Organizarea sociala si normele de conduita ale geto-dacilor in epoca prestatala

Geto-dacii fac parte din marele neam etnic al tracilor, care, dupa cum spunea Herodot este cel mai numeros dupa cel al inzilor.

Tracii au patruns pe teritoriul tarii noastre la sfarsitul neoliticului tarziu, cam intre anii 3000-2000 i.Hr. cand s-a petrecut procesul de indoeuropenizare a spatiului carpatic.

Tracii au creat o stralucita civilizatie situata pe un intins areal geografic cuprins intre zona Pripetului la N., Marea Egee la S., in V. Dunarea Panonica si in E. valea Bugului.

Dintre neamurile tracice se disting geto-dacii ca fiind cei care au creat o civilizatie naturala si spirituala de exceptie si organizat o politica aparte.

Triburile geto-dace au trait in spatiul geografic cuprins intre Carpatii Padurosi la N., Muntii Hemus la S., Tisa la V. si Nistru la E. Ei au fost purtatorii civilizatiei fierului si autohtoni pe pamantul tarii noastre.

Istoriografia greaca si latina care a lasat insemnari cu privire la viata geto-dacilor. Erau numtiti diferit: grecii ii numeau geti pe cei din exteriorul arcului carpatic iar latinii ii numeau daci pe cei din interiorul arcului carpatic. Cu toate acestea izvoarele arata clar ca getii si dacii sunt acelasi popor, vorbind aceeasi limba si avand aceleasi obiceiuri.

Istoricii greci si latini au consemnat fapte cu privire la geto-daci doar in acele momente cand ele se legau de istoria grecilor sau a romanilor si prin urmare intrau in sfera de interes a cronicarilor,de aceea izvoarele nu sunt numeroase, ele fiind completate, insa cu rezultatele cercetarilor arheologice.

Prima stire despre geto-daci este transmisa de catre Herodot, parintele istoriei, care consemneaza in 514 i.Hr. atacul pe care regele persan Darius l-a intreprins in N-ul Dunarii impotriva scitilor. Istoricul arata ca toate neamurile s-au plecat in afara de geto-daci care au fost supusi desi erau cei mai viteji si mai drepti dintre traci.

Istoricul Tucidide, in cartea sa “razboiul Peloponesiac” mentioneaza o uniune de triburi a odrizilor, neam geto-dacic, uniune situata in Dobrogea si aflata sub conducerea lui Sitalkes si apoi a lui Seuthes. Acelasi istoric mentioneaza ca getii si scitii si celalate popoare invecinate au aceleasi arme si aceleasi obiceiuri.

Istoricii Strabon si Adrian relateaza campania lui Alexandru Macedon la N-ul Dunarii intreprinsa in anul 335 i.Hr.Izvoarele arata ca Alexandru Macedon a trecut Dunarea cu armata sa folosind barcile scobite in trunchiuri de copaci (monoxile) pe care localnicii le foloseau pentru pescuit si pentru a trece de la unii la altii.Pe malul stang al Dunarii armata macedoneana a intalnit intinse lanuri de grau pe care pedestrasii le-au culcat cu lancea inclinata la ordinul lui Alexandru Macedon.Dupa ce au ajuns pe un teren neculltivat macedoneeni au intalnit oastea geto-daca care insa n-a putut opune rezistenta. Geto-dacii au intentionat mai intai sa se retraga intr-un oras apropiat, intentie pe care au abandonat-o insa, probabil datorita faptului ca orasul nu era destul de bine intarit. De aceea, luand pe cal femeile si copiii au fugit in locuri pustii.Alexandru Macedon a ocupat cetatea si dupa ce a luat o prada considerabila s-a intors in S-ul Dunarii in aceeiasi zi.

1

Istoricii Diodor din Sicilia si Polialinos, precum si geograful Paosanias relateaza conflictul dintre Lisimah, un urmas al lui Macedon, si Dromihete, regele geto-dacilor din Campia Munteana. Conflictul este situat intre anii 300 si 292 i.Hr. Desi nu au trecut nici 4 decenii de la infrangerea suferita de la Alexandru Macedon, geto-dacii sunt mai bine organizati si,nu numai ca se opun macedonenilor, dar ii si infrang, a.i. Lisimah impreuna cu oastea lui sunt luati prizonieri.Adunarea poporului cere moartea generaluilui macedonean insa Dromihete reuseste sa-i convinga ca e mai bine ca Lisimah sa le devina aliat decat ca in locul lui sa se ridice o alta capetenie ostila.

Istoricul Iustinus vorbeste despre conflictul dintre Oroles, regele unei uniuni a geto-dacilor situata in S-E Transilvaniei si S Moldovei, si bastarnii (neam germanic razboinic). Deoarece geto-dacii fusesera infranti, Oroles ii pedepseste pe soldatii sai sa doarma cu picioarele pe capatai si sa faca muncile femeilor lor pana cand ii vor infrange pe bastarni.

Doua inscriptii de la Histria mentioneaza numele altor doi regi geto-daci: Rhemaxos si Zalmodegicos, probabil urmasi ai lui Dromihete in Campia Munteana care exercitau autoritatea asupra cetatilor grecesti de pe malul Pontului Euxin.Stirea aceasta ca si cea anterioara se situeaza in jurul anului 200 i.Hr.

Tot in sec. III i.Hr. istoricul Pompeius Trogus mentioneaza o crestere a puterii geto-dacilor din iteriorul arcului carpatic sub conducerea lui Rubobostes. Din aceste izvoare putem deduce date cu privire la organizarea economica si conducerea sociala a geto-dacilor. Desprindem deci ca geto-dacii erau o populatie sedentara, care se ocupa cu agricultura, apoi faptul ca in cea de-a doua varsta a fierului au dezvoltat mestesugurile, dovada fiind prada bogata capturata de Alexandru Macedon.In ceea ce priveste forma de organizare sociala, geto-dacii se aflau in perioada de destramare a organizarii gentilice si anume in faza democratiei militare a triburilor si uniunilor de triburi.Organele de conducere sociala erau: 1. adunarea poporului 2. regele.1.Adunarea poporului era constituita din barbati inarmati. Era cea care decidea in cele mai importante chestiuni ale societatii si in special in cele privitoare la starea de razboi si de pace. Soldatii considerau ca intrucat ei isi risca viata in lupta, tot ei trebuie sa si hotarasca.2. Regele nu era un veritabil sef de stat, ci doar un sef militar ales si revocat de adunarea poporului, care ii stabilea si atributiile. Acesti sefi militari, insa incearca sa-si consolideze si sa-si permanentizeze conditia si sa prevaleze in fata adunarii poporului, cum vedem in ex lui Dromihete asa incat ei vor fi sprijiniti si de artisocratia tribala, viitori sefi politici.

Normele de conduita In epoca prestatala nu putem vorbi de norme juridice pentru ca nu exista stat care sa sanctioneze, ci doar de norme de conduita, obiceiuri nejuridice respectate de multe ori de buna-voie. Astfel Herodot ne arata ca fiii de familie puteau cere de la parintele lor partea de proprietate care li se cuvenea, situatie in care putem observa inceputul formarii proprietatii private.

In acelasi sens trebuie interpretata si informatia potrivit cu care furtul era considerat ca aducand o grava atingere raporturilor sociale.

2

Invoielile erau incheiate, fiind insotite adeseori de juraminte, care erau de 2 tipuri: -unul in care partile amestecau cateva picaturi de sange intr-o cupa cu vin si apoi consumau continutul cupei (acest procedeu este inrudit cu institutia infratirii din dreptul feudal);-celalalt tip de juramant era practicat pe vetrele palatului regal. Ori de cate ori regele se imbolnavea se considera ca unul dintre supusi a jurat stramb si in procedura de aflare a vinovatului era chemat un nr. de ghicitori, care daca nu reuseau sa-l identifice era inlocuit cu un nr. dublu de ghicitori. In aceasta dublare a nr. de ghicitori putem vedea o prefigurare a probei cu juratori din dreptul feudal.

In ceea ce priveste institutia casatoriei, poetul Menandru arata pentru o perioada mai veche ca geto-dacii practicau poligamia, insa poetul Horatiu consemneaza pentru o perioada mai recenta ca ei pastrau cu strictete monogamia. Situatia femeii in cadrul casatoriei era una inferioara , dupa cum rezulta si din pedeapsa pe care Oroles a dat-o ostasilor sai. Aceste norme juridice erau respectate de unele triburi de buna-voie, asa cum arata Aristotel despre agatârşi, un neam scitic, care isi versificau normele si apoi le cantau.O informatie concordanta este cea a lui Herodot, care ii numeste pe geto-daci “cei mai drepti dintre traci”.

Statul si dreptul geto-dac

Formarea statului geto-dac La formarea statului geto-dac au contribuit atat factori interni cat si externi.

Pe plan intern observam o dezvoltare a mestesugurilor si prin urmare a productivitatii care duce la intensificarea comertului, ca dovada avand tezaurele monetare, in care se regasesc monede grecesti si romane, dar si cele batute in atelierele locale geto-dace.Ca urmare a acestei cresteri economice, se mareste diferenta intre intre bogati si saraci si asistam astfel la o stratificare sociala, dublata de stabilirea legaturilor gentilice bazate pe rudenia de sange.Prin urmare dispunem de cele 2 criterii prin care distingem intregentili si statal, adica, criteriul stratificarii sociale si criteriul tritorial, care face ca apartenenta individului la societate sa se faca dupa teritoriul locuit si nu dupa rudenia de sange.

Pe plan extern asistam la o scadere a puterii celtilor si ilirilor ca urmare a deselor confruntari cu romanii, precum si la pericolul expansiunii.

Statul geto-dac s-a format in jurul puternicei personalitati a regelui Burebista, acesta, dupa cum spune Strabo, a unificat triburile geto-dace si le-a supus prin ascultare de porunci si prin abstinenta.

Pe langa reforma politica a unirii triburilor , Burebista a infaptuit si o reforma religioasa, aducand la unitate credintele disparate ale diferitelor triburi, intr-un sistem politeist si in plus a infaptuit o reforma administrativa, construind cetatea Sarmizegetusa centru al puterii politice si al sistemului de aparare, ea fiind inconjurata de alte cetati intarite.

3

Organele centrale ale statului Statul era condus de persoana regelui, ca sef al aristocratiei de tip sclavagist, el reprezentand puterea suprema.

In scurta existenta a statului geto-dac s-a manifestat tendinta de transmitere ereditara a tronului, ca dovada fiind faptul ca tendinta nu s-a putut impune definitiv.

Ca o particularitate a succesiunii la tron observam faptul ca nu numai descendentii regelui aveau acest drept, dar si fratii regelui, precum si marele preot.

Marele preot era a II-a presoana dupa rege, indeplinind deci functia de vice-rege, izvoarele mentionandu-l ca avand o putere aproape regala. In afara de atributiile religioase el indeplinea si atributia de judecator suprem, stiut fiind ca normele juridice in epoca veche erau foarte mult tributare religiei.

Pe langa rege exista si o curte, formata din inalti dregatori executanti ai poruncilor regale.

Despre acest sistem de dregatorii nu cunoastem foarte multe, cu exceptia inscriptiei de la Dionisopolis, pusa in cinstea lui Acornion,????? grec fiind trimis de cetatea sa cu o solie la marele rege Burebista. Regele Burebista nu numai ca a acordat protectia sa cetatii Dionisopolis, dar l-a si oprit pe Acornion ca prim sfetnic si ambasator.Acornion s-a bucurat de aceasta cinste ani indelungati, de unde rezulta ca dregatoriile aveau un caracter de stabilitate si continuitate.

In ceea ce priveste organizarea locala Suidas ne arata ca unii erau pusi mai mari peste triburile agricole,iar altii,din jurul regelui erau pusi la baza cetatilor a.i. observam ponderea pe care o avea agricultura in statul sclavagist geto-dac, dar si organizarea sistemului de aparare, in centrul careia se gaseau cetatile intarite.

Normele juridice/Dreptul geto-dac In ceea ce priveste institutia proprietatii,aceasta era de 2 tipuri-proprietatea individuala-proprietatea colectiva

Dupa cum aflam din relatarea lui Criton, medicul grec al imparatului Traian, la venirea in Dacia, romanii au gasit proprietari de intinse pamanturi si de vite. La acestea se mai adauga si frecventa cu care geto-dacii vindeau sclavi pe pietele romane si grecesti.

Obiectul proprietatii private il constituiau - pamantul - sclavii - vitele

iar titularii ei erau tarabostes (pileati)La celalalt pol al societatii se aflau comati (copileati), taranii liberi si mestesugari,

organizati in obsti satesti.Pamanturile obstilor erau nehotarnicite cultivarea lor facandu-se dupa regula

asolamentului, si anume, in fiecare an pamantul era impartit in loturi atribuite fiecarei familii, prin tragere la sort, in folosinta individuala. Dupa strangerea recoltei care intra tot in proprietate comuna, pamantul reintra in folosinta obsteasca, iar anul urmator se atribuia printr-o noua tragere la sort.Aceste informatii pretioase provin din odele lui Herodot care a prezentat intr-o forma artistica realitatile geto-dace.

4

In ceea ce priveste institutia casatoriei Herodot arata ca in neamurile tracice exista obiceiul ca sotia sa fie cumparata de la parinti de catre sotul sau, de unde rezulta situatia inferioara a femeii in cadrul casatoriei, situatie sustinuta si de Ovidiu care in poeziile sale relateaza muncile grele la care era supusa femeia geto-daca.

Horatiu in “Odele” sale arata ca femeia contribuia la casatorie cu o zestre, cuvant de origine geto-daca, insa tot el subliniaza ca cea mai imoprtanta zestre a femeii era virtutea ei.

In domeniul penal au fost sanctionate fapte care aduceau organizarii de stat si proprietatii private. Stim de asemenea ca adulterul era pedepsit cu moartea. In privinta vatamarilor corporale se aplica sistemul razbunarii sangelui.

Desi statul geto-dac a facut eforturi de a prelua si institutionaliza activitatea judiciara, stiut fiind faptul ca marele sacerdot era si judecator, cu toate acestea justitia privata continua sa se manifeste.

Dacia,provincie romana

In urma razboaielor de cucerire conduse de imparatul Traian intre anii 101-102, 105-106 d.Hr, Decebal este invins, statul dac este desfiintat si Dacia este organizata in provincie romana in rand cu celalate provincii ale imperiului.

Nu tot teritoriul locuit de daci a fost cucerit de catre romani. Crisana, Maramuresul si partea de N. a Moldovei si Crisana Munteana au fost incorporate provinciei Moesia.

Dobrogea facea deja parte din provincia Moesia inca din 46 d.Hr. Provincia Dacia,asa cum a fost organizata de Traian era marginita de Tisa, Somes, Carpatii Rasariteni si Meridionali si de Dunare. Intre aceste garnite a ramas pana in anul 117, la moartea imparatului Traian. In acel an s-a produs o rascoala a dacilor cuceriti ajutati de dacii liberi si de sarmati, a.i. imparatul Hadrian a fost obligat sa reorganizeze provincia a.i. el a abandonat S Molovei si Campia Munteana ca fiind greu de aparat iar coltul S-E al Transilvaniei l-au unit cu Oltenia formand provincia Dacia Inferior.

Celalalte teritorii ale fostei privincii cucerite au constituit Dacia Superior.In anul 124, vrand sa organizeze mai bine apararea in extremitatea de N a provinciei, a desprins teritoriul aflat la N de Aries si de Muresul superior si a format Dacia Porolosensis.

Imparatul Marc Aureluis a facut ultimele organizari ale provinciei in anul 168. A unit Dacia Inferior cu Dacia Superior formand Dacia Apulensis iar 1 an mai tarziu a desprins Banatul formand Dacia Malvensis.

Organele centrale

Guvernatorul

5

Dacia , fiind provinicie imperiala, subordonata direct imparatului, era condusa de un reprezentant al acestuia numit Legatus augusti pro praetore. Acesta era din ordinul senatorial al Romei si de rang consular adica fost consul la Roma.Rangul sau se justifica prin faptul ca avea in subordine mai multe regiuni. El avea depline puteri administrative, jurisdictionale si militare.Aceasta situatie s-a mentinut intre anii 106-117 cat timp provincia a fost unitara.

In Dacia Superior regatul devine de rang pretorian adica fost pretor la Roma pentru ca avea in subordine o singura legiue, a XIII-a Gemina, cu sediul la Apul.

Capitala provinciei se mentine la Ulpia Traina Sarmizegetusa.In Dacia Inferior si in Dacia Porolisensis conducerea era exercitata de un

procurator presidial (praeses) din ordinul ecvestru investit cu ius gladii care ii dadea competente depline in domeniul civil, administrativ, judiciar si militar.

Capitala Daciei Inferior era la Drobeta iar a Daciei Porolisensis la Napoca.Dupa ultima organizare a lui Marc Aurelius, Dacia Malvensis este condusa de un

procurator presidial. Dacia Porolisensis este condusa de comandantul legiunii a V-a Macedonica, transferata de Marc Aurelius din Dobrogea in N provinciei iar Dacia Apuleius este condusa de un guvernator numit Legatus augusti pro praetore daciarum trium (Regatul celor 3 Dacii) care revine la rangul sau consular deoarece ii sunt subordonate mai multe regiuni.

Concilium provinciaeTot la nivel central functiona consilium provinciae sau concilium Daciarum

trium, care era format din reprezentanti ai oraselor alesi din ordinul decurionilor si ordinul ecvestru si care se intrunea o data pe an la Sarmizegetusa.

Atributiile adunarii erau pur consultative. Ea putea inregistra plangeri ale provincialilor impotriva administratiei romane si le putea inainta imparatului. O atributie importanta era si intretinerea cultului imparatului si al Romei in tanara provincie.

Organizarea financiara

Era condusa de un procurator financiar care-si avea sediul in capitala unde erau centralizate toate veniturile si impozitele provinciei.

In Dacia Inferior, in Dacia Porolisensis si in Dacia Malvensis atributiile financiare reveneau procuratorilor presidiali care conduceau provinciile respective.

Dupa mutarea legiunii a V-a in Dacia Porolisensis competenta financiara i-a revenit unui procurator financiar subordonat comandantului legiunii.

Impozitele erau stabilite in urma unor recesaminte efectuate din 5 in 5 ani de magistrati speciali numiti duumviri quinquenalis. .

Impozitele erau de 2 tipuri - directe (tributa)- indirecte (vectigalia)

Impozitele directe purtau asupra solului, tributum soli, si aspupra persoanelor, tributum capitis.

Impozitele indirecte erau de 5% pe mosteniri si eliberari de sclavi, 4% pe vanzarile de sclavi, 1 % pe vanzarile de marfuri si 2.5% pe circulatia marfurilor si a persoanelor.

6

Au fost organizate oficii vamale cu functionari specializati care colectau aceste impozite.

Organizarea armatei

In Dacia au mai ramas cativa ani dupa cucerire leguinile care au participat la razboaiele de cucerire, dupa care ele au fost tarnsformate in alte provincii.Legiunea care a stationat in Dacia de la cucerire si pana la retragerea aureliana este legiunea a XIII-a Germina.Ulterior a fost deplasata in Dacia Porolosensis legiunea a V-a Macedonica.

In afara de legini in Dacia au mai stationat si trupe auxiliare, cohorte si ale, precum si detasamente militare numite numeri, si trupe neregulate.

Sistemul de aparare era format din valuri de pamant, castre si castele.

Organele locale in Dacia

In localitatile urbaneCivilizatia romana a adus cu sine o inflorire a oraselor fara precedent in Dacia.

Orasele erau de 2 categorii: colonii si municipii.Coloniile erau locuite de cetatenii romani. Ele beneficiuau de ius italicum, o

fictiune care asimila pamantul provinciei solului italic a.i. asupra pamantului coloniei investita cu ius italicum se putea exercita dreptul de proprietate quiritara.

Municipiile erau locuite de latini si peregrini avand la conducere insa tot cetateni romani.Atat coloniile cat si municipiile erau organizate dupa modelul Romei a.i. scriitorul Aulus Gelius le-a numit mici efigii le poporului raman.

Conducerea oraselor

Era exercitata de un consiliu municipal asemanator senatului Romei format din cetateni romani, ingenui, cu o varsta de peste 25 de ani si cu o avere mai mare de 100000 de sesterti.. Numarul lor varia intre 30-50, fiind fixat prin actul de intemeiere al orasului. Ei formau ordinul decurionilor si erau alesi de magistrati numiti quinquenalis. Intre atributiile lor se numarau acordarea de proprietati, solutionarea problemelor edilitare, organizarea de jocuri si spectacole, intretinerea cultului Romei si numirea magistratilor municipali. Cei mai importanti magistrati municipali se numeau in colonii duumviris iure dicundo si in municipii quattuorviri iure dicundo si aveau atributii judiciare.

7

In orase mai functionau si edilii care aveau atributii: intretinerea drumurilor si a cladirilor publice si aprovizionarea pietelor, si questorii care se ocupau cu administrarea finantelor si a bunurilor oraselor.

Mai existau si magistratii sacerdotali dupa modelul colegiilor romane si anume pontifii, laminii, augurii.

In esalonul II in conducerea oraselor regasim ordinul augustalilor formate din persoane care nu aveau acces la ordinul decurionilor fiind latini sau peregrini dar care trebuiau sa dispuna de o avere considerabila intrucat cinstea de a face parte din acest ordin ii obliga la donatii banesti catre oras pentru sustinerea lucrarilor si activitatilor publice.

In randul al III-lea erau colegiile, asociatii constituite pe diferite criterii (etnic, professional, religios), tot dupa modelul colegiilor romane. Asociatiile profesionale aveau o structura similara cu cea a armatei organizate in centurii si decurii, conduse de un prefectum sau magister, care se puneau sub protectia unuui inalt personaj numit patronus sau defensor.

Localitatiile rurale

Erau de doua tipuri, fie dupa modelul autohton, al obstilor satesti geto-dace, fie dupa modelul administratiei romane.Dupa modelul roman satele se clasificau in pagus si vicus.

Pagile sunt sate existente pe teritoriul coloniilor, de multe ori conduse de un reprezentant al orasului, membru al ordinului decurionilor.

Viciile sunt sate mai mici situate la mai mare departare de orase si conduse de un prefectus sau magister.

Stationes sunt punctele vamale, fiscale, postale, de paza si de control al drumurilor si granitelor.

Canavele sunt asezari care au luat nastere pe langa castre fiind populate de familiile soldatilor, de mestesugari si negustori.La acestea puteam adauga si stiatiunile balneare.

Dreptul in Dacia, provincie romana

Constatam ca dreptul in Dacia are un puternic caracter statutar. Datorite categoriei de persoane care locuiau provincia.

Astfel, cetatenii romani care au colonizat Dacia se bucurau ca si la Roman de plenitudinea drepturilor civile si politice cu exceptia dreptului de proprietate quiritara asupra pamantului care nu putea fi exercitat decat in coloniile care se bucurau de fictiunea lui ius italicum.

Latinii erau o categorie intermediara intre cetateni si peregrine. Eui aveau doar o parte din drepturile rezervate cetatenilor romani si trebuie mentionat ca sunt o categorie

8

juridica in scadere, pe masura ce se manifesta tendinta de generalizare a cetatenilor romani.

Peregrinii formau marea majoritate a poporului din Dacia. Asa cum cetatenii puteau folosi intre ei normele lui ius civilae, adica a dreptului quiritar tot asa cum peregrinii puteau folosi intre ei obiceiurile locale daca nu contraveneu dreptului roman, insa ei aveau acces si la normele lui ius gentium pe care le puteau utiliza fie in raporturile dintre ei, fie cu cetatenii romani.

Principalele categorii de norme ale dreptului din Dacia

Institutia proprietatii

Cunoaste mai multe forme:1.Proprietatea quiritara. Putea fi exercitata doar de cetatenii romani si doar asupra pamanturilor care beneficiau de ius italicum.2.Proprietatea provinciala. Se exercita in mare parte de provinciali (peregrini) asupra pamanturilor provinciei. Jurisconsulti romani au incercat sa defineasca folosind conceptele timpului si au desemnat-o prin possessio et uzusfructus. Romanistii moderni au ajuns la concluzia ca provincialii geto-daci exercitau un veritabil drept real asupra pamantului pe care l-au numit dreptul de proprietate provinciala. Titularii lui puteau transmite pamantul prin acte intre vii si mortis causa, il puteau greva cu sarcini si servitutii.

Uzucapiunea

Datorita faptului ca uzucapio era o institutie a dreptului civl, a fost creata in dreptul gintilior prescriptio longi temporis, care presupunea un termen de 10 ani intre prezenti si 20 de ani intre absenti si avea un efect extinctiv.

In vremea imparatului Constantin cel Mare a fost creata prescriptio longisimus temporis cu termen de 40 de ani care e fost redus la 30 de ani in vremea lui Teodosie al II-lea si care se aplica inclusiv bunurilor imperiale si ale bisericii, avand tot un efect extinctiv.

Sfantul imparat Justinian a desfiintat distinctia dintre fondurile italice si provinciale si a unificat regimul lui uzucapio si a prescris longi temporis astfel:-bunurile mobile erau dobandite cu titlu de proprietate in termen de 3 ani prin uzucapiune -bunurile imobile erau dobandite in 10 sau 20 de ani prin prescriptio longi temporis.Era nevoie de just titlu si de buna-credina iar prescriptia avea caracter achizitiv.

Proprietatea peregrina se aplica celorlalte bunuri mai putin pamantul si era aparata prin actiune, dupa modelul dreptului civil roman suprimandu-se si sintagma “ex iure quiritium” sau adaugandu-se fictiunea cetateniei.

În materia căsătoriei peregrinii puteau încheia căsătorii între ei,era cunoscută de asemenea instituţia tutelei şi cea a adopţiunii fraterne,care a stat la baza instituţiei înfrăţirii din dreptul feudal. Erau cunoscute şi căsătoriile dintre cetăţenii romani şi peregrini.însă acestea nefiind valabile conform dreptului civil roman,care cerea ca ambii

9

soţi sa aibă cetăţenie romana, tatăl nu dobândea puterea părintească (patria potestas) asupra copiilor şi nu se produceau efectele în materia succesiunii.

În ceea ce priveşte succesiunile, peregrinii puteau presta în formă orală testament cunoscut mai târyiu în feudalism sub numele de testament cu limbă de moarte. De asemenea, peregrinii aveau testament in factio pasiva şi puteau veni la succesiunea cetăţenilor romani.

În materia obligaţiiţor ne aflăm în faţa unui sistem de drept original creat prin întrepătrunderea elementelor din dreptul roman cu cele ale cutumei locale. Ilustrative în această materie sunt tripticele din Transilvania. Tripticele din Transilvania au fost descoperite între anii 1786-1855 la Roşia Montana pe numele latinesc Alburnus Maior, intr-o mină de aur. Au fost studiate cu interes de istorici, filologi si jurişti din întreaga lum, fiind un document foarte important al Antichităţii. Astfel de triptice au mai fost descoperite la Pompei. Istoricul şi romanistul german Theodor Mommsen a cercetat îndeaproape tăbliţele şi a încercat să facă un istoric al lor, plecând de la faptul că ultimul act din triptice este datat la 29 mai 167 d.Hr. La acea epocă romanii se aflau în război cu marcomanii, de aceea, istoricul Mommsen a considerat că satul a fost părăsit din cauza luptelor, că sătenii au ascuns actele conţinute în trptice şi alte bunuri valoroase în mină şi că nu s-au mai întors în satul lor. Având în vedere însă că în acea perioada Dacia era organizată ca provincie romană şi că pt. romani de cel mai mare interes era exploatarea minelor de aur este mai realist sa presupunem că o singură persoană a ascuns actele şi că ea nu s-a mai întors.

Tripticele se prezumă sub forma a 3 tăbliţe de brad legate la cotor sub formă de carte, feţele interioare fiin scobite, în scobitură s-a aplicat un strat de ceară pe care s-a scris cursiv cu un vârf ascuţit. Textul fiecărui act este scris de două ori,prima dată în interiorul primelor două tabliţe care sunt legate separat şi sigilate cu sigiliile martorilor, text care se cheamă scriptura interior şi a doua oară este scris pe faţa exterioară a tăbliţei din mijloc şi pe faţa interioară a celei de-a treia tăbliţe care este lăsată liberă, text care se cheamă scriptura exterior. Aceasta din urmă putea fi consultată oricând de părţi, iar scriptura interior era desigilată şi făcea dovadă numai în instanţe. Dintre cele 24 de tăbliţe descoperite numai 14 au putut fi citite. Acestea conţin 4 contracte de vânzare, 3 contracte de muncă, 2 contracte de împrumut, 1 contract de societate, 1 contract de depozit, 1 proces verbal de desfiinţare a unei asociaţii funerare, lista pentru cheltuielile unui banchet şi obligaţiile unei persoane de a plăti o datorie.

Analizând actele observăm că forma, elementele şi efectele lor nu sunt total conforme nici cu cerinţele dreptului roman, nici cu prevederile cutumei locale de unde deducem că aceste acte sunt expresie a unui drept nou cu o fizionomie aparte,dreptul daco-roman. Astfel într+un contract de împrumut creditorul este o femeie peregrină numită Anduema lui Bato .Ştim că în dreptul roman femeia era pusă sub tutela perpetuă a agnaţilor săi şi prin urmare nu avea capacitate juridică deplină. În dreptul grecesc situaţia era asemănătoare astfel încât actul a fost probabil încheiat sun influenţa cutumei locale. În contractul de depozit un bacher este de acord să primească aceeaşi sumă cu cea pe care a primit-o în depozit. Nu se face referire la dobânzi de unde rezultă că actul a fost încheiat ad probationem şi nu ad validitatem . Primul act fiind încheiat probabil conform cutumei locale.

În contractul de locaţiune de serviciu (de muncă) se pune problema suportării riscului în contract şi anume dacă lucrătorul era îndrituit să primească salariul în yilele în

10

care nu putea lucra fără vina sa. Iniţial, în dreptul roman, riscul aparţine lui conductor,adică lucrătorului şi acesta nu-şi primea plata dacă nu putea munci. În dreptul roman clasic pe care-l avem in vedere în perioada de care vorbim riscul aparţine lui locator, adică patronului astfel încât acesta era obligat să plătească salariul muncitorului. În triptice vedem că această regulă e răsturnată şi că lucrătorul nostru nu-şi primea plata pe zilele pt care nu putea munci fără vina sa spre exemplu: mina era inundată. Această situaţie se datorează discrepanţei economice dintre patron şi lucrător.

În ceea ce priveşte contractul de vânzare observăm următoarele. Sub aspectul formai, în dreptul roman clasic operaţia vânzării se realiza prin contractul consensual de vânzare astfel încât din simplul acord de voinţă al părţilor rezultă toate obligaţiile ce reveneau vânzătorului şi cumpărătorului. În triptice găsim însă câte o clauză diferită pt. declanşarea fiecărui efect în parte astfel încât avem o declaraţie de cumpărare pt. evicţiune şi vicii şi o declaraţie a garantului. Cu privire la forma actului, în dreptul roman, actele ăn mod tradiţional erau semnate de martori, aveau o formă obiectivă. Sub influenţa dreptului grecesc ele au început să fie semnate de părţi, să aibă o formă subiectivă. În triptice actele sunt semnate şi de martori şi de părţi ca o fază intermediară de trecere de la forma obiectivă la cea subiectivă. Ca o ciudăţenie a contractului de vânzare acesta este încheiat folosind două forme: contractul consensual şi mancipaţiunea. S-au emis mai multe ipoteze. Într-o opinie efectele se produc în baza contractului consensual, act de drept al ginţilor pt că mancipaţiunea, act de drept civil nu era valabilă. Într-o altă opinie ar fi vorba de o substituire de termeni, parţile vrând sa scrie tradiţiune în loc de manipaţiune, pt ca tradiţiunea fiind act de drept al ginţilor era valabilă. În altă parere se susţine că parţile au folosit doua acte pentru mai multă siguranţa. Noi trebuie sa vedem un act original de drept daco-roman care uneşte macipaţiunea translativă de proprietate cu contractul consensual de vânzare generator de obligaţii, făcând trecerea către contractul consensual de vânzare translativ de proprietate.

Organizarea socială şi normele de conduită în cadrul obştii săteşti teritoriale între secolele IV şi IX

După retragerea aureliană din 271/275 d.Hr., în Dacia a rămas populaţia romanizată plecând doar administraţia, armata şi o parte din colonişti, cei care aveau interese legate de impriu însă deşi Dacia nu mai era formal o provincie a Imperiului,

11

activitatea romană a continuat să se desfăşoare şi la nordul Dunării din motive variate. În plan militar, graniţa de Nord a Impriului situată pe cursul Dunării nu putea fi apărată eficient dacă nu se organizau garnizoane şi capete de pod şi pe malul stâng. De altfel, Dobrogea a continuat să facă parte integrantă din imperiu. Împăraţii Constantin cel Mare şi Iustinian au manifestat un interes deosebit pentru fosta provincie, nu numai din punct de vedere militar, relaţiile cu romanii fiind intense şi din punct de vedere comercial.

Romanizarea şi creştinizarea geto-dacilorDupă cucerirea Daciei s-a desfăşurat un intens proces de romanizare la sfârşitul căruia a

rezultat o populaţie romanică care vorbea o limbă cu caracter latinofon. Cel mai important rol în acest proces l-au avut armata, administraţia şi coloniştii.

În paralel cu procesul de romanizare s-a desfăşurat şi procesul de creştinare. Cei doi factori fiind cei care au contribuit la formarea populaşurat şi procesul de creştinare. Cei doi factori fiind cei care au contribuit la formarea populaţiei daco-romane şi a apoi a poporului român. Procesul de creştinizare începuse încă din primul secol al erei creştine din vremea regelui Decebal şi mai înainte când Sf. Apostol Andrei şi ucenicii săi au desfăşurat activităţi misionare în Dobrogea.

A urmat apoi creştinarea prin intermediul soldaţiilor şi coloniştiilor romani, mulţi dintre ei provenind din provinciile creştinate de ceilalţi apostoli.

Cele mai importante dovezi de creştinităţii din Dacia sunt martirii care au fost persecutaţi în primele secole şi în special în vremea lui Diocleţian astfel încât cunoaştem moartea martirică a preotului daco-roman Montanus împreună cu soţia sa, Maxima probabil în vremea împăratului Diocleţian. Tot în aceeaşi perioadă sunt martirizaţi cei 4 mărturisitori creştini de la Niculiţel : Zotic, Camasis, Atal, Filip.

În anul 373 o comunitate din Dacia gotică trimite în Cappadocia, la cererea Sf. Vasile cel Mare moaştele Sf. Savagotul care fusese aruncat în apele Buzăului. Moaştele sunt însoţite de o scrisoare care descrie pătimirile sfântului.

Obştea sătească teritorialăDe la retragerea aureliană şi până în secolul IX dupa Hr., populaţia daco-romană

şi apoi română nu s-a mai putut organiza în stat datorită deselor valuri de popoare migratoare. De aceea in această perioadă singura formă de organizare a fost obştea sătească teritorială. Obştea sătească avea un caracter democratic datorită egalităţii dintre membrii ei şi un caracter teritorial care a făcut posibilă integrarea ei în stat. Termenii prin care a fost desemnată obştea sunt cel de ‘sat’ care provine din latinescul ‘fasatum’care înseamnă sat întărit şi cel de ‘cătun’ care l-a dublat pe cel de sat. Termenul de ‘sat’ desemna atât organizarea geografică cât şi cea demografică în acest ultim sens fiind sinonim cu termenul de ‘obşte’ de provenienţă slavă.

Caracterele obştii săteştiCaracter teritorial

Obştea sătească e definită ca o asociaţie de familii organizată pe baza unui teritoriu stăpânit în comun. Pământul obştii săteşti este desemnat cu termenul de ‘moşie’ care derivă de la cuvântul geto-dac ‘moş’. Prin termenul de ‘moş’ era desemnat lotul aflat în stăpânire individuală a fiecărei familii. Termenul de ‘moş’ a fost dublat de cel de ‘bătrân’ cu acelaşi sens provenit din latinescul ‘veteranus’. După invazia slavilor din

12

secolul VI în limbă au intrat dubletele slave: ‘ocină’, ‘dedină’, ‘baştină’ cu sensul de proprietate ereditară şi cuvântul ‘megieş’ cu sensul de proprietatar, membru al obştii.

În proprietate devălmaşă se aflau pădurile, păşunile, iazurile, livezile. Câmpul de cultură însă se afla în stăpânire individuală fiind împărţit în loturi, atribuite fiecărei familii prin tragere la sorţi odată pentru totdeauna.

Tot în stăpânire individuală se aflau locul de casă şi curtea. Semnul stăpânirii indivduale era gardul. Membrii obştii puteau să mai desprindă din stăpânire devălmaşă anumite terenuri pe care le amenajau prin muncă proprie, prin defrişare sau de desţelenire, şi pe care le stăpâneau individual cu titlu de ‘stăpâniri locureşti’. Toate aceastea cu acordul obştii.

Caracter agrar şi pastoralTeritoriul obştii era împărţit generic în 2 categorii: câmpul care reprezintă terenul de cultură şi păşunea care includea în sens larg şi pădurea. Această clasificare reprezintă cele 2 ocupaţii tradiţonale : agricultura (de care se ocupa majoritatea membrilor) şi păstoritul (de care se ocupa un număr restrâns).

Organele de conducere ale obştiiAdunarea GeneralăLa aceasta participau toţi membrii majori ai obştii, majoratul fiind fixat între 18-

30 de ani în funcţie de vârstă sau de data căsătoriei. Participarea femeilor e incertă, fiind sigur numai faptul că ele luau parte când se dezbătea o problemă care le privea. Adunarea Generală avea o competenţă generală cu privire la atribuirea de terenuri, soluţionarea unor litigii, organizarea apărării obştii, transferul de bunuri şi alte tranzacţii, numirea aleşilor obştii.

Sfatul oamenilor buni şi bătrâniEra format din membrii care se distingeau prin o conduită morală de înaltă ţinută.

Aveau atribuţii judiciare. Aleşii obştii erau persoane cu calităţi deosebite care anunţă prin atribuţiilelor dregătoriile feudale de mai târziu. Aleşii erau :

- vornicul – primul între aleşi, avea atribuţii în legătură cu alegerea obştii- postelnicul - se îngrijea de biserică- jitarul – păzea recolta- nemesnicul – avea în grijă gardurile ţarinii- judele – atribuţii militare şi judecătoreşti

Uniunile de obşti

Obştea teritorială era cea mai simplă formă de organizare, însă ea se putea încadra în confederaţii mai largi numite “uniuni de obşti” sau “obşti de obşti”.

Acestea se formau din motive economice sau militare, iar în cadrul lor obştile îşi păstrau autonomia, organele de conducere şi normele de conduită.

Uniunile erau conduse de Marele Sfat care avea ca atribuţii soluţionarea problemelor teritoriale comune, strângerea de contribuţii şi organizarea apărării.

13

Normele de conduită în cadrul obştilor săteşti

Norme privitoare la proprietate (vezi cursul anterior)

Norme privitoare la relaţiile de muncă– reglementează cele două activităţi de bază: 1. agricultura 2. creşterea vitelor.

1. Agricultura –> normele aveau drept conţinut:- repartizarea loturilor de cultura între membri- stabilirea felului culturii- începutul muncilor agricole (ex.: pornirea plugurilor)- strângerea de contribuţii pentru anii cu recoltă slabă- repartizarea produselor comune.

2. Creşterea vitelor –> normele se refereau la:- pornirea turmelor- stabilirea locului şi perioadelor de păşunat- împărţirea produselor comune.

Normele privitoare la statutul juridic al persoanelorÎn cadrul obştii guverna principiul egalităţii în drept al tuturor membrilor săi,

bazat pe proprietatea devălmaşă şi munca în comun. Cei care se distingeau (oamenii buni şi bătrâni – aleşii obştii) o făceau datorită calităţilor personale. Ei se aflau însă sub controlul obştii care avea dreptul să-i revoce din funcţie.

Norme privitoare la familie, căsătorie, succesiuni, obligaţiiFamilia avea un caracter democratic, pornind de la organizarea familiei geto-dace

şi întărit fiind de preceptele religiei creştine. Această egalitate a membrilor familiei a dat naştere obligaţiilor reciproce de întreţinere între soţi precum şi între părinţi şi copii.

Căsătoria se încheia prin acordul liber consimţit al soţilor, întemeindu-se pe taina cununiei săvârşită în biserică.

Divortul era cunoscut si permis ambilor soti pentru egalitate de motive.Succesiunile – descendenţii aveau egală vocaţie succesorală fiind cunoscut şi

dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor.Obligaţiile – toţi membrii obştii aveau capacitate deplină de a contracta,

distingându-se contractul de vânzare ca fiind cel mai folosit, contract care ajunsese consensual şi translativ de proprietate.

Normele privind răspunderea şi organizarea judecătoreascăRăspunderea membrilor obştii pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii şi

soluţionarea litigiilor se făceau pe baza solidarităţii rudelor, a Legii Talionului şi a compoziţiunii.

14

Răspunderea solidară funcţiona pentru membrii obştii şi atunci când se cauza un prejudiciu obştii învecinate.

Organizarea judecătorească– oamenii buni şi bătrâni şi juzii aveau competenţă în materie civilă şi penală, putând aplica sancţiuni, mergând până la excluderea din obşte.

Probele1. jurământul cu brazda2. proba cu jurători (pe care le vom regăsi şi în feudalismul dezvoltat).

Capitolul III (?)Apariţia formaţiunilor prestatale româneşti

Formarea statelor feudale de sine stătătoare

Sec IV – X -> se desăvârşeşte procesul de etnogeneză al poporului român astfel încât după această perioadă el începe să se manifeste în cele două componente esenţiale ale sale:

- romanitatea- creştinătatea

astfel încât el este menţionat ca popor vorbitor de limbă romanică de către autorii epocii, cum ar fi Constantin Porfirogenetul care îi numeşte romani pentru a-i deosebi de celelalte populaţii nelatine.

Popoarele din jur, germanii, maghiarii, slavii îi numesc pe români vlahi, valahi, volohi, olahi denumiri cu care poporul german îi desemnau pe vorbitorii de limbă latină (de la numele unui trib celtic – “volcae”, trăitor pe teritoriul Austriei şi al Elveţiei de azi, care s-a romanizat, astfel încât vecinii lor, germanii au extins numele tribului la toţi vorbitorii de limbă latină).Autohtonii însă şi-au spus întotdeauna “români” fiind unul dintre puţinele popoare care a păstrat numele de roman.

În paralel cu romanitatea, românii şi-au manifestat creştinătatea de rit ortodox asa cum rezultă şi din izvoare. Ex.: scrisoarea Papei Grigorie al IX- lea care în 1234 se plângea de succesele “pseudoepiscopilor otrodocşi” din dioceza cumanilor din Moldova.

În această perioadă se manifestă şi o crestere a nivelului economic pornind de la activităţile principale, agricultura şi creşterea vitelor. Pe acest fond şi potrivit cu evoluţia mentalităţilor apar clasele sociale care sunt consemnate ce atare într-un document de mare importanţă – “Diploma cavalerilor ioaniţi”. În acest document se vorbeşte despre o clasă a feudalilor – “maiores terra” (mai marii pământului), proprietari de pământuri şi de vite.

În alte documente ei sunt menţionaţi ca ”potentes duces” sau “domini”.Alături de acestă clasă şi în opozitie cu ea, găsim pe cea a ţăranilor – “rustici valahi”. Ei sunt consemnaţi ca prestând renta feudala sub cele trei forme:

- venituri

15

- foloase- slujbe

(în bani, produse sau muncă).Ţăranii liberi sau aserviţ..i, continuă să trăiască în obşti. Vedem că ţăranii aseviţi continuă să stăpânească loturile lor, numite “sorţi/soarte”.

Pe fondul acestei stratificări sociale apar primele formaţiuni prestatale româneşti. Ele au primit la început numele de “ţară”/ “câmpulung”, denumiri cu care erau desemnate anterior uniunile de obşti. Termenul de “ţară” < lat. terra, a primit la noi sensul de organizare politică pe un anumit teritoriu. Pentru sensul material de pământ am moştenit în limbă un cuvânt povenit din lat. pavimentum = loc pardosit.Termenul de “ţară” era completat de denumiri:

- georgrafice: Ţara Haţegului, Ţara Crişurilor- entice: Ţara Bolohovenilor, Terra Vlahorum- etnico-geografice: Ţara Berladnicilor (lângă Bârlad), Ţara Brodnicilor (lângă

Vaduri)- denumiri desemnând numele conducătorilor: Ţara lui Litovoi, Ţara lui

Menumorut.Alături de termenul “ţară”, a pătruns în limbă şi termenul de “jupă” povenit din tracicul “diurpaneus”, termenul german de “cnezat” şi termenul slav de “voievodat”.Conducătorii acestor fromaţiuni se numeau jupani, cnezi, voievozi.

Termenul de “jude” îşi avea tradiţia în cel de “duumiviri iure dicundo” (cei doi bărbaţi care spun dreptul), foştii magistraţi din colonii precum şi în denumirea “juzi”, aleşii obştii cu atribuţii judiciare şi militare.Aceşti feudali se bucurau de o forţă economica, pornind de la proprietatea asupra pământurilor şi a ţăranilor dependenţi precum şi de o forţă militară denumită în “”Diploma cavalerilor ioaniţi” “aparatus bellicus” = aparat de război. Aceşti nobili locali tind spre sfârşitul sec. al XIII- lea şi începutul sec al XIV-lea să-şi unifice puterea şi să-şi manifeste independenţa astfel încât se ajunge la începutul sec al XIV-lea la formarea statelor feudale româneşti independente.

Formarea statelor feudale româneşti

Ţara Românească – Basab I uneşte teritoriul din stânga şi din drepta Oltului şi formeazş un stat unitar, deocamdată sub vasalitate maghiară.1330 – bătălia de la Posada în care Basarab învinge trupele regelui maghiar Carol Robert de Anjou şi obţine independenţa.

Moldova 1364 – voievodul maramureşean Bogdan îi înlătură pe urmaşii lui Dragoş şi creeaza Statul feudal al Moldovei care în 1386 obţine independenţa faţă de mongolii Hoardei de Aur.

TrasilvaniaDatorită pătrunderii ungurilor încă din sec. IX – X, nu s-a putut organiza un stat feudal de sine stătător, ci doar un voievodat autonom al Transilvaniei sub vasalitate maghiară.

16

Dobrogea – numită în actele vremii şi Ţara Cavarnei, a avut o existenţă independentă destul de scurtă, fiind integrată de Mircea cel Bătrân Ţării Româneşti şi apoi inclusă în Imperiul Otoman.

Formarea dreptului feudal nescris. Legea Ţării

Cunoaştem că în sec IV – IX obştea sătească a format anumite categorii de norme după care se conducea, norme care însă nu se bucurau de o sancţiune statală. Ele aveau caracter democratic ca şi obştea teritorială.

După sec. al X-lea, o dată cu apariţia claselor sociale şi apoi cu formarea ţărilor, cnezatelor şi voievodatelor, la primul grup de norme s-au adăugat cele privitoare la:

- privilegiile feudalilor- obligaţiile ţăranilor- caracterul ereditar al institutiei cnezatului- caracterul electiv sau electiv-ereditar al institutiei voievodatului.

Acest drept avea o formă nescrisă cutumiara, care a primit mai multe denumiri:- dupa cancelaria polonă – “Voloschi Zacon”- cancelaria sârbă – “Zacon Vlaschi”- cancelaria maghiară – Ius Valahicum/ Lex Olahorum.

Toate aceste denumiri se traduc prin dreptul valahilor.Acest lucru se explica prin faptul că străinii îi priveau pe români sub aspect etnic şi identificau dreptul lor ca fiind un drept personal (adică drept după care se conduce o anumită categorie de persoane). Românii însă au desemnat dreptul lor nescris cu numele de “Legea Ţării” arătând prin aceasta că este un drept teritorial, adică al unei populaţii organizate politic pe un anumit teritoriu. Deci Legea Ţării are un caracter unitar fiind denumită la fel în toate cele trei ţări române şi având un conţinut similar. Are caracter teritorial, după cum am arătat şi este o creaţie originală a poporului român. Cu privire la formarea şi conţinutul Legii Ţării s-au formulat mai multe teorii:

Teorii cu privire la formarea Legii Ţării

Un grup de istorici (Haşdeu, Tocilescu, Pârvan) şi jurişti (Longinescu, Peretz, Rădulescu) au afimat originea pur romana a dreptului nostru feudal nescris, astfel încât juristul Ştefan Longinescu a afirmat că în timpul stăpânirii romane în Dacia s-au format un fond şi o mentalitate juridică romană.

Alţi istorici (Andrieşescu, Densuşianu) şi jurişti ca Nădejde, Fotino au susţinut originea tracă a Legii Ţării. Ioan Nădejde a arătat că sunt multe instituţii de sorginte tracică în dreptul nostru feudal precum:

- dreptul de protinis- aldămaşul- înfrăţirea- proba cu jurători

17

- jurământul cu brazda etc.-

Alţi istorici ca D. Cantemir, N. Iorga au afirmat originea daco-romana. Iorga a văzut în normele dreptului roman şi ale celui dac cele două rădăcini profunde ale vechiului drept feudal românesc.

Istorici ca Onciur, Xenopol şi juristi ca Negulescu şi Dissescu au cautat originea dreptului în normele slave.

O opinie rămasă izolata susţine şi influenţe germane şi maghiare.

În realitate dreptul feudal s-a format pornind de la normele dreptului roman unite cu obiceiurile geto-dace şi primind influenţe în particular slave datorită coabitării îndelungi cu acest popor.

În judeţe şi ţinuturi, după sec XVI, odată cu centralizarea puterii de stat, dregătorii tradiţionali sunt dublaţi de dregători domneşti.

Organizarea ora ş elor

Încă de la început oraşele din Ţara Românească şi Moldova s-au manifestat ca entităţi libere, formate din meseriaşi, negustori şi ţărani. În Ţara Românească oraşele aveau o autonomie mai mare, iar domnitorul nu putea dispune de moşia orasului fără a o răscumpăra de la orăşeni. În Moldova, însă, în virtutea lui dominium eminens, domnitorul se considera stăpân peste întreg teritoriul oraşului putând dispune de el, iar orăşenii erau socotiţi ca având doar drept de uzufruct. Conducerea oraselor era asigurată de un judet în Ţara Românească şi un şoltuz în Moldova împreună cu un Sfat orăşenesc format din 12 pârgari. Pe lângă aceştia, mai funcţiona un Sfat al oamenilor buni şi bătrâni, cu o componenţă mai largă şi Adunarea generală a oraşului.

Şoltuzii, judeţii şi pârgarii aveau următoarele atribuţii: 1. soluţionau litigiile2. percepeau veniturile3. băteau moneda4. organizau şi întreţineau armata5. asigurau reprezentarea oraşului.

Din secolul XVI pe lângă dregătorii aleşi de orăşeni apar şi dregătorii domneşti (starostele, vameşul, ureatnicul).

Satele

Odată cu organizarea statului, satele au fost integrate în organizarea politică însă nu s-a renunţat cu totul la vechiul lor sistem de autoconducere. Din vechea organizare satele mai păstrează:

dreptul de protinis (dreptul de precumparare si rascumparare) răspunderea colectivă în materie penală şi fiscală judecarea proceselor în afara celor sancţionate cu pedeapsa capitală.

18

Satele erau libere şi aservite. Satele libere erau conduse de juzi şi cnezi, iar cele aservite de un reprezentant al proprietarului.

Organizarea de stat a Voievodatului Transilvaniei între sfârşitul secolului al XII lea şi începutul secolului al XVI lea

Din cauza pătrunderii ungurilor, Transilvania nu s-a putut organiza ca stat românesc de sine stătător cum erau Ţara Românească şi Moldova. La începutul secolului al XII lea maghiarii au vrut să conducă Transilvania în forma principatului şi este menţionat un principe Mercurius care stăpânea doar colţul Nord-Vestic al Transilvaniei şi îşi avea curtea regelui maghiar. Restul teritoriului se afla sub conducerea juzilor, cnezilor şi a voievozilor români.

Spre sfârşitul secolului al XII lea s-a impus forma de organizare traditional-românească a voievodatului, care a fost extins la scara întregului teritoriu intra-carpatic.

Primul conducător cu titlul de voievod menţionat în documente este Leustachius (Eustaţie), pomenit în 1176 ca voievod al Transilvaniei. Coroana maghiară văzând ca nu îşi poate impune puterea faţă de majoritatea autohtonilor români a recurs la colonizare de maghiari, saşi şi secui.

Secuii au fost colonizaţi în partea estică a Transilvaniei pentru a o apăra de atacurile mongole. Saşii au fost colonizati în partea central-vestică cu scopul de a introduce o agricultură mai avansată şi de a organiza oraşele.

Organele centrale

Voievodul Transilvaniei era şeful micului stat afla în dependenţă faţă de coroana maghiara. Deşi vasali ai regelui Ungariei, voievozii Transilvaniei au încercat în permanenţă să îşi lărgească atribuţiile şi să îşi consolideze autonomia. Unele familii domnitoare erau de provenienţă românească.

Voievodul avea atributii politico- administrative, judiciare, legislative si militare. În legatură cu organizatia politică, el îi numea pe înalţii dregători, pe

conducătorii comitatelor, convoca şi prezida Congregatia nobililor, încheia tratate cu alte state, declara război şi încheia pace.

În plan judecătoresc, el era judecătorul suprem. Pe plan militar, el conducea armata Transilvaniei distincta de cea a regatului

Maghiar. Trebuie menţionat că, deşi atributiile voievodului erau în creştere, începând cu secolul al XV lea el îşi ia şi titlul de “comit al secuilor”. Cu toate acestea puterea lui a fost permanent limitată de vasalitatea faţă de Ungaria, de larga autonomie de care se bucurau unitatile administrative (comitatele şi scaunele), de privilegiile acordate Bisericii Catolice şi de autonomia feudelor deţinute de domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei în Transilvania.

În Transilvania – Almaşul, Făgăraşul, Cetatea de Baltă, Rodna, Unguraşul etc.

Dregătorii centrali

19

Sistemul dregătorilor în Transilvania nu s-a dezvoltat la fel de bine ca cel din Ţara Românească şi Moldova. Voievodul era însă ajutat la conducerea statului de câţiva înalţi demnitari: vice-voivodul, notarul voievodal, care era şeful cancelariei şi avea atribuţii asemănătoare logofătului şi judele voivodal cu atribuţii asemănătoare vornicului.

Congregatia nobililor era o adunare reprezentativă pe stări la care participă la început şi nobilimea română alături de maghiari, saşi, secui, înalţi demnitari şi înalţi ai oraşelor. Congregaţia nu avea activitate permanentă fiind convocată de voievod la Turda.

În 1437, după răscoala ţărănească în urma căreia s-a format Unio Trium Natiorum, nobilii români au fost excluşi de la conducerea statului.

Organizaţia financiară

În Transilvania erau percepute 2 tipuri de dări: unele către stat, altele către feudali şi către biserică. Dările către stat erau strânse de voievodul Transilvaniei din care acesta reţinea o mare parte, iar restul era trimis Coroanei maghiare. Cel mai important impozit era “venitul cămării” (lucrum camerae) la care erau incluşi toţi locuitorii şi care a crescut necontenit. Un alt impozit era cel funciar numit terragium, plătit doar la început doar de ţărani, apoi extins şi la orăşeni. Ţăranii români erau în plus obligaţi să dea o oaie cu un miel din 50 – quinquagesima ovium.

Saşii plăteau anual un impozit de 500 de mărci de argint, plătind prin contribuţia tuturor gospodăriilor şi numit “darea Sfântului Martin”.

Secuii, datorită obligatiilor lor militare, erau scutiţi de impozite, însă plăteau darea boilor, câte un bou de fiecare gospodărie, la încoronarea regelui Ungariei, cu ocazia primei căsătorii şi cu ocazia naşterii primului copil.

Orăşenii plăteau anual censul.

Organizarea bisericii

Datorită faptului că regii maghiari se legaseră cu jurământ în faţa Scaunului Papal să nu admită schismatici regatul lor Biserica Ortodoxă din Transilvania a fost continuu prigonită şi împiedicată să se organizeze şi să funcţioneze.

Biserica oficială era ca şi în Ungaria, Biserica Catolică care beneficia de privilegii, de venituri de pe urma tuturor credincioşilor care aveau în frunte înalţi prelaţi care formau nobilimea ecleziastică.

Biserica Ortodoxă a funcţionat în toată această perioadă având şi ea biserici, mânăstiri, preoţi şi episcopi. Dintre cele mai vechi biserici care se mai văd şi astăzi sunt: biserica de la Densuş (clădită pe un monument funerar păgân şi care a funcţionat încă din primele secole ale creştinismului), biserica de la Streisângeorgiu (secolul XIII ). La acestea se mai adaugă şi alte biserici din secolele XIII, XIV. Cea mai veche biserică din Transilvania este cea de la Periş din Maramureş, ctitorita de Sas Vodă, fiul lui Dragoş cel plecat în Moldova. În pisania bisericii de la Streisângeorgiu este pomenit numele preotului Naneş ca cel mai vechi cunoscut în Transilvania alături de care au fost şi alţi preoţi ortodoicşi pentru săvârşirea tainelor în folosul romînilor din Transilvania. La mânăstirea Râmneţ s-a descoperit o inscriptie cu numele arhepiscopului Gherasim care este primul arhepiscop român din spaţial intra-carpatic care a funcţionat în secolul XIV.

20

La Feleag, lângă Cluj a funcţionat în secolele XV- XVI care avea legături cu Moldova lui Ştefan cel Mare.

Organizarea armatei

În Transilvania funcţionau 2 armate: una a regelui Ungariei şi una a voievodului Transilvaniei. Din armata regală făceau parte: nobilii, înalţii dregători, reprezentanţii comitatelor şi scaunelor precum şi ai oraşului. Aceasta armată participa atât la războaiele de apărare, cât şi la cele de cucerire. Armata Transilvaniei era formată din slujitorii feudalilor locali şi participa doar la războaie de apărare.

Din secolul XV, odată cu reforma regelui Sigismund, armata Transilvaniei a fost organizată pe principiul banderiilor (al steagurilor ). Fiecare nobil, comitat, scaun şi oras avea obligaţia să întreţină banderii proprii care beneficiau de însemne militare distinctive.

Organizarea locala

Teritoriile locuite de români erau organizate în districte conduse de cnezi, juzi şi voievozi locali. Districtele româneşti s-au aflat în Maramureş, Banat, Rodna, Haţeg, Amlaş şi Făgăraş. În teritoriile în care exista populaţie maghiară s-au organizat comitate conduse de un comite numit iniţial de regele Ungariei şi din secolul al XIII lea de voievodul Transilvaniei. Comitele era ajutat de un vice-comite şi de pretori care conduceau plăşile (plasa era o subdiviziune a comitatului). Secuii au fost organizaţi în scaune după modelul scaunelor de judecata româneşti. Cele 7 scaune secuieşti formau Universitatea Secuilor (Universitas Siculorum) cu sediul la Odorhei.

Scaunele erau conduse de căpitani ajutaţi de un jude scăunal. După secolul XV voievodul Transilvaniei devine şi comite al secuilor, iar în

scaunele secuieşti apare căte un jude regal. Obştea saşilor ( Universitas Saxorum) era formată din 9 scaune cu sediul la Sibiu. Scaunele erau conduse de un jude scăunal ajutat de un vice-jude pe lângă care apare şi un jude regal. Obştea saşilor se afla sub conducerea unui comite.

Oraşele din Transilvania se bucurau de o autonomie mult mai mare decât cele din Ţara Românească şi Moldova. Ele erau conduse de un jude ajutat de un consiliu format din 10 burgări aleşi din rândul patriciatului orăşenesc. Satele erau conduse de juzi şi cnezi. Satele libere au supravieţuit numai în zona de graniţă.

Organizarea Principatului Transilvaniei (1541- 1691)

În 1541, ca urmare a victoriilor repetate ale armatelor turceşti, partea centrala a Ungariei este transformată în paşalâc cu centrul la Buda. Ca urmare a dispariţiei Coroanei maghiare, Transilvania îşi măreşte autonomia şi este organizată ca principat autonom sub suveranitatea Portii. .

Organele centrale

21

Principele era ales de Dietă şi confirmată de către sultan, procedură pe care Poarta a promis iniţial că o va respecta, dar pe care, ca şi în cazul celorlalte 2 ţări româneşti, a încălcat-o în repetate rânduri aşa încât de multe ori confirmarea ajungea înaintea alegerii făcute de Dieta şi chiar împotriva acesteia.

El avea însă atribuţii foarte largi în plan politico-administrativ, el îi numea pe înalţii funcţionari, conferea titlurile de nobleţe, încheia tratate şi declara starea de război sau de pace.

Pe plan militar, el era conducătorul suprem al armatei. În materie legislativă, el avea initiativă legislativă, putea să confirme sau să

respingă hotărârile Dietei. În plan judecătoresc, principele era judecătorul supreme, putând graţia şi comuta pedepsele.

Dieta Transilvaniei era Adunarea reprezentativă a principatului care a înlocuit Congregatia nobililor. Şi în această perioadă feudalii români erau excluşi de la conducerea statului. Dieta avea atribuţii foarte largi şi a desfăşurat o activitate legislativă susţinută, concretizată în acte normative date în cele mai diverse domenii care datorita mulţimii lor au fost codificate în culegeri speciale. Spre deosebire de Congregatie, Dieta a avut o activitate permanentă.

Consiliul Intim era format din 10- 12 persoane, reprezentanţi ai nobilimii şi ai Înaltului Cler care aveau format rolul de a-l sfătui pe principe, dar, în fond, rolul de a-i supraveghea activitatea.

Organizarea financiară

Veniturile principelui proveneau din 2 surse. Pe de o parte, din operatiunile monetare şi din taxele impuse exploatarilor minelor şi salinelor şi pe de altă parte, din impozitele la care erau supuse gospodăriile. Ţăranii aveau de plătit dările faţă de stat, dar şi cele faţă de feudali şi biserică.

Organizarea armatei

Principii Transilvaniei s-au preocupat de o mai bună organizare a armatei şi de stabilirea condiţiilor de participare la oaste aşa încât rezultau anumite reguli:

Toate categoriile sociale aveau aceast obligatie Nobilii participau cu un număr proportional cu iobagii lor Scaunele, comitatele şi orasele aveau obligaţii militare specifice Ţăranii din regiunile de graniţă beneficiau de înlesniri în schimbul apărării

hotarelor

Organizarea bisericii

Autonomia Tansilvaniei a fost benefică bisericii ortodoxe pentru că aceasta şi-a consolidat organizarea având în frunte Mitropolia de la Alba-Iulia şi episcopii de la Vad, Ineu, Silvaş şi Gioagiu. Pe de alta parte, însă, cele 4 religii oficiale numite recent erau: catolicismul, biserica reformata, calvinismul şi luteranismul.

În această perioadă românii se confruntă cu intensa ofensivă a calvinismului faţă de care arhiereii ortodocşi s-au opus vehement remarcându-se mitropoliţii: Ilie Ioreş şi

22

Sava Brancovici. Amândoi au suferit în închisori şi prin înlăturarea din scaun pentru atitudinea ortodoxă a lor. Sunt prăznuiţi ca sfinţi de Biserica Ortodoxa Română.

Teoriile cu privire la continutul Legii Tarii

Intr-o prima opinie se afirma ca Legea Tarii are ca obiect dreptul de proprietate asa incat Nicolae Iorga afirma in lucrarile sale de tinerete ca Legea Tarii e un drept agrar imobiliar.In lucrarile sale mai tarzii insa tot Nicolae Iorga afirma ca legea tarii e un drept al agricultorilor si al pastorilor desemnand prin aceasta doar categoria juridica a taranilor fara sa faca referire si la cea a boierilor sau la raporturile dintre cele doua categorii sociale.

Intr-o alta opinie, Bogdan si Onciul afirmau ca Legea Tarii este un drept nezial si voievodal, limitandu-i continutul doar la dispozitiile dreptului pubilc.

Intr-o opinie afirmata in preajma celui de al II-lea razboi mondial se sustine ca Legea Tarii contine : 

Dreptul de proprietate Clasele sociale Organizarea de stat

Aceasta opinie trebuie largita in sensul ca dreptul nescris romanesc contine intregul drept public si privat.

Organizarea de stat a Tarii Romanesti si a Moldovei in epoca feudalismului dezvoltat

Organele centrale Domnul

Domnul era detinatorul puterii supreme in stat si varful ierarhiei feudale.Titulatura sa provine din latinescul ‘dominus’ care inseamna ‘stapan’ si care in limba romana a dat cuvantul ‘domn’ care l-a desemnat in egala masura pe imparatul pamantesc cat si pe cel ceresc.

Institutia domini este una originala, ea nemaifiind intalnita in statele vecine.Ea se bazeaza pe traditia romaneasca si pe unele trasaturi imprumutate de la ierarhia bizantina.

Domnul purta si titlul de mare voieod care semnifica prerogativele sale miliatre si judecatoresti fiind si stapan absolut peste intreg teritoriul tarii.Domnul avea atributii politico administrative, militare, judecatoresti si legislative.

In sfera politico administarativa intra : Delimitarea unitatilor administrativ teritoriale din cadrul statului Perceperea de taxe Numirea si revocarea dregatorilor Dreptul de a bate moneda Dreptul de a incheia tratate economice si militare cu alte state Dreptul de a declara starea de pace si de razboi

23

In plan militar el era conducatorul suprem al oastei.La inceput coordona in lupta steagurile marilor boieri.

In plan judecatoresc, era judecator suprem putand judeca orice pricini civile sau penale fara drept de apel.El putea delega acest drept unor dregatori sau marilor boieri si manastirilor in cadrul sistemului imunitatilor feudale.

Hotararea judecatoreasca anuntata de domn avea forta juridica doar pe timpul vietii acestuia, domnii posteriori putand rejudeca procesul si modifica hotararea.

In plan legislativ, vointa domnului era considerata lege.Ea imbraca la inceput forma orala iar din secolul al XVI- lea forma scrisa odata cu aparitia hrisoavelor legislative.

Sistemul electivo-ereditar

Legea tarii nu a conservat un sistem precis de succesiune la tron cu o monarhie ereditara si recunoasterea dreptului de crinogenitura asa cum s-a intamplat in celelalte state feudale.

Sistemul romanesc a fost unul mixt, electivo-ereditar, cu traditii in ceea ce priveste electivitatea.

In istoria obstilor satesti (alesii obstii) si in alegerea voievodului din randul mai multor cnezi, iar in ceea ce priveste ereditatea, cu traditie in caracterul ereditar al institutiei cnezatului.

Asa incat, pentru a accede la tron, candidatul trebuia sa implineasca urmatoarele conditii :

1. sa fie ruda legitima sau nelegitima cu oricare din domnii anteriori (ascendent, descendent, colateral), conditie pe care Grigore Ureche o numea astfel ‘sa fie din os domnesc’

2. sa fie roman crestin- ortodox3. sa nu fie insemnat fizic

Procedura alegerii - presupune 2 etape : I- investitura ; II- incoronarea

Investitura se facea de marii boieri, inaltul cler si tara (o adunare restransa pe stari civile).Poporul era doar informat.Urma apoi ceremonia incoronarii.Acest sistem a fost considerat de romanii Evului Mediu ca fiind legitim sau legiuit.De aceea, domnitorii care urmau prevederile sistemului electivo-ereditar erau numiti ‘domni din mila lui Dumnezeu’ sau ‘unsii lui Dumnezeu’.

Cei care incalcau prevederile sistemului erau considerati usurpatori si denumiti peiorativ ‘domnisori’.

Au existat metode de influentare fie a laturii ereditare, fie a celei elective.Asa incat functiona asocierea la domnie prin care domnul restrangea cercul pretendentilor, asociindu-si inca din timpul vietii pe unul dintre ei.Functiona si recomandarea prin care domnul, la sfarsitul vietii indica starilor sociale un urmas favorit.

Pentru perioada in care domnul era minor, el era pus sub regenta, alcatuita din mama sa si un alt mare boier.

Sistemul electivo-ereditar a prezentat atat avantaje cat si neajunsuri.Avantajul era ca putea fi aleasa o persoana cu calitati reale de conducator.Dezavantajul insa consta in

24

faptul ca de multe ori urcarea pe tron antrena lupte intre partidele boieresti in care erau indicate uneori si puterile straine, lupte care au slabit statul din interior.

O data cu instaurarea ocupatiei otomane, sistemul se elibereaza pentru ca investitura venita de la Poarta preceda uneori alegerea facuta de tara sau acoperea vicii juridice.

Aceste precedente au deschis calea numirii directe a domnilor de catre Porti in epoca regimului fanariotic.

Sfatul Domnesc

Era organul prin care boierii participau la conducerea tarii.El era convocat si prezidat de domn avand o componenta variabila intre 12 si 25 de membri.

Atributiile sfatului domnesc : confirma transferurile de proprietate intarea si garanta tratatele externe incheiate de domn judeca impreuna cu domnul acorda sfat domnitorului ori de cate ori era solicitat.

Observam din aceste atributii ca rolul sfatului este preponderent unul consultativ.Cu toate acestea importanta sa a fost mult mai mare. Rolul si componenta sfatului domnesc au variat in functie de epoca la care ne referim, asa incat pana in sec al XVlea din sfatul domnesc faceau parte marii proprietari de pamant numiti ‘jupani’ in Tara Romaneasca si ‘pani’ in Moldova.

Domnul era obligat sa tina seama de parerea lor intrucat puterea centrala era inca neconsolidata, iar puterea politica a boierilor era foarte mare si era inca vie in amintirea lor, epoca cand dintre ei s-a ales domnitorul.

Dupa sec al XV-lea puterea domnului se intareste si de unde pana atunci sfatul era compus din boierii de tara ,acum patrund in sfat dregatorii sau boierii de slujbe, loiali politicii domnului si numiti si revocati de catre acesta.

In epoca imediat urmatoare, o data cu instauratia ocupatiei otomane marii boieri incep iarasi sa-si impuna vointa vazand ca puterea domnului slabea. Dregatorii - al III-lea organ central

Sunt inalti functionari numiti si revocati de domn cu atributii administrative, judiciare si militare.Ei au indeplinit intai functii legate de persoana domnului.Apoi au patruns in sfatul domnesc si au inceput sa exercite puterea.

Sistemul dregatorilor asemanator in cele 2 tari romane s-a cristalizat in Tara Romaneasca in timpul domniei lui Mircea cel Batran iar in Moldova in timpul lui Alexandru cel Bun.

Dregatorii erau de 2 categorii :1. marii dregatori care intrau in sfatul domnesc2. micii dregatori care nu faceau parte din sfat

--‘Banul’ – in Tara Romaneasca in dreptul Oltului isi desfasoara activitatea cel mai important dregator dupa domn.--Banul de Severin sau al Craioviei.El avea cele mai importante atributii, putand pronunta si pedeapsa cu moartea.

25

--Vornicul- In Tara Romaneasca era de competenta doar in stanga Oltului, iar in Moldova existau 2 vornici

vornicul Tarii de Sus Marele Vornic al Tarii de Jos

Acesta din urma fiind mai important, considerat al II-lea dupa domn.Vornicul avea in subordine slujitorii domnesti, fiind insarcinati cu paza granitelor

si fiind dupa domn cel mai important conducator.--Logofatul- era pastratorul sigiliului domnesc, seful cancelariei si cel care redacta actele domnului.Avea si unele atributii judiciare.--Postelnicul- era sfetnicul de taina si talmaciul domnului cunoscator a mai multor limbi. El coordona politica externa avand si unele atributii judiciare marunte.--Spatarul- era pastratorul spadei domnesti si comandantul cavaleriei, uneori in timp de razboi putand comanda intreaga armata.--Vistiernicul se ocupa cu strangerea impozitelor asigurand veniturile pentru intretinerea curtii domnesti si a armatei.Dupa instaurarea dominatiei otomane, el era insarcinat cu strangerea fondurilor necesare pentru plata haraciului(tribut catre Poarta)--Paharnicul- se ocupa de pivnitele domnesti--Stolnicul – avea in grija camarile, gradinile si pescariile domnesti--Comisul- se ingrijea de grajdurile domnesti

Organizarea financiara

In virtutea prerogativelor sale, domnul putea fixa dari si organiza strangerea acestora.In Tarile Romane darile au fost in 3 feluri :

In natura In munca In bani

Darile in natura se numeau zeciuiala in Tara Romaneasca si deseatina in Moldova.Incepand cu sec al XVI-lea ele au putut fi rascumparate in bani.

Darile in munca -‘slujbe’ sau ‘robota’.Incepand cu secolul al XVIII lea si aceste dari au putut fi rascumparate in bani.

Darile in bani- numite ‘dare’ in Tara Romaneasca si ‘dajdie’ in Moldova, ulterior consacrandu-se termenul de ‘bir’

Ele contineau : - impozitul pe persoana- taxe cu privire la comercializarea bunurilor- taxe cu privire la folosirea drumurilor publice- taxe de granita

Dupa sec. al XVI- lea nu numai taranii dar si boierii si manastirile au fost supusi la plata impozitelor. Sistemul de impunere era ‘cisla’ si anume se fixa o suma globala pentru un anumit grup fiscal ( un sat), dupa care suma era impartita pe unitati impozabile (gospodariile). Criteriul il constituia averea taranului evaluata in numarul de vite astfel incat in catastiful de cisle ale lui Petru Schiopul se gasesc 2 categorii de tarani :

1. taranii saraci- care plateau impozit mai mic2. taranii de istov( bogati)- care plateau impozit mai mare

Boierii si manastirile erau impusi dupa intinderea mosiilor si numarul de tarani aserviti.

26

Dupa intinderea dominatiei otomane, taxele s-au marit fiind necesara aceasta crestere pt plata haraciului/tributului care si el a crescut necontenit.Pe langa tribut mai erau cerute de Poarta si alte dari in bani, precum si cele in produse si in munca ,necesare in general ajutorarii armatei otomane in caz de razboi.

Organizarea armatei

Domnitorul fiind seful armatei, in perioada imediat urmatoare fondarii statului, pt ca inca nu avea o armata proprie, coordona in lupta steagurile boieresti si cetele de viteji(de calareti). Dupa sec al XV – lea se formeaza oastea cea mica alcatuita din slujitori domnesti, mici boieri, tarani liberi care participau la oaste in schimbul unor avantaje oferite de domni. Oastea domnului era organizata pe principiul teritorial in cadrul judetelor si al tinuturilor, sub comanda unor vatafi sau stegari aflati in subodinea celor 2 vornici in Moldova si a banului si a vornicului in Tara Romaneasca.In caz de mare primejdie era convocata oastea cea mare alcatuita din toti cei care puteau purta arme. Dupa sec al XVI lea apar armele de foc si trupele de mercenari extrem de costisitoare pt domnie.

Organizarea Bisericii

Stim ca in cele 2 state feudale inca inainte de intemeiere, functionau biserici intai in cadrul satelor si apoi pe domeniile boieresti ale cnezilor, juzilor si voievozilor.

La curtea acestor feudali este probabil ca au functionat si scaune episcopale. Dupa intemeierea statelor feudale asistam si la o organizare ierarhica a bisericii care mai intai s-a aflat sub autoritatea spirituala a patriarhiei de la Ohrida, in cazul T.Rom, si a mitropoliei Haliciului, in cazul Moldovei ; iar mai apoi s-au pus sub autoritatea spirituala a patriarhiei de la Constantinopol.

Asa incat, in T.Rom., Nicolae Alexandru organizeaza mitropolia Ungaro-Valahiei cu sediul la Curtea de Arges, avandu-l in frunte pe Iachim (fostul mitropolit al Vicinei). In 1359, el obtine recunoasterea patriarhiei de la Constantinopol. Se organizeaza episcopii la Severin, Buzau si Rm.Valcea.

In Moldova- episcopul de Suceava, Iosif, este sfintit mitropolit la Halici. In 1388, se obtine

recunoasterea autoritatii patriarhiei de la Constantinopol. Se infiinteaza episcopii la Roman, Radauti si Husi.

27

Oraganizarea administrativ-teritorialaIn cele 2 tari romane subzista unele subdiviziuni teritoriale care nu sunt propriu-zis unitati administrative ci reminiscente ale organizarii de dinainte de intemeierea statelor feudale. Cum avem Bania in T.Rom. in dreapta Oltului, foarte clar delimitata de teritoriul din stanga Oltului si cum sunt in Moldova Tara de Sus si Tara de Jos.

Unitatile adm-teritoriale propriu-zise sunt judetele in T.Rom., si tinuturile in Moldova. Primele si-au luat numele de la apele curgatoare iar ultimele de la orasele de resedinta.Primele erau conduse de judet sau ban, si ultimele de starosi sau vatafi. Judetele nu aveau subdiviziuni iar tinuturile erau impartite in pogoare.

INSTITUŢIILE LEGII ŢĂRII

Proprietatea

În dreptul feudal proprietatea este ierarhizată, divizată şi complexă, îmbinând forma de stăpânire devălmaşă cu cea individuală şi diferenţiindu-se în funcţie de titularul ei. Astfel, proprietatea nu mai are un caracter absolut ca în dreptul roman, ci un caracter divizat şi ierarhizat, în vârful piramidei aflându-se dominium eminens care aparţinea domnului, urmat de dominium utile care aparţinea feudalilor, ţăranilor liberi şi celorlalţi proprietari şi apoi dreptul de folosinţă al ţăranilor aserviţi asupra loturilor pe care le munceau.

I. Dominium eminens aparţinea domnului ca şef al statului şi varf al ierarhiei feudale. În virtutea lui dominium eminens, domnul avea următoarele prerogative:

1. Exercita un drept superior de supraveghere şi control asupra întregului teritoriu al ţării

2. Culegea moştenirile vacante3. Lua în stăpânire terenurile pustii (care nu aparţinuseră niciodată nimănui) sau

pustiite (abandonate de proprietarii lor). Supraveghea mările, apele curgătoare şi lacurile folosite la pescuit, adăpat şi navigaţie

4. Încuviinţa boierilor desprinderea unor terenuri din proprietatea publica şi intrarea lor în stăpânirea personală pentru înfiinţarea de sate numite “slobozii”, deoarece domnul le scutea de taxe cu această ocazie

5. Confisca terenurile şi averile de la boierii hicleni6. Acorda danii boierilor pentru dreaptă şi credinciosă slujbă sau mânăstirilor,

acestea din urmă putând fi danii de ctitorie sau de închinare.7. Acorda imunităţi boierilor şi mânăstirilor8. Încuviinţa actele de transfer de proprietate asupra pământurilor şi robilor, ocazie

cu care părţile dădeau domnului un cal bun sau o cupă din metal preţios -> instituţie numită de Legea Ţării – “darea calului sau a cupei”

28

9. Exercita dreptul de preadalică sau prădalică -> semnifica dreptul de a culege moştenirile vacante chiar dacă defunctul era membru al obştii, precum şi dreptul de retract (revocare) a daniilor (donaţiile domneşti)

10. Putea să renunţe la dreptul său de prădalica, înscriind în act formula: “prădalică sănu fie”, iar pentru aceasta pătile erau obligate la darea calului sau a cupei.

11. Percepea dijme, biruri şi munci în folosul domniei.

II. Dominium utile aparţinea în general feudalilor şi ţăranilor liberi.Proprietatea feudala s-a format pe cale originară prin moştenire şi pe căi derivate prin donaţie, vânzări, înfrăţire pe mosie. Pe lângă aceste căi juridice existai şi căi nejuridice – cotropirea sau sila.Proprietatea feudală era de trei feluri:

1. Domnească2. Boierească3. Mânăstirească

1. Proprietatea domnească era proprietatea privată ce aparţinea domnului ca mare boier şi se deosebea de dominium eminens care era proprietatea publica ce aparţinea domnului ca şef al statului.Proprietatea domnească era alcătuită din bunurile pe care le deţinea domnitorul înainte de urcarea sa pe tron. La acestea se adaugă cele dobândite în timpul domniei pe diferite căi judiciare (vânzări, schimburi etc.) precum şi unele venituri care reveneau domnului şi intrau in cămara domnească şi nu în vistieria ţării.

2. Proprietatea boierească s-a format în principal prin moştenire şi prin danie domnească. Dania domnească a avut până în sec XV caracter temporar, limitat la viaţa domnitorului care îl dăruise pe boier precum şi eventual la viaţa fiilor acestuia. În urma luptei susţinute a boierilor, după a doua jumătate a sec XV, dania a dobândit caracter perpetuu şi nu mai putea fi revocată decât în caz de hiclenie (înaltă trădare faţă de domn).

3. Proprietatea mânăstirească s-a format în principal prin dania făcuta de domn, boieri şi toate celelalte categorii sociale.

Domnitorii acordau danii de ctitorie atunci când înfiinţau o mânăstire şi o înzestrau cu sate şi moşii, cum s-a întâmplat în cazul mânăstirilor Cozia (Mircel cel Bătrân), Putna (Ştefan cel Mare), Hurez (Constantin Brâncoveanu) etc. Domnii mai acordau şi danii de închinare atunci când, după ctitorie, voiau să asigure veniturile mânăstirii.

Boierii procedau în acelaşi fel, fie înzestrând mânăstiri, fie cittorindu-le pe moşiile lor sau chiar transformând conacul boieresc în mânăstire, cum s-a întâmplat în cazul clucerului Tudorean Vlădescu care, după moartea soţiei sale, s-a călugărit sub numele de Teodosie şi a transformat casele sale boiereşti în chilii pentru călugări şi biserica din curtea conacului în biserica mânăstirii Aninoasa.De obicei, donaţiile făcute mânăstirilor erau cu sarcină, impunânduli-se obligaţia de a nu le înstrăina.

Indiferent de titularul ei, proprietatea feudală era structurată în:- rezerva feudală, care aparţinea propritarului

29

- loturile aflate în stăpânirea ţăranilor dependenţi.

Proprietate feudală a fost însoţită de o instituţie provenind din dreptul bizantin – imunitatea feudală . Aceasta era acordată de domn prin hrisov domnesc către boieri sau către mânăstiri şi îi atribuia titularului următoarele drepturi:

- de administrare politică, - de judecată, - de comandă a armatei, - de a face comerţ, - de a fi scutit de anumite dări - de a încasa venituri în folos propriu.

Imunitatea acorda o anumită autonomie deoarece slujitorii domneşti nu aveau acces pe moşia respectivă.După întemeirea statelor feudale, datorită puterii de care se bucurau boierii, imunitatea a avut un caracter general.

Formula prin care era acordată imunitatea era:- în Ţara Românească: “Să-i fie de ocina şi de ohabă”- în Moldova: “Să-i fie uric cu tot venitul”.

După consolidarea puterii domneşti imunităţile au devenit speciale, prevăzându-se în act ce anume înlesniri se acordau titularului. Aceste imunitati speciale sunt întâlnite mai ales în cazul mânăstirilor deoarece proprietatea mânăstirească s-a format mai târziu. De exemplu, într-un act al lui Ştefan cel Mare, acesta scuteşte de vamă grâul şi mierea pe care mânăstirea Putna le va comercializa la Chilia (important centru comercial de la gurile Dunării) precum şi peştele pe care mânăstirea îl va aduce de la Chilia.

III. Proprietatea ţărăneascăDiferea în funcţie de titularul ei: dacă ţăranii erau liberi sau aserviti, dacă erau organizaţi în obşti sau în afara obştilor.În obştea liberă pământul se împărţea în :

- vatra satului = gospodăriile ţărăneşti- loturile ţăranilor, în stăpânire individuală- celelalte terenuri aflate în hotarul obştii care se aflau în stăpânire devălmaşă:

păduri, păşuni, fâneţe, ape.Se înregistrează tendinţa ca tot mai multe terenuri să treacă din stăpânire devălmaşă în cea personală, dar cu toate acestea obştea îşi păstrează un drept superior de supraveghere şi control asupra întregii moşii a satului, drept concretizat în dreptul de protinis (precumpărare şi răscumpărare).Ţăranii liberi care nu erau organizaţi în obşti exercitau proprietatea asupra gospodăriei, uneltelor, vitelor şi loturilor de cultură.Ţăranii aserviţi aveau un drept de proprietate asupra gospodăriei, a uneltelor şi a vitelor şi un drept de folosinţă asupra pământului care se afla în proprietatea boierului.Meşteşugarii aveau drept de proprietate asupra atelierelor, a uneltelor şi asupra produselor muncii lor.

30

Robii aveau un drept de stăpânire asupra sălaşelor lor (locuinţele), a uneltelor şi asupra produselor muncii lor.

STATUL JURIDIC AL PERSOANELOR

În feudalismul dezvoltat persoanele au un caracter statutar şi discriminatoriu, statului juridic al persoanei depinzând de locul pe care acestea îl ocupau în societate.

Feudalii – clasă socială care dateaza dinainte de întemeierea statelor feudale, ei fiind mari proprietari de pământ, aşa numiţii “boieri de ţară”.După întemeierea statelor feudale, calitatea de boier le este recunoscută de domn şi apar dregătoriile sau boierii de slujbe. Calitatea de boier era indispensabil legată de calitatea de mare proprietar de pământ, pierderea moşiei atrăgând după sine şi pierderea titlului nobiliar.

Dacă în toată lumea feudală domeniul feudal exista şi avea acestă structură (rezerva feudală şi loturile de pământ) raporturile de vasalitate însă au prezentat mai multe variante: în cazul ţărilor române regimul nobiliar era un subtip al celui bizantin şi anume, nu exista o anumită piramidă faudala de tipul suzeran –> vasali-> subvasali, ci toţi boierii, indiferent dacă erau mari sau mici aveau aceleaşi obligaţii de ascultare faţă de domn, care reprezenta o copie a bazilului bizantin (împăratul de la Constantinopol).

Neascultarea boierilor constituia infracţiunea de hiclenie, considerată cea mai gravă şi pedepsită cu moartea şi confiscarea averii. Deci boierii erau obligati să asculte de poruncile domneşti, să acorde domnului ajutorului militar (auxilum) în timp de război şi sfat în timp de pace (consilium). În schimb, asteptau de la domnitor miluirea sau dania pentru dreaptă şi credincioasă slujbă precum şi dregătorii.

Pe lânga feudalii laici, exista şi clasa feudalilor ecleziastici formată din mitropolit, episcopi, protopopi şi egumenii marilor mânpstiri (stareţii).

Ţăranii erau liberi sau aserviţi si erau organizaţi în obşti sau în afara lor.Ţăranii liberi cu pământ se numeau: - moşneni în Ţara Românească

- răzeşi în Moldova.Ţăranii fără pământ se numeau: - săraci/siromahi în Moldova - vlahi în Ţara Românească - jeleri în Transilvania.Ţăranii liberi cu pământ, dar neorganizaţi în obşti se numeau crezi sau judeci.

Ţăranii aserviţi se numeau: - rumâni în Ţara Românească - vecini în Moldova - iobagi în Transilvania.Regimul lor juridic a diferit în timp; spre sfârsitul sec. XVI ei au fost legaţi de glie, consecinţa a fost că nu se mai puteau muta de pe o moşie pe alta, dar nici stăpânii nu-i puteau alunga; era impusă vinderea moşiei împreună cu toţi ţăranii aserviţi, dar nu la proprietari diferiţi pentur a nu se ajunge la destrămarea familiilor ţărăneşti.

31

După achitarea rentei feudale, ţăranii puteau să dispună de restul produselor şi aveau capacitatea de a încheia acte juridice în legatură cu aceste produse.

Căile de cădere în rumânie erau:a) juridice:

- contractul de vânzare, când ţăranul îşi vindea pământul şi libertatea, de obicei ca urmare a imposibilităţii de plată a dărilor

- contractul de donaţie- contractul de împrumut – garantat cu libertatea personală- hotărârea judecătorească de aservire a unor ţărani sau a întregii obşti, de obicei

pentru neplata unei amenzi fixate pentru săvârşirea unei infracţiuni sau neplata datoriilor.

b) nejuridice- falsificarea titulurilor de proprietate de către boieri- sila/cotropirea (asevirea cu forţa).

Căile de ieşire din rumânie:a) juridice:

- eliberarea de către stăpân, se făcea numai “cu capul” = se acorda libertatea personala, dar nu se retroceda şi ocina (lotul de pământ)

- răscumpărarea – ţăranii plăteau o sumă de bani în schimbul libertăţii- hotărârea judecătorească – foarte rar, li se dădea câştig de cauză ţăranilor şi erau

eliberaţi.b) nejuridice

- arderea titlurilor de proprietate- răscoala- cnezirea/ judecirea cu forţa = ţăranii refuzau să se mai considere aserviţi şi să mai

plătească dijma- fuga de pe moşie.

Orăşenii – clasă mai dezvoltată în Transilvania pentru că în celelalte două ţări româneşti cei bogaţi preferau să cumpere moşii şi să intre în rândurile boierimii.Populaţia oraşelor care se bucura de un caracter autonom era împărţită în:

- patriciat (oamenii bogaţi)- pătura de mijloc (micii negustori, meşteşugarii)- plebea orăşenească (săraci în Ţara Românească şi mişei în Moldova).

Robii – categorie formată din populaţii neortodoxe (tătari şi ţigani), dar ea dateaza dinainte de întemeierea statelor feudale, de pe vremea pecenegilor şi cumanilor.Statului lor juridic era reglementat de un drept al robilor numit în slavonă “holopscoe pravo”. Ei se aflau în stăpânirea domnului, a boierilor sau a mânăstirilor care îi puteau vinde, dona, greva cu servituţi, acorda ca imunităţi.Toţi robii fără stăpân deveneau robi domneşti. Domnul avea un drept superior asupra robilor, el încuviintând toate actele de transfer cu referire la aceştia. Pentru că robii aveau

32

un statut juridic mai bun decât al sclavilor din Antichitate, ei nemaiputând fi ucişi şi pentru că se bucurau de o anumită capacitate juridică ( puteau să comercializeze produsele muncii lor şi deci să obţină venituri ), s-a înfiinţat o taxă numită birul pe ţigani care era strânsă de juzii de tigani în Ţara Româneascş şi de vatmani în Moldova.

RUDENIARudenia = relaţie specială dintre oameni izvorâtă fie dintr-o origine biologică comună (rudenia de sânge), fie din anumite principii religioase (rudenia prin alianţă/ afinitate), fie din botez/ cununie ( rudenia spiritulă). Mai exista rudenia prin adopţie şi rudenia izvorâta din înfrăţirea pe moşie.Rudenia de sânge este: 1. directă > suitoare/ ascendantă > coborâtoare/ descendentă

2. colateralăRudenia de sânge se stabileşte între membrii cu aceeaşi origine biologică, fiecare

generaţie ce se interpune reprezentând un grad. Rudenia generează drepturi şi obligaţii de ajutorare reciprocă de întreţinere şi drepturi succesorale, de asemenea ea este un impediment la căsătorie.

Rudenia prin alianţă se stabileşte între un soţ şi rudele celuilalt soţ. Pentru păstrarea bunelor moravuri Biserica Ortodoxă a stabilit reguli detaliate de comportament în această materie.

Rudenia spirituală se stabileşte între fini şi naşi, generînd aceleaşi efecte juridice ca rudenia de sânge.

CĂSĂTORIAÎn Legea Ţării nu este prevăzută căsătoria civila în categoria contractelor civile.

Erau suficiente formalităţile religioase stabilite de Biserica Ortodoxă sub forma benedicţiunii religioase.

Etapele premergătoare căsătoriei: 1. vederea în fiinţă (cunoaşterea)

2. urmarea de vorbă - tratative între familii3. foaia de zestre 4. binecuvântarea părinţilor

ZESTREA (dota) este o străveche tradiţie geto-dacă fiind un drept al ambilor soţi. Zestrea reprezintă ponderea muncii în gospodaria părintească şi se constituie prin strigări publice în timpul serbării nunţii la care se mai adaugă şi cadourile de nuntă, formând astfel baza materialp necesară pentru întemeierea noii familii.

În sec XVII apar foile de zestre; zestrea pierde intelesul tradiţional, fiind constituită doar pentru viitoarea soţie şi devenind un fel de afacere pentru viitorii soţi, numiţi “vânătorii de zestre “.

O variantă este CĂSĂTORIA CU FUGA, realizată prin simularea răpirii viitoarei soţii de către viitorul soţ pentru a forţa consimţământul părinţilor fetei.

La căsătorie, în afara rudeniei, mai exista un impediment feudal, anume starea de

33

robie a unuia dintre viitorii soţi care ducea, conform Legii Ţării, la căderea în robie atât a celuilalt soţ, cât şi a viitorilor copii.

Biserica Ortodoxa admitea divorţul -> deplină egalitate între soţi cu privire la motivele invocate, soţia putându-si părăsi soţul prin repudiu. Apoi urma partajul prin care fiecare dintre soţi îşi retrăgea din comunitatea de bunuri partea ce le aparţinea.

FAMILIAFamilia era grupul format din rudele cele mai apropiate, având ca nucleu părinţii

şi copiii.Legea Ţării preia modelul familiei geto-dace conform căreia familia avea un

caracter democratic, nu autocratic ca la romani -> deplina egalitate între membrii, puterea părinteasca cu obligaţiile de întreţinere şi protejare a copiilor fiind exercitate de ambii părinţi; ei nu aveau dreptul de a-şi vinde copiii. După moartea soţului, soţia exercita puterea părintească.

Între soţi existau obligatii reciproce de întreţinere, iar dacă un soţ nu-şi exercita obligaţia era supus oprobiului public şi sancţionat cu o pedeapsă infamantă = "darea prin târg/ purtarea pe uliţă"

ADOPŢIASe practica adopţia rudelor apropiate şi chiar a unor persoane străine. Copilul

adoptat se numea copil de suflet. Asupra acestei instituţii a fost exercitată o putenică influenţă atât din parte Bisericii Creştin-Ortodoxe cât şi din partea dreptului bizantin.

SUCCESIUNISuccesiune = transmiterea bunurilor pentru cauză de moarte de la defunct la

succesorii acestuia. Succesorii mai erau numiţi herezii sau moştenitori. Aceşti termeni fac parte din familia cuvântului de origine tracă moş < moşie = proprietate ereditară. Moştenirea era de doua feluri: 1. LEGALĂ

2. TESTAMENTARĂ1.MOŞTENIREA LEGALĂ se manifesta atunci când nu exista testament sau

dacă acesta era nul ori caduc.În materia mostenirii legale exista o egală vocaţie succesorală între copiii legitimi, nelegitimi, adoptivi, între feteşi baieti şi atât asupra lucrurilor de baştină (moştenite), cât şi asupra lucrurilor de cumpărătură (dobândite prin acte intre vii) ale părintilor lor.

Exceptie (doar in Ţara Românească ): privilegiul masculinităţii pentru lucrurile de baştina care nu puteau fi moştenite de fete. Fetele primeau echivalentul părtiilor fie în bani, fie în lucruri de cumpărătură.

Obligaţia de înzestrare revenea părintilor sau în lipsa acestora, fraţilor. Zestrea era un instrument prin care fiecare îşi primea cota sa parte sau câtimile succesorale.

Copiii naturali veneau la succesiunea mamei lor (mater sempre certa est), iar copiii vitregi aveau vocaţie succesorală numai la succesiunea părintelui bun.

34

Legea Ţării reglementa - succesiunea prin reprezentare - dreptul de mostenire al sotului supravietuitor în concurs cu

copiii.Prin moştenire se transmita atât activul succesoral, cât şi pasivul succesoral.

2. MOŞTENIREA TESTAMENTARĂ se realizeaza pe baza testamentului întocmit de defunct şi producea efecte dacă era regulat întocmit.Sub aspectul formei, testamentul putea fi scris (diată), dar şi în formă orală (cu limbă de moarte), ambele necesitânt prezenţa martorilor. Cea mai uzitată era forma orală datorită slabei răspândiri a ştiinţei de carte. Diata era utilizată cu precădere de preoţi şi de unii boieri.

O paticularitate a testametelor din Evul Mediu era inserarea în cuprinsul testamentului a unui blestem care să asigure respectarea ultimei voinţe a testatorului.

Era reglementată şi substituţiunea fideicomisară preluată din dreptul roman şi interzisă în dreptul modern. Aceasta este instituţie prin care disponentul roagă pe fiduciar (legatar/ donatar) să păstreze bunurile primate şi să le transmită la decesul său unei alte persoane numită fideicomisar, persoană aleasă de disponentul-testator.

OBLIGAŢIIEIzvoare -> contracte -> delicte (clasificarea bipartită a lui Gaius)

I. RĂSPUNDEREA SOLIDARĂTradiţionala solidaritate a obştilor săteşti şi anumite interese ale statului feudal au

făcut posibilă răspunderea colectivă deşi se încerca o trecere la răspunderea personală. Existau forme specifice de răspundere colectivă: 1. răspunderea în materie penală 2. răspunderea în materie fiscală 3. despăgubirea de la altul

1. Răspunderea în materie penală - este reminiscenţă a sistemului răzbunării sângelui. Astfel, atunci când se comitea un delict, ginta sau familia victimei exercita un drept de răzbunare asupra gintei sau familiei făptuitorului.

Sistemul compoziţiunii voluntare presupunea o întelegere prin victima renunţa la dreptul său de răzbunare în schimbul unei sume de bani cu caracter de despăgubire şi de ispăşirea a faptei comise. Ulterior acest sistem a fost înlocuit de compoziţiunea legală = părţile erau obligate să compună, iar statul fixa cuantumul despăgubirilor. Evoluţia acestui sistem este corelată cu o evoluţie in plan terminologic, astfel încât sistemul a purtat mai întâi numele “duşegubină” (în slavona însemna ispăşirea sufletului), apoi numele de “gloabă” deoarece amenda era fixată înntr-un număr de vaci, iar cei ce plăteau dădeau vacile cele mai slabe.

Înainte de întemeierea statelor feudale româneşti, obştele organizau principiile de

35

conducere a cercetărilor şi sancţiunile pentru cei care săvârşiseră infracţiuni pe teritoriul obştei; după întemeierea statelor, obştile săteşti şi-au păstrat dreptul de a identifica faptaşul şi de a-l preda pe acesta slijbaşilor statului, numiţi “golitorii din urmă”. Dacă obştea nu putea să îl predea era obligată să indice locul pe unde a părăsit obştea, iar dăcă nu putea era obligată să plătească amenda către stat. Imposibilitatea plătii amenzii ducea la aservirea întregii obşti.

În cazul săvârsirii infractiunilor pe domenii feudale imune ( slujbaşii statului nu aveau acces), identificarea şi sancţionarea făptaşului aparţinea în exclusivitate stăpânului feudal. (?)

2. Răspunderea în materie fiscală - mijloc de aservire a obştei sau a unui teritoriu căci, după stabilirea sumei globale pe grup fiscal şi defalcarea sa pe unităţi impozabile (gospodării) de răbojari, membrii obştei răspundeau solidar pentru plata birului; datoriile celor insolvabili erau preluate de ceilalti membrii ai obştei, iar dacă obştea era insolvabila atunci era aservită de domn sau de boier în contul datoriei.

3. Despăgubirea de la altul are o sfera larga, ea cuprinde categorii sociale întregi aparţinând unui popor. Aceasta formă este specifică Evului Mediu şi a functionat în toate statele europene.

În dreptul modern, dacă un străin nu îşi îndeplineşte obligaţiile izvorâte dintr-un contracrât, atunci el poate fi constrâns sâ-şi execute obligaţia, fie pe baza unor tratate încheiate între state, fie pe calea procedurii exequatului prin care o hotărâre a instanţei asupra unui cetăţean străin devine executorie în statul de care acesta aparţine.

În dreptul medieval creditorii români primeau de la Dumnezeu dreptul de a-şi realiza creanţele pe care le aveau faţă de un debitor străin pe seama unui conaţional al acestuia aflat în trecere în Ţările Române. Conaţionalului executat silit i se dădea dovada cu privire la existenţa creanţei şi modul în care s-a realizat executarea asupra lui pentru ca la întoarcerea în ţara de origine să poată cere despăgubiri conaţionalului pentru care a fost urmărit.

II. RĂSPUNDEREA PERSONALĂ - contractele

Contractul de vânzare-cumpărare a fost cel mai răspândit contract. În Legea Ţării vânzarea era consensuala şi translativă de proprietate şi avea 3 elemente: * consimţământ * obiect * preţ.1. Consimţământul izvora din voinţa liberă a părţilor şi în acest caz era irevocabilă; în cazul în care consimţământul era viciat contractul era nul. Cel mai răspândit viciu era sila/ violenţa.Motivele economice pentru care o persoană trebuia să vândă nu erau considerate vicii de consimţământ, iar eroarea şi dolul erau rare întrucât contractul era încheiat în prezenţa martorilor.La vânzarea pământului era cerut şi acordul rudelor şi al vecinilor exprimat în forma dreptul de protinis. Dacă obiectul era o moşie sau un rob era nevoie de consimţământul

36

domnului care trebuia să întărească (în virtutea calităţii sale de titular de dominium eminens) prin hrisov domnesc actul de transfer al proprietăţii. Pentru obţinerea acordului trebuia să se facă darea calului sau a cupei.2. Obiectul – trebuia să fie susceptibil de a fi înstrăinat şi să fie în circuitul civil.Cel mai important bun era pământul care putea fi vândut in proprietate exclusivă fie pe cote-părţi indivize, ideale şi abstracte.Şi oamenii puteau constitui obiectul unui contract; robii puteau fi vânduţi independent, iar ţăranii dependenţi puteau fi vânduţi doar cu moşia pe care erau aserviţi. Unii ţărani liberi îşi vindeau libertatea din motive economice.3. Preţul, de regulă, era fixat în bani, dar Legea Ţării nu făcea diferenta între contractul de schimb şi contractul de vânzare, deci preţul putea fi stabilit şi în natură.Preţul se plătea la momentul încheierii contractului sau la un anumit termen sub sancţiunea rezoluţiunii.

Pentru garantarea preţului părţile putea recurge la constituirea unor garanţii reale sau personale. Rezoluţiunea pentru neexecutere era prevăzută în contract sub forma pactului de comisoriu. De asemenea se putea prevedea întoarcerea preţului la cumpărător în cazul evictiunii (denumita val), adică atunci când bunul a fost cumpărat de la un posesor neproprietar sau a fost “cumpărat rău”. Contractul de vânzare se încheia în scris sau oral, cu prezenta martorilor şi uneori a garanţilor personali denumiţi aldămaşi sau chezaşi (martori preconstituiţi).

Contractul de donaţiune - contract real încheiat valabil prin acordul de voinţă a părţilor însoţit de trădarea (remiterea) lucrului.

Donţia domnească - intentia de a gratifica a domnului avea în vedere fie răsplata boierului pentru dreaptă şi credincioasă slujbă, fie pentru ajutorarea bisericii în scopuri pioase.

În cazul donatiilor particulare intentia de a gratifica avea de fapt scopul angajării donatarului de a-l întreţine pe donator şi de a-l înmormânta după datinile creştineşti, de unde rezultă că, de cele mai multe ori donatiile erau cu sarcina, fie aveau in vedere scopuri pioase atunci când erau în favoarea bisericilor. Daniile către biserici erau pentru a fi înscrişi în pomelnicul bisericii. Biserica nu avea dreptul de a transmite donatul sub sancţiunea revocării.

Obiectul donaţiei îl puteau constituii oamenii, robii şi ţăranii dependenţi; ţăranii liberi puteau să se închine cu sufletul şi cu averea lor domnului feudal, donându-şi astfel şi libertatea.

Actul de transfer trebuia întărit cu hrisov domnesc.

Contractul de consumaţiune (mutuum)Obiectul îl constituia o suma de bani.Era un contract unilateral deoarece genera

obligaţii numai pentru o singura parte contractanta (obligatia de restituire a bunurilor şi dobânda). În Legea Ţării dobânda era denumită baş, iar scadenţa (soroc) era stabilită într-o zi de sărbătoare. Se admitea şi perceperea de dobândă la dobândă, adică anapocismul/ baş peste baş.Garanţiile personale şi garanţiile reale garanţiile reale = zălog

37

garanţiile personale = chezaşi.Zălog = garanţiile reale aveau ca obiect în special robi şi moşii cu ţărani

dependenţi. Creditorii puteau folosi munca ţăranilor dependenti în contul dobânzilor. Zalogul putea fi cu termen sau fără termen.În cazul zălogului fara termen creditorul putea folosi bunurile zălogite pâna la plata datoriei. În cazul zălogului cu termen, la împlinirea termenului, dacă plătea, răscumpara bunurile, iar dacă nu plătea în actul de zălogire se prevedea că zălogul devine stătăor -> bunurile zălogite intră în proprietatea creditorului; dacă în contract nu era prevăzută această clauză dat fiind faptul că valoarea zălogului, de regulă, era mai mare decât creanţa, avea loc preţuirea şi vânzarea către creditor sau un terţ urmând ca din preţul obţinut să platească suma datorată.

Chezaşii = grup de persoane care se obligau să plătească ele datoria dacă debitorul nu plătea la termen. Chezaşii erau solidari, iar cel plătitor avea drept de regres atât împortiva debitorului principal cât şi contra cogaranţilor.

În cazul inexistenţei garanţiilor şi a garanţiilor reale, insolvabilitatea debitorului ducea la declanşarea unei proceduri speciale, “cu rama?” prin care bunurile debitorului erau evaluate şi împărţite între creditori proportional cu valoarea uninominală a creanţelor.

ÎNFRĂŢIREA PE MOŞIEAceastă instituţie a fost larg răspândită la foarte multe popoare începând cu epoca descompunerii comunei primitive. S-a menţinut până târziu în feudalism. A apărut pe ultimul stadiu de evoluţtie al obştii teritoriale ? care a determinat slăbirea relaţiilor de rudenie de sânge când comunităţile umane se grupa după criteriul teritorial. Acest fapt a avut urmări şi pe plan psihologic: s-a dezvoltarea un sentiment de izolare a individului care, lipsit de ajutorul ginţii, încearcă să substituie rudenia de sânge printr-o învoială de ajutor reciproc constituită prin amestecarea sângelui.

De-a lungul timpului conceptul ritualului efectiv a cunoscut o evoluţie pe fondul apariţiei statului şi a credinţei creştine. În statul sclavagist roman se practica înfrăţirea între peregrini,dar aceasta a fost interzisă de Diocletian. În societatea feudala exista frăţia de arme, adică o asociere între cavaleri pentru săvârşirea faptelor de vitejie.

Sub influenţa creştină legatura se spiritualizeaza astfel că apare frăţia de cruce care se practica între boieri, dar şi ţăranii între ei o puteau practica. Amestecul de sânge e înlocuit de slujba religioasă şi de împărtăşirea aceleiaşi pâini. Chiar şi atunci când amestecul de sânge se păstrează crestătura pentru amestecare sângelui este făcută în formă de cruce.

După întemeierea statelor feudale de sine stătătoare apare o noup formă denumită frăţia pe moşie. Se realiza prin act scris de la cancelaria domnească, act prin care se consemnau declaraţiile de înfrăţire făcute în faţa domnului ţi în faţa Sfatului Domnesc. Spre deosebire de toate celelalte forme de înfrăţire pe moşie aceasta are nu numai efecte personale nepatrimoniale, ci şi patrimoniale. Ea duce nu doar la stabilirea unor relatii de rudenie, ci şi la stabilirea unor relaţii patrimoniale cu privire la anumite bunuri asupra

38

cărora cei înfrăţiţi îşi constituie anumite drepturi, acesta fiind de fapt scopul celor înfrăţiţi.Orice fel de bunuri puteau face obiectul înfrăţirii, iar înfrăţirea ce se realiza asupra pământului se numea înfrătire “pe moşie”. Înfrăţirea pe moşie avea 2 forme: a) toţi cei înfrăţiţi îşi uneau ocinele b) se înfrăţeau doar pe o ocina unuia dintre ei.

Prima formă de infrăţire era prin numirea ocinelor. Putea fi numai directă, aşa încât cei înfrăţiţi, care până atunci avuseseră moşii hotărnicite, le pun în comun, formând o moşie unică, mai mare, şi dobândind fiecare dintre ei o cotă parte din dreptul de proprietate asupra acestei moşii, însă nu proporţională cu aportul fiecăruia, ci o cotă egală.

Cea de-a doua formă era prin aşezarea ocinelor. Putea fi directă sau indirectă.Dacă era direct proporţională moşiei, devenea coproprietar cu cei aşezaţi ca fraţi şi dacă era indirectă, doar cei aşezaţi ca fraţi dobandeau dreptul de proprietate. Efectele patrimoniale ale înfrăţirii se manifestau în materie succesorală şi în materia dobândirii dreptului de proprietate.

În materia dreptului succesoral, efectele se manifestau în următoarele situaţii:1.dacă în Ţara Românească proprietarul moşiei vroia să creeze vocaţia succesorala şi fetelor asupra moşiei, atunci înfrăţea fetele cu băieţii, considerându-le în mod fictiv pe fete ca fiind băieţi;2.dacă proprietarul nu avea deloc moştenitori, fie avea moştenitori numai fete, atunci în prima situaţie înfrăţea alte persoane pe moşia sa, ca să dobândească moştenitori, fie în a doua situaţie înfrăţea fetele sale cu fiii altuia;3.dacă cel care lăsa succesinea vroia să schimbe ordinea venirii la moştenire, proceda la înfrăţire pentru ca şi persoanele îndepărtate în grad să moştenească alături de cele mai apropiate.

În materia dobândirii dreptului de proprietate, înfrăţirea se putea face nu pentru cauză de moarte, cum am văzut mai sus, ci cu efect imediat, astfel încât cei înfrăţiţi deveneau coproprietari. Dreptul penal în Legea Ţării

Legea Ţării reglementa infracţiunile, denumindu-le vini sau fapte. Ele erau de două categorii: vini mari şi vini mici. Dintre vinile mari, cea mai importantă era hiclenia, care reprezenta încălcarea de către boieri ca obigaţie de dreapta şi credincioasă slujbă faţă de domn, care era echivalentă cu infracţiunea de înaltă trădare, cea mai grava infracţiune săvârşită faţă de stat, deoarece domnul era reprezentant al statului. Era pedepsită cu moartea şi

39

confiscarea averii, avere care ulterior era dăruită de domn boierilor credincioşi.

O infracţiune similară era osluhul, care reprezenta tot neascultarea boierului faţă de domn sau a ţăranului aservit faţă de boier. Tot din categoria vinilor mari făceau parte şi infracţiunile contra persoanei, cea mai importantă era omuciderea, pedepsită cu moartea, pedeapsă care însă se putea răscumpăra prin bani sau ocini.

Alături de ea întâlnim lovirile, care erau denumite răni sau sânge, pedepsite cu gloabe. Tot vini mari erau şi infracţiunile contra proprietăţii, tâlhăria (furtul prin violenţă) , care era pedepsită cu spânzurătoarea la locul faptei. Furtul flagrant, denumit şi furt faţa, ca şi furtul simplu, erau pedepsite prin amenzi. Tot în categoria vinilor mari intrau infracţiunile contra religiei şi moralei: erezia, sacrilegiul (profanarea lucrurilor sfinte) , ierosilia, vrăjitoria, răpirea de fecioare, violul, adulterul, bigamia. Toate erau pedepsite cu moartea, pedeapsă care se putea răscumpăra.

Dintre vinile mici, cele mai importante erau: mărturia mincinoasă sau limba strâmbă, care dacă era săvârşită în mod repetat, pentru acoperirea mai multor infracţiuni de furt, era pedepsită prin însemnarea cu fierul roşu, iar dacă era săvârşită de jurători, era pedepsită cu o amendă numită hatal. Cealaltă vină mică era denunţarea calomnioasă, înaintarea către autorităţi a unui denunţ fals pentru o infracţiune care de fapt nu s-a săvârşit, era numită sudalma cea mare şi era pedepsită cu pedeapsa pe care ar fi suferit-o vinovatul dacă ar fi săvârşit într-adevăr infracţiunea. Sfada, care reprezenta aducerea de injurii, adică isultele sau distrugerea semnelor de hotar şi mutarea hotarelor, era pedepsită cu amenzi. Drept procesual penalInstanţele de judecată

În ţările române, instanţele de judecată nu erau nici specializate, nici ierarhizate, deci nu erau organizate într-un sistem judiciar modern şi de aceea nu era posibilă instituţia apelului ca fiind atacarea unui hotărâri la o instanţă superioară, de aceea, atunci când o hotărâre era atacată, ceea ce era contestat era de fapt persoana judecătorului şi nu soluţia care se dăduse în acel caz, hotărârile putând fi atacate fie în faşa aceleiaşi instanţe, fie în faţa altora.

Instanţe judecătoreşti se aflau în fiecare unitate administrativ- teritorială, aşa încât la sate funcţionau oamenii buni şi bătrâni; în oraş atribuţii judecătoreşti aveau solduzul, judeţul şi cei 12 pângari. În judeţe şi ţinuturi erau vornicii şi pâncălabii; aceştia, la rândul lor se aflau sub comanda, în Moldova celor doi vornici ai Ţării de Sus şi ai Ţării de Jos, în Ţara Românească şi în cea a Banatului.

40

Cea mai înaltă instanţă era domnul, care judeca împreună cu Sfatul domnesc, care putea pronunţa şi pedeapsa cu moartea. Nu există autoritatea lucrului judecat, aşa încât un proces se putea judeca de mai multe ori, cu toate că s-au introdus anumite sancţiuni pecuniare pentru cei care încercau redeschiderea procesului.

În materia probelor erau două categorii de probe: cele orale, care erau cele mai răspândite, şi cele scrise. Probele orale sunt: proba cu fierul roşu, jurământul cu brazda, proba cu jurători, mărturia şi aldămaşul. Proba cu fierul roşu a fost utilizată în Transilvania la Episcopia catoliă de la Oradea, fiind înscrisă în registrul Episcopiei în prima jumătate a sec. al XIII-lea, apoximativ 400 de pricini soluţionate prin această probă.

Majoritatea clauzelor, ceva mai mult de jumătate, erau litigii privitoare la proprietate, altele la diferite cauze. Proba se desfăşura: întâi se realiza o slujbă religioasă la biserică, prin care se cerea ca Dumnezeu să intervină pentru a arăta de partea cui este dreptatea, după care partea care se supunea probei, un martor sau un chezaş (garant) , era pusă să poarte un fier înroşit în mână, pe o distanţă de 8-10 paşi. Rana era bandajată şi sigilată, urmând ca partea să se prezinte dupa 8 zile pentru a i se examina rana. Dacă se constata că este vindecată, însemna că partea avusese dreptate, în caz contrar, pierdea procesul.

Erau considerate ca dovezi de vinovăţie şi fuga din timpul slujbei, ruperea sigiliului înainte de termen sau neprezentarea la termen. De menţionat că numai ţăranii erau supuşi acestei probe. Dacă nobilii se aflau în această situaţie, ei puneau pe un ţăran să poarte fierul roşu în locul lor. Jurământul cu brazda era folosit în procesele de hotărnicie, având în vedere că pământul era cel mai important obiect, cel al dreptului de proprietate, aşa încât partea sau martorul care jura purta o brazdă de pământ pe cap sau pe umeri în Moldova sau într-o traistă la spate în Ţara Romănească şi înconjura hotarele moşiei respective, jurând că sunt cele adevărate, sub influenţa creştinismului.

Proba s-a spiritualizat, partea depunea jurământul pe evanghelie şi purta în loc de brazdă o carte de blesteme. Boierii care aveau interes în arătarea hotarelor adevărate ale moşiei nu se mai mulţumeau cu martori ocazionali, preconstituiau această probă folosind copiii de ţărani pe care îi puneau să înconjoare hotarele, timp în care erau păruiţi ca să ţină minte.

Proba cu jurători era considerată cea mai importantă, fiind denumită şi lege. Ea era folosită atât în procesele penale, cât şi în cele civile. În cauzele penale, jurământul era unul care viza reputaţia părţii şi nu mărturisea în mod direct faptele care s-au petrecut, era deci un jurământ de credulitate.

41

În procesele civile proba era de veridicitate pentru că jurătorii mărturiseau faptele pe care le cunoşteau. Jurătorii erau în general în număr de 12. La început, din aceeaşi categorie socială cu partea pentru care jurau, iar mai apoi numai dintre boieri, ceea ce-i făcea pe ţărani să nu mai aibă acces la această probă. Jurământul se desfăşura în biserică, pe evanghelie, în faţa unui dregător domnesc însărcinat să administreze această probă.

Jurătorii jurau în acelaşi timp, partea pronunţând aceleaşi cuvinte. Jurătorul domnesc consemna desfăşurarea probei într-o carte de jurământ, sigilată în peceţile jurătorilor, pe care mai apoi o ducea domnului. Domnitorul soluţiona cauza în favoarea părţii pentru care s-a administrat jurământul, dacă acesta fusese depus în mod corect, aşa încât se spunea că partea s-a apucat de lege sau s-a directat.

Partea care pierdea se spunea că a ramas de lege. Aceasta putea însă să ceară o constatare cu număr dublu de jurători, numită lege peste lege; numărul maxim de jurători era de 48, astfel încât domnitorul, pentru a favoriza pe cineva, îi acorda de la început număr maxim de jurători.

Mărturia era depoziţia facută cu privire la lucrurile pe care le cunoşteau din propriile lor simţuri. Se putea face sub jurământ şi dacă era o mărturie mincinoasă, se sancţiona ca infracţiune (limba strâmbă) , se putea şi fară jurământ şi atunci martorul putea să revină asupra mărturiei fără a fi pedepsit.

Aldămaşul este o variantă a mărturiei pentru situaţia în care martorii erau prezenţi la încheierea unui contract; în caz de litigiu, ei puteau depune mărturie în legătură cu conţinutul contractului.

Dreptul scris Pravilele bisericeşti

În feudalism apare ideea dreptului scris. El s-a manifestat întâi în forma sa religioasă elaborată de mitropoliţi şi de alte feţe bisericeşti din postura domnească, deci cu caracter oficial. Datorită faptului că bisericile ortodoxe din cele două ţări româneşti se aflau sub autoritatea spirituală a patriarhiei de la Constantinopol, izvorul acestor legiuiri bisericeşti le-au constituit nomocanoanele bizantine, precum şi ulterior, aşa cum mai târziu le vor constitui legiuirile laice.

Având în vedere că limba oficială a statului, precum şi limba bisericii era limba slavonă, primele pravile bisericeşti apar redectate în această limbă, în special pe lângă mănăstiri, în Ţara Românească începând încă din sec. al XV-lea şi în Moldova la sfârşitul sec. XV-lea , pe tot cuprinsul sec. al XVI-lea şi la începutul sec. al XVII-lea.

Cu toate acestea, văzând că limba slavonă începe să fie din ce în ce mai puţin cunoscută în popor şi chiar de către clerici, apar pravilele

42

bisericeşti în limba română. Aşa avem de a face cu Pravila Sfinţilor apostoli, tipărită de Diaconu Coressi la Braşov, între anii 1560-1580, cunoscută şi sub numele de Pravila de la Ieud, după locul în care s-a găsit singurul exemplar care s-a transmis; Pravila Sfinţilor părinti, după învăţătura Sf. Vasile, cu conţinut asemănător cu cea a lui Coressi; Pravila aleasă în Moldova, scrisă de logofătul Eustachie, în anul 1632, după nomocanonul lui Mihail Malaxos, pe care l-a şi tradus în limba română. Aceasta precede cartea română de învăţătură. În Ţara Românească avem Pravila cea mica sau de la Govora , tipărită de ecumenul mănăstirii Govora, din ordinul lui Matei Basarab şi cunoscând o dublă ediţie, una prefaţată de mitropolitul Teofil pentru Ţara Românească şi cealaltă prefaţată de mitropolitul Ghemadie pentru Transilvania.

Conţinutul pravilelor este eterogen, fiind alcătuit din dispoziţii dogmatice, din fragmente din lucrările Sf. părinţi ai bisericii, din lucrări pentru combaterea ereziilor, din tabele pt calcularea timpului, la care se adăugă dispoziţiile de drept. Se observă că dispoziţiile de drept canonic sunt amestecate cu cele de drept laic, ele nefiind sistematizate pe materii, întâlnim astfel dipoziţii referitoare la condiţia juridică a persoanelor, succesiuni, căsătorii, familie. În materia obligaţiilor, câteva contracte, la penal infracţiuni şi pedepse, unele dintre infracţiuni referitoare şi la procedura de judecată.

PRAVILELE LAICE sau CARTEA ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ ŞI DE ÎNDREPTARE A LEGII

În Moldova, în 1646, din porunca domnitorului Vasile Lupu, logofătul Eustachie, marele cărturar al curţii domneşti, tipăreşte la tipografia mănăstirii Trei Ierarhi, „Cartea românească de învăţătură şi îndreptarea legii”.

Din titulatura dezvoltată a cărţii rezultă izvoarele din care s-a inspirat pravilistul, cu deosebire izvoarele greceşti, precum şi scopul lucrării, de unde reiese clar că termenul de „învăţătură” nu are sens didactic, ci sens de poruncă domnescă, obligatorie.

Izvoarele mai importante sunt : - legiunea agrară bizantină (nomos ghiorghicos)- tratatul de dr. Penal, al penalistului italian Prosper Fainaccius

Din acest tratat rezultă în materia penală a legiunii concepte avansate pentru acea vreme.

În Ţara Romnânească, apare aproape în acelaşi timp, doar la câţiva ani distanţă, în 1652, „Îndreptarea legii”, tipărită l aTârgovişte, din porunca domnitorului Matei Basarab, de călugărul Daniil Panoneanu, care va deveni mitropolit al Ardealului.

Legiuirea munteană este ceva mai dezvoltată, cuprinzând o traducere mai pe larg a nomocanonului lui Mihai Malaxus, precum şi, în partea finală, după normele juridice propriu-zise, chestiuni de gramatică, filosofie, drept canonic.

STRUCTRA LEGIUIRILOR

43

Legiuirile sunt împărţite în 2 părţi : Prima parte : sunt arătate normele care reglementează relaţiile dintre boieri şi ţărani, precum şi relaţiile feudale din agricultură, astel încât sunt consacrate :

- legea ţăranilor de pământ- obligaţii pt boieri de a nu-i primi pe moşiile lor pe ţăranii fugari, precum şi de

a-i înapoia proprietarului lor şi dreptul corelativ al acestuia de a-i urmări oriunde s-ar afla

- obligaţile ţăranilor faţă de boieri- paza bunurilor agricole- relaţiile privitoare la creşterea vitelor- chestiuni legate de construirea pe terenul altuia şi altele

A 2-a parte : dispoziţii privitoare la statutul juridic al persoanelor. Astfel oamenii erau denumiţi „obraze” şi erau împărţiţi în : a) slobozib) robi

a) Cei slobozi se împărţeau în : - boieri - ţăraniBoierii erau denumiţi „oameni domneşti” (dacă erau dregători) iar dacă nu erau dregători, „rudă bună aleasă şi de folos ţării”.Ţăranii, însă, erau numiţi „ţăran gros”, „neînţelegător”, „om de gios”.

STATUTUL lor juridic era reglementat în consecinţă.Robii aveau o calitate imprescriptibilă, care nu se încheia decât cu acordul stăpânului lor prin eliberare, fie prin denunţ, căci pt infracţiunile de hiclenie, tâlhărie, calcuzanie(facerea de bani falşi), denunţutul era obligatoriu, aceste infracţiuni fiind considerate mai grave de statul feudal.

În materia căsătoriei, ea era precedată de logodnă, ca în dr. Bizantin. Prin căsătorie soţul dobândea o putere maritală destul de largă asupra căsătoriei, precum şi dr. de a-i administra bunurile dotale(zestrea).

Divorţul era admis pt ambii soţi, caz în care intervenea partajul, situaţie în care soţia putea să-şi redobândească bunurile dotale dacă nu era vinovată, pt ca dacă era vinovată de adulter, era pedepsită cu pierderea zestrei.

În materia bunurilor, se făcea distincţia între : -bunurile mobile -bunurile imobile, imobilele fiind considerate mai importante şi deci protejate mai mult.Se făcea distincţia între : a) bunurile laice (mireneşti) – erau stăpânite conform dr. laic b) bunurile bisericeşti (sfinţite) – erau stăpânite conform dr canonic şi erau protejate mai mult

În materia dobândirii dr. de proprietate, nu există instituţia prescripţiei achizitive, deci rezultă că acţiunile în revendicare puteau fi intentate oricând.

În materia succesiunilor sunt reglementate : - succesiunea legală- succesiunea testamentară.

Testamentul putea fi - oral, cu limbă de moarte

44

- scris, prin diacăE reglementată incapacitatea unor persoane de a-şi face testamantul, precum cei

vinovaţi de infracţiuni contra religiei şi moralei, precum şi incapacitatea altor persoane de a veni la succesiune, cum ar fi asasinul şi fii săi la succesiunea celui asasinat.

Clasele de succesori erau : - descendenţi- ascendenţi- colaterali (până la gardul al 5-lea)

Copilul natural venea numai la succesiunea mamei sale.În materia obligaţiilor, tendinţa este aceea de generalizare a răspunderii

individuale.Izvoarele de obligaţii sunt : - contractele (tocmelile) - delictele(nesăbiunţa sau înşelăciunea)Cele mai des întâlnite contracte sunt : vânzarea, împrumutul şi donaţia.Sunt recunoscute formele de garanţie reală(zălogul) şi personală(chezaşii).

În materia dr penal, normele sunt inovatoare, a.î. pt stabilirea vinovăţiei infractorului se ţinea seama de atitudinea lui subiectivă, gândul făptaşului, precum şi locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.

Sunt incluse noţiuni noi, precum : - tentativa - compilcitatea- concursul de infracţiuni- recidivaSunt arătate cauzele care înlătură răspunderea penală : - vârsta sub 7 ani - ordinul superiorului

- nebunia - provocarea - legitima apărare

apoi cauzele care atenuează răspunderea penală : - vârsta sub 10 ani - bătrâneţea - mânia - beţia - pasiunea - surzenia - muţenia

şi apoi cauzele de agravare a răspunderii penale : calitatea de boier pt infracţiunea de hiclenie.Sistemul pedepselor este acelaşi cu cel din Legea Ţării şi anume :

- pedeapsa cu moartea pt infracţiunile grave - pedepse privative de liberate precum : ocna, închisoarea- pedepse fizice : bătaia- pedepse religioase : oprirea de la biserică, refuzul îngropăciunii- pedepse pecuniare : amenzi care erau numite „gloabe”În stabilirea pedepselor, rolul judecătorului era f important şi aprecierea lui, numită „voia giudeţului”, era f largă.

45

Pravilele prevedeau că boierii se vor certa mai puţin, de aceea pedepsele fizice erau aplicate ţăranilor, iar pt boieri ele puteau fi răscumpărate.

În materia procedurii de judecată , nu există instanţe specializate, nu există instituţia apelului şi nici cea a autorităţii de lucru judecat.

Ceea ce este interesant de semnalat e faptul că nu numai pers îndriduită să declanşeze procedura o putea face, ci şi alte persoane cum ar fi părintele pt copil, mandantul pt mandatar (mandatarii/reprezentanţii se numeau ispravnici), vlădica (egumenul) pt clerici sau călugări.

DREPTUL SCRIS în voievodatul Transilvaniei

În cadrul voievodatului Transilvaniei, primele acte normative scrise au fost : decretele regale provenite de la Curtea Ungariei, a. î. Regele Andrei al II-lea a emis în 1222 un decret care consfinţea privilegiile nobilimii.

Regele Carol Robert D’Anjou a fixat organizarea financiară.Regele Ludovic I a reglementat în 1351 organizarea armatei.Prima încercare de codificare o întâlnim la regele Matei Corvin în 1486, prin

lucarea publicată sub numele „Decretul maius”Celelalte acte normative care au guveranat viaţa Transilvaniei au fost adoptate, de

regulă, în urma unor frământări sociale puternice, care au intenţionat îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor în general şi în special a naţiunii române, dar care, de regulă, s-au finalizat cu o înrăutăţire a acestei situaţii, în plus şi fixată într-un act normaziv.

A. î., în 1437, în urma răscoalei de la Bobâlna, ţărănimea din toate naţiile locuitoare în Transilvania a dorit o micşorare a obligaţiilor faţă de boieri, faţă de stat şi faţă de biserică. Actul care a finalizat revoluţia a fost consemnat o înăsprire a regimului ţărănimii şi, pe deasupra, excluderea nobililor români de la conducerea voievodatului Transilvaniei.

Înfrăţirea celor 3 naţiuni privilegiate, cunoscută sub numele „trium nationem” va deveni un act constituţional fundamental şi de neinlocuit în viaţa Trans.

În urma războiului ţărănesc al lui Gh. Doja din 1514, revendicările au fost aceleaşi, însă rezultatele au fost contrare. Nenorocirea a făcut că, juristul Ştefan Werbuczi a terminat chiar în anul răscoalei codul de legi cu care fusese însărcinat de regele Vladislav. Sub impresia puternică a frământurilor ţărăneşti, Werbuczi include în codul său obligaţii f împovărătoare pt ţărani precum şi un statut juridic deosebit de constrângător.

Codul său s-a numit „tripartitum”, deoarece conţinea 3 părţi. El a fost publicat în 1517, însă nu cu o valoare oficială, ci doar ca un cod privat. Cu toate acestea, el s-a aplicat în practica instanţelor, până la revoluţia paşoptistă, fiind aprobat şi prin diploma Leopoldină 1691.Prima parte a codului conţinea privilegiile nobilimii. A 2-a parte : procedura lor de judecatăA 3-a parte : obligaţiile ţăranilor, legarea acestora de pământ, procedura de judecată care li se aplica, satutul oraşelor.

46

În Ţara Făgăraşului s-a aflat o populaţie românească cu o anumită independenţă. Acestă ţară fiind o feudă a domnilor ţărilor române timp de aproximativ 1 secol pt ca la sfârşitul sec al 15-lea să fie inclusă în teritoriile administrate de saşi. Cu această ocazie s-a încercat o limitare a autonomiei şi o deformare a vechilor rânduieli juridice. De aceea populaţia românească s-a răsculat şi în urma acestor proteste puternice au fost codificate în 1508 „Statutele Ţării Făgăraşului” în limba latină.

Prin conţinutul lor, statutele demonstrează că în cele3 principate române s-a aplicat acelaşi dr. şi anume”legea ţării”.

Prevederile din statute sunt însă mai apropiate de cele ale dreptului nescris din Ţara Românească.

A. î. în materia persoanelor, acestea erau împărţite în boieri şi ţărani, ca şi în celelalte 2 ţări române.

În materia căstoriei se consacră pe lângă cea obişnuită, şi căsătoaria cu fuga.În materia succesiunilor, se remarcă privilegiul masculinităţii, ca în Ţara

Românescă.În domeniul dr. penal sunt încriminate infracţiunile privitoare în special la statul

feudal şi la proprietate.

DREPTUL SCRIS în Principatul autonom dependent de Turcia (pricipatul Trans)

Şi în această perioadă se păstrează „unionum trium nationum” şi „tripartitul” lui Werbuczi. Autononia Trans are un efect benefic şi în plan legislativ, pt că în 1549, Dieta de la Sighişoara, hotărăşte că Trans se va guverna după legi proprii.

Într-adevăr, Dieta Trans a avut o activitate f bogată, a. î. actele normative adoptate de ea au trebuit ssă fie codificate. De aceea, pt perioada 1540-1653 s-a realizat codul numit „Approbatae Constitutiones regni Transilvaniae et partium Hungariae eisdem anexarum”

La fel pt perioada 1654-1691 s-a procedat la codificare sub numele „Compilatae Constitutionis regni Transilvaniae et partium Hungariae eisdem anexarum”. În cele din urmă, cele 2 codificări s-au unit formând „Approbatae et copilatae Constitutiones regni Transilvaniae et partium Hungariae eisdem anexarum”.

Conţinutul acestor reglementări era din cele mai variate şi anume cuprindea : - organizarea de stat- privilegiile nobilimii- obligaţiile iobagilor- chestiuni administrative- chestiuni fiscale- organizarea bisericii oficiale- chestiuni de dr canonic

Prin aceste legiuiri, situaţia iobagilor în general a devenit f proastă, iar românii, în plus, erau dezavantajaţi şi de criteriul naţional şi religios

47

Organizarea de stat a Ţărilor române în prima fază a regimului turco-fanatiot

După ce Dimitrie Cantemir încheie, spre marea surprindere a Porţii, alianţa cu Rusia şi după ce C-tin Brâncoveanu a fost decapitat, bănuit fiind, printre altele, de aceleaşi înclinaţii filoruse, Turcia nu a mai avut încredere în domniile pământene, a. î., datorită conflictului cu Rusia, fiindu-le necesari domni fideli, turcii au recurs la soluţia numirii de domnitori în ţările române dintre grecii fanarioţi.

Aşa a început la noi regimul turco-fanariot, cunoscut şi sub numele de secolul fanariot, care a avut loc în 2 faze : între 1711-1774

între 1774- revoluţia de la 1821În prima fază a regimului, instituţiile statului se menţineau, în linii mari, aceleaşi,

însă înregistrăm şi unele transformări.Domnul e în contiunare şeful statului,pt că ţările române au regim autonom şi nu

de paşalâcuri, însă domnitorii îşi puneau scaunul plătind sume mari de bani sultanului, vizirului şi celorlalţi înalţi funcţionari, iar la întoarcerea în ţară aveau intenţia principală de a le recupera şi de a le rămâne pe deasupra şi un câştig.

Sfatul domnesc e înlocuit de divan, însă domnitorul nu se mai sprijină pe factorii politici interni, adica pe boierii pământeni, ci pe clientela lui politică, formată în general din rude şi din creditori.Şi, concomitent cu suprimarea imunităţilor feudate, se doreşte o centralizare tot mai accentuată a puterii în mâinile domnitorului şi o dependenţă tot mai mare a boierilor faţă de acesta.

În ceea ce priveşte dregătoriile, acestea se înmulţesc fie prin dublarea, fie prin triplarea celor vechi fie prin crearea altora noi. Se introduce şi remunerarea sau salarizarea slujbelor din cadrul aparatului de stat. Apar şi dregătorii fără slujbe, cei care purtau titlurile doar în mod onorific fără să exercite şi funcţia corespunzătoare. Aceasta practica iniţiază procesul cumpărării titlurilor de nobleţe.

Organizarea financiară Prin reforma lui Constantin Mavrocordat toate dările au fost unificate şi consemnate în ţidura de bir aşa încât contribuabilul avea de plătit o singura dare de 10 lei împărţită în patru sferturi. Datorita însă imperfectibilităţii sistemului şi lăcomiei turcilor, care au crescut necontenit haraciul, numărul de sferturi a crescut şi el ajungând până la 12. Inovaţia în sistemul financiar a constat şi în aceea că slujbaşii însărcinaţi cu stângerea birului au început să fie remunerate din taxe speciale care se colectau în Casa Răsurilor. Avantajul era că, având salarii, slujbaşii erau mai puţin interesaţi în practicarea de abuzuri aşa cum erau cei din vechime care reţineau din taxele colectate o cotă parte pentru ei înşişi fiind astfel motivaţi să încaseze peste limita legală.

Organizarea armatei

48

Datorită faptului că turcii nu erau interesaţi ca ţările române să aibă o armata puternica, armata tradiţională a fost desfiinţată păstrându-se doar un număr restrâns de elemente din vechile corpuri de armata. S-au înfiinţat:1. Jandarmii rurali, care asigurau poliţia internă;2. Grănicerii, care se ocupau cu paza graniţelor;3. Paznicii sau Slujitorii de scaun, care se ocupau de paza domnului;Aceştia (1+2+3 ) se aflau în subordinea ispravnicilor.

Organizarea bisericii

Din fericire domnii fanarioţi, deşi greci de origine, erau creştin-ortodocşi şi, în genere, au promovat şi protejat Biserica Ortodoxă din ţările române. Domnitorul, în cadrul ceremoniei de învestitura de la Constantinopol, după ce primea titlul de domn în una din cele două ţări române, mergea la Patriarhia ortodoxă din Constantinopol unde se închina patriarhului şi primea ungerea cu Sfântul şi Marele Mir.

Dintre domnitorii care au arătat o deosebita grija faţă de biserică a fost Constantin Mavrocordat care a impus o serie de obligaţii bisericii dar şi multe înlesniri. Astfel prin Aşezământul din 1740, episcopii erau atenţionaţi să aleagă cu grijă candidaţii la preoţie numai dintre ştiutorii de carte şi numai după ce timp de 40 zile erau supuşi unei pregătiri speciale. La fel trebuiau să stea lucrurile şi cu cei care erau primiţi în monahism.Pe lângă mitropolie şi episcopii, precum şi pe lângă unele mănăstiri urmau să funcţioneze şcoli. În schimbul acestor obligaţii domnitorul a scutit de dări preoţii, diaconii şi toate aşezămintele bisericeşti.

Organizarea administrative-teritoriala

Până la reforma lui Mavrocordat în judeţe şi ţinuturi existau mai mulţi dregători caracterizaţi prin confuziunea de atribuţii. După reforma lui Mavrocordat în fruntea judeţelor şi a ţinuturilor au fost puşi 2 ispravnici dependenţi de marele vistiernic, dar care aveau acces direct şi la domn. Aceştia aveau atribuţii, în primul rând, fiscale dar şi administrative şi judecătoreşti pentru ca în judeţe şi ţinuturi ei erau singurii care puteau judeca procesele, ceea ce marchează un început spre delimitarea de atribuţii şi specializarea funcţiilor.

Oraşele îşi mai păstrează ceva însă din vechea autonomie deşi în fruntea lor se găsesc dregători domneşti.

Satele continua să aibă aceiaşi organizare.

Organizarea de stat a Ţării Româneşti şi a Moldovei în cea de-a doua faza a regimului turco-fanariot

49

Domnia

Dând curs cererilor romanilor de stabilitate a domniei prin Pacea de la Iaşi (1792) şi apoi printr-un nou hatişelif (?) (1802) durata domniei se fixează la 7 ani, domnul neputând fi schimbat decât în situaţii excepţionale. Deoarece Turcia nu respecta acest regim s-a fixat un sistem de garanţii cu participarea Rusiei. În aceasta epoca domnitorul, deşi numit de Poarta, are puteri depline în interiorul tarii asupra supuşilor săi. 1. în domeniul legislativ – sporesc atribuţiile domnului:

el are drept de iniţiativă legislativă; actele normative care apar în această perioadă (pravilele) apar numai cu avizul

domnitorului; celelalte izvoare de drept, dintre care cel mai important era obiceiul, se aplică

numai cu aprobarea sa; 2. în domeniul judecătoresc

domnul, alături de Divan, continuă să fie Instanţa Supremă ; atribuţiile lui judiciare sunt întrucâtva limitate de apariţia unui sistem de instanţe

modern ierarhizat; 3. în plan militar - atribuţiile domnului continuă sa fie nominale deoarece oastea ţărilor române nu este lăsată să se organizeze şi să se consolideze, funcţiile armatei limitându-se la : paza domnului, poliţia internă, paza graniţelor. 4. în planul politicii externe - deşi formal ţările române nu aveau dreptul la o politică independentă faţă de Poartă , cu toate acestea în cea de-a 2-a fază a regimului turco-fanariot observăm manifestări de independenţă prin întreţinerea legăturilor diplomatice cu celelalte state.

Divanul domnesc

Are aceeaşi denumire fiind compus din boieri numai din prima categorie, numiţi boieri veliţi. Apare şi Sfatul de obşte compus dintr-un număr restrâns de boieri veliţi şi reprezentanţi ai clerului. Acesta era convocat de domni când erau luate hotărâri mai importante.Atribuţiile:

Divanului se manifesta în domeniul legislativ pentru că Divanul aproba toate actele normative pornind de la domn, inclusiv pe cele supuse Sfatului de obşte.

În domeniul administrativ Divanul supraveghea punerea în aplicare normelor existente.

În domeniul fiscal , de la începutul sec. XIX, domnitorul era obligat să consulte Divanul pentru stabilirea taxelor şi impozitelor.

În plan judiciar Divanul era instanţa suprema alături de domn.Tot cu scopul modernizării aparatului de stat apar epitropiile obştirilor ce sunt organisme administrative care supravegheau activitatea în cele mai diverse domenii: învăţământ, biserica, industrie, comerţ şi lucrări publice. Ele funcţionau la nivel central şi-n oraşe.

50

Dregătorii

Erau numiţi de domn la intrarea lui în funcţie şi confirmaţi sau, după caz, schimbaţi în fiecare an.

După reformele lui Mavrocordat s-a procedat la o reorganizare şi clasificare a dregătoriilor. Astfel încât ei au fost împărţiţi, la început, în doua categorii: boierii din prima categorie, numiţi şi boieri veliţi, şi boierii din cea de-a doua categorie. Urmaşii primilor se numeau neamuri, iar urmaşii celor din cea de-a doua categorie se numeau mazili. Prima categorie a fost subîmpărţita în două formându-se trei categorii. Spre sfârşitul epocii fanariote întâlnim cinci categorii de dregători. Cei din prima categorie erau scutiţi de toate dările, iar cei din cea de-a doua doar de o parte din ele.

Organizarea financiară

Slujbaşii însărcinaţi cu strângerea impozitelor se aflau sub comanda marelui vistier. Şi-n domeniul fiscal s-au introdus măsuri de modernizare a sistemului. S-a încercat ca aşezarea impozitelor şi a taxelor să se facă în conformitate cu ponderea economică a regiunii respective, unităţile impozabile să fie, pe cât era cu putinţă, egale iar slujbaşii remunerate.

Contribuabilii erau împărţiţi în doua categorii: bresle şi birlici. Cei din prima categorie plăteau doar anumite dări, marea majoritate a dărilor fiind plătita doar de birlici care erau ţărani (fie cei liberi, fie clăcaşii). Unităţile impozabile se numeau liude şi erau formate dintr-un grup de cinci gospodării.

După desfiinţarea rumâniei şi a veciniei dependenţa personală a ţăranilor faţă de boieri s-a manifestat sub forma scutelnicilor şi a postslujnicilor ?.

Boierii veliţi erau scutiţi de toate dările iar mazilii, orăşenii, preoţii şi diaconii erau scutiţi doar de o parte. Se ajunge astfel la situaţia în care aproape 90% din impozite şi taxe erau plătite de ţărani care reprezentau 40% din populaţia ţării (ţăranii liberi şi clăcaşii -> foştii ţărani dependenţi).

Organizarea armatei

Se continuă politica dusă de turci de a împiedica ţările române să-şi formeze o armată proprie. Cu toate acestea observăm după Ipsilanti ca exista o oaste dinăuntru însărcinata cu funcţiile interne şi o oaste din afară, însărcinata cu paza graniţelor. Pe lângă acestea mulţi se înrolau în armata ca voluntari sau volintiri.

Organizarea bisericii

În organizarea bisericii nu se manifestă schimbări importante. Observăm că în continuare biserica se află sub autoritatea spirituala a patriarhului de la Constantinopol, iar în plan

51

intern sub tutela politică a domnului care-şi manifestă atribuţiile prin numirea mitropolitului şi a episcopilor.

Un rol din ce în ce mai important îl dobândesc protopopii care-l ajuta pe episcop în organizarea bisericească. Trebuie menţionat că odată cu mitropolitul Antim Ivireanul cărţile de cult sunt traduse în limba română aşa încât slujbele se pot săvârşi în limba română şi în cea slavonă. Aşa cum grecii au încercat să pătrundă în sistemul dregătoriilor, tot aşa au încercat să pătrundă şi-n ierarhia bisericească, însă după protestele vehemente ale românilor acest proces a fost stopat.

Organizarea administrative-teritorială

Unităţile teritoriale se menţin ca şi-n epoca anterioara. La comanda judeţelor şi a ţinuturilor rămân cei doi ispravnici.

În Ţara Românească judeţele sunt împărţite în plăşi, iar în zona de munte în plaiuri.

În Moldova sunt împărţite în ocoale. Aceste subunităţi sunt conduse de:1. zapcii de plasă2. vătafi de plai3. ocolaşi

aflaţi în subordinea ispravnicilor.

Oraşele îşi pierd vechea autonomie precum şi pe dregătorii lor aleşi: judeţii, şoltuzii, pârgarii şi sunt conduse de dregători domneşti. În oraşe se înfiinţează epitropiile obştirilor. Poliţia din capitală este condusă în centru de agie, iar la periferie, în Bucureşti, de spătărie, iar în Iaşi de spătărie şi hatmanicie.Satele îşi continuă vechea organizare.

Organizarea instanţelor judiciare

Ipsilanti, prin legiuirea sa, Pravilniceasca Condică (1775), introduce un sistem modern de organizare a instanţelor.

La nivelul judeţelor şi ţinuturilor funcţiona judecătoria formata dintr-un judecător şi un logofăt. Judecau pricinile dintre ţărani. Ispravnicii îşi continuau atribuţiile judiciare din epoca anterioară, putând şi ei judeca ajutaţi de un logofăt. Departamenturile judecă în materie civila şi penala. În materie civilă sunt două:

unul format din şapte altul din opt boieri.

În materie penală unul singur - departamentul vinovăţiilor. Instanţa superioară – Departamentul Veliţilor Boieri – era formată din boierii

din prima categorie ajutaţi de 3 mazili şi judecau în primă instanţă pricinile dintre boieri şi ca instanţă de apel celelalte pricini, de exemplu: cele provenite de la age şi spătărie.Instanţa supremă – Divanul domnesc – prezidat de domn.

52

În Moldova exista şi Departamentul al II-lea pentru pricinile civile mai puţin importante şi Departamentul criminalicesc pentru pricinile penale.Cauzele mai importante erau judecate de Divanul judecătoresc.În ambele ţări existau instanţe specializate pentru procesele cu străinii numite Departamenturile Străinelor Pricini.

Dreptul în prima fază a regimului turco-fanariot

Reformele lui Constantin Mavrocordat

Domnitorul Constantin Mavrocordat în îndelungata sa domnie de peste 20 de ani în cele 2 Principate Române a realizat care sunt deficienţele în toate sectoarele vieţii economice, sociale şi politice şi a întrevăzut şi modul de remediere al acestora a.î. el a iniţiat o serie de reforme care sunt cuprinse sistematic dar pe scurt în Aşezământul din 1740 care a fost publicat în ziarul Mercur din Franţa în numărul din iulie 1742. Aşezământul are doar 13 articole. În el sunt cuprinse o parte a reformei sociale, reforma adm, cea fiscală şi alte câteva reglementări.

În domeniul social, domnitorul a împărţit clasa politică a ţării, boierimea în 2 mari categorii:

- boierii de categ. I = boierii veliţi care ocupau dregătoriile, urmaşii lor se numeau neamuri, ei erau scutiţi de toate dările

- boierii de categ. aII-a= nu aveau funcţii, urmaşii lor se numeau mazili şi aceştia erau scutiţi doar de o parte din dări

-În domeniul administrativ, domnitorul numeşte câte 2 boieri în provincie, la conducerea judeţelor şi a ţinuturilor ; ei îi vor înlocui pe foştii dregărtori de judeţe şi ţinuturi.

Atribuţiile ispravnicilor sunt mult mai bine precizate, ei sunt puşi sub controlul direct al domniei, către care erau obligaţi să prezinte rapoarte pe care domnitorul le citea personal şi după caz îl lăuda sau îi critica. Ispravnicii erau remuneraţi primind lefuri. Această măsură se încadrează în politica mai largă de remunerare a tuturor slujitorilor în aşa fel încât să se evite abuzurile pe care aceştia le făceau mai înainte când din impozitele, taxele sau amenzile colectate ei reţineau o parte pentru ei înşişi drept plată.

În domeniul fiscal, domnitorul încearcă să pună ordine în mulţimea de dări care apăsau mai ales ţărănimea şi le unifică pe toate într-o singură dare numită sama obştească plătibilă în 4 sferturi pe gospodării după puterea economică a fiecăruia. În acel timp el scuteşte de dări mânăstirile şi pe preoţi.

Reforma fiscală nu-şi putea atinge scopul atâta vreme cât exista dependenţa personală a ţăranilor faţă de boieri. Deoarece problema principala era fuga ţăranilor de pe o moşie pe alta în căutarea unui boier care să le fixeze un regim de obligaţii mai uşor de îndeplinit sau chiar fuga ţăranilor din ţară din cauza regimului fiscal apăsător, confruntându-se cu o criză demografică puternică, domnitorul Constantin Mavrocordat promite printr-un hrisov la 1 martie 1746 că ţăranii care se vor întoarce în ţară vor fi

53

iertaţi de rumânie şi vor avea dreptul să se aşeze pe orice moşie vor voi. Hrisovul însă nu prevedea nici data până la care se vor aplica aceste măsuri şi nici regimul celor rămaşi de aceea tot mai mulţi ţăranii au început să fugă din ţară pentru a beneficia la întoarcere de aceste reglementări favorabile. De aceea urmarea firească a fost desfiinţarea rumâniei printr-un hrisov pe care domnitorul l-a dat 5 aug 1746 a.î. boierii şi mânăstirile erau invitaţi să elibereze pe ţărani dependenţi fără nicio plată. Dacă nu vor vrea fără plată ţăranii să plătească 10 taleri de fiecare. Eliberarea se făcea indiferent de voinţa proprietarilor, care nu se putea manifesta decât în sensul eliberării cu titlu gratuit sau cu titlul oneros. Ţăranii erau eliberaţi însă numai cu capul (personal) fără să primească în schimb şi suprafaţă de pământ (nu erau împroprietăriţi). De aceea ei vor continua să muncească pe moşiile boierilor însă nu în temeiul legii ca mai înainte ci în temeiul învoieli, un contract pe care îl vor încheia cu boierii. Prin hrisovul domnesc ei au fost obligaţi să presteze faţă de boieri un număr de 12 zile de plată pe an. De aceea nu se vor mai numi rumâni, ci clăcaşi sau locuitori pe moşii.

Domnitorul a realizat această reformă şi în Moldova în 1749 desfiinţând vecinia cu diferenţele că foştii vecini nu aveau dreptul să se strămute pe altă moşie , ei erau obligaţi la un număr dublu de zile de clacă pe an (24). Însă eliberarea lor se făcea fără plată. Această reformă socială este poate cea mai importantă reformă dintre toate reformele regimului fanariot. Ea aduce schimbări mari în privinţa dreptului de proprietate şi a relaţiilor dintre boieri şi ţărani.

Dreptul în fază a doua a regimului fanariot

În această fază domnitorii fanarioţi continuă programul de reforme început de Constantin Mavrocordat. În această epocă dreptul beneficiază de codificări, deci reglementări cu caracter amplu şi cu o sistematizare modernă. Se observă că izvoarele dreptului se deplasează dinspre dreptul bizantin, care fusese în mod tradiţional izvorul normei juridice aplicate la noi în epoca feudală, spre dreptul statal din Vestul Europei, cum sunt Franţa, Italia şi Austria.

Pravilniceasca condică

După tratatul de la Kuciuk Kainargi (1774) s-a acordat libertatea comerţului Ţărilor Române a.î. acestea au intrat în rarporturi juridice cu cetăţenii altor state. Aceştia din urmă venind în Ţările Române încheiau contracte cu românii însă atunci când se confruntau cu sistemul judiciar aduceau critici că acest sistem este înapoiat şi că doresc să se judece după dreptul lor naţional. De aceea, domnitorul Alexandru Ipsilanti a iniţiat o reformă a sistemului judiciar şi adăugându-i alte câteva categorii de norme a dat naştere unei reglementări numită în limba greacă ‚’sintagmation nomicon’’ = o mică rânduială juridică. A fost adoptată în 1775 şi a intrat în vigoare în 1780. Este redactată în limba greacă şi română, istoricii fiind de părere că ediţia greacă este tradusă după cea în română. Izvoarele acestei pravile sunt obiceiul juridic românesc (Legea Ţării), jurisprudenţa, poveţele dreptului bizantin (bazilicalele), doctrina juridică modernă (Montesquieu, Beccario). În pagina de început a pravilei nu

54

se arată care este autorul ei, bănuim că nici grecul Mihail Fotino nu a fost străin de aceasta alcatuire,insa marea parte a presupunerilor merg către Ienăchiţă Văcărescu care era foarte învăţat şi bun cunoscător de limbi străine, fiind şi cel care l-a împăcat pe domn cu clasa boierească autohton[ cu care se afla în conflict. Din structura legiuirii fac parte în majoritate organizarea judecătoriilor, norme de drept civil, adm, reglementează relaţiile dintre boieri şi ţărani (clăcaşi) etc

S-a aplicat până în 1865.

Codul Calimach – Condica ţivilă a Moldovei

A fost redactat din porunca domnului Scarlat Calimach. A cunoscut o ediţie bilingvă, prima versiune în limba greacă, care a intrat în vigoare în 1817 iar cea de-a doua în limba română la 1833. Autorii primei ediţii sunt Cristian Flechtenmachen un saş de origine din Braşov care s-a ocupat de fondul elaborării, el având acces mai uşor la Codul Civil Austriac; Anania Cuzanos – grec de origine cărui i-a revenit elaborarea formei în limba greacă ; Andronache Doniei – marele pravilist român care a şi alcătuit un manual care este un adevărat Cod Civil, dar neavând valoare oficială, era mai puţin agreat de domn. Versiunea în limba română i-a avut ca autori pe acelaşi Flechtenmachen, pe marele boier învăţat Petrache Machi şi pe Damaschin Bojincă. Izvoarele codului au fost obiceiul ţărănesc, Codul Civil Francez de la 1804, Codul Civil Austriac – 1811 şi dreptul bizantin. Structura codului este una unitară, având o prefaţă şi 3 părţi:

- I parte – tratatul despre dritul persoanelor- II-a parte – dritul lucrurilor- III-a parte – în mărginiri la dritul persoanelor dimpreună cu dritul

lucrurilorCodul Calimach s-a aplicat cu unele modificări până la adoptarea codului civil român în 1865.

Legiuirea Caragea

A fost adoptată din porunca domnului Ioan Ghe. Caragea în Ţările Române la 1818 şi a intrat în vigoare la 1819, ea a avut ca autori pe logofătul Nester, marele logofăt al

55

dreptăţii, boier de origine umilă, care înţelegea bine situaţia ţăranilor şi pe Atanasie Hristopol. După elaborarea proiectului a fost revăzut de stolnicii Constantin şi Ioniţă Bălăceanu care l-au supus discuţiei Sfatului de Obşte.

Structura legiuirii este mai puţin unitară decât a Codului Calimach după cum urmează:

I – 4 părţi – Despre obraze

Despre lucruri

Despre daruri şi moştenire

Despre tocmeli

- formarea codului civil

IV- despre vini – formarea Codului Penal

V- despre ale judecăţilor – formarea Codului de Procedură civ şi penŞi această legiuire a fost aplicată cu modificări până la adoptarea codului civil.

Conţinutul legiuirilor din faza a2a a regimului turco-fanariot

Dreptul de proprietate

Reformele lui Constantin Mavrocordat care a desfiinţat rumânia şi vecinicia a avut

drept consecinţă în plan juridic schimbarea fizionomiei dreptului de proprietate a.î.

până la această reformă dreptul de proprietate asupra pământului era divizat pentru

ca boierii nu puteau exercita u drept de proprietate absolut datorită faptului că ţăranii

aserviţi aveau şi ei un drept de folosinţă asupra aceluiaşi bun, drept care izvorea din

lege (L. Ţării). După această reformă dreptul de proprietate al boierilor se eliberează

de dreptul de folosinţă al ţăranilor a.î. boierii exercită asupra pământului un drept de

proprietate absolut. Dreptul folosinţă al ţăranilor asupra pământului moşiei de acum

încolo nu îşi mai are originea în lege ci în învoielile pe care boierii le vor încheia cu

ţăranii. Acest sistem este înfăţişat şi în pravile care vorbesc despre dritul fiinţei

lucrului şi dritul folosinţei. Pravile arată că aceste 2 drituri pot aparţine unor persoane

diferite dar ele se pot întruni şi asupra aceleiaşi persoane caz în care dreptul de

56

proprietate este absolut sau desăvârşit. Contractul din care izvorăşte dreptul de

folosinţă al ţăranilor este identificat în legiuirea Caragea cu contractul de emfiteoză,

acesta fiind fără termen, va fi înlocuit de boieri cu contractul de arendă, care se

încheia cu termen . Dreptul de proprietate absolut al boierilor s-a extins de la

terenurile agricole la terenurile cu altă destinaţie (ex: pădurile). Până în epoca

fanariotă ţăranii aveau dreptul să facă tăieri în păduri pentru folosinţă proprie fără

plată. Din această a doua fază, boierii le cereau ţăranilor o taxă de exploatare sau o

dijmă din bunurile exploatate (ex: cantitate de lemn).

Un alt aspect al acestei reforme este punerea în valoare de discuţia pe care a generat-o domnul Scarlat Calimach care a arătat că nu poate exista proprietate asupra pământului indiferent de titular (boier sau ţăran) fără hrisov de danie din partea domnului şi aceasta deoarece pământurile ţării au fost domneşti în virtutea lui dominium eminens. Domnitorul a adus problema în discuţie sfatului de obşte care a demonstrat însă că pământurile folosite timp de 40 de ani şi mai mult intră în proprietatea celui care le stăpâneşte în virtutea uzucapiunii reglementată de bazilicalele care s-au aplicat şi la noi şi care se aplică şi imobilelor domneşti.

Materia persoanelor

Persoanele sunt clasificate în slobozi, robi şi sloboziţi, făcându-se aceaşi distincţie între boieri, ţărani şi robi. Ţăranii nu mai sunt denumiţi rumâni sau vecini ci locuitori sau clăcaşi. Regimul lor juridic rezultă din învoielile pe care le încheiau cu boierii. Numărul zilelelor de clacă însă era fixat şi prin lege a.î. dacă în Pravilniceasca condică numărul minim este 6 zile pe an în Legiuirea Caragea el ajunge la 12. Boierii fixează şi o normă de muncă pe zi = normă care a sporit continuu. Dependenţa faţă de boieri nu a fost desfiinţată complet, subzistând categoria scutelnicilor şi a posluşnicilor care aveau obligaţia numai faţă de boier. Ei nu plăteau biruri faţă de stat şi numărul lor a fost foarte mare. Robii au în linii mari acelaşi statut juridic însă situaţia lor tinde să se îmbunătăţească ei putând fi reprezentanţi ai stăpânilor lor în raporturi civile. Datorită libertăţii comerţului apar societăţile comerciale reglementate în capitole separate ca persoane juridice ele sunt numite de Pravilniceasca Condică şi de Legiuirea Caragea tovărăşii, iar Codul Calimah le numesc persoane moraliceşti. Codul Caragea şi Codul Calimach reglementează regimul tovărăşiilor neguţătoreşti fixând norme cu privire la naşterea societăţii comerciale, la administrarea ei, la împărţire câştigurilor şi la desfiinţarea tovărăşiilor.

57

Institutiile din pravilelele adoptate din cea de-a doua faza a regimului tarilor fanarioteIn organizarea familiei principiile raman cele traditionale, consacrate in dreptul anterior. Cu toate acestea, sunt de remarcat si unele noutati:- se instituie regimul raspunderii personale a i sotia sa nu mai raspunda pentru

faptele sotilor si nici parintii pentru faptele copiilor majori.

Rudenia este de 3 feluri:1. suitoare dreapta linie / de sus2. coboratoare dreapta linie / de jos3. laturalnica linie / de alaturi

Sunt reglementate:- adoptia – infiala (institutie veche, traditionala in dreptul romanesc)- tutela – epitropia ( institutie noua)- curatela ( curatoria)

In ce priveste regimul bunurilor dotale, bunurile dotale din zestrea sotiei sunt pretuite a i in caz de divort sotul sa restituie valoarea lor. Vechea reglementare potrivit careia sotia adulterina pierdea zestrea este consemnata acum si in coduri.

In materia succesiunilor, se reglementeaza succesiunea legala si cea testamentara, susceptibilii sunt cele 3 categorii de rude: descendentii, ascendentii si colateralii. Sotul supravietuitor primeste o parte egala cu cea a unui copil in uzufruct atunci cand vine in concurs cu copii si o cota cuprinsa intre 1/6 si 1/3 in deplina proprietate atunci cand vine in concurs cu copii din alta casatorie a sotului defunct sau alte rude. Daca este singurul mostenitor culege intreaga mostenire. Sunt reglementate rezerva succesorala si trimisia ( a 3a parte din succesiune rezervata cheltuielilor de inmormanatare si pomenire)Fetele inzestrate nu pot face raportul bunurilor dotale (sinisfora) pt a veni la succesiune, dar nici nu pot fi obligate la aceasta.

In materia obligatiilor, apare pt prima data o teorie generala a obligatiilor care reglementeaza conceptele generale cu care opereaza aceasta materie.Legiuirea Caragea introduce principiul cauzei licite efectiv cu care o conventie nu este valabila daca ea contravine legii si bunelor moravuri.Consimtamantul este valabil daca nu este smuls prin sila / viclesug (dol). Obiectul contractului trebuie sa fie in comert.Codul Calimachi prevede un principiu generos in legatura cu capiacitatea juridica a persoanei, aratand ca tot omul se considera vrednic a-si castiga drituri.; cu toate acestea capacitatea juridica era ingradita de relatiile sociale care inca purtau amprenta ordinii juridice feudale.Izvoarele obigatiilor sunt:- legea- tocmeala (contractul)- vatamarea adusa cuiva (delictul)

58

In ceea ce priveste materia contractelor sunt reglementate pe larg o mare varietate de contracte. Foarte amanuntit este reglementat contractul de vanzare-cumparare pentru care se prevede forma scrisa daca are ca obiect imobile / robi. Pentru vanzarile de mosii / de robi era necesara respectare adreptului de precumparare si rascumparare. In cazul in care pretul reprezenta mai putin de juamate din valoarea reala a bunului (leziunea) contractul putea fi desfacut .Contractul de impumut – era obligatorie forma scrisa si prezenta a 3 martori; zalogul nu putea fi scos la licitatie decat la cererea creditorului si prin hotarare judecatoresca. Chezasii aveau beneficiu de discutiune; era interzis anatoicismul (dobanada la dobanda) si camata (dobanzi peste limita legala).

In dreptul penal conceptul de infractiune nu se desprinde inca de persoana infractorului. Sunt reglementate infractiuni specifice care fac parte din politica de modernizare a sistemului judiciar: - luarea de mita / coruptia

Daca pana acum erau pedepsiti numai contribuabilii / delincventii acum se prevad si pedepse pentru functionari in cazul abuzurilor sau al tratamentelor incorecte.

In materia procedurii, probele scrise dobandesc importanata maia mare, prin urmare sunt sanctionati :- falsificatorii de acte – plastografi- martorii mincinosi care sunt inscrisi in condica siretilor (un inceput de cazier

judiciar)

In materia organizarii institutiilor un pas important a fost facut de Al Ipsilanti in „ Pravilniceasca condica” ( vezi organizarea judiciara in faza a 2a a regimului) – departamentul de pana la judet devine departamentul strainelor pricini.

Procedura judiciara se modernizeaza in sensul ca se introduc Condicele de Judecata in care sunt inscrise hotarari cu aratarea capului de pravila, motivate ( facandu-se trimitere la textul de lege)

Revolutia de la 1821

A fost o reactie impotriva suzeranitatii turcesti si a regimului turco-fanariot care era perceput drept un regim strain si de oprimare, de aceea cererea principala din proclamatiile revolutiei a fost inroarcerea la doniile pamantene.Alte deziderate ale revolutiei au fost inlesnirea accesului la justitie prin diminuarea taxelor, desfiiintarea privilegiilor strainilor in domeniul politic si comercial in asa fel inat sa fie incurajata si protejata burghezimea locala.Adoptare de masuri pt promovarea comertului autohton si desfiintarea vamilor interne intre cele doua principate .In plan social, promovarea micii boierimi si a burgheziei si desfiintarea dependentei personale a taranilor.

59

Revolutia nu si-a propus insa desfiintarea in totalitae a regimului feudal, a privilegiilor sau a proprietatii boieresti.Din toate aceste cereri, prima care a fost indeplinita a fost revenirea la domniile pamantene.

Evolutia organizarii de stat si a dreptului in perioada 1821-1848La 1822 au fost numiti dupa un secol de domnii fanariote primii domni pamanteni:- Ionita Sandu Sturdza in Moldova- Grigore Dimitrie Ghica in T R

Acest regim nu a durat insa foarte mult pentru ca in urma razboiului ruso-austro-turc din 1828, Turcia a oferit ca garantie Rusiei pana la plata despagubirilor de razboi proetectoratul asupra T R astfel in cele doua principate s-a instituit un regim de ocupatue rusa care a durat pana in 1834.T R isi pastrau vechile organe de conducere cu diferenta ca in locul domnitorilor se afala un guvernator rus unuic pentru ambele tari.Rusia a initiat u program de reforme dornid sa arate si celorlalte state cat de profitabil este protectoratul rusesc asupra principatelor a i s-au format in ambele tari comisii pentru elaborarea Regulamentelor Organice. Acestea au fost adoptate si au intrat in vigoare la 1831 in T R si la 1832 in Moldova.Efectele R O S-au produs schimbari majore in organizarea statului si a institutiilor de drept. Astfel potrivit dispozitiilor regulamentare , domnia era nobiliara, electiva si viagera. Chiar si asa primii domni au fost numiti si nu alesi , doar Gheorghe Bibescu va fi ales in 1842. Domnul exrecita urmatoarele atributii:- in domeniul legislativ:

avea toate atributiile legislative aproba / respingea legile votate de Adunarea Obsteasca

Ordinara- in domeniul finaciar:

trebuia sa ceara acordul Adunarii pentru a stabili taxele si impozitele, de aceea in aceasta materie in care domnii fanarioti, in trecut, au savarsit nenumarate abuzuri, competenta domnului a fost sever limitata.

- in domeniul judecatoresc: au fost limitate iarasi atributiile domnului incat doar in

Moldova el prezida Divanul Domnesc, dar, desi nu putea sa judece, el intarea hotararile pronuntate de Inaltul Divan si ramase definitive.

- in domeniul armatei era seful suprem al Armatei Nationale care incepea sa se

organizeze- in plan administrativ:

era seful administratiei, numind si revocand pe domnitoriDin multitudinea de dregatori, care se crease in regimul fanariot acum raman cativa comparabili ministrilor de astazi : ex – logofatul intitulatMarele Logofat al Dreptatii = Ministrul Justitiei

60

Cele mai importante dragatorii erau:- Vornicul = Ministru de Interne- Visternicul = Ministrul de Finante - Postelnicul = Ministrul de Externe

Sfatul administrativ corespunzator unui consiliu restrans de Ministri

Divanul domnesc isi pastreaza titulatura, insa atributiile sale sunt foarte mult ingradite deoarece atributiile administrative sunt preluate de Obisnuita Obsteasca Adunare. Cele administrative sunt preluate de Sfatul Administrativ si ii raman doar cateva atributii juridice.

Adunarea Obsteasca Extraordinara avea atributia de a-l alege pe domn; dupa alegere acesta era investit de Turcia si confirmat de Rusia.Adunarea Obsteasca Ordinara era similara unui Parlament si avea atributii legislative; tot ea intocmea si bugetul si se pronunta in legatura cu nivelul impozitelor si taxelor. Adunarea Obsteasca Ordinara isi exprima parerea in cele mai diverse domenii atunci cand domnul trebuia sa ia hotarari importante.

Organizarea financiaraPrin R O se incearca o unificare a imozitelor a i taranii aveau de platit un impozit unici de 10 lei numit capitatia; negustorii, industriasii, orasenii aveau de platit un impozt numit patenta. Marea boierime si clerul erau scutite de dari. De unde putem deduce ca principiile novatoare erau amestecate cu ramasite din vechea organizare . EX: privilegiile fiscale

Organizarea instanetelor R O prevad o ierararhizare si o specializare a instantelor mai pronuntate decat legiuirile din faza 2a a regimului tarilor fanariote precum si o delimitare a inst. adm. Fata de cele judecatoresti. Asta nu insemana ca numai exista si confuzii de atributii. Prin urmare, institutia de la nivelul satelor era Tribunalul satesc format din preot si 3 tarani care judeca pricinile intre tarani. Ispravnicii judetelor si zapcii tinuturilor inca mai pastrau atributii judecatoresti in domeniul fiscal, politienesc si in domeniul abaterilor savarsite de slujbasi. Tot ei judecau plangerile boierilor impotriva taranilor. Aici se vede ca inca persista confuzia de atributii administriative si judecatoresti.

Tribunalele politiei indreptatoareAu preluat sarcinile agiei si spatarieiCele judetene (Tara Romaneasca) si de tinut (Moldova) aveau un complet format din presedinte, 2 membri si procuror. Ei judecau pricini civile, penale si corectionale.Divanurile judetene infiintate la Bucuresti, Craiova si Iasi aveau 2 sectii:- una civila - una comerciala

Pentru valori mai mari hotarile lor puteau fi apelate la Inaltul Divan.

Tribunalele apelative de comert- judecau pricini comerciale privitoare la faptele de comert

61

Inaltul Divan judeca apelurile impotriva hotarilor divanurilor judecatoresti.Divanul Domnesc din Moldova prezidat de domn judeca pricini extraordinare: gresita aplicare a legii, examinarea hotararilor date cu majoritate de Inaltul Divan sau hotararile care veneau in contradictia practicii.Divanul Domnesc si Inaltul Divan = unulIn T R omologul acestei instante dupreme era Inalta Curte de Revizie.

Organizarea localaMarile unitati administrative s-au desfiintat, insa ca regula unitatile administrative judete si tinuturi s-au pastrat. La fel s-au pastrat si subdiviziunile acestora: plasa si plaiul in cadrul judetelor si ocoalele in cadrul tinuturilor. Modificari sunt numai la nivelul denumirilor, sefii judetelor se numesc ocarmuitori de jude, iar cei ai tinuturilor ispravnici administratori. Ei sunt alesi de sateni pe termen de 3 ani si confirmati de domn.

Orasele : cele independente sunt conduse de un Sfat Orasenesc ales dintre oraseni, iar cele care se aflau pe mosiile boierilor erau conduse de eforii. Satele sunt conduse de vornici si parcalabi.

Evolutia dreptului 1821-1848Liniile directoare ale av evolutii sunt:- introducerea principiului legalitatii – conform caruia toate persoanele trebuie sa se

supuna legii, ceea ce presupunea desfiintarea privilegiilor feudale- prevalenta legii scrise – apar codurile de legi in toate domeniile dreptului in

detrimentul obiceiului pamantuluiale carui prevederi sunt codficate si introduse in dreptul scris, fie sunt abrogate expres.

- In materia dr civil codurile Caragea si Calimachi continua sa s aplice pt k fiind adoptate in preajma revolutiei de la 1821 sunt inca potrivite pentru relatiile sociale din acea vreme..

- In materia proprietatii R O consacra mai clar dreptul absolut de proprietate asupra mosiei si aspura intreprinderilor industriale. Acest drept absolut era incompatibil cu raspunderea colectiva – veche institutie a dreptului nostru – pe care o inlatura si la fel de incompatibila cu dreptul de precumparare si rascumparare care, desi fusese prevazut in codurile Caragea si Calimachi, R O il pastreaza numai pt proprietatea devalmasa a taranilor.

- In dr comercial legiuirile din faza a 2a reglementasera doar cateva materii, de aceea era nevoie de reglementari mai ample, data fiind dezvoltarea comertului a i in Moldova se traduce la 1833 si 1841 Codul Comercial francez, iar in T R se adopta Condica de Comerciu, avand 3 parti:

Negustori, societati comerciale, fapte de comert Faliment Navigatie, comert maritim

Continua sa se aplice dispozitiile comerciale din codurile Calimachi si Caragea.- in dreptul penal, in Moldova chiar in preajma revolutiei 1820 s-a adoptat prima

parte de reglementari care au format Codul de procedura penala; dupa revenire ala

62

domniile pamantene, in 1826 domnitorul I Sturdza a format o noua comisie care a adoptat si reglementarile cu privire la dr penal material; infractiunile erau impartite in 2 categorii:

I – impotriva ordinii publice II – impotriva persoanei

Codul s-a numit Criminaliceasca Condica.Ceva mai tarziu s-a adoptat si in T R o condica cu acelasi titlu si cu un continut asemanator.In materia procedurii, este de remarcat progresul in directia procedurii scrise: in materie civila organizarea temeinica a avocaturii, iar in materie penala introducerea institutiei procurorului.Binomul avocat- procuror = garantul legalitatii. De remarcat este faptul ca R O introduc pentru prima data autoritatea de lucru judecat a i o hotarare definitiva intarita de domn nu mai putea fi rejudecata nici de acelasi domnitor, nici de domnitori ulteriori.

63