Elemente de continuitate spirituală geto-daco-romană şi creştină în regiunea râului Mousaios-Buzău după mărturii patristice şi arheologice Pr. Prof. Dr. loan G. Coman

Regiunea râului Mousaios-Buzău, aşezată la răspântia dintre Moldova, Muntenia, Dobrogea şi Transilvania, a fost o zonă importantă a evoluţiei culturii şi spiritualităţii traco-geto-dace încă din perioada neoliticului, bronzului şi fierului până în perioada romană şi după aceea. Sondajele făcute de Al. Odobescu, consemnate în «Proiecţii de campanie de exploraţiuni arheologice, în districtul Buzeu, în vara anului 1871», în care figurează peste 16 localităţi, dintre care unele au valuri, ruini de cetate, cripte de piatră sau cruci 1 cum şi săpăturile arheologice din Sudul Moldovei, îndeosebi de la Bărboşi 2, de la Poiana-Piroboridava 3, pe malul Siretului, apoi cele de prin părţile Buzăului ca la Cârlomăneşti, unde s-a identificat o davă, inclusiv săpăturile în curs de efectuare, îndeosebi cele de la Bozioru, Găvanele, Colţi, Aluniş, Nucu, sus în munţii Buzăului, unde s-au identificat 29 de peşteri locuite în diverse perioade istorice 4, semnalează o bogată viaţă materială şi spirituală în aceste părţi în continuă frămîntare şi progres.

Dacă nivelurile sau stadiile de civilizaţie nu sunt absolut identice în toate punctele cercetate arheologic din Sudul Moldovei şi zona Buzăului, ansamblul evoluţiei se impune prin analogii frapante în dome- [...]

Nu e exclus ca reformia religioasă a lui Deceneu, în sec. I î.e.n., să fi reorganizat şi în zona Buzăului capele (sacella) de care pomeneşte Iordanes 11, dacă aceste capete nu se referă la goţi. Marele număr de chilii sau bisericuţe rupestre din munţii Buzăului a căror epocă nu este încă decât aproximativ datată - poate cu 2-3 excepţii - cum şi desele mânăstiri de pe valea Buzăului şi din munţii Vrancei, începând mai ales din sec. XVI până în zilele noastre, atestă prezenţa unei vaste şi vechi zone sacre încă din cele mai vechi timpuri, poate până în epoca bronzului şi a fierului, poate cu manifestări mai precise începând cu secolele VI-V î.e.n. Avem o poveste folclorică şi un început de cercetări arheologice care par a confirma aceste supoziţii.

1. Urme spirituale geto-dacice a. Ţărmul Luanei

Într-un interviu acordat de V. Rundan, săptămânalului Flacăra, în februarie 1980, se redă următoarea povestire a lui moş Dumitru Toader găsind păscând vitele în zona lacului Gateş (com. Bozioru): «De mult, tare de mult, dincolo de munte, era «Tărâmul Luanei» -, Luana fiind o fiinţă atotputernică, ce păzea cu străşnicie porţile unei cetăţi cu ziduri imense deasupra căreia strălucea atât ziua cât şi noaptea un soare aidoma astrului zilei. Şi cetatea era locuită de oameni viteji întru dreptate şi netemători de moarte. Oştenii răniţi în lupte erau conduşi de Luana în «Valea Izvoarelor» cele dătătoare de apă vie şi de apă moartă; şi spălându-le rănile cu acele ape miraculoase, aceştia se vindecau pe loc. Numai Luana cunoştea tainele izvoarelor. Cei ce se încumetau să le încerce singuri, se îmbolnăveau pe loc şi mureau. Şi au trăit cei din cetate ani mulţi sub oblăduirea Luanei până ce au luat seama vrăjmaşi puternici, care, mânaţi de pizmă, au venit înzăuaţi în care de foc şi au doborît soarele cetăţii. Şi când soarele s-a prăbuşit, pământul s-a cutremurat din temelii şi mare

prăpăd a fost pe lume... Şi de atunci, pe locul cetăţii, mulţi ani nici iarbă n-a crescut şi nici pasăre nu s-a auzit şi nici picior de fiară n-a mai călcat. Despre toate acestea vorbesc sem-nele tainice din peştera Înţeleptului» 12.

Dacă această relatare redă exact, adică fără eliminări şi adaosuri sau ajustări spusele lui moş Dumitru Toader, iar acesta reproduce întocmai ce i-a transmis tradiţia folclorică sau «semnele tainice din peştera înţeleptului», e clar că aci avem de a face cu o legendă care subliniază viaţa şi destinul neamului geto-dac, în perioada protoistoriei acestuia, inclusiv o înfrângere îngrozitoare din partea unui adversar superior, poate sciţi, poate celţi, poate iranieni. Legenda contaminează elemente foarte vechi ca soarele cetăţii, războinicii, vindecarea rănilor lor prin contactul cu apa vie, Luana, păzitorul inflexibil al cetăţii. Ceva mai recente par a fi «tainele izvoarelor», «carele de foc» ale vrăjmaşilor, «cutremurul pămîntului» la doborârea soarelui cetăţii etc. - «Tărâmul Luanei» e o ţară de basm, el pare o altă lume, ca în toate basmele, cu un soare care «strălucea atât ziua cât şi noaptea», deci un tărâm bucurîndu-se de lumină continuă...

Acest soare e marea divinitate luminoasă indo-europeană, Phanes al orficilor, viitorul Zalmoxis al geto-dacilor. Tărâmul Luanei nu durează decât prin şi atât cât durează soarele însuşi. Dacă soarele se prăbuşeşte, «Tărâmul Luana», adică viaţa frumoasă a geţilor plină de lumina zeului, se prăbuşeşte şi ea. Doborârea soarelui de către vrăjmaşi pismaşi, înzăuaţi şi luptând în care de foc se referă, probabil, la un război cu un popor adorator şi el al soarelui, poate iranienii perşi conduşi de Darius al lui Hystaspe de care vorbeşte Herodot (IV, 93) şi care au pârjolit ţara în 513, dar lupătorii geto-daci şi-au repus soarele la loc, adică n-au renunţat la credinţa lor în lumina solară. Despre asemenea războaie ale credinţelor diferitelor popoare ne relatează deseori istoria în frunte cu Biblia. Dacă povestea în sine se isprăveşte negativ pentru «Tărîmul Luanei», este, poate, pentru că, ulterior, un povestitor de origină romană sau creştină a amputat, din vanitate, continuarea legendei, întrucât romanii cuceriseră Dacia prin războaiele dintre Traian şi Decebal, sau întrucât soarele getic Zalmoxis fusese absorbit de «Soarele Hristos» prin biruinţa credinţei creştine asupra celei anterioare. E greu de admis că povestea a fost creată în perioada daco-romană şi creştină, deşi, cum o să vedem în legendă, există unele asemănări sau analogii cu ritul creştin. Luptătorii străini înzăuaţi şi atacând din care de foc nu pot fi nici romani, nici creştini. «Înţeleptul» din peşteră n-a ţinut să ne lămurească, căci ce ştia el era o «taină».

Oamenii din «Tărîmul Luanei» erau «viteji întru dreptate şi netemători de moarte», calificare căreia, în perioada istorică, Herodot i-a dat expresie (IV, 93), zicând despre geţi că «sunt (sau se cred) nemuritori» şi sunt socotiţi «ca cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci». Calificativele, însă, nu se acoperă total şi în fond, pentru că «părintele istoriei» dogmatizează nemurirea şi dreptatea, în timp ce în povestea Luanei e vorba numai de un comportament moral al oamenilor. Totuşi, ideile de vitejie, dreptate şi nemurire sunt prezente în ambele relatări. «Apa vie» din «Valea izvoarelor», unde Luana personal ducea pe cei răniţi în luptă şi-i vindeca este apa vie din vechile noastre basme pe care Făt-Frumos sau un alt personaj ieşit din comun o aduce unde trebuie.

Vindecarea prin spălarea cu apa vie are ca paralelă creştină vindecarea slăbănogului de la Lacul Vitezda din Ierusalim (Ioan 5,1-15), dar această paralelă n-arată nici o interdependenţă, căci fenomenul e foarte vechi şi frecvent în istoria majorităţii credinţelor religioase. Faptul că se vindecau numai cei spălaţi de Luana personal, arată puterea şi autoritatea religioasă şi terapeutică a acestui personaj, întruchipare

anticipativă a marelui preot care e uneori şi rege şi ajunge chiar divinitate, ca în cazul lui Zalmoxis şi Deceneu. Luana e, ca păzitor al cetăţii şi al soarelui, ca vindecător al răniţilor, ca stăpân al apei vii şi cunoscător al tainelor izvoarelor din «Valea Izvoarelor», expresia unei divinităţi atotputernice pre-zalmoxeene, divinitate a vieţii, luminii, vindecării.

Moartea celor ce încercau să se vindece singuri, fără Luana, indică începutul organizării ierarhiei religioase la geţi şi simbioza dintre rege şi marele preot, situaţie ce se va fi găsit la fiecare uniune tribală geto-dacă înainte de unirea tuturor triburilor sub Burebista şi Deceneu. Credem că «peştera înţeleptului» în care se aflau «semnele tainelor» din «Tărîmul Luanei», era chilia marelui preot din munţii Buzăului, în perioada protoistorică a Daciei, o anticipare a peşterii din muntele Cogaionon în perioada burebistană. Una cel puţin din aşezările sau bisericuţele rupestre de la Bozioru va fi servit ca lăcaş marelui preot-prelat din regiune, la puţin timp după separarea încă imperfectă a oficiului regal de cel sacerdotal în religia geto-dacă.

b. Mărturii pe teren.

Dincolo de locul unde moş Dumitru Toader a povestit legenda «TărâmuluiLuanei», s-a descoperit o mare aşezare umană, cu o continuitate din epoca pietrei cioplite până în sec. I î.e.n. Sub stratul arheologic al pietrei cioplite a fost găsit un mare număr de tuburi dintr-un material asemănător oxizilor metalici, tuburi dispuse în sol sub formă de radiator 13. PAate fi vorba de globul solar sau de o formă de calendar solar, ca cel identificat la Sarmizegetusa Regia.

Fantastică pare descrierea despre un «război cosmic într-o grotă», ca şi cum oămenii de acum 3000 de ani s-ar fi gîndit la aşa ceva: «Într-o altă grotă, sub inciziile din epoca fierului, a fost descoperită o scenă de luptă de domeniul fantasticului. Dinspre stele, Terra este atacată de o navă spaţială propulsată de un lung jet de flăcări. În întâmpinarea ei, de la sol, pornesc două rachete de interceptare. În faţa navei cosmice, stânga, este un arc întins, cu săgeata îndreptată spre vehicolul spaţial... Aşezarea poate fi inclusă în mod cert în categoria davelor» 14.

Autorul acestei interpretări a scenei din grotă a renunţat, ulterior, la originala sa descoperire! Scena nu poate fi interpretată corect decât la faţa locului de către un arheolog şi istoric competent. Dacă descrierea prezentată este exactă, neinfluenţată de protocronismul unui imaginar război cosmic «a la moderne», se poate spune, ipotetic, că săgeata îndreptată spre «nava spaţială» este cea descrisă de Herodot IV, 94, unde se precizează că geţii «trag cu arcul împotriva fulgerului şi a tunetului, în sus, în cer, ameninţând divinitatea» (norilor) care întunecă lumina lui Zalmoxis, «socotind că nu există alt zeu decât al lor». «Nava spaţială propulsată de un lung jet de flăcări» nu e deci decât un nor care pare pus în mişcare de fulgerul de care vorbeşte Herodot. Nu e exclus ca «părintele istoriei» să fi aflat amănuntul despre tragerea cu arcul în istoria lui Zalmoxis de la grecii săi din Pont care cunoşteau povestea, poate şi de la geţii din zona Buzăului.

Se consideră apoi că această aşezare n-a fost distrusă de un incendiu întâmplător, ci că pământul a fost ars până la adincime de circa o jumătate de metru, chiar în zona în care n-au existat construcţii sau arbori. Dacă însă terenul a devenit, între timp, petrolifer, şi s-a aprins la un moment dat, nu mai e nevoie de alte explicaţii. Nu sunt indicaţii sigure asupra epocii în care această aşezare a intrat în istoria propriu zisă, dar, se pare, că ea a putut fi reşedinţa unui şef de trib sau de uniune de triburi, evoluând probabil până la rangul de

davă regală a lui Burebista. Impresionează «Pietrele lui Solomon», care sunt aşezate ca un calendar, asemenea celui descoperit la Sarmisegetusa Regia. «Stîlpii de taină» sunt nişte stânci colosale de piatră, ce se ridică în formă de coloană, în mijlocul pădurii, inaccesibili atât omului cât şi animalelor... 1S. Sunt, probabil, pietrele pe care Al. Mironov le numeşte «Clăile de piatră», un fel de piramide, pe muntele Zboiu, pe sub care se lungeşte Peştera lui Dragomir 16. În ţinutul Luanei se află, între altele Grota dacică, cu inscripţii din aproape toate epocile, «Stânca Salamandrelor», în apropierea Izvorului lui Zalmoxis, cum e numit acolo 17; Fundul Peşterii din satul Nucu, comuna Bozioru, prezintă incizia a 12 pumnale - akinakes, 9 vârfuri de lănci şi 7 vârfuri de săgeţi. Akinakes-urile ar fi mai vechi decât sec. VI-IV î.e.n., cum s-a propus, ele putând urca chiar până în epoca bronzului (R. Vulpe) şi, lucru important, poate că au fost incizate chiar de populaţia care le-a făcut şi le-a folosit. Aşa s-ar exlica amănuntele 18.

Toate acestea arată clar că în zona comunei Bozioru a existat o veche aşezare, încă din epoca protoistorică, poate un început de davă, care s-a dezvoltat pe plan politic, militar şi religios până în vremea lui Burebista. Povestea despre «Tărîmul Luanei» e confirmată substanţial de Herodot şi de aşezarea de la Bozioru cu diversele ei stânci-coloane, peşteri şi simboluri, izvoare, tuburi aşezate în formă de radiator etc. Caracterul sacru al aşezării şi al împrejurimilor se impune prin «Pietrele lui Solomon» sau «Clăile de piatră», probabil loc de cult solar, dacă nu chiar de templu, apoi prin mesajul din grotă, în care zeul era apărat prin tragere de săgeţi împotriva unui adversar, prin globul solar sub formă de radiator, prin «Izvorul Iui Zalmoxis» 19 - dacă acest nume vine din tradiţie şi nu e inventat acum -, în fine, prin «grota dacică», prin «peştera înţeleptului» din «Tărâmul Luanei», dacă nu cumva «grota dacică» şi «peştera înţeleptului» sunt acelaşi lucru, în fine prin marele număr de grote-chilii rupestre din care nu numai una sau două, ci mai multe vor fi fost lucrate înaintea creştinismului 20, care în bună măsură le-a moştenit. În aceste chilii vor fi trăit vestiţii asceţi zalmoxeeni, de care vorbeşte Strabon; ktistai sau schistai, abioii, evlavioşii şi capnobaţii, sau mergătorii prin fum 21, sau cel puţin unii din ei cu aşezare şi misiune locală. Socotim că monahii bessi din mânăstirile bessice, semnalate mai sus erau foarte probabil, continuatori creştini şi ai vechilor asceţi bessi păgâni din munţii Buzăului, care, cu numele lor poate de byzenai sau bouzaion, busiol, alături de acela al râulul Bouzeos, imprimau zonei respective identitate etnică şi geografică indelebilă şi o deosebită valoarea sacră.

Numele mînăstirii Sihastru din Vrancea poate să derive de la o comunitate ascetică precreştină, verosimil de la aceşti ktistai-schistai. «Peştera înţeleptului» din povestea «Tărâmul Luanei» e o expresie care se poate aplica oricărei peşteri sau chilii locuită de un sihastru, dar, în cazul de faţă, o vorba de ceva mai mult. Această peşteră e o arhivă a istoriei cetăţii păzită de l.uana, ca una care cuprinde «semnele tainice» ale acestei istorii. Aceste semne le făcea sau le înregistra, probabil, un înalt personaj sacerdotal care locuia în peşteră şi care nu putea fi prea departe de locuinţa regelui, aci, probabil, a şefului unei uniuni de triburi. E vorba, probabil, de marele preot care, asemenea lui Deceneu din timpul lui Burebista, ce sălăşluia în muntele Cogaionon, locuia şl el într-un Cogalonon din munţii Buzăului. Căci, probabil, majoritatea davelor avea o organizaţie religioasă mai mult sau mai puţin analoagă organizaţiei din Capitală. Se pare că reforma religioasă a lui Deceneu care a contribuit atâta la unificarea celor 4-5 uniuni tribale ale ţării, a fost un impuls şi pentru unitatea religioasă a triburilor. Texul din Iordanes care afirmă că marele preot a stabilit «divinităţi şi capele» («Numina et sacella») 22, în ţară, dacă nu se referă la cultul goţilor, ţine să releve, probabil, tocmai aceasită reunificare în cadrul triburilor, în cadrul cultului local.

2. Continuitatea geto-daco-romană-creştină prin elemente patristice a. Izvoare literare

La puţin timp după cucerirea Daciei de către romani (106), misionarii au semănat credinţa creştină în Scythia Minor şi în toată Dacia, venind mai ales din sud şi răsărit, credinţă care a fost continuu alimentată prin tot felul de oameni şi împrejurări, inclusiv prin imigraţia goţilor, care pe la jumătatea sec. III au adus din Capadocia numeroşi pri-zonieri creştini clerici şi laici în părţile noastre 23. [...]

tori ai Ungariei care trăiau printre români 100. Ceea ce trebuie să reţinem pentru problema noastră este că aceşti aşa-zişi pseudo-episcopi ai valahilor erau, aci, la curbura Carpaţilor, cu mult mai vechi şi decât episcopul cuman de la Milcovia şi decât toţi episcopii catolici din Ungaria, care nu urcau mai sus de Ştefan cel Sfânt (1000-1038). ***

Continuitatea materială a regiunii Buzăului şi Vrancei atestată prin cercetările arheologice care o extind până în perioada bronzului şi a neoliticului şi care e identificată prin aşezări umane, activităţi variate materiale, economice şi comerciale, a fost împletită şi susţinută tot timpul de o continuitate spirituală pe care cercetări neîntrerupte o degajează progresiv din ceaţa trecutului şi-i dau profil. Caracterele acestui profil sunt:- Munţii şi regiunea Buzăului au fost din vremuri îndepărtate o zonă sacră de deosebită importanţă marcată prin folclorul şi relieful ei. Esenţa acestui sacru era lumina soarelui care prezida cetatea Luanei şi a cărei dispariţie înseamnă sfârşitul adoratorilor săi. Concepţie indo-europeană care apreciază lumina în toate sensurile ca putere şi factor de promovare a vieţii, concepţie proto-geto-dacică care, în perioada protoistorică şi-a adaos ideea despre sacralitatea apei, cum o dovedesc Valea izvoarelor din povestea Luanei, Izvorul Iui Zalmoxis şi Stânca Salamandrelor din munţii Buzăului şi numeroasele ape vindecătoare din regiune. Lumina şi apa, ca elemente de geneză şi promovare a vieţii, dreptatea, bravura, evlavia şi nemurirea, acestea constituiau puterea şi esenţa lui Zalmoxis. Elementul de bravură organic legat de acela al dreptăţii şi nemuririi a fost des înregistrat de istorie în toată zona Buzăului şi Vrancei, ca, de altfel, în toate părţile ţării.- Dacă aşa numitul «tărâm al Luanei» poate fi identificat cu aria celor 16 ha de teren petrolifer cercetat în vara anului 1980 şi pe care arheologii îl consideră o davă, e posibil ca această davă să-şi fi avut Cogaiononul şi marele ei preot, căci «munte sfânt» şi «preot» nu existau numai lângă Sarmizegetusa Regia, ci, foarte probabil, în preajma fiecărei dave, în orice caz în peajma davelor şefilor de triburi sau de uniuni tribale, înainte de unificarea lor de către Burebista, în sec. I î.e.n.101.

Căci Zalmoxis era o veche divinitate adorată în toate ţinuturile locuite de geto-daci. Erau şi sunt şi azi atâtea îngrămădiri de stînci, numite «clăi» şi peşteri în care s-a putut crede că locuia Zalmoxis şi marele preot; sihaştrii, «evlavioşii» şi «capnobaţii» sălăşluiau în unele din aceste peşteri, unde nu o dată incizau scene ca cea din «grota dacică», unde credincioşi zalmoxeeni trag cu arcul împotriva divinităţii (rele), a tunetului şi a fulgerului spre a apăra pe Zalmoxis. Dacă peste semnele dacice ca această scenă, inclusiv peste semne ca pumnale, vârfuri de lănci, vârfuri de săgeţi de provenienţă geto-dacică s-au adăugat inscripţii feudale vorbind de Badea logofăt, Sava ot Govora, Dosoftei ot Pin, Vasile logofăt,

Pis. diacon Gheorghe, monahul Filotei ot Putna etc. şi indicaţii de ani ca 1683, 1734, 1769 etc. 102, aceasta constiutie un certificat de continuitate scris pe piatră în însuşi sânul naturii.- Nemurirea zalmoxiană alimentată aci de credinţa în dreptate şi vitejie implica şi nemurirea pământului şi munţilor stăpâniţi de băştinaşi, care-i apărau cu eroism în faţa invadatorilor celţi, iranieni, goţi etc., pentru că nemurirea era totală, adică şi materială şi spirituală. Contactul cu «dacii liberi» din apropiere le ţinea cunoştiinţa în alertă, iar le-gătura cu dacii din Transilvania, din Câmpia Dunării şi din Scythia Minor, inclusiv, poate, cu unii dintre regii geţi ca Dromichaites, Zalmo- degikes şi Dicomes 103 (acesta din urmă stăpânind Sudul Moldovei) le afina şi le întărea ortodoxia acestei nemuriri, alimentată de fervoarea aceleiaşi credinţe şi de convingerea aceleiaşi frăţietăţi. Unificarea triburilor geto-dacice sub Burebista şi reformele religioase şi culturale ale lui Deceneu au dat acestei nemuriri dimensiunea unei noi forţe europene şi universale. Contribuţia influenţei spiritualităţii elenice şi îndeosebi elenistice a fost sensibilă în această direcţie. Orfismul de la începutul erei noastre nu e străin nici el de evoluţia credinţei în nemurirea getică.- Această continuitate a fost preluată de creştinism, prin doctrina şi cultul său despre «Soarele Hristos», prin înlocuirea asceţilor geto-daci cu asceţi creştini în munţi şi regiunile deluroase şi prin documente ca relatarea sf. Epifanie despre audieni, prin Scrisoarea Bisericii din Gothia către Biserica din Capadocia, prin Scrisorile 164 şi 165 ale Sf. Vasile, aceea a lui Auxenţiu de Durostorum şi informaţii ale istoricilor Socrate, Sozomen şi Teodoret, care atestă evoluţia neîntreruptă a autohtonilor pe meleagurile buzoiene. Imigrarea goţilor, a hunilor şi a celorlalţi «barbari», însoţită de persecuţii sîngeroase a ataşat considerabil populaţia de pământul sfinţit prin sângele martirilor. Prestigiul cu care misionari ca Audius, Ulfila, Eutihie, Sf. Sava, Sansala etc. învăluiau zona Buzăului era considerabil, dându-i o aură specială. La această aură au contribuit şi unii goţi creştinaţi şi martirizaţi, fie ortodocşi, fie neortodocşi.- Misionarii din regiunea Buzăului, martiri şi nemartiri, capadocieni şi răsăriteni în general, autohtoni sau migratori, ştiau şi latineşte şi ţineau legătura cu Romania din Sudul Dunării şi cu centrele ortodoxe ale Răsăritului, de unde se împrospătau la izvoarele credinţei apostolice, dar şi unde, prin trimiterea moaştelor unora dintre ei, aduceau gloria de «atleţi» ai lui Hristos în regiunea Buzăului, pe care martirologii le descriu ca pe o arie de epopee. Pe de altă parte, sângele acestor martiri consolida proprietatea istorică şi morală a autohtonilor asupra pământului locuit de ei. Moartea martirică era, aici, nu vidul morţii, ci plenitudinea nemuririi, marcată prin toponime ca Vârful Martirului, Vârful Ciciliei etc.- Mănăstirile din ţinutul Buzăului şi al Vrancei, ale căror începuturi urcă până în sec. IV prin Audius şi ucenici ai Sf. Vasile cel Mare, preluând, probabil, în bună măsură, la început, modestele sihăstrii geto-dacice, au avut un rol însemnat în procesul continuităţii vieţii spirituale în spaţiul curburii Carpaţilor. Întemeietorii de mânăstiri vor fi sălăşluit în bisericuţe rupestre ca Piatra Îngăurită, Gaura Tătarului (numita aşa mai târziu) şi o parte din peşterile de la Aluniş, având incizate în interior şi în exterior numeroase cruci cu braţe lăţite la capete, cruci specifice secolelor V-VI 104;dar ei vor fi locuit şi în grote sau aşezări pustnice mai ferite, purtând nume ca: Apa Tainiţei, Piatra Tainiţei, Poiana Fulgerişului, Dealul Zimicelor şi alte toponime adunate cu grijă de Al. Odobescu l05. În cazul când vechimea acestora urcă până în sec. IV-VI, aceste toponime pot fi moşteniri de la geto-daci şl deci constituie o ve -rigă puternică în lanţul continuităţii geto-daco-romane-creştine. Consi derăm că în

special Peştera lui Iosif cu conturul unui peşte deasupra intrării iar în fund cu forma arhaică a pomului vieţii 106 a putut fi, prin simbolismul ei hristic, un nucleu de mânăstire. Nu ştim dacă se practica o viaţă de obşte sau idioritimică în mănăstirile audiene, dar credem că se tindea spre o asemenea viaţă, mai ales în confruntare cu mânăstirile de origină capadociană în care, probabil, sălăşluiau sau de unde ieşeau la misiune oameni ca Eutihie, Sf. Sava, poate gothul Arpyla.- Viaţa religioasă ortodoxă a zonei Buzăului era organizată, foarte probabil, în eparhie, după toate regulile vremii. Ulfila funcţionase ca episcop ortodox primii şapte ani, undeva, nu departe de Atanaric, poate la Pietroasele sau în preajmă. Sf. Epifanie ne vorbeşte de episcopi ai lui Audius, hirotoniţi, se pare, aci, «în adâncul Gothiei» şi plecând cu el în Mesopotamia, iar Scrisoarea Bisericii din Gothia către Biserica din Capadocia, în care avem aproape toate elementele unei Biserici eparhiale; Presbiteriul care implică existenţa unui episcop sau protopresbiter cu atribuţii de conducător, preotul Sansala, cântăreţul Sava, casa lui Sansala în care a fost arestat el şi Sf. Sava, a treia zi de Paşti, credincioşii. Dacă în documentul nostru - Scrisoarea Bisericii din Gothia - nu e dat numele episcopului, ci se vorbeşte numai de Prezbiteriu «de voinţa Presbiteriului», este, probabil, pentru că în acea perioadă scaunul era vacant, iar autoritatea lui o exercita Presibiteriul. Arhiepiscopul Ascholios al Tesalonicului suplinea, probabil, parţial, în sânul jurisdicţiei sale, absenţa episcopului din Gothia, cum reiese din tonul elogios cu care-i vorbeşte Sf. Vasile cel Mare, care-l numeşte chiar «antrenor» al Sf. Sava. Cum am sugerat deja, nu e exclus ca unul dintre episcopii anteriori momentului persecuţiei Sf. Sava să fi fost Eutihie, capadocian şi el, ale cărui daruri şi harisme sunt atât de lăudate de Sf. Vasile. Se ştie ce însemna atunci un episcop: o forţă de rezistenţă şi autoritate în faţa invaziilor, cum se manifesta aceasta în Scythia-Minor prin episcopi ca Betranion şi Theotim I de Tomis. El ferea poporul de erezii, îl ţinea strâns în jurul lui, îl ajuta în toate împrejurările, şi-l aşeza în circuitul istoriei.- Dacă continuitatea spirituală s-a dezvoltat aşa de pozitiv este şi pentru că ea a fost susţinută de o activitate economică, comercială şi culturală, ce lega regiunea Buzăului cu a «Romaniei» dunărene şi civilizaţia romano-bizantină din Balcani şi Dobrogea, ce roia încă în sec. IV, spre Nordul Munteniei, o civilizaţie folklorică 107. Dacă călugării catolici n-au reuşit să înjghebe un «stat cruciat» de o parte şi de alta a Carpaţilor, în sec. XIII şi XIV, cuprinzând o parte a Munteniei de Nord şi Est şi Sud-Vestul Moldovei, este pentru că pasurile Prahovei şi Buzăului legând ţinuturile ardelene cu cele ponto-dunărene, constituiau un «coridor» 108, care se prelungea până la Constantinapol, Egipt şi Sudul Galiei, coridor care nu îngăduia blocarea ortodoxiei din munţii Buzăului şi Câmpia Munteniei.

Ortodoxia a fost apărată aci nu numai de o civilizaţie intensă de nivel popular, dar şi de o cultură teologică, de nivelul celei reflectată de Scrisoarea Bisericii din Gothia către Biserica din Capadocia, al cărei autor, membru în anturajul presbiterial sau episcopal, e de un nivel remarcabil, atât prin viziunea fondului, cât şi prin expresivitatea formei. Un asemenea nivel iradia dintr-un serios focar de cultură din zona Buzăului, focar aprins şi întreţinut în mânăstirile buzoene până nu de mult, iar din sec. XVII, preluat de Centrul eparhial al Sf. Episcopii a Buzăului.

Ostenelile P. S. Episcop Dr. Antonie Plămădeală, titularul Scaunului de Buzău şi acelea al Seminarului Chesarie din Buzău şi ale atâtor învăţaţi români aici formaţi, se înscriu ca verigi preţioase în lungul şi frumosul lanţ al continuităţii spiritualităţii şi al culturii din regiunea râului Mousaios-Buzău, ai cărei autohtoni au rămas neclintiţi aci.

Notele de subsol din carte:. Pavel Chihaia, Date noi despre bisericuţele rupestre din Munţii Buzăului, în G.B, XXXIII, Nr. 5-6, 1974 (Din arhiva lui Al. Odobescu, III, Acte, 1-4, Anexa III, p. 514).2. I. Dragomir şi Silviu Sanie, Începuturile creştinismului în Sudul roman al Moldovei, în vol. De la Dunăre la Mare, Galaţi, 1977, p. 117-122.3. Radu Vulpe, La civlisation geto-dace et ses problemes a la lumiere des dernieres fouilles de Poiana, en Basse-Moldavie, în vol. Studia thracologica, Bucureşti, 1976, p. 103-123.4. V. Drîmboceanu, Aşezări rupestre din munţii Buzăului, în «Ştiinţă şi Tehnică», XXXI, Seria a II-a, 10, 1980, p. 6.….11. Iordanes, Getica, XI, 71, ed. Th. Mommsen: «Numina quaedam et sacella venerari suasit (Decaeneus)».12. Vasile Rundan, Imagini despre un război cosmic într-o grotă dinaintea epocii fierului, interviu luat de N. Cristache, în «Flacăra», nr. 6, din 7 februarie, 1980, p. 24, col.13. Ibidem, p. 24, col. 3.14. Ibidem, p. 24, col. 4.15. Ibidem, p. 24, col. 4.16. Al. Mironov, Străveche Ţara Buzăului, în «Ştiinţă şi Tehnică», XXXI, Seria a II-a, 8, 1980, col. 2-3.17. Vasile Rundan, op. cit., p. 24, col. 4.18. V. Drîmboceanu, Aşezări rupestre din munţii Buzăului, în «Ştiinţă şi Tehnică», XXXI, Seria a II-a, 10, 1980, p. 6, col. 1.19. Vasile Rundan, op. cit., p. 24, col. 4.20. Al. Mironov, op. cit., col. 2.21. Strabon VII, 3, 4, C 296; VII, 3, 3, 4, C 296; VII, 3, 7, C 300. Asupra asceţilor şi clerului geto-dac s-a scris la noi foarte mult începând cu Vasile Pârvan şi continuând cu R. Vulpe, E. Lozovan, I. I. Russu, H. Daicoviciu, Mircea Eliade, I. H. Crişan, Emilian Vasilescu, Ioan Rămureanu, Oct. Mărculescu, P.I. David şi mulţii alţii. Recent au apărut alte cercetări ocupându-se în mare măsură cu probleme: Pr. Prof. Ioan G. Coman, Marele preot Deceneu colaboratorul lui Burebista, în «Biserica Ortodoxă Română», an. XCVIII, nr. 7-8, 1980, p. 757-781; Idem, Deceneu, reformatorul religios şi promovatorul culturii getodacice, în Mitropolia Banatului, anul XXX, nr. 4-6, 1980, p. 248-264; Pr. I. Firea, Asceza la geto-daci, în «Biserica Ortodoxă-Română», an. XCVIII, nr. 7-8, 1980, p. 792-798, studiu informat, dar cu exagerări şi confuzii; Dr. Petre Alexaadrescu, Natura lui Zalmoxis potrivit relatării lui Herodot, Ibidem, p. 799-809, informat dar obsedat de mitomanie, deşi aducând unele interpretări noi.21 a. Vezi nota 10 a.22. Iordanes, Getica; XI, 71.23. Pr Prof. I. G. Coman, Misionari creştini în Scythia-Minor şi Dacia în secolele III-IV, în M O., 1978, nr. 3-4, p. 265 ş.u....100. Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Rolul elementului românesc în creştinarea ungurilor, în B.OR. XCVIII, nr. 1-2, 1980, p. 173-196.101. N. Gostar şi V. Lica: , Strabon VII 3, 5, (C 297-8), în «Anuarul Institutuluiχωγαίονον de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol», XVII, 1980, p. 620-625, reiau teza lui I. Bessell de

acum mai bine de o sută de ani, potrivit căreia e un termen ieşit din formulaχωγαίονον lui Herodot (IV, 95-6) şi deci n-ar fi existat. Această conjectură areχατάγαιον οϊχημα dezavantajul de a omite faptul că pe lângă muntele sfânt trecea un râu care purta acelaşi nume Cogaionon, nume care se găsea nu numai lângă Sarmizegetusa Regia, ci şi în alte părţi ale ţării, inclusiv în zona Buzău-Vrancea; cf. M. Marinescu, Nume dace de triburi şi localităţi, în «Noi Tracii», V, nr. 52, 1979, p. 3, care prezită printre altele, ca variante: Gugu, Gogan, Guga, Guguiancu, Gugeşti. Dacă aceste nume derivă istoric şi lingvistic corect din Kogaionom, iar Kogaionon ,la rîndul lui, derivă din l. e. geng sau gug + - «deal»,αιψϖν «înălţime (W. Tomaschek, Die ulten Thraken, Wien, 1980, II, p. 65), e chiar în numele Cogaionon, e anterior lui Strabon şi nu e opera unei suduri...? a limbii greceşti. Cât despre localizarea muntelui Cogoionon, cf. frumosul studiu al Păr. Prof. loan Firea, Unde a fost Cogaionul? în M.B. XXX, nr. 3-4, 1980, p. 43-58, care cu toată discuţia strânsă a diverselor ipoteze, nu reuşeşte să identifice muntele. Poate că e Gugu, în regiunea Retezatului.102. V. Drîmboceanu, op cit., p. 6, col. 1-2.103. Gheorghe David, Regi şi căpetenii geto-dacice, în volumul colectiv Strămoşii poporului român geto-dacic şi epoca lor, Bucureşti, 1980, p. 273, 274, 277-278.104. V.Drîmboceanuu, op. cit., p. 106, col. 2.105. P. Chihaia, op. cit,, (Arhiva Al. Odobescu, Toponime, Anexa 2, p. 513).106. P. Chihaia, op. cit., p. 510, nota 29.107. Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (secolele X-XIV), Ed. Acad. R. S. România, Bucureşti, 1974, p. 35-37.108. Idem, op. cit., p. 166.