (la G. Munteanu), ca melancolie (la George Gană) sau
în geneza lui interioară (la A. Guillemou).
Direcţia recontextualizantă afirmată în perioada postbelică, implicând
prezentarea gazetăriei şi a jurnalisticii (D. Vatamaniuc, Monica Spiridon),
cercetarea textului între estetic şi social (Matei Călinescu) etc., este continuată, la
începutul mileniului trei, de cercetările lui Iulian Costache, care urmăreşte
« negocierea imaginii eminesciene », Caius Dobrescu cercetând fenomenul
eminescian între « spaţiul public şi privat » etc.).
Menţionăm, totodată, Cercetările transdisciplinare realizate de Crăciunescu
(Eminescu şi transcosmologia)
Acribia documentării (N. Georgescu, Th. Codreanu) instituţionalizată de
aşa-zişii „cercetători indisciplinaţi” (Adrian Dinu-Rachieru): Nicolae Georgescu,
Călin L. Cernăianu, cu o anchetă juridică de ecou, I. Filipciuc, Constantin Barbu,
cu impozantul corpus de documente Codul invers, Ov. Vuia, Spre adevăratul
Eminescu (2 vol.), Theodor Codreanu, Eminescu în captivitatea „nebuniei”,
2011, volum aflat la a şaptea ediţie şi cunoscând mai multe titluri: Dubla
sacrificare a lui Eminescu, De ce a fost sacrificat Eminescu, Mitul Eminescu,
Eminescu – martor al adevărului, Eminescu şi mistica nebuniei. Prin analize
documentate aceştia au care a instituit o nouă paradigmă eminesciană, acreditând
ideea unei campanii antieminesciene ce a dus la „moartea antumă a poetului”
(Nicolae Georgescu), moment pe care însă unii cercetători nu-l recunosc, susţinând
că adevăraţii detractori sunt „aceia care au pus în circulaţie aberanta teză a unui
Eminescu deţinut politic, cel dintâi din România şi, încă, ucis de monstruoasa
coaliţie liberalo-junimistă” (Nicolae Manolescu).
Această „râvnă rectificatoare”[xxx], cu ţintă biografică, expediată în rizibil
de unii comentatori, aşezată sub semnul „stupizeniilor” şi „elucubraţiilor” de către
alţii, se vrea, de fapt, un demers demistificator, propunând adevărata demitizare a
genialului poet-gazetar.
Redescoperirea biografiei interioare a poetului (George Munteanu,
Eminescu şi eminescianismul)
relectura textului: revenirea la proza eminescienă (Eugen Simion, Gh.
Glodeanu), vizitarea unor zone lăsate deoparte de exegeză ca fiind „inentiligibile”
(atelierul Odei în metru antic), „incoerente” (Gemenii, Odin şi poetul),
„insuficient de valoroase” (erotica de tinereţe, poeziile pastişe după paşoptişti) sau
„comentate urmând prea îndeaproape îndrumările discursurilor de escortă”
(Epigonii, Mureşanu) (Ioana Bot Eminescu explicat fratelui meu, 2012) etc.
Direcţia fiinţială
Abordări din perspectivă modernă, în special, existenţialistă, fiinţială (Edgar
Papu, Theodor Codreanu, Mihai Cimpoi ş.a.).
Exegezele mai proaspete pledează pentru ipostaza postromantică (cum a spus,
primul, Vl. Streinu) sau cea existenţialistă (Edgar Papu); se înţelege, e vorba de
„un existenţialism nativ, observa Mihai Cimpoi, interesat (încă din 1998, când îşi
susţinea un doctorat despre poetul Fiinţei) de dorul plenitudinii şi acel terorizant
„vis al nefiinţei”, proiectat pe fundalul deznădejdii cosmice. Eminescu trăieşte „în
zarea dorului” Esenţa fiinţei: (Mi)teme şi simboluri existenţiale eminesciene, Ediţia
a II-a revăzută, Princeps Edit, Iaşi, 2007, p. 34.
, într-un copleşitor – prin vastitate – orizont cultural, testând limitele prin
cunoaşterea hyperionică, spunea George Munteanu p. 281; întrezăririle,
nedumeririle şi întrebările care foiesc şi germinează în acest urieşesc şantier
converg, finalmente, spre a tensiona drama cunoaşterii, convocând suferinţa,
singurătatea, melancolia, dorinţa (dorul) şi, inevitabil, angoasa. Fiindcă, în evoluţia
imaginarului poetic, pe ruta Destin-Legendă-Fiinţă, propusă de Dan Mănucă,
punctul terminus ar fi o „interioritate esenţializată” Dan Mănucă, Pelerinaj spre
fiinţă: eseu asupra imaginarului poetic eminescian, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.
7. ; căutarea Fiinţei presupune efortul iniţierii dar acest „pelerinagiu” („din fiinţă în
fiinţă”, scria însuşi Eminescu) nu este „nicicând încheiat” p. 283.
Direcţia comparativistă
Un aspect important aflat în vizorul eminescologilor îl constituie relaţia
dintre opera eminesciană şi alte literaturi, fapt ce implică un dublu traseu de
cercetare: pe de o parte, modelele străine ale creaţiei lui Eminescu (cunoscute,
valorificate, asimilate creator), iar pe de altă parte, popularizarea creaţiei poetului
român pe alte tărâmuri prin intermediul traducerilor şi a studiilor critice semnate de
cercetători străini. Ambele perpective pun în evidenţă universalitarea operei
eminesciene şi amploarea fenomenului eminescianismul.
Sunt cunoscute numeroasele lucrări ştiinţifice care surprind, prin metodele
comparativismului, minuţios argumentate prin,raporturile operei lui Eminescu cu
alte literaturi (stabilirea izvoarelor, analogii, afinităţi elective etc.).
Recontextualizarea romantică este principiul de elaborare a studiului Eminescu şi
romantismul german semnat de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, iar perspectiva
intertextuală îi oferă cercetătoarei Marina Mureşanu-Ionescu temeiul stabilirii unor
afinităţi şi concordanţe dintre Eminescu şi poetul francez Gerard de Nerval
(Eminescu şi intertextul romantic). Eminescu şi Leopardi. Iosif Cheie-Pantea,
I.M. Raşcu.
Din cealaltă perspectivă, traducerile operei eminesciene şi studiile
cercetătorilor străini mediază stabilirea unei relaţii cu opera poetului romantic
român, ca reprezentant al romantismului european, şi oferă, totodată, oportunitatea
descoperirii literaturii/culturii române, ca bun public al patrimoniului european, în
contextul aderării României la Uniunea Europeană. Contribuţii remarcabile în
acest sens au adus Rosa del Conte, Amita Bhose, Allain Guilermou, D.
Vatamaniuc, Eugen Simion, Dan Mănucă, Ioana Em. Petrescu, Ştefan Avădanei,
Vasile Voia şi alţii.