DREPTUL GETO-DAC

1.2.1. Statul geto-dac2.1.1. Formarea statului geto-dac

Trecerea de la societatea gentilica la organizarea politica a fost un proces istoric complex, finalizat prin unificarea tuturor triburilor de catre regele Burebista si formarea statului geto-dac. Transformarea democratiei militare de la organizarea prestatala la stat, a presupus evolutia vietii societatii getio-dace pe urmatoarele trei coordonate :

a) Dezvoltarea economica si stratificarea socialab) Influenta conjuncturii externec) Personalitatea lui Burebistaa) Dezvoltarea economica si stratificarea sociala, au constituit consecintele imediate ale

progreselor aduse in procesul productiei de cea de a doua varsta a fierului. Aceste progrese au constat in cresterea productiei agricole si a mestesugurilor ce au generat la randul lor o intensa si prospera circulatie economica de bunuri. La randul ei, circulatia a insemnat schimburi, atat pe plan intern, cat si extern, mai ales cu grecii si romanii. Relatiile comerciale pe care dacii le-au avut cu grecii si romanii, sunt atestate de circulatia monetara bogata, descoperita arheologic, constand in dinari romani, tetradrahme grecesti, precum si monede autohtone.

Toate aceste progrese economice s-au reflectat in viata sociala printr-un continuu proces de diferentiere sociala a oamenilor dupa criterii patrimoniale. Apropierea de catre aristocratia gentilica in dauna membrilor obstii a pamantului si a plusului de productie, destinat schimbului sau insusirea de catre sefii militari a prazilor rezultate din razboaiele victorioase, au constituit tot atatea mijloace originare de diferentiere economica si pe cale de consecinta sociala.

Stratificarea sociala generatoare a diferentei dintre bogati si saraci, s-a oglindit arheologic prin cresterea numarului tezaurelor cu obiecte pretioase, a edificiilor civile de mari proportii si a mormintelor cu bogate inventare.

b) Influenta conjucturii externe a avut un rol catalizator in procesul istoric al formarii statului dac.

In primul rand popoarele din vecinatatea dacilor, cu care acestia s-au gasit in conflict au decazut fie infranti de ei, fie de catre romani.

Avantajului de a nu mai avea multi inamici la hotare insa i-a luat locul devantajul de a se invecina cu romanii, care s-au dovedit a fi fost cel mai mare pericol pentru statul dac. Pentru ca daca pana in sec.II i.e.n. relatiile cu romanii au fost pasnice, dupa supunerea Macedoniei si Greciei, pericolul reprezentat de vecinatatea imediata a legiuirilor romane avea sa determine tendintele de unificare a geto-dacilor. In acest fel, confruntarile dintre daci si romani au facut ca balanta victoriei sa incline de partea primilor vreme de doua secole.

c) Personalitatea lui Burebista i-a impresionat in primul rand pe contenporanii sai, constituind totodata un factor determinant al transformarilor generate de vointa sa politica. Dovada cea mai concludenta consta in faptul ca statul dac s-a format si s-a consolidat in timpul indelungatei sale domnii. Strabon mentiona ca Burebista i-a adus pe toti geto-dacii sub autoritatea sa, i-a disciplinat si i-a deprins cu ascultarea poruncilor, intemeind o mare stapanire, de a carei putere se temeau toti vecinii, inclusiv romanii aflati in plina expansiune militara1.

Referiri la personalitatea regelui Burebista sunt cuprinse si in inscriptia de piatra funerara a lui Acornion din Dionysopolis. Potrivit acestui izvor, defunctul a adus importante servicii cetatii, pe langa marele rege Burebista, considerat cel mai mare dintre regii traci, stapanitor al tuturor tinuturilor de dincolo si de dincoace de Dunare2. Nu intamplator puterea la care ajunsesera dacii in vremea lui Burebista a facut ca stapanirea lor sa se intinda pe un teritoriu

1 Emil Cernea si Emil Molcut, op.cit., pag.12, apud Strabon, Geografia, VII,3,112 Emil Cernea si Emil Molcut, op.cit.,pag.12, apud Strabon, Geografia, VII,3,110

cuprins intre Dunarea mijlocie la vest, Carpatii Padurosi la nord, lantul Balcanilor la sud si Nistrul la rasarit.

Constituirea statului sclavagist dac a presupus structuri economice si sociale caracteristice sistemului sclavagist de tip patriarhal. Desi in regatul lui Burebista existau sclavi, in special pe proprietatile aristocratiei si in mine, sclavajul in statul dac nu a cunoscut stadiul clasic din metropolele sclaviei antice, Grecia sau Roma.

Munca sclavilor nu a constituit baza activitatii economice in statul dac, dimpotriva, pe langa marile latifundii isi mentin rolul si importanta economica obstiile teritoriale formate din tarani liberi. Acestia exercitau atat un drept de proprietate colectiva asupra pamanturilor obstii, dar si o stapanire individuala asupra loturilor cultivate de ei. Tocmai existenta obstii teritoriale a constituit un factor de rezistenta impotriva tendintelor acaparatoare ale aristocratiei sclavagiste, ceea ce a dat sclavajului din Dacia antica o nota de particularitate.

Mambrii societatii se diferentiaza net in epoca lui Burebista: apar oamenii bogati, o adevarata nobilime posesoare de mijloace de productie si totodata dominanta din punct de vedere politic, in vreme ce la polul opus societatii se situeaza paturile sarace.

Stratificarea sociala si adancirea ei tot mai vadita a fost sesizata de autorii vremii, Dio Crisostomul, Dio Cassius si Iordanes.

Dio Crisostomul afirma in lucrarea sa „Getica” ca „cei mai alesi dintre geti au fost numiti mai intai tarabostes (zarabos tereos)3, apoi pileati (pileatos). Dintre acestia erau alesi regii si preotii!”.

Dio Cassius numeste si el in „Istoria romana” clasa dominanta tot pileati, ca de altfel si Iordanes care afirma ca „Deceneu a ales dintre ei (dintre daci-s.n.), pe barbatii cei mai nobili si mai intelepti pe carte i-a invatat tainele zeilor, i-a povatuit sa venereze anumite zeitati si anumite sanctuare si le-a dat numele de pileati (nomen pileatorum), doarece aveau capetele acoperite cu o tiara pe care cu un alt nume o numeau pileus”.

Pe o treapta mai jos in ierarhia sociala urma categoria comatilor numiti de istorici „comati” sau „capilati”, adica cei ce nu aveau dreptul sa poarte caciula avnd datoria sa mearga cu capul descoperit4.

Sclavii sunt pomeniti in izvoarele vremii inca din sec. al IV-lea i.e.n.,structura sclavajului fiind asa cum am precizat mai sus de natura patriarhala. Pana la cucerirea romana putine sunt si mentiunile referitoare la acestia. Artemidor din Daldis relateaza ca ei erau tatuati de stapanii lor. Tatuarea sclavilor putea avea o dubla semnificatie, fie reprezenta un ritual magic, fie o insemnare pentru a fi revendicati in cazul in care ar fi fugit de la stapanul lor. Mentiuni despre sclavi mai fac Dio Cassius si Plinius cel Tanar, care ne vorbeste despre Callidromus, sclavul regelui dac Decebal.

1.2.1.2. Organizarea statului geto-dac. Organizarea centrala; Organizarea locala

Organizarea centrala a statului dac, vizeaza in primul rand puterea suprema detinuta de rege, in calitatea sa de varf al nobilimii sclavagiste si al ierarhiei aparatului de stat5.

Rege

Vicerege

Consiliu3 In aceasta acceptiune, etimologia cuvantului tarabostes ar fi”nobil de neam”.4 Istoricii au dat valori deosebite de „comati”.In vreme ce Hadrian Daicoviciu vede in ei o clasa sociala distincta,

asemanatoare plebei romane, intr-o alta teorie apartinand distinsului romanist Vladimir Haga, prin „comati” s-ar intelege clasa cavalerilor (equites), intalnita si lumea romana.

5 Schema ierarhiei si organizarii politice a statului dac, dupa I.P.MARCU

Dregatori civili Dregatori militari Cler

Strangatori de impozite Cavaleri Judecatori

Capetenii de obsti

Institutia regalitatii devine ereditara, atata vreme cat Burebista si Decebal au fost fii de regi. Cu toate acestea, succesiunea le chema in egala masura si pe alte rude ale regelui sau chiar pe marele preot. Spre exemplu lui Scorillo i-a urmat la tron fratele sau, Diurpaneus, iar pe acesta la urmat nepotul sau de frate Decebal, in vreme ce dupa moartea lui Burebista puterea a revenit marelui preot Deceneu. Monarhia dacica a evoluat putin din punct de vedere istoric, astfel incat a dobandit trasaturi specifice, care i-au configurat o identitate proprie, si anume:

a) desi regele este varful nobilimii sclavagiste si al ierarhiei aparatului de stat, aceasta are in continuare importante prerogative militare, ca o continuare a traditiilor din epoca democratiei militare. In stransa relatie cu amenintarea tot mai certa pe care o reprezinta vecinatatea imediata a romanilor, prerogativele militare ale regelui reprezinta in acelasi timp cea mai fericita solutie pentru consolidarea functiei externe a statului.

b) a doua trasatura specifica monarhiei dace o constituie exercitarea puterii laice si religioase fie de o singura persoana, fie de catre persoane diferite. Daca in timpul lui Burebista mare preot sau puterea religioasa era detinuta de Deceneu, iar in vremea lui Decebal de Vesinas. Atat Deceneu cat si Comosycus au fost totodata regi si mari preoti.

c) tot sub titlu de particularitate a monarhiei sclavagiste dace, regele detinea monopolul asupra minelor de aur.

Regele era inconjurat de o curte formata din sfetnici si executanti ai vointei sale.Dintre acestia, rolul cel mai important ii revenea marelui preot, care, potrivit organizarii

statale din timpul lui Burebista, exercita atributiunile unui veritabil vicerege. Importanta si puterea autoritatii religioase a marelui preot s-a explicat prin aceea ca in viziunea timpului legile erau de origine divina. Cum insa interpretarea legilor era facuta de catre preoti in calitatea lor si de judecatori, asemenea druizilor in Galia, acestia erau considerati ca reprezinta legatura cu divinitatile si vointa lor, pe care doar ei erau abilitati sa o aduca la cunostinta oamenilor. Si intrucat in statul dac puterea se sprijina pe lege, iar legea impusa de cler, simbioza intre rege ca exponent al puterii si a marelui preot ca varf a clerului, a constituit principalul factor prin intermediul caruia a fost elaborat si s-a impus sistemul de drept geto-dac.

In afara de marii preoti, desi nu sunt date exacte, in sistemul puterii centrale si alti inalti demnitari cu diferite atributiuni, in virtutea carora titularii lor se bucurau de stabilitate si continuitate. Dintre acestia, o figura importanta a fost Acornion, care, potrivit inscriptiei de la Dionsiopolis s-a bucurat la curtea lui Burebista fiind un prim sfetnic de „cea dintai si cea mai mare cinste”.

Constituirea unei categorii distincte de dregatori investiti cu atributii de comanda militara dintre cei mai devotati slujitori ai regelui, ne arata ca Dacia dispunea de un vast sistem de aparare, in centrul carora se aflau cetatile, construite pe intreg teritoriu statului. Grupate in jurul capitalei Sarmisegetusa (Costesti, Piatra Rosie, Blidaru) dacii au construit un mare numar de cetati in Transilvania (Banita, Capalna si Surduc) in Moldova (Batca Doamnei) si in Oltenia (Denita si Polovragi).

Organizarea locala a statului dac a fost surprinsa in izvoare istorice, dintre care de mare importanta sunt mentiunile facute de Suidas. Potrivit evocarilor acestuia, inainte de ocupatia romana, in Dacia erau „unii pusi mai mari peste treburile agricole si altii, din jurul regelui, erau impartiti la paza cetatilor”. Din aceasta relatare rezulta ca existau cel putin doua categorii de atributii ale dregatorilor locali si anume de ordin administrativ si militar.

Intrucat sapaturile arheologice au scos la iveala un vast sistem de aparare format din cetati si fortificatii, deducem ca numerosi si importanti dregatori locali erau sefii militari ai

acestora. Daca avem in vedere si relatarea lui Strabon, potrivit careia in epoca ascensiunii lor politice geto-dace puteau mobiliza 200.000 de oameni, se justifica firesc cum a reusit Burebista sa fie temut si respectat de romani, carora le-au trebuit doua sute de ani pentru a-i supune poporul

1.2.2. Dreptul geto-dac1.2.2.1.Notiuni generale

Contemporan procesului de formare a statului dac este si cel de transformare a obiceiurilor in norme juridice. Asa cum am precizat si mai sus, prin norma juridica se intelege o regula de conduita generala, impersonala si cu aplicare repetata a carei respectare este asigurata de aparatul specializat al statului. Obiceiurile respectate de buna voie de geto-daci au capatat puterea de lege, devenind astfel norme juridice atunci cand au fost preluate si sanctionate de stat. Pe langa o parte din vechile obiceiuri, statul a sanctionat, recunoscand deci caracterul lor juridic, si noi obiceiuri corespunzatoare noilor structuri economice si sociale.

Obiceiurile - fiind in fond fapte repetate ale oamenilor, ele nu au circulat intr-o forma scrisa, ci oral. Asadar, forma primelor norme juridice a fost cea orala. Cu toate acestea istoricii Strabon si Iordanes fac mentiuni despre legile geto-dacilor care au circulat din generatie in generatie in forma scrisa. Potrivit opiniei autorilor, prin aceste legi nu au fost codificate numai vechile obiceiuri ci, au fost introduse poruncile regelui care constituiau noi norme de drept. Aceste porunci considerate de inspiratie divina erau respectate atat prin autoritatea statului, dar mai ales a religiei. Intrucat insa regele si marele preot reprezentau interesele aristocratiei, codificarea obiceiuriulor a fost o opera de transpunere in viata sociala a vointei de stat a acesteia.

1.2.2.2.Institutiile juridice ale dreptului geto-dacDesi lipsesc izvoarele scrise prin care dreptul geto-dac sa poata fi perceput pana astazi,

institutiile sale ne sunt cunoscute datorita unor stiri indirecte si amprentelor lasate asupra dreptului de mai tarziu.

Cea mai importanta institutie a dreptului geto-dac a fost fara indoiala cea a proprietatii, consolidata prin accentuarea inegalitatii de avere. In Dacia a fost evidentiata atat marea proprietate asupra pamanturilor si vitelor, cat si comertul cu sclavi pe care dacii il faceau pe pietele romane.

Pe langa proprietatea privata care avea drept obiect pamantul, vitele si sclavii, societatea geto-daca cunostea si proprietatea colectiva a obstei teritoriale. Potrivit informatiilor lui Horatiu, getii strangeau recolta de pe glia „fara de hat” aflata in proprietatea obsteasca. O parte din pamantul obstei era insa impartit in loturi ce puteau fi atribuite anual spre folosinta unei familii prin tragere la sorti. Cu timpul se va accentua tendinta de consolidare a dreptului de folosinta a unei familii, si de transformare a acestei folosinte in proprietate.

Insemnate informatii din epoca ne-au parvenit cu privire la organizarea familiei.Familia geto-daca era monogama, caracteristica pazita cu strasnicie. Ca a fost asa

ilustreaza cu prisosinta vestigiile arheologice: pe Columna lui Traian si monumentul de la Adamclisi, scenele ii reprezinta pe geto-dacii ce se intorc de la luptele cu romanii la vetrele lor, impreuna cu unicele lor sotii.

Casatoria se incheia prin cumpararea simbolica a sotiei de la parintii sai de catre barbat. Desi Horatiu precizeaza ca cea mai de seama calitate a femeii consta in virtutea ei , nu erau catusi de putin neglijate bunurile dotale, dacii apreciind asadar dota, numita de ei zestre. Obiceiul s-a pastrat probabil din vechime cand, copii aveau partea lor din proprietatea comuna a parintilor pe care o puteau revendica prin partaj6.

Poetul Ovidiu descrie starea de subordonare a sotiei careia ii reveneau toate sarcinile gospodariei, in vreme ce Horatiu proslavind fidelitatea sotiei la daci, nu omite a relata si despre pedeapsa cu moartea a femeii adulterine. Mai mult decat atat, istoricul Stefan din Bizant

6 Vezi capitolul 1, punctul 1.3.

amintea faptul ca ar fi fost in obiceiul getilor sacrificarea sotiei pe mormantul barbatului ca o expresie a puterii maritale ce trece dincolo de hotarele vietii7. Desi nu s-au transmis stiri, desigur ca schimburile comerciale si circulatia monetara implicau existenta unor norme juridice corespunzatoare care sa asigure incheierea si eficienta contractelor si de aici a obligatiilor asumate.

Tot in perioada de injghebare a statului dac are loc si cristalizarea dreptului penal, destinate apararii ordinii politice. Aceste norme cuprindeau reguli aspre ce mentineau vechi obiceiuri gentilice ca de pilda razbunarea sangelui. Printre infractiunile cele mai aspru pedepsite erau probabil cele referitoare la incalcarea interdictiilor religioase socotite sacrilegii, cum ar fi consumul de vin sau carne prohibite de cler.

Organizarea instantelor judecatoresti si procedura de judecata subliniaza o trasatura specifica a sistemului judiciar geto-dac si anume impletirea activitatii de stat si implicit a celei judiciare cu cea religioasa. Regele Comosycus se ocupa de exemplu de organizarea si judecarea proceselor. Intrucat insa acesta era totodata si marele preot, este greu de precizat in ce calitate exercita atributiunile judecatoresti.

DREPTUL IN DACIA PROVINCIE ROMANA

3.1. Institutia juridica a provinciei

7 In acest sens exista si dovezi arhelologice, care atesta insa un obicei stravechi din primul sfert al mileniului III i.e.n.,

cu certitudine pierdut. Este vorba de mormantul dublu descoperit la Ostrovul Corbului in comuna Hinova, judetul Mehedinti, femeia fiind sacrificata cu o lovitura in craniu pe mormantul sotului.

3.1.1. Generalitati

Infruntarea militara dintre daci si romani a durat vreme de doua secole si a constituit o vie expresie a tendintelor expansioniste ale Romei, dar si a hotararii dacilor de a-si pastra independenta8.

Ultimele confruntari directe, care au fost si cele hotaratoare, s-au plasat in doua expeditii distincte cea din perioada anilor 85-89 si cea din 101-106 e.n. In perioada anilor 87-107 se consuma glorioasa domnie a regelui dac Decebal, etapa de accelerare a procesului de centralizare a statului in fata iminentei pericolului roman. Autoritatea regelui dac se intindea asupra Transilvaniei, Banatului, Olteniei si dincolo de versantii estici ai Carpatilor Orientali9.

In urma confruntarilor ce au loc in anul 88 intre daci si romanii condusi de consulul Tetius incheiate cu victoria romanilor la Tapae, se incheie un an mai tarziu o pace de compromis intre statul dac si Roma. Potrivit acestui act, in schimbul unor subsidii anuale si al unui ajutor tehnic. Decebal prin fratele sau Diegis se recunoaste rege clientelar,(se recunostea dependent de autoritatea Romei, cu conditia de a fi protejat de acestia) permitand romanilor sa-si stabileasca garnizoana in stanga Dunarii si sa treaca pe teritoriul tarii cu trupe impotriva cvazilor si marcomanilor.

In anii 101-102 se consuma primul razboi, dacic si castigat de Ulpius Traianus, urcat pe tronul imperial in locul tatalui sau vitreg la 27 ianuarie 98 e.n. Pacea incheiata in toamna anului 102 in conditii grele pentru Decebal, prevedea anularea stipulatiilor tratatului din anul 89, demontarea cetatilor dace si predarea dezertorilor romani. Intors la Roma, unde ia numele de Daccius, Traian se pregateste din nou de razboi. Al doilea razboi dacic are loc intre anii 105-106. In vara anului 106 este asediata si distrusa din temelii Sarmizegetusa, iar Decebal, urmarit de cavaleria romana si amenintat cu captivitatea, se sinucide.Urmare acestei infrangeri, cursul istoriei dacice se schimba, stapanirea romana transformand cea mai mare parte din regatul lui Burebista in provincie romana10.

3.1.2. Institutia juridica a provincieiIn cea mai veche si mai generala acceptie, cuvantul „provincia” desemneaza mandatul

incredintat de stat unei persoane (in vechime numit consul), pentru a indeplini acte militare si politice in numele si interesul acestuia, dar si intinderea in sfera careia se exercita acest mandat. Cicero a folosit termenul referindu-se la Egipt si mai tarziu musiunii date lui Paulus Lentulus de a-l reinstala acolo pe rege.

Ceea ce lipseste din definitie11, dar apare izolat in mentiunile lui Cicero12 fara a implica strict notiunea mandatului este localizarea geografica. Intr-adevar, sensul accesoriu de teritoriu este o creatie mai tarzie a dreptului roman, (mai precis in perioada razboaielor punice), cand s-a

8 Emil Cernea si Emil Molcut, op.cit., pag.17

9 Istoricul Dio Cassius, autorul celui mai pretios izvor narativ pastrat al confruntarii decisive dintre daci si romani, ni-l

zugraveste la 150 de ani de la evenimente pe Decebal:”Era foarte priceput in ale razboiului si iscusit la fapta stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Abil in a intinde curse, era viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si a scapa cu bine dintr-o infrangere, pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un potrvnic de temut”.

10 Pentru amanunte referitoare la confruntarile daco-romane si cucerirea Daciei, vezi Constantin Daicoviciu „Istoria

Romaniei”, sau Dinu C.Giurgescu, „Istoria Romanilor” Bucuresti, 1970, ori Istoria Romaniei Compediu, Bucuresti, 1974.

11 J.N.Madvig „L’ etat Romain, sa constitution et son administration@ / Paris, 1924, pag.13.

12 Cicero – In Pision V..21

stabilit ca in fiecare an, consulii sa fie imputerniciti a-si exercita prerogativele militare si politico-administrative in mod permanent13.

Perpetuarea prerogativelor conferite de investirea unui consul cu „provincia” a fost determinata de necesitatea ca eforturile militare ale unui comandant de osti sa fie continuate prin organizarea si a altor activitati nemilitare, cu preponderenta politica, administrativa sau juridica.

Daca pentru inceput sensul notiunii „provincia” poate fi stabilit etimologic (pro=pentru, vinco-ere=a invinge in limba latina), deci pentru a invinge, incepand cu extinderea cuceririlor romane sensul pur al notiunii se pierde, fiind inlocuit cu cel practic, ajuns la intelegerea noastra. In perioada imperiala se vorbeste in special de o regiune sau un teritoriu aflat in afara lui „ager romanus” in care un magistrat era trimis de Roma fie sa duca un razboi (cum se obisnuia in vechime), fie (asa cum se obisnuia in epoca clasica), pentru a administra si guverna o regiune ocupata intr-o maniera regulata si permanenta.

Pe de alta parte, in teritoriile aflate sub ascultarea Romei se organiza incetul cu incetul in urma cuceririi, astfel incat misiunea guvernantilor dadea un sens cu totul nou notiunii mai vechi de „provincia”. Din cele expuse, se pot prevala elementele definitorii ale notiunii de „provincia” insensul ei clasic, si anume:

1. existenta unui teritoriu din afara lui „ager romanus” ;2. situatia de supunere a populatiei din teritoriul respectiv fata de Roma ;3. organizarea si exploatarea teritoriului ocupat de catre metropola ;4. administrarea realizata de un functionar roman in limitele mandatului sau, pe o durata de

timp determinata.Teritoriile incorporate de romani in primele secole dintre cele doua ere au reprezentat si

schimbarea insasi a statului roman din peninsula italica. Odata cu sporirea ariei geografice de cuprindere a acestuia nu s-a extins insa si „ager romanus” care a ramas inchis in limitele peninsulei14.

Cu fiecare cucerire insa, se marea doar sfera de cuprindere a doua institutii si anume:a) dominatia Romei (imperium romanum) sib) teritoriul apartinad statului roman – „ager publicus”.Atunci cand un popor era supus, el nu intra propriu-zis in statul roman, „in civitatem”, ci

doar sub dominatia „in orbis romanum”. Ceea ce purta denumirea de „orbis romanum”, insemna de fapt o multime de cetati legate de Roma prin tratate in textul carora era stabilit pentru fiecare un statut aparte, diferit de al altor cetati.

In linii mari, in imperiu existau trei categorii de cetati peregrine, respectiv: 1. cetati federate (federatae) ;2. cetati libere (decumanae) ;3. cetati supuse.

De regimul cel mai favorabil se bucurau cetatile federate ale caror pamant nu apartinea statului roman, explicabil de altfel prin numarul lor foarte mic. Din contra, pamantul cetatilor tributare era incorporat in „ager publicus”, fiind supus supravegherii guvernatorilor de provincie.

In masura in care institutiile imperiale se dezvolta, deosebirile dintre organizarea teritoriala a peninsulei, care pierde treptat pozitia ei privilegiata si a provinciilor se estompeaza din ce in ce mai mult15. Inca din timpul domniei lui Augustus, provinciile romane s-au impartit in:

1. provincii imperiale (provinciae Caesaris)2. provincii senatoriale (provinciae senatus populi).

Deosebirea dintre acestea, consta in faptul ca provinciile imperiale, aflandu-se la marginile imperiului, aveau nevoie de o mai buna organizare si aparare militara, fapt pentru care au fost

13 In timpurile mai vechi, consulii nu erau investiti cu „provincia”, decat atunci cand era gata sa izbucneasca un razboi.14 Fustel de Coulanges – Le cite antique, Paris, 1885, pag.440.

15 Vladimir Hanga – „Drept roman privat”, Bucuresti, 1978, pag.7

puse sub supravegherea si ordinele directe ale imparatului, care reglementa printr-un consiliu privat toate problemele lor. Totodata, el numea si revoca pe guvernatori si judeca in ultima instanta sau asista la judecarea plangerilor ce i se adresau.

Provinciile imperiale erau conduse de catre insarcinati ai imparatului de rang numiti „ leti augusti propraetori”, iar mai tarziu „praesides” sau „corectores”.

Ei exercitau in provincii in numele imparatului autoritatea civila si militara. Alaturi de acestia mai functiona un „procurator Caesaris” insarcinat cu administrarea finantelor provinciilor imperiale, functionar din ordinul cavalerilor (equites) sau chiar un libert al imparatului.

Spre deosebire de cele imperiale, provinciile senatoriale erau guvernate de catre un proconsul numit de senat si un „quaestor” insarcinat cu strangerea impozitelor aferente tezaurului public „aerarium”. Proconsulii aveau in subordine trei loctiitori si mergeau precedati de sase lictori, fast caracteristic vechii epoci republicane.3.2. Organizarea de stat a Daciei, provincie romana

Provincia Dacia, organizata de imparatul Traian, care a stat pana in primavara anului 106 in tinuturile cucerite, nu a inclus tot teritoriul locuit de daci. Muntenia, partea sudica a Moldovei si teritoriul dintre Olt si Carpati au fost anexate provinciei Moesia Inferior. Hotarul Daciei romane, asa cum a fost „trasat” de Traian pornea de la confluenta Muresului cu Tisa, apoi continua pe linia Muresului pana la Deva si urcand pana in Muntii Apuseni pana la Zalau, urma o linie paralela cu Somesul pana la Oituz, de unde, urmarind versantul vestic al Carpatilor Orinetali cobora spre sud pana in Carpatii Meridionali si urmarind Valea Oltului ajungea in sfarsit la Dunare.

Aceasta prima organizare a Daciei dainuie pana in anul 117 cand la moartea lui Traian, o puternica rascoala a dacilor, corelata cu atacurile dacilor liberi si ale sarmantilor il determina pe Hadrian sa reorganizeze Dacia in doua provincii: Dacia Superioara si Dacia Inferioara.

A doua organizare a Daciei ca provincie a Imperiului Roman are loc tot in timpul lui Hadrian, care, in anul 123 a creat Dacia Porolissensis, prin desprinderea ei din partea de nord a Daciei Superioare.

In fine a treia si ultima organizare este facuta de imparatul Marcus Aurelius, incepand cu anul 168 in doua etape. Initial acesta a desfiintat Dacia Inferioara pe care a alipit-o celei superioare, provincie pe care a numit-o Dacia Apulensis. Un an mai tarziu, a desprins din Dacia Apulensis, Banatul de vest si a format o noua unitate administrativa numita Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis mentinandu-se in vechile ei granite16.

3.2.1. Organizarea centrala a provinciei DaciaFacand parte din categoria provinciilor imperiale, Dacia a fost condusa in timpul

imparatului Traian de un guvernator numit „legatus Augusti propraetore”. Dupa prima reorganizare, Dacia Superioara a fost condusa de un legat imperial de ordin senatorial, iar Dacia Inferioara de un „praefectus” si mai tarziu de un procurator prezidial.

Din anul 169, cand in Dacia a fost adusa si Legiunea a V-a Macedonica17, s-a ivit necesitatea asigurarii unitatii de comandament a trupelor stationate. Aceasta cerinta s-a realizat prin numirea unui guvernator suprem peste cele trei Dacii de rang pretorian, numit „legatus Augusti propraetore trim Daciarum”. Cele trei subdiviziuni, erau la randul lor conduse de catre un procurator.

Indiferent de perioada la care ne raportam, conducerea provinciei era realizata efectiv de guvernator si adunarea provinciala, carora li se alaturau magistratii cu competenta in materie financiara si militara.

16 Pentru amanunte referitoare la reorganizarile Daciei vezi si D.Tudor, Orase, targuri si sate in Dacia Romana,

Bucuresti, 1968.

17 In Dacia a stationat de la inceput doar Legiunea a XIII-a Gemina, al carui comandament era guvernatorul Daciei Superioare.

a) Guvernatorul provinciei, avea, dupa imparat, cea mai mare competenta (imperium maius), fiindu-i acordate cele mai insemnate prerogative de ordin politic, judecatoresc si administrativ. El se ingrijea in primul rand de reprimarea tuturor tulburarilor pentru ca provincia sa fie potolita si linistita (pacata atque quieta). Guvernatorul era investit cu „jus dicendi”, constand in dreptul de a emite edicte provinciale, prin care erau reglementate raporturile dintre cetatenii romani si peregrini.

In calitatea sa de cap al justitiei provinciale, guvernatorul judeca personal procesele penale si dispunea executarea sentintelor, chiar si a celor cu moartea, daca executarea privea un peregrin. In cazul infractiunilor pedepsite cu moartea, autoritatea guvernatorului nu se rasfrangea si asupra cetatenilor romani, care se bucurau de dreptul de a fi judecati la Roma, dupa o prealabila cerere (provocatio ad populum). Daca constitutia lui Caracalla din anul 212, cand toti locuitorii imperiului sunt considerati printr-o fictiune cetateni romani, acest drept il vor pastra doar senatorii oraselor decurionii18.

b) Adunarea provinciala (concilium provinciae) sau adunarea provinciala a celor trei Dacii (concilium provincia Daciarum trium), avea un rol insemnat in organizarea centrala de stat a Daciei provincie romana. Aceasta adunare era compusa din delegatii subimpartirilor aministrative care trimiteau contributii banesti in tezaurul constituit pentru cultul imperial si era prezidata de catre preotul provinciei numit preot al altarului imperial (sacerdot arae Augusti) sau cel ce „poarta coroana celor trei Dacii” (coronatus Daciarum trium). Principalele sale atributii aveau un caracter religios constand in organizarea si supravegherea cultului imperial. Pe langa cele cu caracter sacerdotal, adunarea avea si alte prerogative constand in ridicarea de monumente sau statui in cinstea celor care facusera servicii insemnate provinciei sau adresarea de multumiri ori reclamatii fata de activitatea legatilor imperiali.

c) Administrarea finaciara a provinciei era coordonata de catre procuratorul finaciar al Daciei Superioare, apoi al Daciei Apulensis cu sediul la Sarmisegetusa, numit din randurile ordinului ecvestru si aflat in directa subordine a legatului imperial.

Veniturile financiare ale provinciei erau constituite din impozite directe, impozite indirecte si alte surse.

1. Impozitele directe numite si „tributa” se plateau pe proprietatea funciara, cladiri sau pe persoane. Cu exceptia loturilor acordate veteranilor si trupelor stationate, intregul teritoriu provincial era lovit de „cens”, care se ridica la 1% din valoarea pamantului detinut. Tot un impozit direct era si „tributum capitis”sau „capitati”, platit de orice persoana de la varsta de 25 de ani in sus, atat de cetatenii cat si de peregrini. Negustorii la randul lor plateau un impozit special numit „aurum negotiatorium”, introdus de imparatul Alexandru Sever.

2. Impozitele indirecte erau cele mai importante sub aspectul veniturilor substantiale pe care le aduceau statului. Din aceasta categorie faceau parte:- impozitul pe mosteniri (vicessima hereditatis), reprezentand 5% din valoarea succesiunii ;- impozitul pe eliberarile de sclavi (vicessima libertatis), care insemna 5% valoarea sclavului eliberat, pe care o platea el insusi ;- impozitul de vanzare (centessima rerum venalium) ce reprezenta 1% din costul produselor vandute.

3. Alte surse de venituri erau cele provenite din vami si monopoluri, in fapt tot impozite indirecte. In interiorul Imperiului Roman, circulatia marfurilor si a persoanelor nu era libera, taxele vamale percepandu-se insa nu la hotare, ci la trecerea frontierelor circumscriptiilor vamale. Dacia facea parte din circumscriptia vamala a Illiriei (portorium Illyrici), unde pentru marfuri taxa vamala era de 2% si se percepea in trei statiuni de vama: Dierna (Orsova), Pons Augusti (Marga) si Micia (Vetel). Tot in categoria acestor venituri intrau si monopolurile. Dintre

18 Ample referiri cu privire la prerogativele si exercitarea acestora in provincii de catre guvernator vezi in V.I.Hanga si

Jacota – Drept privat roman, Bucuresti, 1964, pag.38 si Cicero – Epistolae ad Atticum, Bucuresti.

acestea mai importante erau monopolul aurului care apartinea imparatului si era arendat unor procuratori speciali (procuratores Augusti aurarium Daciarum), monopolul pasunilor si salinelor date in grija unor particulari numiti „conductores pascui et salinarum” sau monopolul minelor de fier concesionat unor „conductores ferarium”.

d) Organizarea militara. In toata existenta sa, si mai ales in epoca imperiala, statul roman s-a bizuit pe o puternica armata cu ajutorul careia a fost asigurata dominatia stapanilor de sclavi in interior, iar in afara, politica de expansiune. In epoca imperiala, armata romana a capatat caracterul unei ostiri de profesie, soldatii romani fiind tot mai mult cointeresati in razboaie datorita beneficiilor ce le reveneau de pe urma lor19.

Pe toata durata stapanirii romane, in Dacia au stationat mai multe legiuni dintre care doar doua fara intrerupere: Legiunea a XIII-a Gemina la Apulum si Legiunea a V-a Macedonica, mutata in anul 167-168 de la Troesmis si Potaissa, ambele cuprinzand sase miii de osteni. Dupa unii autori20, imparatul Traian a lasat in Dacia trei legiuni, aflate sub comanda unui legat de rang consular.Una dintre ele, Legiunea a IV-a Flavia Felix a participat la razboaiele dacice, apoi a fost cantonata in Banat. Pe langa acestea au mai stationat in Dacia sau au activat temporar si detasamente din alte regiuni, I-a Italica, a VII-a Claudia, a XI-a Claudia, a X-a Gemina si a XXII-a Primigenis.

Comanda unei legiuni era incredintata unui „legatus” de rang senatorial sau „praefectus legionis” numit dintre militarii de profesie. Acestia la randul lor erau ajutati de ofiteri (tribuni militum), care aveau ca principala indatorire mentinerea disciplinei militare si a capacitatii de lupta a legiunii, avand insa si abilitarea de a-i pedepsi pe ostasii vinovati de diferite abateri.

Pe langa trupele de legionari, in Dacia s-au aflat si trupe auxiliare regulate, formate din calareti (alae) si pedestrasi (cohortes), precum si trupe auxiliare formate din barbari ce luptau dupa traditiile si cu armele lor nationale (numeri), ori detasamente provizorii avand organizare romana (vexillationes).

Armatele romane au jucat si un important rol in romanizarea Daciei. S-a sustinut pe buna dreptate ca romanii au cucerit provinciile cu aceleasi legiuni de doua ori: cu spada luptatorilor si cu aportul pe care acestia l-au adus ca cetateni din noua patrie.

3.2.2. Organizarea locala a provinciei DaciaIn Dacia, ca de altfel in intregul Imperiu Roman, existau asezari urbane, colonii,

municipii si asezari rurale.Coloniile erau localitatile urbane formate dintr-o populatie puternic romanizata. Pentru

acest motiv locuitorii lor se bucurau de toate drepturile civile si politice. In plus, unele colonii beneficiau de fictiunea lui „jus italicum”, astfel ca solul lor fiind asimilat celui italic, locuitorii lor puteau exercita proprietatea quiritara si nu plateau impozit.

Municipiile aveau o pozitie inferioara coloniilor proveneau din orasele ce dobandisera drepturi in schimbul indeplinirii anumitor sarcini impuse prin intrarea lor in viata politica imperiala. Locuitorii lor aveau un statut juridic intre cetateni si peregrini, desi dupa sec.I e.n. se vor estompa tot mai mult diferentele dintre cele doua categorii de localitati.

Organizarea si conducerea oraselor era atat de asemanatoare celorlalte orase din imperiu, dar mai ales Romei, incat referindu-se la ele Aulu Gelliu afirma ca sunt „efigii si copii in mic, ale poporului roman” (effigies parvae simulacraque populi romani).

Conducerea municipiilor si coloniilor era asigurata de catre un consiliu orasenesc (ordodecurionum) compus din 30-50 de membrii alesi din randul cetatenilor romani. Ei erau alesi din 5 in 5 ani din randul fostilor magistrati, care aveau cel putin 25 de ani si un venit personal de cel putin 100.000 de sesterti. Principalele atributiuni ale decurionilor constau in coordonarea activitatilor administrative si fiscale, atribuirea de terenuri, adjudecarea lucrarilor

19 storia Dreptului Romanesc, Editura Academiei, Bucuresti, 1980, vol.I. pag.92.

20 Emil Molcut si Emil Cernea, op.cit., pag.20.

edilitare, organizarea jocurilor publice si a manifestarilor de cult, alegerea magistratilor si sacerdotilor.

Cei mai de seama magistrati erau alesi anual din randul decurionilor, in colonii –duumviri iure dicundo- si in municipii –quattorvii- care aveau atributiuni executive si judecatoresti.

Ierarhia functionareasca din orase continua cu magistratii inferiori, edilii (aediles) si chestorii (quaestori).

Edilii erau de asemenea magistrati municipali si se ocupau de intretinerea in buna stare a drumurilor si canalelor, arendarea bailor publice, paza orasului si functionarea pietelor, intretinerea cladirilor publice.

In calitate de casieri comunali, se aflau chestorii, treapta cea mai de jos a magistratilor orasenesti, avand competenta de a administra finantele si bunurile oraselor. In subordinea magistratilor orasenesti se aflau diversi slujbasi, lictori, aprozi, scribi, arhivari sau crainici numiti apparitores.

Magistraturile sacerdotale erau desemnate de catre decurioni, cea mai inalta dintre ele fiind cea de „pontifex”, urmata de flamines si augurii.

In afara de ordinul decurionilor, in fiecare oras se constituia ordinul augustalilor (ordo augustalium) din care puteau face parte si libertii, care aveau sarcina de a intretine cultul imperial si de a participa la organizarea jocurilor publice.

Ca si asezarile urbane, cele rurale erau organizate asemanator celor romane, in cazul in care nu si-ar fi pastrat forma traditionala a obstii satesti. Satele organizate potrivit modelului roman se imparteau in doua categorii: pagi, localitati mai mici situate pe teritorii dependente de colonii, si vici, asezari mai mari din afara teritoriilor apartinand coloniilor sau municipiilor.

O alta categorie de asezari rurale o formau asa numitele canabae, organizate in jurul castrelor de catre mestesugarii sau negustorii ce insoteau trupele, precum si de verterani ori familiile soldatilor.

3.3. Dreptul in Dacia provincie romana3.3.1. Izvoarele dreptului

Ocupatia romana a surprins in Dacia formele vechiului sistem de drept autohton constituit din obiceiuri locale. In masura in care normele acestuia nu au venit in contradictie cu cele romane sau cu interesele aristocratiei romane, dreptul autohton a fost acceptat ca regulator al relatiilor dintre localnici. S-a ajuns in acest fel in Dacia la coexistenta a doua sisteme juridice: cel dacic si cel roman. Acestea s-au implicat la inceput concomitent si paralel, pentru ca in timp, prin intrepatrunderea lor, sa ia nastere un nou sistem de drept, dreptul daco-roman.

Locuiorii liberi din Dacia romana, anterior promulgarii edictului lui Caracalla erau impartiti in trei categorii: cetatenii romani, latinii si peregrinii. In functie de statutul ei, fiecarei ii erau aplicabile anumite norme de drept.

Izvoarele dreptului in Dacia provincie romana au fost urmatoarele:Dreptul civil (jus civile, jus quiritium) era aplicabil numai in relatiile dintre cetatenii

romani. Datorita caracterului sau exclusivist, formele solemne si institutiilor sale riguroase, dreptul civil era inaccesibil pentru latini si peregrini.

In virtutea dreptului civil, cetatenii romani se bucurau de toate drepturile civile si politice astfel:- jus comerci sau comercium, le permitea romanilor sa incheie acte juridice a caror valoare era recunoscuta in dreptul roman.- jus conubii sau conubium, conferea titularului, cetatean roman dreptul de a incheia o casatorie valabila dupa dreptul roman.- jus suffragii – consfintea dreptul de a alege.- jus honorum – dreptul de a candita la o magistratura.

Pentru exercitiul prerogativei de „legis actio”, titularul putea folosi in justitie anumite forme procedurale caracteristice dreptului civil roman.

Latinii ocupau o pozitie intermediara intre cetateni si peregrini. Ei formau populatia urbana care avnd pozitia juridica a latinilor beneficiau mai putin de ocrotirea normelor de drept roman. Latinii se bucurau de aceleasi drepturi patrimoniale ca si romanii, doar prin exercitiul lui jus comercii. Ei insa nu aveau exercitiul altor drepturi personale (jus conubii) si nici a celor de natura politica (jus honorum).

Marea masa a populatiei libere era alcatuita din categoria peregrinilor. Statutul lor era reglementat prin legea de organizare a provinciei (lex provinciae) si prin edictele guvernatorilor. In realitate existau doua categorii de peregrini:1. peregrinii obisnuiti2. peregrinii deditici.

Din prima categorie faceau parte cei ale caror cetati nu au fost desfiintate si in care ei isi puteau exercita drepturile, fiind supusi in ceea ce priveste capacitatea juridica dreptului lor national.

Desi nu aveau prerogativele cetatenilor roamani, ei puteau sa intre in raporturi juridice cu acestia, gratie dezvoltarii comertului si relatiilor economice de schimb din imperiu. Exercitiul acestor raporturi era posibil datorita unui sistem de drept comun, aplicabil atat romanilor cat si peregrinilor: jus gentium. Intre ei, peregrinii incheiau acte juridice potrivit normelor locale.

Peregrinii se deosebeau de romani care purtau un praenomen, nomen si cognomen, prin aceea ca numele lor erau formate numai dintr-un cognomen urmat de numele tatalui la genitiv: Mutus Alexandri, Belicus Antoni.

Peregrinii deditici erau cei ale caror cetati au fost dupa cucerire desfiintate politic si administrativ, deoarece au capitulat fara conditii. Ei nu aveau drepturi politice si nu puteau uza de vechiul lor drept decat in limitele fixate de romani. Totodata ei nu puteau obtine cetatenia romana si nici nu aveau permisiunea de merge la Roma.

Jus gentium, ca izvor al dreptului in Dacia provincie romana, era o diviziune a dreptului roman la care aveau acces si peregrinii in relatiile dintre ei, precum si in raporturile la care aprticipau impreuna cu romanii ori cu latinii. Dreptul gintilor avand un caracter consensualist, excludea formele solemne si rigide caracteristice dreptului civil, astfel incat era cu mult mai accesibil si totodata mai evoluat. Pe buna dreptate s-a afirmat ca dreptul gintilor a fost o replica a dreptului civil, rigid si formalist.

3.3.2. Institutiile juridiceIn Dacia romana, ca de altfel in intregul imperiu, proprietatea a constituit institutia de

baza a dreptului roman. Proprietatea s-a infatisat in doua ipostaze si anume:1. proprietatea provinciala2. proprietatea quiritara (dominium ex jure quiritium).

1. Proprietatea provinciala era exercitata in provincii de catre cetatenii liberi asupra pamanturilor. In materie imobiliara nici cetatenii romani care locuiau in provincii nu puteau avea o adevarata proprietate romana (dominium ex jure quiritium). Ei exercitau asupra acestor fonduri doar posesia si uzufructul, adevaratul proprietar fiind fie statul roman (in cazul privinciilor senatoriale), fie imparatul, daca provincia era de rang imperial, cum a fost cazul Daciei.

O asemenea proprietate dezmembrata de atributul dispozitiunii21, era numita de autorii vremii „proprietate provinciala”. In virtutea prerogativelor conferite titularilor, terenurile astfel stapanite, puteau fi transmise pe calea succesiunii.

Terenurile provinciale puteau fi transmise si prin acte intre vii prin efectul traditiunii, institutie de drept al gintilor. Totodata, ele puteau fii dobandite prin efectul unei forme a uzucapiunii, „prescriptio longi temporis”.

Termenul de prescriptie era de 10 ani intre cei prezenti si cei 20 intre cei absenti, efectul constand in aceea ca uzucapantul dobandea dreptul real dupa trecerea timpului, actiunea in revendicare fiind respinsa fata de posesor.21 Pentru amanunte cu privire la atributele dreptului de proprietate, vezi Constantin Statescu si Corneliu Barsan – Dreptul Civil – Teoria generala a drepturilor reale, Bucuresti, 1976 sau Mihai Safta Romano, Dreptul de proprietate publica si privata in Romania, Editura Graphix, 1993.

Proprietatea provinciala putea fi aparata prin actiunea in revendicare, ce era o actiune reala caracteristica proprietatii quiritare.

2. Proprietatea quiritara era exercitata de cetatenii din Dacia, dar numai asupra unor terenuri care se bucurau de fictiunea calitatii de sol roman (jus Italicum).

Jus Italicum era un drept special in virtutea caruia pamantul unei colonii romane din provincie era asimilat cu cel din peninsula italica, astfel incat putea face obiectul proprietatii quiritare.

Peregrinii din Dacia eveau si ei o proprietate, dobandita si reglementata prin normele vechiului drept autohton, dreptul geto-dac, in masura in care acesta a fost recunoscut de puterea imperiala. Obiectul proprietatii peregrine insa nu putea fi pamantul. Proprietatea peregrina a fost o creatie a dreptului gintilor, care ii ocrotea pe peregrini ca parteneri de comert ai romanilor, dar lipsiti de jus coemrcii.

Regimul juridic al persoanelor era diferit in functie de statutul acestora.Cetatenii romani locuiau in orase, colonii si municipii si se bucurau de toate drepturile

civile si politice corespunzatoare statutului lor.Peregrinii se conduceau dupa vechile lor obiceiuri, desemnate de toate izvoarele vremii

„mores peregrinorum”.Nebucurandu-se de jus conubii, peregrinii nu se puteau legal casatorii potrivit dreptului

roman, ci numai potrivit legii lor nationale. Daca un cetatean roman se casatorea cu o peregrina ce primise jus conubii, casatoria incheiata era valabila, astfel incat copiii intrau in puterea parinteasca a sefului familiei (pater familias).

Dimpotriva, daca femeia peregrina nu primea jus conubii, casatoria nu era recunoscuta, asa incat copiii rezultati urmau soarta juridica a mamei.

In materia succesiunilor era recunoscuta transmiterea testamentara, dar si cea naturala.Peregrinii neavand capacitatea romana de a intocmi testament, nu-si puteau transmite

averile pe aceasta cale. Ei puteau fi insa gratificati pe aceasta cale. Desi nu sunt izvoare in acest sens, trebuie presupus ca si normele dreptului geto-dac instituiau reguli referitoare eventual la testamentele orale. Obiceiul a existat si s-a pastrat pana la actualizare, fiind frecvent intalnit testamentul „cu limba de moarte”.

In ceea ce priveste succesiunile cetatenilor romani, acestea erau reglementate de legea romana.Tripticele din Transilvania

In privinta obligatiilor si contractelor, problema aplicarii dreptului roman in Dacia a fost ilustrata de mai multe documente, dintre care o importanta deosebita in istoria dreptului o au asa numitele tablite cerate sau tripticele din Transilvania.

Tripticele sunt de fapt trei tablite din lemn de brad legate impreuna si avand fetele impregnate cu ceara. Pe suprafetele acoperite cu ceara s-au gasit inscrise cu varful unui stilet diverse notari cu litere cursive.

Tripticele, in numar de 25, au fost descoperite in minele de aur de Rosia Montana (Allburnus Maior) intre anii 1786 si 1855 si au fost initial studiate si interpretate de ilustrul romanist care a fost savantul german Theodor Mommsen.

Cele 14 tablite al caror text a putut fi descifrat, contin patru contracte de vanzare, trei contracte de munca, un contract de societate, unul de depozit, unul de imprumut, un proces-verbal, lista cheltuielilor necesare unui banchet si obligatia unei persoane de a plati o datorie.

Din cercetarea tablitelor cerate, s-a desprins concluzia ca ele nu au corespuns nici cerintelor dreptului roman si nici a celor ale dreptului gintilor. Dimpotriva, prin elementele pe care le contin, ele prefigureaza un sistem de drept cu o identitate proprie ale carei norme juridice constituie de fapt asa numitul drept daco-roman.

Spre exemplu, una din tablitele cerate face vorbire despre un contract de imprumut in care creditoarea era o femeie peregrina pe nume Anduenna lui Bato. Potrivit legii romane insa,

femeile nu aveau capacitatea de a incheia acte juridice in nume propriu. Asadar, actul a fost incheiat in baza unei cutume locale asimilata si de noul sistem de drept in curs de formare.

Interesante concluzii au fost deduse din analiza tablitelor care contin contracte de vanzare.

Prin operatiunile inscrise si constatatoare ale vanzarii,tripticele dovedesc o vadita intrepatrundere a normelor celor doua sisteme de drept existente in Dacia romana.

Daca dreptul roman concepea vanzarea printr-o singura intelegere referitoare la obiect si la pret, dreptul daco-roman impunea cate o clauza speciala pentru consumarea fiecarui efect in parte. Totodata operatiunea vanzarii se realiza prin doua acte juridice distincte: mancipatiunea, act de drept civil si contractul consensual de vanzare caracteristic dreptului gintilor.

Utilizarea acestor forme este insa greu de explicat intrucat, potrivit numelui lor, partile faceau parte din categoria peregrinilor.

Din analiza detaliata a tuturor tablitelor22, in stiinta dreptului s-a concluzionat ca in procesul de formare a poporului roman, fenomenul juridic a constituit o latura componenta importanta ce a determinat confuziunea celor doua civilizatii ce au convietuit in spatiul carpato-danubiano-pontic in primele trei secole ale mileniului intai23.

Verificarea celor doua sisteme de drept in cadrul unui proces general de asimilare reciproca pledeaza si in acest plan pentru continuitatea vietii materiale si spirituale a populatiei daco-romane ce a prefigurat formarea poporului si a limbii romane.

22 Pentru amanunte, vezi Istoria dreptului romanesc, Editura Academiei, Bucuresti, 1980, vol.I, pag.107 si urmatoarele.23 Emil Cernea si Emil Molcut, op.cit., apg.29.