Universitatea Babeş – Bolyai, Cluj – Napoca Facultatea de Teologie OrtodoxăSpecializare: Ortodoxie românească şi viaţă liturgică - An I

Elemente comune în Taina Sfântului Botez și

Slujba tunderii în Monahism

Coordonator: Student:Pr.lec. univ. dr. Ioan Bizău Dobocan Ioan - Cleopa

Cluj-Napoca2014

1

Elemente comune în Taina Sfântului Botez și

Slujba tunderii în Monahism

Unul este Chipul monahal precum şi Botezul unul este – aceasta este învăţătura

asceţilor potrivit tradiţiei monahale bazată pe autoritatea Sfântului Teodor Studitul. Aprig

oponent al divizării Schimei sf. Teodor Studitul vedea în Tunderea monahală un al doilea

Botez.

În acord cu Pseudo-Dionisie Areopagitul, Sfântul Teodor Studitul, a inclus Schima

monahală în rândul Tainelor, ca una ce avea un caracter purificator. Schima şi Botezul îl

renasc pe om şi îl fac nevinovat. De aceea, Schima este ca un al doilea Botez.

Rânduiala Tunderii în Monahism

Atrăgând atenţia asupra irepetabilităţii Tainei Botezului, Sfântul Teodor insista şi

asupra unicității Rânduielii tunderii în monahism. Drept argument pentru susţinerea acestei

ipoteze, Sfântul Teodor a făcut referire la autoritatea Sfinţilor Părinţi, care recunoşteau

practica unei singure Tunderi. În mănăstirea sa el permitea să se săvârşească doar o singură

Rânduială a tunderii monahale, şi în testamentul lăsat succesorului său, egumenul Nicolae,

referitor la practica tunderii, scria: „Să nu dai la început Schima care se numeşte Mică şi apoi

pe cea Mare. Una este Schima cum şi Botezul unul este.”

Realitatea ne arată că Rânduiala tunderii în monahism s-a divizat, Biserica

binecuvântând o ierarhie a treptelor ascetice monahale prin trei Rânduieli de tundere în

monahism:

a) Rânduiala pentru primirea rasei şi potcapului (Rasoforia);

b) Rânduiala Schimei Mici sau a îmbrăcării mantiei;

c) Rânduiala Schimei Mari.

În prezent se menține această rânduială, fiecare treaptă având denumiri specifice.

Frate de mănăstire este orice începător venit din lume, cu gândul de a urma viața

monahală.

Treapta de rasofor îi dă călugărului începător dreptul de a purta rasa, de unde și

denumirea de rasofor (purtător de rasă). Înainte de a se săvârși această tundere, se primește

povățuire despre înțelesul călugăriei și despre nevoia lepădării de lume și de rudenii.

2

Făgăduințele însă nu se dau și, deci, această treaptă, esențial, este doar o perioadă de încercare

și de învățătură pregătitoare pentru nevoință. Această tundere, la Muntele Athos și în

mănăstirile grecești, se consideră mai degrabă ca o rugăciune de binecuvântare pentru a purta

haina monahală1.

Monah – tuns în mantie sau schima mică. Este nevoitorul care, în cadrul slujbei de

tundere în monahism, rostește făgăduințele monahale în întregimea lor.

Schimonah – monahul tuns în schima mare. Repetarea unora și acelorași făgăduințe la

tunderea în schimă, ca și la cea în mantie, are în vedere nu vremelnicia lor, ci creșterea în

cunoașterea puterii și înțelepciunii lor. Diferența în formă este mică, în schimb, conștiința

lăuntrică a omului poate să se fi transformat esențial în străfundurile ei între cele două.

Separat de acest traseu istoric, este ipoteza conform căreia divizarea s-a petrecut după

Sfântul Teodor Studitul (759-826). Cuviosul Grigorie Sinaitul plasează monahismul pe o

treaptă superioară celei bisericești și inferioară celei îngerești, dar în același timp subliniază

primatul sacramentalului pentru toți cei aflați în Biserică. Dacă ierarhia monahală e

superiorioară celei bisericești – simbolice prin virtute și prin realizare vie, a adevărului

revelației, ierarhia bisericească e superioară celei monahale, prin faptul că ea este „mama”

monahilor care-i naște atât prin Botez, cât și prin al doilea botez al tunderii în monahism. Sf.

Grigorie Sinaitul învață că ordinul monahal se divide în trei: supuși (diaconi, ipodiaconi,

ierodiaconi) făptuitori (psalții, cântăreții, slujitorii) și văzători (văzătorii, contemplativii,

isihaștii)2.

Prima descriere amănunţită a Rânduielii tunderii în monahism o întâlnim în cartea

Despre ierarhia bisericească, atribuită lui Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfântului Apostol

Pavel3. Cercetătorii şi specialiştii în domeniu consideră că, indiferent de autorul ei, redactarea

acestei lucrări trebuie situată în secolul V4, de aceea această lucrare se constituie în cel mai

vechi izvor cu privire la Rânduielile tunderii în monahism:

„Preotul stă înaintea sfântului altar, săvârşind invocarea sfinţirii monahale. Iar cel ce

se introduce în starea desăvârşirii stă înapoia preotului, neîngenunchind cu amândouă

picioarele şi nici cu unul din picioare şi neavând pe cap Scriptura de Dumnezeu dăruită. Ci stă

simplu, lângă preotul ce săvârşeşte sfânta lucrare a invocării tainice asupra lui. După ce a 1 Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoinței ortodoxe, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1994, p. 48.2 Apud, Ioan I. Ică Jr., Un opuscul inedit al cuviosului Grigorie Sinaitul. Despre ierarhii, monahism și Liturghie, în revista Tabor, revistă de cultură și spiritualitate românească, Anul I, Nr. 2, mai, 2007, p. 9.3 Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, în Opere complete, cap. VI, Editura Paideia, București, 1996, p. 94.4Ioan I. Ică jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului. Integrala comentariilor liturgice bizantine, Ed. Deisis, Sibiu 2011, pp. 133-159.

3

săvârşit aceasta, preotul, venind, cel ce se sfinţeşte, îl întreabă întâi dacă renunţă nu numai la

toată viaţa împărţită, ci şi la închipuiri. Apoi îi descrie lui viaţa atotdesăvârşită, arătându-i că

trebuie să se ridice peste cea mijlocie.

Acestea toate mărturisindu-le cel ce se sfinţeşte, preotul îl pecetluieşte pe el cu semnul

crucii, apoi îl tunde, pomenind ipostasul întreit al dumnezeieştii Fericiri. După aceea îl

îmbracă cu altă îmbrăcăminte şi, sărutându-l împreună cu alţi sfinţi bărbaţi câţi sunt de faţă, îl

împărtăşeşte cu Tainele dumnezeieşti.” 5

Sunt descrise cu o deplină claritate momentele importante care au intrat în Rânduiala

consacrării monahale şi care se săvârşeşte în biserică, înaintea sfântului altar (ἐπίπροσθεν τοῦ

θείου θυσιαστηρίου), de către preot, în timpul Liturghiei, unde noului monah i se oferă

Sfintele Taine, în prezenţa altor sfinţi bărbaţi.

Conform textului areopagitic, Rânduiala tunderii are următoarele momente:

a) Rugăciunea de invocare, făcută de către preot. În timpul invocării candidatul stă

înapoia preotului fără să îngenuncheze (ca la hirotonii);

b) Ispitirea publică. Aceasta constă într-un şir de întrebări şi răspunsuri care au drept

scop convingerea celor prezenţi că cel care caută monahismul o face benevol şi se leapădă de

lume;

c) Rostirea făgăduinţelor;

d) Tunderea propriu-zisă. După însemnarea candidatului cu semnul Sfintei Cruci,

candidatul este tuns invocându-se numele Preasfintei Treimi.

e) Îmbrăcarea în haina monahală. După ce i se scot hainele mireneşti, noul monah

este îmbrăcat în hainele călugăreşti.

Riturile finale:

f) Sărutarea frăţească. Deoarece suntem în cadrul Sfintei Liturghii, dar şi pentru a se

arăta comuniune de credinţă şi de vieţuire după aceleaşi principii preotul şi bărbaţi care au

asistat la slujbă îi acordă sărutarea frăţească;

g) apoi este împărtăşit cu Sfintele Taine.

Nici în Regulile Sfântului Pahomie şi nici în cele ale Sfântului Casian nu întâlnim vreo

menţiune despre rostirea solemnă a făgăduinţelor de lepădare. În scrierile Sfântului Vasile, în

regula a 19-a a scrisorii canonice către episcopul Amfilohie (370-378) se face mențiunea: „Iar

făgăduinţe ale bărbaţilor nu au cunoscut decât numai dacă oarecare s-ar fi numărat pe sine în

tagma monahilor, care se vede că în mod tacit primesc necăsătorirea”6 .5Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete şi Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad. D. Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, pp. 96-98. pp. 95-97.6

4

Extinderea făgăduinţelor monahale şi la alte teme decât cea a castităţii trebuie să fie

într-o strânsă relaţie cu legile civile şi bisericeşti care priveau monahismul. Făgăduinţa

petrecerii în mănăstirea de metanie până la sfârşitul vieţii, la fel ca şi făgăduinţa ascultării în

toate faţă de egumenul mănăstirii şi faţă de toţi fraţii întru Hristos, au putut intra în rândul

celorlalte voturi rostite la Tundere odată cu hotărârea celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la

Calcedon, din anul 451, menționate în regula a patra.

Autoritatea bisericească a păstrat în Rânduiala tunderii întrebările care verifică

libertatea de conştiinţă în luarea deciziei: „de bună voie, nu din vreo pricină sau silă, ai venit

la mănăstire unde se lucrează numai Domnului?”. Gestul luării foarfecelor de pe Evanghelie

ca din mâna lui Hristos, şi transmiterea acestora în mâna preotului ce săvârşea tunderea,

doreşte să evidenţieze alegerea benevolă a candidatului, care a fost exprimată în formula

precedentă de mărturisire. Cu siguranţă, a existat şi o motivaţie morală, pentru protejarea

instituţiei monahale faţă de persoane nevrednice.

Împărţirea Rânduielilor tunderii monahale în Rasoforie, Schima Mică şi Schima Mare

nu a apărut în practica mănăstirească concomitent cu obiceiul de a sfinţi prin binecuvântare şi

rugăciunea comună a obştii intrarea noului frate pe calea nevoinţelor monahale.

Mărturiile istorice şi izvoarele liturgice ne arată că de la începuturi, în practica

mănăstirească exista doar o singură Tundere şi era doar un singur „chip călugăresc” (schima).

În Egipt, în Palestina şi Siria, în Asia Mică, şi în general în toate părţile pe unde a pătruns

monahismul, cel ce dorea să devină călugăr şi să înceapă nevoinţa pronunţa făgăduinţele

lepădării odată şi pentru totdeauna, şi odată şi pentru totdeauna se îmbrăca cu haina monahală

a lepădării de lume. Încă din vechile mănăstiri egiptene şi palestiniene, călugării erau împărţiţi

pe grupe, printre ei erau începătorii şi desăvârşiţii. După cum călugării erau împărţiţi după

nivelul lor duhovnicesc, astfel era diferită şi reglementarea vieţii lor exterioare. În sprijinul

acestei ipoteze stă textul Evhologhiului Barberini gr. 336 (sec. VIII) care demonstrează că

această practică intrase deja destul de demult în monahismul bizantin. Printre vechile izvoare

liturgice există un Schimatologiu din secolul al XV-lea, pus sub numele Sfântului Teodor

Studitul, care se păstrează în biblioteca mănăstirii ruse Sf. Pantelimon din Athos, în care sunt

menționate trei Rânduieli de tundere.

Învăţătura lui Dionisie despre Tunderea monahală ca Taină diferă de cea a Sfântului

Teodor Studitul. La Dionisie Areopagitul Rânduiala tunderii face parte dintr-o a doua

categorie al Tainelor. Tunderea pare să-l aşeze pe om doar pe prima treaptă a scării, care duce

spre cea mai desăvârşită şi înaltă stare. Din această cauză Tunderea se săvârşeşte nu de

5

episcop, ci de un ieromonah. Acest aspect a fost mai întâi semnalat de comentatorul operelor

lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Pentru Sfântul Teodor Studitul, tunderea monahală este o Taină egală cu celelalte

Taine bisericeşti, deoarece îşi trage rădăcinile, ca şi acelea, din predania bisericească. La

întrebarea cu privire la importanţa Tunderii monahale ca Taină, Sfântul Teodor afirmă că

excluderea monahismului din rândul Tainelor poate aduce după sine şi respingerea celorlalte

cinci Taine.

În Molitfelnic "Tunderea în monahism" este considerată o ierurgie7. Unii Sfinţi Părinţi,

îi atribuie "Tunderii în monahism" importanţa Tainei Sf. Botez, alţii, a Tainei Pocăinţei.

Tunderea în monahism reprezintă, în primul rând, reînnoirea făgăduințelor date la Botez.

Tunderea în monahism fiind un al doilea Botez, prin amândouă făgăduim lui Dumnezeu că

vom fi robii Lui. La Botez, prin nași, cel botezat mărturisește: „mă lepăd de satana” și „mă

unesc cu Hristos”. Se afierosește apoi lui Dumnezeu prin întreita tundere a părului.

Taina Sfântului Botez – etape și simbol

Ca și monahismul, Botezul este o comuniune în unire cu Hristos, o predare deplină a

vieții lui Hristos. Ambele au caracter purificator, de iertare a păcatelor. In Cateheza I, 2,

Sfântul Ioan Gură de Aur enumeră denumirile botezului prin efectele simbolismului pe care îl

reprezintă: curățire, curățire mistica, baie a renașterii, iluminare (Evrei X, 32 si VI, 4),

înmormântare (Rom. VI, 4) taiere-împrejur (Col. II, 11), cruce (Rom. VI, 6)8, moarte și

înviere împreună cu Hristos. Apa în care această taină are loc este un element simbolic pentru

două forţe diametral opuse: moartea şi viaţa.

Prima parte din slujba Sfântului Botez o formeazã lepădările sau exorcismele, când cel

ce vine să se boteze stă cu fața la apus și declară de trei ori, personal sau prin naș, că se

leapădă de satana, de toate lucrurile lui, de toți slujitorii lui, de toată slujirea și de toată trufia

lui. Apoi cel ce se botează este întors cu fața la răsărit și iarăși declară, tot de trei ori, personal

sau prin naș, dacă este prunc, că se unește cu Hristos, rostind de trei ori Crezul.

A doua parte a Botezului o formează sfințirea apei, adică facerea aghiasmei pentru

botez și turnarea întreită în cristelniță de untdelemn sfințite.

7 Molitfelnic, Editura, Intitutul Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române București, 2006.8Pr. Prof Ene Braniște, http://www.crestinortodox.ro/botez/explicarea-botezului-sfantul-ioan-gura-aur-69845.html

6

A treia și cea mai însemnatã parte a Botezului o formează întreita afundare a celui ce

se boteză în cristelniță, zicând: „Se botează robul lui Dumnezeu (numele), în numele Tatălui,

Amin; și al Fiului, Amin; și al Sfântului Duh, Amin”. Apoi noul botezat se înfãșoară în pânzã

albă curată, numită popular crismă, denumire care derivă de la Hristos.

După alte câteva rugăciuni, preotul unge trupul noului botezat cu Sfântul și Marele

Mir, care este a doua Taină a Bisericii, zicând aceste cuvinte: Pecetea harului Duhului Sfânt.

Apoi îi tunde perii capului în chipul Crucii, ca semn că s-a lepădat de omul cel vechi și

s-a îmbrăcat în cel nou, îl îmbracă și, ducându-l în fața Sfântului Altar, îl împărtășește cu

Trupul și Sângele lui Hristos. Astfel, noul botezat primește deodatã trei Sfinte Taine: Botezul,

Mirungerea și Sfânta Împărtășanie.

Elementele materiale, comune, cu semnificații asemănătoare, celor două rânduieli

liturgice sunt:, slujitorii, nașii. tunderea, numele, lumânarea, haina nouă.

Elemente

comune

Botez Monahism

Slujitorii

Botezul se săvârșește

numai de preot și de episcop, la

cel puțin opt zile după naștere și

până la 40 de zile.

Slujba călugăriei se săvârșește de

preot sau de episcop.

Nașii

Sfantul Ioan Gură de Aur vorbește despre prezența nașilor la botez în

două paragrafe (15 si 16) ale Catehezei II. Acestea constituie unul dintre

puținele texte patristice care atestă existența încă din vechime, a instituției

nasilor de botez. Nașii sunt chezași și îndrumători spirituali ai finilor lor pe calea

virtuților. Sfântul Ioan îi numește părinți duhovnicești (cei care primesc pe

neofiți, îndată după ieșirea din apa Botezului), iar finii sunt fiii lor duhovnicești;

ei trebuie să-și ia în serios angajamentul făcut și să supravegheze, să îndemne, să

sfătuiască și să îndrepteze pe finii lor, cu o afecțiune cu adevărat părintească9.

Nașul este părintele sufletesc al celui nou botezat/calugarit. Prin botez/calugarie

el devine rudă duhovnicească și povățuitor spre Hristos al finului său, având o

mare datorie față de acesta. Adică să-l supravegheze cum crește în credință, dacă

este adus regulat la biserică, dacă știe rugăciuni, dacă se spovedește și se

împărtășește cât mai des si dacă părinții lui trupești îi dau educație creștinească.

9 Pr. Prof. Ene Braniște Explicarea Botezului la Sfântul Ioan Gura de Aur, http://www.crestinortodox.ro/botez/explicarea-botezului-sfantul-ioan-gura-aur-69845.html

7

Înșiși nașii trebue să-l sfătuiască mereu pe calea credinței, să-i dea cărți sfinte,

să-l ducă pe la biserici si mănăstiri și să poarte grijă de el toată viața.

Orice naș de botez, trebuie să fie un bun creștin ortodox, să fie om cu

viață duhovnicească exemplară10.

Nume

La botez, numele

copilului se pune de către părinți,

însă cu binecuvântarea preotului,

care citește o rugăciune specială

la punerea numelui noului născut,

deoarece cu acel nume care i se

dă la Botez, crețtinul va călători

în viață și va sta înaintea lui

Dumnezeu la judecată. Numele

copilului se consfințește în clipa

botezului, când se cufundă în apă

în numele Prea Sfintei Treimi și

nu mai poate fi schimbat până la

moarte. Numai prin tunderea în

monahism se poate schimba

numele de botez.

Chiar înainte de a-i tăia părul capului în

chipul crucii, stareţul sau preotul slujitor îi

schimbă numele, punându-i un nume de

mare cuvios sau mucenic. Se obişnuieşte ca

numele dat novicelui la călugărie, în cele

mai multe cazuri, să păstreze iniţiala

numelui pe care l-a primit la Sfântul Botez.

Monahii, își schimbă numele la primirea

cinului monahal, din două motive, care

înseamnă:

1. Lepădarea totală a vieții precedente

și permananta amintire a acestei schimbări;

2. A avea ca exemplu în noua viață pe

sfântul al cărui nume l-a primit, dar și pentru

puterea morală pe care o are această

schimbare11.

Tunderea

părului

Formula de la slujba

tunderii în monahism se

aseamănă cu cea de la Botez:

"Fratele nostru (N) îşi tunde părul

capului său, în numele Tatălui.

Amin; şi al Fiului. Amin; şi al

Sfântului Duh. Amin...". Iar

În monahism, tunderea părului

simbolizează un prinos adus Domnului din

cele ale trupului nostru, dar și înlăturarea

gândurilor rele și afierosirea minții noastre

lui Dumnezeu12, desființarea tuturor

gândurilor și grijilor vieții, ca monahul să

10 http://www.desprecopii.com/info-id-302-nm-Botezul-in-rit-ortodox.htm11 Sf. Nectarie al Eghinei, De ce se schimbă numele cuiva atunci când devine monah, în revista Analecta, Nr. 2, Despre monahism, aprilie, 2013, p. 9.12 †Ieremia Fountas, Tunderea în monahism este o Taină, în revista Analecta, Nr. 2, Despre monahism, aprilie, 2013, p. 7.

8

preotul sau stareţul îl tunde în

formă de cruce, tăind câte o

şuviţă de păr din patru părţi ale

capului.

Ritual fundamental,

simbol al ascultării și al jertfei.

Tunderea postbaptismală

simbolizează (ca realitate

revelată) „restaurarea omului ca

și creatura perfectă, cea mai

frumoasă a lui Dumnezeu”,

„chipul slavei și frumuseții

negrăite a lui Dumnezeu”, prin

care e chemat să aducă

mulțumire lui Dumnezeu.

adore pe Dumnezeu cu minte curată13.

Tunderea părului este dovada

desăvârșitei afierosiri lui Dumnezeu, și

anume că monahul dă ceva din el însuși lui

Dumnezeu și începe o nouă viață14.

Lumânare

a

Simbolizează îndemnul moral ca prin fapte să devină o lumină pentru

lume. Are o dublă semnificație: "Dumnezeu este lumină în cel care aprinde o

lumânare, iar cel care aprinde o lumânare se arată iubitor de lumină, adică de

Dumnezeu". Cea de-a doua semnificație, se referă la creștini. Lumânarea este

ofrandă pentru Dumnezeu oferită de credincioși ca semn de dăruire a sufletului

lor către Dumnezeu. Lumânarea simbolizează jertfa de sine, transfigurarea totală

a omului în lumină. Acestea înalță mintea omului la trecerea celor vremelnice, la

curăția celor viitoare, la lumina lui Hristos și la darurile ce trebuiesc întoarse Dăr

uitorului.

Lumânarea preînchipuie și pilda viețuirii monahale înaintea oamenilor,

spre slava lui Dumnezeu.

Mai este numită și „haină

împărătească”, „veșmânt

luminat”, ”haina nemuririi”.

Reprezintă curăția, puritatea

sufletului și dreptatea, pentru

care fiecare creștin trebuie să se

Reprezintă „haina veseliei și a

dreptății”16. Acelasi lucru îl simbolizează și

dulama, crucea, "ca să se nevoiască cât îi va

fi cu putință a-L urma și în tot ceasul a-și

aduce aminte de patimile, de scuipările, de

defăimările, de rănile, de loviturile peste 13 Ioan I. Ică Jr., Un opuscul inedit al cuviosului Grigorie Sinaitul. Despre ierarhii, monahism și Liturghie, în revista Tabor, revistă de cultură și spiritualitate românască, Anul I, Nr. 2, maqi, 2007, p. 11.14 http://www.crestinortodox.ro/religie/acte-simboluri-slujba-tunderii-69720.html

9

Cămașa

albă

lupte în această viață. Este

chemare la o viață dreaptă,

duhovnicească15.

Dezbrăcarea de omul vechi

(Coloseni 3, 9) are o semnificație

de mare adâncime în viața

monastică. În spiritualitatea

creștină, îmbrăcarea în omul cel

nou pune început iubirii

duhovnicești. Catehumenul se

dezbracă de haina cea veche, și

îmbracă dupa botez o haină nouă,

albă, strălucitoare. E un simbol al

morții și învierii lui Hristos

(Romani 6, 16).

obraz, de răstignirea și de moartea

Domnului Dumnezeului si Mantuitorului

nostru Iisus Hristos, Care de bunăvoie le-a

rabdat pentru noi17.

Însemnătatea cămăşii, ca fiind

cămaşa sărăciei de bunăvoie, prin care se

deosebeşte viaţa monahală. Apoi îi pune

paramanul, o bucată pătrată de pânză care

are brodate pe ea Crucea Domnului şi

uneltele Patimii Sale.

Ca și catehumenul, la fel și monahul

se dezbracă de haina lumii și îmbracă o

haină nouă, haina de nuntă, în care va fi

primit în comuniunea cu Hristos.

Dezbracarea de haina veche, care închipuie

omul cel vechi, și îmbrăcarea în haina cea

nouă, înseamnă pentru monah un

angajament de participare la sfințenia

Mântuitorului Hristos.

Sf. Dionisie Areopagitul aduce o

interpretare mai mistică a semnificației

hainei noi primită la călugărie: „Schimbarea

hainei de mai înainte și primirea alteia arată

trecerea de la viața sfințită mijlocie la cea

mai desăvârșită, precum la nașterea din

Dumnezeu (la Botez) schimbarea hainei a

arătat înălțarea vieții curățite la deprinderea

văzătoare (contemplativă) și luminătoare”18.

15 Alexander Schmemann, Din apă și din Duh, Un studiu liturgic al Botezului, Editura Sofia, București, Editura Cartea Ortodoxă, 2009, p. 107.16Slujba tunderii în monahism, apud Antonie Plămădeală, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Sofia, București, 2010, p. 54.17Sf. Nicolae Velimirovici, Simboluri și semne, Editura Predania, București, 2009, p. 36.18 Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, în Opere complete, cap. VI, Editura Paideia, București, 1996, p. 95.

10

Despre alte elemente comune ale celor două slujbe, se poate vorbi și din efectele pe

care le au asupra celor ce s-au săvârșit. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește, cu o deosebită

stăruință, despre efectele Botezului, nu numai în Catehezele baptismale, ci și în unele din

omiliile sale exegetice. El accentuează, mai mult decât alți Sfinți Părinți puterea curățitoare a

botezului, care spală în apele lui orice păcat: "Chiar dacă cineva este moleșit ori desfrânat, ori

idolatru, chiar dacă ar fi făcut orice rău, chiar daca ar fi plin de toata răutatea omenească, -

totuși, dacă se va pogorî în cristelnița apelor, va ieși din dumnezeieștile valuri mai curat decât

razele soarelui..." .19

Sfântul Ioan adaugă: "Noi ne vom strădui să vă arătăm că cei ce se apropie de baia

(botezului), devin curați de orice răutate; dar cuvântul nostru a arătat mai mult: că ei devin nu

numai curați, ci și sfinți și drepți. Botezul se numește regenerare, tocmai pentru că el este o

nouă creație, o zidire din nou. Sfântul Ioan subliniază că neofitul este o făptura cu totul nouă,

amintind cuvintele Sfântului Apostol Pavel : "Dacă cineva este în Hristos, el este o faptură

nouă" (II Cor. V, 17). Harul lui Dumnezeu remodelează și toarnă din nou sufletele, făcând din

ele altele decât cele dinainte, nu transformând natura, ci schimbând voința și luminând ochiul

minții, pentru a vedea limpede urâciunea păcatului și frumusețea virtuții20.

După cum Botezul nu se repetă, la fel nici călugăria nu se repetă. Cu toate acestea,

pocăinţa în viaţa monahului este un îndemn pentru tot restul vieţii sale21.

Botezul este naşterea din apă şi din Duh. Monahul renaşte permanent prin pocăinţă şi

rugăciune neîncetată, iar tăierea părului în numele Sfintei Treimi este asemenea întreitei

afundări în scăldătoarea Botezului.

BIBLIOGRAFIE

1. Braniște, Pr. Prof Ene, Explicarea Botezului la Sfântul Ioan Gură de Aur, în

http://www.crestinortodox.ro/botez/explicarea-botezului-sfantul-ioan-gura-aur-

69845.html

19 Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, Prima cateheză către cei ce urmează a fi luminați, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2003, p. 33.20Pr. Prof. Ene Braniște, Explicarea Botezului la Sfântul Ioan Gură de Aur, în http://www.crestinortodox.ro/botez/explicarea-botezului-sfantul-ioan-gura-aur-69845.html21 http://ziarullumina.ro/spiritualitate/monahismul-afirma-durata-eterna-omului

11

2. Dionisie Areopagitul, Sfântul, Despre ierarhia bisericească, în Opere

complete, cap. VI, Editura Paideia, București, 1996.

3. Dionisie Areopagitul, Sfântul, Opere complete şi Scoliile Sfântului Maxim

Mărturisitorul, trad. D. Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996.

4. † Fountas, Ieremia, Tunderea în monahism este o Taină, în revista Analecta,

Nr. 2, Despre monahism, aprilie, 2013, p. 7.

5. Ică, Ioan I. Jr., Un opuscul inedit al cuviosului Grigorie Sinaitul. Despre

ierarhii, monahism și Liturghie, în revista Tabor, revistă de cultură și

spiritualitate românească, Anul I, Nr. 2, mai, 2007.

6. Molitfelnic, Editura, Intitutul Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române

București, 2006.

7. Sf. Nectarie al Eghinei, De ce se schimbă numele cuiva atunci când devine

monah, în revista Analecta, Nr. 2, Despre monahism, aprilie, 2013.

8. †Plămădeală, Antonie Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura

Sofia, București, 2010.

9. Schmemann, Alexander Din apă și din Duh, Un studiu liturgic al Botezului,

Editura Sofia, București, Editura Cartea Ortodoxă, 2009.

10. Sofronie, Arhimandritul Despre temeiurile nevoinței ortodoxe, Editura

Episcopiei Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1994.

11. Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, Prima cateheză către cei ce

urmează a fi luminați, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2003.

12. Velimirovici, Sf. Nicolae, Simboluri și semne, Editura Predania, București,

2009.

13. http://ziarullumina.ro/spiritualitate/monahismul-afirma-durata-eterna-omului

14. http://www.crestinortodox.ro/religie/acte-simboluri-slujba-tunderii-69720.html

12