ALICE BOTEZ – STUDIU MONOGRAFIC(VIAŢA ŞI OPERA SCRIITOAREI)

TEZĂ DE DOCTORAT

prof. drd. Alina Karina Niţu

Teza de doctorat consacrată scriitoarei Alice Botez este o lucrare de tip monografic, structurată conform canoanelor cărora li se supune un asemenea demers, dar şi traiectoriei existenţiale şi creatoare a autoarei. Teza cuprinde un Cuvânt-înainte, urmat de capitolele: Viaţa scriitoarei Alice Botez, Alice Botez şi vocaţia filosofică, Activitatea publicistică a autoarei, un capitol în care opera sa este sintetizată, având ca repere temele majore ale creaţiei, dimensiunea stilistică, locul acestei scriitoare în literatura română şi universală şi mai cu seamă în proza feminină, precum şi consideraţiile extrem de avizate ale autoarei, privind eseul, romanul, literatura în ansamblu, capitol intitulat Alice Botez – o conştiinţă a scriiturii. Partea a doua a tezei este dedicată fiecărei opere în parte, în ordinea apariţiei editoriale şi cuprinde capitolele Iarna Fimbul, Pădurea şi trei zile, Dioptrele sau Dialog la Zidul Caucazian, Emisfera de dor, Eclipsa, Insula Albă, urmate de o amplă şi, consider, exhaustivă Bibliografie.

După decembrie 1989, odată cu reconsiderarea rolului jucat de Generaţia '30 în viaţa culturală românească a secolului al XX-lea, odată cu publicarea, cu republicarea sau cu mediatizarea cărţilor şi mai ales, a jurnalelor unor scriitori de formaţie filosofică ori enciclopedică, precum Mircea Eliade, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Petre Pandrea, Eugen Ionescu ş.a., ar fi fost nedrept să nu fie amintit, chiar şi cu timiditate, numele unei mari scriitoare: Alice Botez. Această scriitoare aparţine biologic şi intelectual generaţiei amintite însă opera ei acoperă anii '70- '80 ai literaturii române, căci Alice Botez a debutat târziu, în 1968, la 54 de ani, şi de Alice Botez, cea care va deveni una dintre cele mai importante scriitoare ale literaturii române, s-a născut pe data de 22 septembrie 1914 la Slatina, plasa Pereţi, judeţul Olt, primind la naştere prenumele Alisa. Familia sa se mută de la Slatina la Bucureşti, în casa bunicii materne, din strada Uranus nr.22-23, iar înainte ca Alisa să împlinească un an, tatăl, Constantin Botez, moare. Scriitoarea va creşte printre femei, alături de mama sa, Elena Botez, de sora acesteia, Alexandrina Vasiliu şi de bunica Maria Ghiţescu, scrierile sale dovedind mai Pe 28 august 1921, la vârsta de şapte ani, Alisa este înscrisă în clasa I la Şcoala No. 3 de fete din Bucureşti, urmează apoi cursurile Liceului „Regina Maria”, susţine în 1932 examenul de bacalaureat şi, în acelaşi an, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Studiază logica şi filosofia, devenind studenta preferată a profesorului Nae Ionescu şi numărându-se printre discipolii acestuia – Mircea Eliade, C. Noica, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Petre Pandrea, Petre Ţuţea, Emil Cioran, fraţii Acterian ş.a. De altfel, Nae Ionescu o propune pe Alice Botez pentru o bursă în Germania dar declanşarea războiului face imposibilă materializarea acestui proiect. În 1938, Alice Botez îşi ia licenţa în filosofie cu teza intitulată Structura, lucrare din care va publica fragmente în 1942, în primul număr al revistei Izvoare de filosofie, o culegere de texte şi de studii filosofice, îngrijită de Mircea Vulcănescu, de C. Noica şi de C. Floru. Devenind un nume recunoscut în mediile filosofice ale vremii, Alice Botez va face parte şi din colectivul de filosofi care a tipărit cele patru volume despre Metafizică şi Logică ale lui Nae Ionescu. La sfârşitul lui 1940, timp de două luni, după plecarea criticului Pompiliu Constantinescu la Revista Fundaţiilor Regale, Alice Botez va ţine cronica literară a revistei Vremea, publicaţie în care îşi face şi debutul literar cu nuvela fantastică Asasinatul din Pădurea Strâmbei Disperări, nuvelă tipărită pe opt coloane, pe paginile 2-3 ale numărului din 6 august 1944.

În 1938, după susţinerea examenului de licenţă, Alice Botez va alege cariera didactică universitară, în cadrul Catedrei de logică a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. După război, funcţionează timp de doisprezece ani ca profesoară de matematică şi de fizică, la şcoala din comuna Comana, aflată în apropierea Capitalei iar de la începutul anilor '50 şi până va ieşi la pensie, va lucra ca bibliograf la Biblioteca Centrală de Stat, unde va deveni şefă a serviciului de documentare.

Pe 23 august 1953, Alice Botez se căsătoreşte la Bucureşti, cu artistul plastic Constantin.- Bebe - Bulat, reputat ceramist, membru al Uniunii Artiştilor Plastici şi al Academiei Internaţionale de Ceramică, născut pe 20 mai 1917, la Hârlău. Căsnicia celor doi a durat douăzeci şi doi de ani şi a fost clădită nu doar pe dragoste cât mai ales, pe afinităţi comune, pe respect, pe admiraţie şi pe o puternică prietenie, sfârşindu-se odată cu moartea lui Constantin Bulat, pe 22 noiembrie 1975. După moartea soţului său, scriitoarea, împreună cu Dan Grigorescu şi cu Radu Ionescu, publică un album dedicat memoriei ceramistului şi prefaţat de Dacă scrierile sale s-au bucurat de succes iar meritele sale literare au fost recunoscute în presa literară a vremii şi în mediile literare, scriitoarea a dus o viaţă extrem de modestă şi de chinuită. Având deja o infirmitate la picior, în urma unei poliomielite suferite în copilărie, Alice Botez face un TBC osos şi începe să aibă probleme cardiace, din pricina navetei îndelungate şi în condiţii precare. Casa familiei sale fusese naţionalizată, scriitoarea rămânând să locuiască în doar o cameră, chiar după căsătorie, soţul ei fiind nevoit să stea la tatăl său şi făcând naveta între cele două imobile. Înainte cu puţin timp de moartea lui Constantin Bulat, scriitoarea îi trimite lui Gheorghe Rădulescu, pe atunci vicepreşedinte al Consiliului de Stat, un memoriu în care solicită rezolvarea situaţiei ei locative. Dar soţul său moare şi Alice Botez rămâne să locuiască în strada Uranus până în 1984, când întreaga zonă este demolată abuziv, pentru construirea Casei Poporului. Alice Botez stă pentru scurtă vreme în casa artiştilor Maria şi Ion Murnu, bunii săi prieteni, după care primeşte două camere într-un imobil aflat pe strada Paris nr.10, unde îşi află şi sfârşitul pe 26 octombrie 1985, la 71 de ani, în urma unei contuzii cerebrale. Alice Botez este înmormântată la Cimitirul Bellu, în locul de veci în care odihnesc şi mama, şi mătuşa dar şi bunicii scriitoarei.

Existenţa demnă şi discretă a scriitoarei, plină de neajunsuri materiale şi sociale, dar extrem de bogată spiritual, ca şi moartea sa, surprinzătoare şi totuşi, prea timpurie, au lăsat ecouri adânci în amintirea celor care au cunoscut-o, căci Alice Botez a întâlnit de-a lungul vieţii sale numeroase personalităţi ale culturii române – Nae Ionescu, Octav Onicescu, Pompiliu Constantinescu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Haig, Arşavir şi Jeni Acterian, Marieta Sadova, Clody Bertola, Mariana şi Ion Murnu, Mariana Şora, Mihail Sebastian, Nuni Dona, Alexandru Paleologu sau Alexandru Dragomir, nume cu rezonanţă ale începutului de secol XX, ale epocii interbelice – dar şi scriitori, editori şi critici ai generaţiei '60 sau ai celei optzeciste, precum Mircea Ciobanu, Ştefan Bănulescu, Nicolae Manolescu, Dana Dumitriu, George Banu, Georgeta Dimisianu, Ana Barbu, Maria Graciov, Mihai Gafiţa, Tia Şerbănescu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Florin Iaru, Ion Bogdan Lefter, Cezar Ivănescu ş.a. O preţioasă sursă de documentare privind viaţa şi profunzimea intelectuală şi spirituală a scriitoarei, o constituie două jurnale – Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit al lui Jeni Acterian, prietena din tinereţe a Alicei Botez, şi Spovedanie neterminată, al Genei Geamănu, o mult mai tânără prietenă, de formaţie filosofică şi care a ales calea monahală spre sfârşitul anilor '90 - câteva pagini de memorii, amintirile celor care au cunoscut-o şi care i-au supravieţuit, şi mai puţin propriul jurnal – Cartea realităţilor fantastice – un jurnal eseistic. În acest jurnal pe care l-am numit atipic şi pe care scriitoarea l-a ţinut între 1937 şi 1946, Alice Botez îşi mărturisea, la doar patruzeci şi şase de ani, panica în faţa morţii, o spaimă care a însoţit-o de altfel, pe tot parcursul vieţii şi care a dat probabil operei sale acea dimensiune metafizică impresionantă.

Vocaţia filosofică a Alicei Botez transpare în toate scrierile sale, în jurnal, în articole şi mai cu seamă în proza sa. Este, fără îndoială, o aplecare nativă către introspecţie şi către meditaţie dar este totodată o vocaţie cultivată şi întreţinută la şcoala lui Nae Ionescu, în preajma unor minţi strălucite precum Vulcănescu, Noica ori Eliade. Alice Botez studiază filosofia şi îşi face intrarea în mediile filosofice cu lucrarea Structura, teza sa de licenţă, din care va publica fragmente în 1942, în revista Izvoare de filosofie. Totuşi, activitatea sa filosofică se opreşte la acest studiu şi la câteva impresii şi articole despre cursurile lui Mircea Eliade, despre Nae Ionescu sau despre Devenirea întru fiinţă a lui Constantin Noica. Trecerea Alicei Botez de la filosofie la literatură, în măsura în care între cele două ar trebui să existe o graniţă, este făcută prin eseu, o specie a literaturii de introspecţie la care scriitoarea se va întoarce spre sfârşitul vieţii. Chiar dacă Alice Botez a renunţat să mai fie un filosof practicant, ea nu s-a lepădat nicidecum de filosofie, considerând că acolo se află germenii literaturii sale, după cum mărturisea în 1975, într-un interviu: „ Pot să jur că n-am abandonat niciodată preocupările filosofice. (...) dacă este să mi se atribuie o vocaţie, apoi aceasta este. N-am dovedit-o, ştiu, pentru că n-am în urmă studii, opusuri de filosofie. Dar susţin că puţinele pe care le-am scris şi mai puţinele pe care le-am publicat, toată această puţinătate este izvorâtă din preocupările mele filosofice, cu toate că, după un consens general, aparţine literaturii. (...)Independent de determinarea pe care ţi-o imprimă vremea în care trăieşti, socotesc că literatura şi filosofia sunt manifestări complementare. Filosoful are o apetenţă pentru concret şi particular fără de care nu-şi poate valida teoriile, generalizările; literatul este ispitit de abstract şi de generalizare, pentru a garanta veracitatea cazurilor sale. Şi apoi... nu păstrăm noi oare esenţa vegetală a rădăcinilor? Rădăcinile mele sunt în filosofie.” Parafrazând metafora carteziană a filosofiei văzute asemenea unui arbore ale cărui rădăcini sunt metafizice, despre care Alice Botez aminteşte în teza Structura, pentru scriitoare, filosofia a reprezentat fundamentul creaţiei literare, pământul fertil care a dat statornicie şi sevă operei sale unice în literatura română.

Dincolo de vocaţia filosofică şi de lecturi intense care i-au desăvârşit formaţia de tip enciclopedic, Alice Botez şi-a exersat talentul critic, analitic, în recenziile pe care le-a semnat timp de aproape două luni, la finele lui 1940, în revista Vremea, hebdomandar cu orientare de dreapta, condus de Vladimir Al. Donescu şi în care scriau mulţi intelectuali de marcă ai perioadei interbelice, printre care Pompiliu Constantinescu, Nae Ionescu, C. Noica, P.P. Negulescu, E. Lovinescu, Haig şi Arşavir Acterian etc. Cum criticul Pompiliu Constantinescu renunţă, pentru câţiva ani, la cronica literară pe care o ţinea în Vremea, printre cei care îi vor suplini absenţa, se va număra şi Alice Botez, care va semna cele mai multe dintre cronicile sale cu prenumele Alisa. Începând cu numărul din 3 noiembrie 1940, Alice Botez va scrie la rubrica intitulată Cartea, despre romanul Tudor Ceaur Alcazar de Ionel Teodoreanu, despre studiul Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou al lui Constantin Noica, despre romanul Ştefanei Velisar-Teodoreanu, Viaţa cea de toate zilele, despre volumul de versuri Balcic de Ion Pillat, despre Divanul persian al lui Mihail Sadoveanu, despre Dimitrie Cantemir ori Nae Ionescu, despre Louis Vialle şi cartea sa, Défense de la vie, despre L`Apothéose du dépaysement de Chestov, despre excelenta proză fantastică Trântorul, a lui Emil Botta, ultima sa cronică din Vremea, apărută în numărul din 15 decembrie 1940, fiind consacrată, pentru valoarea ei de actualitate, cărţii lui Louis Lavelle, Le mal et la souffrance, o tulburătoare încercare a autorului de a găsi măcar o justificare metafizică războiului, câtă vreme justificări istorice şi politice i se găsesc din plin. Întrebată fiind în 1975, într-un interviu, care ar fi autorii şi cărţile despre care ar alege să scrie în eventualitatea în care ar reedita experienţa de cronicar literar, Alice Botez face o retrospectivă a preferinţelor sale ideatice şi literare, atât de variate de la o vârstă la alta, mărturisind că la şaisprezece ani ar fi scris despre poezia filosofică a lui Eminescu, opţiune pe care şi-o menţine, spre treizeci de ani, ar fi scris despre proza fantastică a lui Poe, la patruzeci, despre poezia lui Pablo Neruda

ori despre tragic, în proza lui Faulkner iar mai apoi, despre poezia lui Ion Barbu sau a lui Blaga ori despre Borges, afirmând totodată că nu s-a simţit niciodată tentată să scrie despre Dostoievski. Cu toate acestea, Dostoievski, Faulkner, Virginia Woolf, Lawrence Durrell, Joyce, Marguerite Yourcenar ş.a. sunt nume celebre care se regăsesc în multe dintre cronicile făcute scrierilor Alicei Botez ori în articole din presa literară, dedicate cărţilor sale, în urma unor analogii cu opera acestor scriitori, analogii pe care prozatoarea le demontează cu argumente infailibile.

În ultima parte a vieţii, Alice Botez lucra la un amplu studiu despre roman, cercetare pentru care adunase material mult timp. De altfel, în 1969, în revista Luceafărul, Alice Botez a publicat un fragment din această lucrare teoretică. Imediat după moartea scriitoarei, în aceeaşi revistă, apare la iniţiativa lui Cezar Ivănescu, prima parte a eseului Mnemosyne al Alicei Botez, eseu inspirat de numele zeiţei care personifică Memoria şi care trădează, ca multe dintre articolele şi scrierile autoarei, obsesia acesteia pentru istorie. Din păcate, cea de a doua parte a eseului nu a mai fost publicată şi nici alte fragmente din studiul despre roman la care lucra Alice Botez, înainte de a trece în nefiinţă.

Prozatoarea care va avea parte de un deosebit succes la apariţia romanului de debut, mărturisea în 1975, într-un interviu, amintind de originea ei oltenească, faptul că rădăcinile unui scriitor sunt înscrise matriceal în devenirea unui creator de literatură: „ Cred că pentru un romancier faptul de a fi trăit un timp de creştere într-un cadru specific şi natural constituie o sursă de autenticitate şi forţă. Este ceea ce mă încântă la marii noştri scriitori români contemporani”. Vocaţia literară a scriitoarei îşi are deci fundamentul, după cum ea însăşi consideră, într-o biografie care o situează într-o paradigmă, în acel timp şi în acel spaţiu de creştere, cărora li se datorează harul ei literar. Acestui dat i s-au adăugat ulterior studiile filosofice, lecturile, educaţia, privilegiul de a fi trăit şi de a fi devenit într-un timp fertil intelectual, printre oameni remarcabili. Toate aceste repere au făcut din Alice Botez o scriitoare remarcabilă, un spirit remarcabil, de dimensiunea celor renascentiste. Fără a fi prolifică, în pofida debutului literar târziu, Alice Botez a căutat să sublimeze Substanţa, Ideea, Esenţa, lăsând în urma sa o operă de o mare autenticitate şi frumuseţe, pe nedrept necunoscută şi atât de complexă încât cu greu ar putea fi tratată exhaustiv.

Şi cum prozatoarea însăşi vorbea despre publicarea a ceea ce ai scris ca despre un act de asumare a răspunderii faţă de cititor, debutul la 54 de ani, în 1968, cu romanul Iarna Fimbul, dovedeşte pe deplin că Alice Botez este o conştiinţă a scriiturii. „Într-adevăr, m-am grăbit să scriu, nu să public. Primele încercări datează din liceu. Nu poezie. Tot proză: scrisori, cu sau fără adresă, jurnale, nuvele. Este aici locul unei mărturisiri. Am considerat literatura ca un mijloc, nu ca un scop în sine. Şi am folosit-o ca atare: un instrument de formare, de clarificare şi de cunoaştere. În consecinţă, nu m-am gândit să profesionalizez îndeletnicirile mele literare. A scrie literatură este, la urma urmei, a face o experienţă. Eşti liber s-o faci sau nu. A continua să scrii, organizat, cu o frecvenţă mai mare, este a comite un experiment, de lungă durată. Dar a publica este mult mai mult. Înseamnă a-ţi da adeziunea la valoarea operei produse şi implicit, a confirma sub semnătură comunicabilitatea ei, necesitatea receptării. Aşadar, o dublă adeziune: în numele tău propriu, dar şi în numele eventualilor cititori. Aceasta din urmă e ipotetică şi, deci, riscantă, mai ales la debut. Intervine o problemă de responsabilitate şi de angajare civică. Şi un contract; pentru cea de a doua parte contractantă semnează editura, dar şi aceasta e validată doar după receptarea de către publicul cititor”.

După debutul timid din 1944, în Vremea, cu nuvela fantastică Asasinatul din Pădurea Strâmbei Disperări, scriitoarea va renunţa timp de douăzeci şi patru de ani să mai publice. Nuvela, o proză facilă, în care autoarea uzează de clişeele specifice scrierilor cu intrigă poliţistă, grefată printr-o mise-en-abîme pe misterul unei dispariţii petrecute într-o

pădure stranie, nu o anunţă nicidecum pe marea scriitoare de mai târziu, rămânând doar o încercare stângace.

Alice Botez va reveni în forţă în 1968, cu un roman unic în literatura română, al cărui titlu, Iarna Fimbul, provoacă cititorul, deschizându-i noi orizonturi de receptare şi de meditaţie. Romanul este primit elogios de critica literară a epocii, pentru noutatea formulei narative, pentru prospeţimea sa ideatică, pentru inefabilul şi evanescenţa sa, pentru rafinamentul scriiturii, trăsături care se regăsesc matriceal în tot ceea ce a scris Alice Botez. El este expresia unei opţiuni., căci după mulţi ani de căutare a formulei literare care o defineşte, scriitoarea alege proza ca modalitate de exprimare prin care îşi poate profesionaliza vocaţia şi romanul, pentru .proteismul său, după cum afirma. Predilecţia scriitoarei pentru eseistică, pentru literatura „de confesiune”, cum o numeşte, îndelung exersată anterior şi profund legată de formarea sa filosofică, rămâne o evidenţă în literatura sa, o literatură a marilor teme şi simboluri, conceptualizată, care se citeşte şcolăreşte, cu creionul în mână, pentru că frumuseţea ei vine din provocarea intelectuală pe care o lansează. Bogăţie documentară inserată armonios în ficţiune, construcţii ideatice labirintice, fire epice care par să se depene lin dar te atrag perfid în unghere întunecate şi părăsite în care tot scriitoarea te găseşte şi te salvează, mai devreme sau mai târziu, întinzându-ţi chei de lectură. Astfel, Alice Botez devine, alături de personajele sale şi de cititor, o Alice într-o ţară pe care a plăsmuit-o din simboluri, din mituri, din mistere.

Iarna Fimbul marchează un debut editorial târziu, dar remarcabil prin „modernitatea formulei”, după cum aprecia Dana Dumitriu. Autoarea explică, întrebată fiind, într-un interviu, cum s-a născut acest roman care a văzut lumina tiparului după aproape două decenii de la scrierea sa: „ Geneza acestei cărţi, scrise curând după o conflagraţie mondială şi în cursul unei boli grave care m-a condamnat la o lungă imobilizare? Geneza unei cărţi scrise pe un aparat gipsat, în trei luni, rescrisă integral şi publicată după optsprezece ani? Este, desigur, filonul unor tragice evenimente – pe plan naţional, familial, internaţional – din timpul şi din preajma celui de-al doilea război mondial, aici cristalizat mitic în simbolul marii ierni, Iarna Fimbul. De aici şi mesajul de vestire a unei perioade de linişte şi rodnicie, urmând catastrofelor, aşa cum primăvara vine după iarnă ca lege de rodire şi creştere a firii.”

Iarna Fimbul este un roman de analiză şi de reconstrucţie care se constituie în evocarea destinului unor vechi familii – Duca, Delasena şi Vatarzi – ce repetă fatidic istoria generaţiilor trecute, îndreptându-se, implacabil, spre disoluţie. Titlul insolit al romanului închide în sine mesajul cărţii şi este decriptat în final când bătrânul arheolog Andronic, unul dintre eroi, descoperă semnificaţia simbolurilor Iernii Fimbul, des întâlnite în cercetările sale la popoare şi în epoci diferite, niciodată însă desluşite:„ Este vremea iernii lungi şi grele de dinaintea sfârşitului – sfârşitul unei civilizaţii, după care vine un început, se deschide un drum, sau porţile paradisului, apar îngeri, zei sau alţi oameni. Motivele Iernii... le găsise nu numai în ceramica sasanidă, sau în cea germanică, dar şi la alte popoare. Le-a numit universalele simboluri ale încheierii unui ciclu.” Inedită în literatura română este tehnica romanescă folosită de către autoare, tehnica pluralităţii vocilor narative, revendicată din literatura de confesiune şi sub semnul căreia vor sta şi următoarele scrieri ale autoarei care mărturiseşte: „Mai este şi filonul literaturii de confesiune, pe care o practicasem anterior şi care, proliferând din îndelungata tăcere, m-a dus la modalitatea vocilor, vocile unor multiple personaje narând despre aceleaşi evenimente.” Ca într-un spectacol de teatru, personajele ni se înfăţişează pe rând şi se deschid, se dezvăluie. În ciuda unor critici care îi reproşează prozatoarei incapacitatea de a se confunda cu prezentul unei conştiinţe în miezul căreia pătrunde, determinând astfel eşecul unei tehnici romaneşti, cartea rămâne o fascinantă experienţă livrescă, atât pentru autoarea ei, cât şi pentru cititor. Fascinaţia este exercitată mai ales de destinul eroilor, de umilinţa, de neputinţa lor în faţa istoriei şi a destinului şi prin aceasta, de veridicitatea dimensiunii lor umane.

Motto-ul romanului – „Chaque époque se crée un symbole, qui est un réponse imagée à la question de savoir ce que signifie la vie et par lequel elle fixe la clef de son secret.”(Richard Alewin, L’Univers du baroque) – este strâns legat de evoluţia existenţială a personajelor ce îşi conştientizează destinul şi a căror istorie stă sub semnul fatalităţii. Descendenţii celor trei familii de sorginte diferită, Vatarzi, Duca şi Delasena, sunt prinşi într-o nebuloasă de legături matrimoniale şi amoros-adulterine adeseori incestuoase. Destinul lor este cel al unei eredităţi tarate şi îi condamnă implacabil la dispariţia biologică. Dincolo de această perpetuă amestecare între limitele aceluiaşi spaţiu genetic, ei sunt victimele istoriei, ale războaielor şi ale unei acerbe lupte pentru putere, pentru supremaţie. Celor trei familii aparţinând vechii aristocraţii, li se adaugă de-a lungul timpului, aventurieri, cărturari, clerici, navigatori, alchimişti, patrioţi ori trădători lipsiţi de scrupule, lucizi ori nebuni, artişti boemi şi lunatici ori pragmatici mercantili, toţi formând un clan cu multiple şi sinuoase, adeseori tenebroase, ramificaţii, întinse peste patru secole.

Antonio Manuel Delasena, un visător numit de sultanul Selim al II-lea, Prinţ al Valahiei, este ctitorul primei aşezări a familiei, în mijlocul unui vast domeniu, pe un platou însorit, într-o zonă montană abruptă. El trăieşte o dramă cvasioedipiană căci o seduce pe tânăra şi frumoasa râvnită de tatăl său sexagenar, Gian Antonio, personaj cu o biografie fabuloasă, un aventurier, un „monstru al contradicţiilor”. Tomnaticul îndrăgostit moare în condiţii suspecte iar fiul, deşi se căsătoreşte cu femeia iubită, chinuit de remuşcări, se autoclaustrează într-o cameră hexagonală din vecinătatea turnului castelului pe care l-a construit şi se sinucide aruncându-se din turn. În lunga sa izolare, Antonio Manuel, singurul din familie ce nu a nutrit ambiţii de mărire, scrie o „algebră a gândirii şi muzicii, care trebuia să cuprindă formula formulelor, formula unică, aproape magică a creaţiei”. Dascălul său într-ale filosofiei şi ale teologiei fusese învăţatul Melanchton, personaj care aminteşte de marquezianul Melchiade, ca de altfel şi alte personaje ale Iernii Fimbul care par desprinse din Veacul de singurătate al lui Gabriel García Márquez, prin caracterul lor fabulos, prin preocupările lor stranii, esoterice, repetând numele, destinul, eşecurile strămoşilor şi înaintând inevitabil spre disoluţie. Casa construită de Antonio Manuel va fi restaurată trei secole mai târziu de Alexandru Delasena, colonel în garda domnitorului Cuza, cu prilejul nunţii celei mai mari dintre fiicele sale, Teodora. Unul dintre elementele inedite ale romanului este străvechea cronică a familiei – „o carte groasă, cu scoarţe înnegrite şi pătate pe la colţuri de ceara lumânărilor care s-au topit la veghea nopţilor” – care arată că cei care au început să consemneze date despre familie, au fost mai interesaţi de fapte decât de obârşia personajelor. Începută în urmă cu patru veacuri de nişte cărturari oarecare, străini de familie, cronica va fi continuată de cea mai mică dintre fiicele colonelului Alexandru Delasena, Alfonsa şi încheiată de Ana, fiica Teofanei, cealaltă soră a Alfonsei şi a Teodorei. Romanul, structurat conform unei tehnici narative specifice Noului roman, cuprinde cinci capitole. Reminiscenţele (Timpul trăit) – 5 octombrie 1925 – 8 aprilie 1942 - ni-i înfăţişează pe ultimii descendenţi ai celor trei ramuri, în perioada interbelică. Următorul capitol, Strămoşii, este o incursiune în trecutul foarte îndepărtat, la originile celor trei familii ale căror destine se împletesc într-unul singur. Al treilea capitol, Reminiscenţele (Timpul trăit) – 7 iulie 1869 – 23 septembrie 1939 - evocă momente din copilăria şi din tinereţea penultimei generaţii. Capitolul al patrulea, Întâmplările (Timpul consumat) – 19 septembrie 1943 – 30 septembrie 1946 - ne aduce în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, ale cărui răni încă mai supurează, încă mai dor. Ultimul capitol, Durata (Sfârşitul timpului trăit) – 12, 14, 18 octombrie 1946 - este o retrospectivă a istoriei ultimelor generaţii ale marii şi vechii familii ale cărei vlăstare alunecă înspre neantizare fără să reuşească a se împotrivi. Dana Dumitriu vede în Iarna Fimbul „un roman al destinului, (...) un roman al vieţii ca damnare”, căci eroii sunt prizonierii unei forţe supreme, autoclaustraţi în propria viaţă.

Între limitele stabilite de aceste coordonate – spaţiu-timp-idee – cartea de debut al scriitoarei se constituie într-un roman de introspecţie psihologică, prin tehnica polifoniei narative, prin monologul interior al personajelor inclus într-o mai amplă perspectivă social-istorică, prin rafinamentul stilistic şi se detaşează de orice altă scriere de gen din literatura română.

Pădurea şi trei zile, cel de-al doilea roman al autoarei, apărut în 1970 şi subintitulat Varianta scenelor, prezintă dintr-o perspectivă escatologică evenimentele trăite de o familie în ultimele trei zile ale celei de-a doua conflagraţii mondiale. Cartea este o nouă verigă în lanţul pe care îl reprezintă, în ansamblul ei, literatura Alicei Botez. Ca şi în Iarna Fimbul, în acest roman, scriitoarea pune accentul pe structurile temporale narative. Ordinea cronologică a evenimentelor este tulburată şi, odată cu ea, planurile temporale se amestecă. Romanul este alcătuit din trei părţi: Prezentul, în care sunt prezentate ultimele trei zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial, Trecutul, o evocare a momentelor ce au precedat Primul Război Mondial şi, în final, din nou Prezentul. Săvârşirea, o continuare a primei părţi, este o revenire la actualitatea atroce, expresia unei conştientizări a sechelelor acestui război. Scriitoarea mărturiseşte că a păstrat în mare parte şi în acest roman, modalităţile narative folosite în romanul de debut: „Constituirea poligonală a dramei epice din faţete, fiecare avându-şi rolul său, dar privită din timpul diferit al personajului, este, la urma urmei, debitoare aceleiaşi intenţii. Aparent, naraţiunea se desfăşoară la persoana a treia, dar nu urmează firul cronologic liniar; sunt relatate numai evenimente marcante, importanţa lor fiind decisă de un complex de factori spaţiu-timp-idee. Am încercat eu să explic chiar acolo.”(Aurel Sasu, Mariana Vartic – Romanul românesc în interviuri, vol.I, partea I, pp.383-388). Spre deosebire de personajele întâiului roman, în Pădurea şi trei zile, cei trei fraţi, Marc, Luca şi Iacob, îşi urmează traiectoria existenţială în mod inconştient, fără a înţelege dimensiunile tragediei pe care o trăiesc. Cifra trei este în acest roman încărcată de simboluri, cel dintâi fiind al fatalităţii, căci în ultimele trei zile ale războiului, mor toţi trei fraţii, claustraţi într-un oraş încercuit de trupele germane. În acest timp scurt dar dens în evenimente şi în implicaţii, autoarea concentrează momente retrospective laolaltă cu crâmpeie din actualitate. Şi în Pădurea şi trei zile sunt folosite cele două tipuri de perspectivă narativă: cea neutră şi obiectivă propusă de autoare şi perspectiva individuală, a fiecărui personaj în parte, redată sub forma vocilor narative. Prozatoarea îşi construieşte romanele după chipul şi asemănarea lui Ianus, utilizând tehnica „oglinzii” şi aplică din nou procedeul eternei repetiţii arhetipale. Asemenea protagoniştilor din Iarna Fimbul, în acest roman, care s-a bucurat de un succes mai timid, personajele se supun în mod inexorabil păcatului suprem al incestului; Luca reface cu Aleda legătura dintre tatăl său, Mihail, şi frivola Ate etc. Dincolo de destinul comun al acestor personaje, stă simbolul supraindividualului, acea „pădure a substanţei universale” care creează o viziune ontologică totalizatoare. Singurul personaj care trăieşte deplin sentimentul apartenenţei la Marele Tot, pare a fi Luca, cel care lasă un manuscris pe care autoarea îl va revalorifica mai târziu, într-o proză scurtă din ultimul său volum antum. Pentru Luca, pădurea sub semnul căreia este creat întregul roman, „la marginea ei de jos este doar fluiditate încărcată de firave treceri, trupuri şi materii, ivite aşadar din concentrarea materialităţii cosmice, la limita destrămării ei substanţiale...” iar la capătul trecerii prin această pădure a substanţei se află însăşi moartea. Încercând să exploateze în acest roman aceleaşi teme, în aceeaşi manieră estetizantă, sofisticată, erudită, scriitoarea se pierde în gratuitate, scăpând de sub control esenţa şi oferindu-ne o poveste dilatată şi transformând romanul într-o scriere mai degrabă de factură poetică.

Cea de-a treia apariţie editorială care poartă numele şi totodată girul Alicei Botez marchează trecerea la un alt tip de demers literar. Dioptrele sau Dialog la Zidul Caucazian este poemul dramatic publicat în 1975 care aduce o schimbare în stilul şi în aria tematică abordată cu predilecţie până în acel moment de către autoare. Începând cu acest poem

dramatic, obsesia istoriei pe care o manifestă Alice Botez capătă pregnanţă, rezonând într-un roman viitor, Emisfera de dor.Protagonistul cărţii este însuşi Dimitrie Cantemir, augusta figură a medievalismului românesc. În prologul cărţii, scriitoarea îşi explică alegerea personajului, în urma unei viziuni – imaginea târzie, crepusculară, a domnitorului cărturar, deopotrivă hamletiană şi eminesciană, prin asemănarea cu Lear dar şi cu „bătrânul dascăl” din cea dintâi Scrisoare. Dioptrele este o tulburătoare evocare a personalităţii lui Dimitrie Cantemir, prin prisma „confruntării dintre vocaţia filosofică şi aceea politică a Prinţului şi, înlăuntrul celei dintâi, dintre medievalismul creştin şi umanismul laic”, după cum scria Nicolae Manolescu. Aparent, poemul reconstituie experienţa iniţiatică pe care o trăieşte prinţul moldav, odată cu expediţia documentară întreprinsă în 1722, la Zidul Caucazian, unde urmează a-l întâlni pe protectorul său politic, ţarul Petru I al Rusiei. Expediţia în Caucaz este de altfel, ultima călătorie ştiinţifică a domnitorului român, acum principe serenissim al Rusiei, sfătuitor al ţarului, membru al senatului rus, participant la această campanie militară în calitate de orientalist. Grav bolnav, aflat în ultimul său an de viaţă, conştient că această călătorie anevoioasă îi poate grăbi sfârşitul, fostul domn moldav nu-şi poate stăvili setea de cunoaştere şi rămâne la Porţile Caspiene, locul unde a fost înlănţuit Prometeu, nejustificat de mult timp după plecarea ţarului, din 27 ianuarie până pe 18 martie, cu intenţia declarată de a elabora o schiţă topografică a acelei regiuni. Cantemir este privit de către autoare, ca o victimă a conflictului dintre filosofie şi istorie, dintre deschiderea occidentală şi misticismul oriental. Poemul dramatic în sine – evocare istorică – are toate caracteristicile genului. Autoarea concepe textul ca pe un dialog în manieră antică, inspirat nu de modelul platonician ci de cel oferit de filosoful antic Lucian din Samosata, iniţiatorul acestui gen, apropiat de viziunea personajului principal. După cum ne-a obişnuit, scriitoarea ne oferă şi aici chei de lectură, menite să deschidă această „construcţie barocă greoaie” (Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol.II, pp.801-802) în care se remarcă aceleaşi tehnici şi strategii stilistice: intertextualitate, alegoria labirintului, tehnica dedublării, a oglinzii etc.Poemul cuprinde un prolog, trei tablouri, indicaţii scenice exhaustive şi replici în care sunt inserate fragmenta din Divanul, din Istoria ieroglifică, din texte filosofice ori religioase, numeroase trimiteri culturale, un epilog şi o Addenda cu note şi comentarii, toate părţile componente fiind deopotrivă interesante şi uluitoare prin forţa de sugestie, prin corespondenţele stabilite, prin volumul copleşitor de date pe care îl înmagazinează, făcând nejustificată tăcerea sub care critica literară a trecut această scriere.

Anul 1979 este un an benefic pentru Alice Botez căci scriitoarea publică două romane, Emisfera de dor şi Eclipsa, şi este distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Dacă primul roman este o scriere de factură istorică a cărei acţiune este ancorată în Antichitate, imediat după ultimul război daco-roman, cel de-al doilea, Eclipsa, este un roman de factură politică, o scriere-parabolă de inspiraţie dostoievskiană.

Emisfera de dor este un roman istoric, cu care autoarea rămâne într-un spaţiu care a fascinat-o dintotdeauna, întorcându-se în timp, din Evul Mediu în Antichitate, printr-un personaj, Publius Aelius Hadrianus, legat prin vocaţia sa timpuriu renascentistă de Dimitrie Cantemir, o personalitate a Renaşterii târzii. Romanul, „substanţial, savant şi subtil” (Mihai Ungheanu, Luceafărul, nr.4, 1980, pp.43-44) îşi are punctul de plecare în perioada imediat următoare campaniei militare victorioase pe care Traian a întreprins-o în Dacia şi într-un izvor considerat a fi unicul contemporan epocii, Scrisoarea lui Plinius cel Tânăr, scriitor şi om politic roman, către poetul Caninius Rufus. Plinius se arată fascinat de poporul recent cucerit şi îl îndeamnă pe Caninius să dedice o epopee celor două războaie purtate de Traian împotriva dacilor căci, argumentează Plinius, „ce subiect poate fi mai actual, mai bogat, mai vast, în sfârşit, mai plin de poezie şi mai de domeniul legendelor, deşi este vorba de lucruri foarte adevărate...”.Protagonistul romanului este însă Hadrianus, succesorul lui Traian. El are ambiţia de a transforma istoria în mit şi, pornind de la un scenariu al întemeierii preluat de la

„mesagerul dac”, Hadrianus conferă un destin mitic, universal, unui popor conştient (oare?) doar de propria istorie. După evocarea lui Dimitrie Cantemir în Dioptrele, Emisfera de dor ilustrează într-o formă mai complexă şi mai savantă, predilecţia autoarei pentru temele grave

pe care le propune istoria, dând totuşi romanului o dimensiune poetică. Ca în fiece operă a sa, Alice Botez ne înlesneşte întâlnirea cu opera printr-un prolog şi prin note şi comentarii, prin date istorice, culturale, biografice impresionante prin bogăţie, prin acurateţe. Scriitoarea îşi prefaţează noul roman cu câteva fraze în care îşi explică atât punctul de vedere în legătură cu tema aleasă, cât şi titlul cărţii. „Emisfera de dor” ar fi faţa nevăzută a istoriei pe care, în absenţa datelor concrete, trebuie s-o reconstituim cu ajutorul imaginaţiei iar Alice Botez dă frâu liber fanteziei, făcând din romanul său o reconstituire speculativă a istoriei, expresia unei viziuni romantice asupra unei realităţi istorice. Motto-ul romanului este inspirat de o aserţiune făcută de Lucian Blaga: „Ceea ce istoria nu uită devine legendă. Ceea ce istoria uită devine istoriografie.” Parafrazând ideea lui Blaga, prozatoarea îl învesteşte pe Hadrianus cu o responsabilitate supremă, aceea de a nu lăsa pradă uitării istoria, iar personajul central al romanului îşi îndeplineşte menirea în chip strălucit.

Acţiunea se desfăşoară în Cetatea eternă, în însăşi inima Imperiului Roman, într-o Romă – imago mundi - cosmopolită şi pitorească, în intervalul de pace de o sută douăzeci şi trei de zile în care romanii îşi celebrează recenta izbândă militară asupra dacilor. În timpul acestor serbări, capul lui Decebal este expus pe treptele Gemoniae, nepreţuit trofeu, simbol al triumfului răsunător repurtat de temutul şi de orgoliosul Traian. Împăratul vede în această izbândă multaşteptată o confirmare a infailibilităţii sale şi a imperiului pe care îl conduce. Autoarea pune în lumină o antiteză surprinzătoare între Traian, întruchipare a geniului militar, cuceritor de carieră şi de vocaţie, atotputernic şi totuşi claustrat în chingile propriilor limite şi nepotul său prin alianţă, Hadrianus, personificare a geniului pacifist, spirit visător, poetic, adăpat din izvorul culturii greceşti. Hadrianus îi va urma lui Traian la conducerea Imperiului Roman şi va aduce o schimbare radicală în politica marii puteri, ignorând ambiţiile expansioniste, ctitorind edificii, instaurând o epocă de pace. Viitorul împărat visează la o operă literară monumentală şi fabuloasă, în care dacii, obiect al admiraţiei sale, să dureze prin contopirea lor cu romanii, o civilizaţie nouă şi fertilă. Este acea „întemeiere” la care aspiră Publius Aelius Hadrianus. Deşi critica literară s-a grăbit să descopere corespondenţe între Marguerite Yourcenar şi Alice Botez, romanele celor două scriitoare se despart esenţialmente prin viziunea diferită asupra lui Hadrianus. Dacă Alice Botez îl priveşte pe tânărul patrician roman din perspectiva unui vizionar căruia viitorul politic i se aşterne în faţă, Marguerite Yourcenar va oferi în Memoriile lui Hadrianus, o imagine a unui împărat pe care succesele militare nu l-au îndepărtat de plăcerile simple dar sublime ale vieţii, profilul unui talentat poet şi pictor, al unui estet rafinat care caută perfecţiunea în artă şi nu în război, imagine desprinsă de ambele scriitoare din aceeaşi sursă, Istoria romană a lui Dio Cassius.

În acest al treilea roman al Alicei Botez, construit tot pe fundamentul unei alternanţe a vocilor narative, în care perspectiva auctorială se împleteşte cu cea actorială, a lui Hadrianus, în maniera care a consacrat-o pe scriitoare, este totuşi de remarcat, dincolo de frumuseţea şi plasticitatea a numeroase secvenţe narative, o schimbare a stilului, când lapidar, în consonanţă cu cel tipic prozei latine, cu o sintaxă aridă, când prolix. Mai pregnant însă decât o anumită preţiozitate sau decât orice divagaţie, rămâne în conştiinţa cititorului sentimentul că întotdeauna există o faţă nevăzută a adevărului istoric, pe care Emisfera de dor ne provoacă Ultimul roman al scriitoarei Alice Botez, Eclipsa, a văzut lumina tiparului tot în 1979 şi îi este dedicat soţului prozatoarei, Constantin Bulat. Romanul, o alegorie a totalitarismului, a reprezentat în epoca apariţiei sale, o dovadă de curaj, un risc asumat. Întâmpinat elogios însă şi cu oarecare rezervă de critica literară, Eclipsa este o scriere în care politicul, ocultismul şi ezotericul se întrepătrund cu elemente specifice prozei poliţiste dar şi celei psihologice. Cu acest roman, autoarea reeditează un mai vechi experiment, exploatând

din nou procedeul feţei lui Ianus, făcând din Eclipsa o scriere a penumbrei, a evenimentelor petrecute la adăpost de lumină, a intrigilor, a marilor mistere, amintind de opera lui Umberto Eco, a lui Dostoievski, a lui Fowles sau a lui Durrell, similitudini de altfel remarcate de critica literară. În timpul eclipsei se nasc oamenii-monştri hrăniţi de ambiţia puterii absolute. Acţiunea romanului se desfăşoară într-un vechi burg transilvănean, într-un oraş de provincie liniştit, aşezat, ducând o existenţă liniară, burgheză, în ciuda faptului că trăieşte după cutume medievale. Acest burg devine un spaţiu în care ia amploare o psihoză colectivă, născută pe fondul unui trecut bântuit de fantasme şi de vini, devine scena unor sângeroase confruntări pe care joacă personaje stranii, lunatice sau lubrice, cu obârşii şi intenţii misterioase, oculte. Cu acest fundament şubred, oraşul este lesne invadat şi luat în stăpânire de discipolii lui Allegrinus/ Neftalus, interpolatorul unei vechi şi bizare cronici începute de călugărul Azarias, Malefacta, în care pare circumscris destinul urbei. Abia în această conjunctură, locuitorii oraşului îşi conştientizează condiţia de prizonieri ai destinului şi ai istoriei, de supuşi ai fatum-ului implacabil. Ei încearcă să se reîntoarcă la vechile tipare dar accesul de luciditate se dovedeşte tardiv şi oraşul alunecă în haos, în neant.

Cu Eclipsa, autoarea încheie ciclul romanesc început cu Iarna Fimbul. Ambele romane îşi au rădăcinile într-o cronică, ambele aduc în prim-plan personaje damnate şi condamnate să reediteze păcate ancestrale, victime ale unor blesteme săpate într-o conştiinţă colectivă tenebroasă, viscerală, tentaculară, pe care o spală, o purifică doar disoluţia, doar dispariţia lor fizică, prin apă sau prin foc. În acest ultim roman, sciitoarea abandonează tehnica narativă polifonică, lăsând povestea tragică a oraşului să fie spusă de un singur narator actorial, personaj-reflector însă nu şi omniscient, imparţial oarecum prin natura profesiei sale, judecătorul Mihai Müller, fiu al urbei, întors în locurile natale după o îndelungată absenţă. El are o biografie întunecată, este nepot şi fiu de magistrat Simţindu-se împovărat de păcate încă nemărturisite, nici măcar sieşi, judecătorul reconstituie istoria burgului. Întâmplările sunt plasate într-un timp istoric determinat, la începutul secolului al XX-lea, între 1928 şi 1929, în plină perioadă interbelică dar eroii romanului şi acţiunile lor par a fi suspendate în atemporalitate. Deşi trăieşte într-un nou veac, vechea cetate de breslaşi cu tradiţie se supune unor canoane medievale, părând inertă, încremenită în timp şi într-o uitare autoimpusă. Pe acest ogor fertil îşi va împrăştia seminţele o stranie organizaţie ocultă de orientare fascistă, Yohria, care va instaura teroarea şi va arunca oraşul în haos. Chinuit de remuşcări pentru neputinţa de a-şi salva fiica nerecunoscută de la condamnarea pentru o culpă inventată, pentru incapacitatea de a împiedica moartea nepoţilor săi şi crima săvârşită asupra venerabilului primar al urbei, Hans Otto Roth, „ultimul reprezentant al vechilor bresle”,judecătorul Müller trăieşte drama cumplită a unei conştiinţe încărcate. Incendiul care izbucneşte în piaţa centrală a oraşului spre finalul oraşului este expresia unei nevoi colective de purificare, căci oamenii nu se arată nicidecum alarmaţi de flăcările mistuitoare ci lasă totul pradă acestora, căutând mântuirea. După acest incendiu, cu un semn că păcatele nu sunt iertate, oraşul este încercat de potop. Romanul se încheie asemenea Iernii Fimbul, cu un mesaj dătător de speranţă. Bătăile orologiului din bătrânul turn al oraşului vestesc începutul noului anotimp. Pentru cei vinovaţi a sosit ziua judecăţii iar dreptatea se face cu tăişul sabiei, tot ceea ce se întâmplă confirmând profeţiile făcute de Azarias în temuta Malefacta. După o îndelungă şi apăsătoare eclipsă, răsare soarele, demonii se risipesc şi cetate reintră pe făgaşul firesc al rosturilor sale şi al istoriei.

Insula Albă este ultimul volum antum al scriitoarei Alice Botez. Publicată în 1984, cu un an înainte de moartea prozatoarei, această carte marchează o revenire la un gen literar practicat de Alice Botez în prima tinereţe, proza scurtă. Cele opt povestiri cuprinse în volum sunt prefaţate de un catren din poezia Elan a lui Ion Barbu: „Sunt numai o verigă din marea îndoire/ Fragilă unitatea mi-e pieritoare; dar/ Un roi de existenţe din moartea mea răsar/ Şi adevăratul nume ce port e: Unduire.” Motto-ul anunţă o suită de povestiri de o minunată

suavitate, fragile, asemenea unor miniaturi dantelate, în care este sublimată toată bogăţia stilistică şi tematică a operei Alicei Botez. Plecând de la această percepţie, criticul Ion Bogdan Lefter vedea în aceste mici bijuterii literare, „opt povestiri retrospective” care reprezintă o „addenda” a celorlalte cărţi, „un fel de bilanţ provizoriu” în care scriitoarea concentrează temele şi motivele majore ale literaturii sale. Povestirile reunite în volum sunt de factură impresionistă, cu personaje care trăiesc într-o dimensiune paralelă, hrănite de propriile reverii şi trăiri. Prima povestire, Rosa mundi, cu accente deopotrivă eliadeşti şi joyciene, deapănă povestea de iubire dintre aurarul Enric şi frumoasa dar mult mai tânăra sa ucenică, Rosa. Aceasta piere într-un incendiu provocat de soţia lui Enric, alienata Elena iar tomnaticul îndrăgostit îi păstrează cenuşa într-o superbă raclă. Povestirea valorifică totodată şi filonul literaturii saxone, fiind inspirată din legenda unui triunghi amoros celebru, cel format de Regele Henric, de Regina Eleanor şi de nefericita Rosamond. A doua povestire a volumului poartă este cea care dă şi titlul acestuia. Insula Albă redă, aproape ca într-un dicteu automat, gândurile unei fetiţe învăţate să creadă în eresuri. Micuţa Alina nu poate face distincţie între întâmplările reale şi cele brodate de imaginaţie. Ea pleacă în vacanţă împreună cu mătuşa sa iar acceastă călătorie se dovedeşte o experienţă iniţiatică pentru fetiţa ce va deveni o reputată muziciană şi care va compune inspirată de motivul insulei albe, o insulă plămădită din sunete şi aflate ca o oază „în deşertul de asonanţe al întregului”. O seară de iarnă, următoarea povestire, aminteşte de Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu. Într-un decor interior de casă boierească pustie şi friguroasă, îngheţată parcă în timp, două bătrâne prietene, de condiţie socială diferită, rememorează secvenţe trecut. Emilia este femeia de familie bună care se hrăneşte la asfinţitul vieţii cu amintirea clipelor glorioase de odinioară. Mina, ceva mai tânără, de origine modestă, este femeia care îi face Emiliei diverse mici servicii şi care în tinereţe, a fost îndrăgostită în secret de chipeşul cavalerist Alexandru, soţul răsfăţatei Emilia. Amintirile celor două femei sunt redate alternativ căci memoria lor comună asupra unor evenimente şi asupra unor persoane cunoscute amândurora, este scindată de autoare în două voci distincte care retrăiesc totul diferit, fiecare din perspectiva propriei poveşti. Cu cea de a patra proză, Copilul albastru, autoarea evocă în aparenţă lumea circului. Patetismul povestirii vine din drama Copilului albastru, băieţelul pripăşit pe lângă bătrânul iluzionist Famoso, variantă masculină a Emiliei, trăind din amintirea strălucirii de altădată, a succeselor sale. Copilul venit de niciunde şi dispărut în neant, împrumută culoarea cerului sub care se simte liber şi care îi spulberă îndoielile. Povestirea vorbeşte într-un registru nostalgic, amar, despre dramatismul condiţiei de artist.

Ultimele patru povestiri ale volumului păstrează mai pregnant parfumul unei călătorii în timp a scriitoarei, la opera sa şi la sine. Sfârşit de poveste este o scriere despre condiţia autorului. Protagonistul este scriitor ajuns la capătul unei existenţe în care a căutat cu înfrigurare Cartea, acea carte unică, măsura ideală a geniului literar, cartea-matrice. Demult, în copilărie, Ea stătea pe măsuţa de lângă patul bunicii. Din Ea, bunica, mama sau o altă persoană apropiată îi citea poveşti al căror sfârşit nu l-a aflat niciodată căci fie somnul, fie nerăbdarea, fie moartea o biruiau pe fiinţa care o citea. Ajuns la asfinţitul vieţii, scriitorul care cunoscuse consacrarea dar nu se cunoscuse niciodată pe sine câtă vreme nu găsise acea Carte, se întoarce înfrânt în casa copilăriei şi începe să caute cu febrilitate obiectul după care tânjise atâta amar de vreme. O descoperă după căutări istovitoare, roasă de timp, destrămată, îngălbenită, şi are revelaţia aşteptată şi izbăvitoare.

Sub soarele necruţător este o reluare a unei nuvele, Mesagerul, pe care Alice Botez a publicat-o în 1970, în România literară. Povestirea din volumul Insula Albă păstrează accentele kafkiene ale primei variante. Proză psihanalitică realizată sub forma unei confesiuni făcute de o voce actorială, Sub soarele necruţător este povestea unui mărunt funcţionar căruia îi mor pe rând, fiul, soţia şi câinele şi care, copleşit de remuşcări, îşi reconsideră întreaga existenţă sordidă şi rece, limitată la automatisme, la economie afectivă, la

slujbă, la subzistenţă şi, ineluctabil, la moarte. Locul Mesagerului din povestirea iniţială este luat aici de un judecător care îi cântăreşte faptele, în drum spre Judecata de Apoi. Ca şi celelalte povestiri din volum, Sub soarele necruţător este o retrospectivă a traiectoriei existenţiale a personajului pentru care restul vieţii înseamnă doar penitenţă, dar şi a operei prozatoarei. În Protagonistul. Retrospectivă (1), o scriitoare este urmărită în diferite momente ale existenţei ei, de un bărbat straniu. El apare la început alături de ea, din senin, în biblioteca facultăţii, în perioada studenţiei, făcându-i recomandări de lectură. Reapare peste ani, atunci când scriitoarea se bucură de succesul primei cărţi, pentru a reveni apoi chiar în casa ei. Călăuză spectrală, voce a conştiinţei, siluetă plasmatică, el este un alter-ego al autoarei dar şi o proiecţie a unor personaje din cărţile ei, este Protagonistul pe care în caută dintotdeauna scriitoarea, un reflex al conştiinţei ei literare.

Ultima povestire din volumul Insula Albă, Fragmente din manuscrisul lui Luca. Retospectivă (2), este aşezată simbolic sub semnul dioptrelor. Cu ajutorul unor oglinzi dispuse într-un anume fel, poate fi decriptat misteriosul manuscris al lui Luca, personajul-concept din romanul Pădurea şi trei zile. Luca piere în mod absurd, alături de fraţii săi, Iacob şi Marc, în ultimele trei zile de la sfârşitul războiului, şi este vocea actorială a romanului. El scrie o carte care se pierde odată cu moartea sa în temniţa dintre mlaştini, o carte care reprezintă o savantă adaptare a celei de-a doua părţi din Cronica apocrifă, o scriere anonimă. Povestirea reia simbolurile din finalul romanului Pădurea şi trei zile şi, din păcate, odată cu acestea şi stilul diluat, divagant care îngreunează înţelegerea mesajului genuin al textului De altfel, autoarea anunţă în roman o descifrare a mesajului lui Luca – „Poate că vreodată cineva, unul ca Luca, va fi în stare să le reconstituie în adevărata lor claritate.” – numai că acel cineva nu reuşeşte să dezambiguizeze ideile din manuscris ci doar creează impresia de povestire în povestire, printr.o inserţie tot atât de nebuloasă ca şi povestirea-cadru. Nu se poate şti de ce autoarea a ales să încheie volumul Insula Albă şi totodată, ultima sa operă antumă cu această proză, însă se poate remarca faptul că textul are aparenţa unei ars poetica.

Cartea realităţilor fantastice este singura apariţie editorială postumă semnată Alice Botez. Publicat în 2001, acest jurnal ţinut vreme de aproape zece ani, între 1937 şi 1946, de scriitoare şi început la insistenţele profesorului Nae Ionescu, ar fi trebuit să vadă lumina tiparului în 1939, într-o primă versiune dar proiectul nu s-a înfăptuit, în ciuda intervenţiei favorabile a lui Mircea Eliade. El a fost păstrat în manuscris, după moartea autoarei, de Arşavir Acterian. Apărut la editura Curtea veche, jurnalul este unul atipic pentru că nu aduce informaţii biografice, nerespectând canoanele literaturii diaristice. Cartea realităţilor fantastice este mai degrabă un eseu, un volum de proză poematică în care sunt concentrate primele încercări literare ale scriitoarei, o interfaţă între ea şi lumea înconjurătoare pe care fie nu este pregătită, fie refuză să o perceapă ca atare, o căutare a sinelui şi a unei identităţi creatoare. Jurnalul este confidentul autoarei lui şi păstrează ecoul frământărilor acesteia – „Ce sens am eu în toate lucrurile astea pe care le face cineva care se cheamă eu?”. În această căutare mărturisită regăsim, după douăzeci şi doi de ani de la moartea Alicei Botez, esenţializată, sublimată, întreaga operă a prozatoarei - gânduri, angoase, obsesii, viziuni, certitudini – pentru că jurnalul ei este un exerciţiu de stil iar dacă lectura lui ar fi precedat-o pe cea a operei, ea ar fi vestit fără îndoială, o mare scriitoare.

BIBLIOGRAFIE

I. Scrieri ale autoarei

În periodice:

Despre structură, Izvoare de filosofie, 1943, vol.II, pp.222-233 Asasinatul din Pădurea Strâmbei Disperări, Vremea, anul XVI, nr.761, 6

august 1944, pp.2-3 Mesagerul, România literară, anul III, nr. 31, 30 iulie 1970, pp.16-17 Cronică literară: Ionel Teodoreanu, Tudor Ceaur Alcaz, Vremea, anul XII,nr.

576, 3 noiembrie 1940, p. 7 Cronică literară:Constantin Noica: Schiţă pentru istoria lui „Cum e cu putinţă

ceva nou”, Vremea, anul XII,nr. 577, 10 noiembrie 1940, p. 7 Cronică literară:Ştefana Velisar- Teodoreanu: Viaţa cea de toate zilele şi Ion

Pillat: Balcic, Vremea, anul XII, nr. 578, 17 noiembrie 1940, p. 7 Pretext pentru o cronică – Mihail Sadoveanu, Divanul persian, Vremea, anul

XII, nr. 579, 24 noiembrie 1940, p. 8 Pretexte: cărţi şi oameni, Vremea, anul XII, nr. 580, 1 decembrie 1940, p. 8 Pretexte: Emil Botta, Tântoru’, Vremea, anul XII, nr. 581, 8 decembrie 1940, p.6 Pretexte: Louis Lavelle, Le mal de la souffrance, Vremea, anul XII, nr. 582, 15

decembrie 1940, p. 8 Căderea în sublim, România literară, anul XIV, nr.16, 15 aprilie 1982, pp.19-20 Alice Botez despre Mircea Eliade, Ziarul de duminică (supliment al ziarului

Financiar ), 8 septembrie 2000, p. 2 Metaforă şi cunoaştere în proza Hortensiei Papadat-Bengescu, Luceafărul,

anul XII, nr. 47, 22 noiembrie 1969 Mnemosyne (I), Luceafărul, anul XXVIII, nr. 45, 9 noiembrie 1985, p.6

În volume:

Iarna Fimbul, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968; Editura Vitruviu, Bucureşti, 1998

Pădurea şi trei zile, Editura Eminescu, Bucureşti,1970 Dioptrele, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975 Emisfera de dor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979 Eclipsa, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979 Insula Albă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984 Cartea realităţilor fantastice, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001

II. Despre Alice Botez

În jurnale, în scrieri memorialistice:

Acterian, Jeni – Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, Editura Humanitas, 1991; Editura Ararat, Bucureşti, 1998

Acterian, Arşavir – O frumoasă amintire: Alice Botez, în Privilegiaţi şi năpăstuiţi, Iaşi, Institutul European, 1992, pp. 43-44

Geamănu, Gena – Spovedanie neterminată, Editura Bizantină, Bucureşti, 2000 Botez, Alice – Cartea realităţilor fantastice, Editura Curtea Veche, Bucureşti,

2001, pp.108- 141

În interviuri:

Sasu, Aurel, Vartic, Mariana – antologia Romanul românesc în interviuri, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, pp. 383- 388

Sin, Mihai – Dialog cu Alice Botez, revista Vatra, nr. 7, 20 iulie 1975, p.10 Pop, Nicolae – Perimetru sentimental (Dialoguri cu scriitori olteni), Craiova,

Editura Scrisul Românesc, 1980, pp. 53-56

În dicţionare:

Dicţionar cronologic – Literatura română, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979, pp. 277, 607, 639, 728

Dicţionarul scriitorilor români (coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu), vol. (A-C), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995, pp. 331-333I

Dicţionarul esenţial al literaturii române (coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu), Editura Albatros, Bucureşti, 2000, pp.101-102

Dicţionarul general al literaturii române, vol. I (A-B), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, pp.609-610

Popa, Marian, Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a II-a,Editura Albatros, Bucureşti, 1977, pp.116-117

În periodice:

Jeni Acterian: scrisori inedite către Alice Botez, text îngrijit de către Fabian Anton, publicat în Observator cultural, nr.90, 13-19 noiembrie 2001, pp.4-8

III. Referinţe critice

În volume:

Anghelescu, Adrian – Creaţie şi viaţă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978, pp.291-299

Ardeleanu, Virgil – „A urî”..., „A iubi”, Editura Dacia, Cluj, 1971, pp.125-129 Borges, Jorge Luís – Arta poetică, Editura Curtea Veche, Bucurşti, 2002, pp. 42-

43 Cosma, Anton – Romanul românesc contemporan ( 1945-1985), vol. II, Cluj-

Napoca, 1998, pp.141-144

Cozea, Liana – Prozatoare ale literaturii române moderne, Biblioteca Revistei „Familia”, Oradea, 1994, pp.25-81

Damian, S. – Intrarea în castel, Editura Cartea Românească, 1970, pp.71-75 Dumézil, Georges – Mythes et Dieux des Germains, Librairie Ernest Leroux,

Paris, 1939, p. 24 Eliade, Mircea – De la Zamolxis la Genghis-Han, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. Eliade, Mircea – Istoria credinţelor şi a ideilor religioase, Editura Univers

Enciclopedic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, pp. 327-333 Eliade, Mircea – Tratat de istoria religiilor, ediţia a IV-a, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2005, pp. 223-224 Firan, Florea – De la Macedonski la Arghezi, Editura Scrisul Românesc, Craiova,

1975, pp.88 Firan, Florea – Profiluri şi structuri literare, Editura Scrisul Românesc, Craiova,

1986, p.122 Lovinescu, Monica – Unde scurte, vol. III, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994,

pp. 141-144 Muthu, Mircea – La marginea geometriei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979,

pp.155-159 Petrescu, Liviu – Scriitori români şi străini, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1973,

pp. 112-115 Popa, Marian – Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, Fundaţia

Luceafărul, Bucureşti, 2001, pp.145, 672, 801-802

În periodice:

Creţan, Gabriela – Propunere pentru o exegeză, România literară, anul XXXI, nr. 32, 6 august 1988, p. 6

Dumitriu, Dana – Cronica lui Azarias, România literară, anul XII, nr. 52, 27 decembrie 1979, p. 11

Dumitriu, Dana – Subtilitatea suverană, România literară, anul XVII, nr. 39, 27 septembrie 1984, p. 9

Lefter, Ion Bogdan – Opt povestiri retrospective, România literară, anul XVIII, nr. 24, 13 iunie 1985, p. 11

Iorgulescu, Mircea – Pădurea şi trei zile de Alice Botez, recenzie, România literară, anul III, nr. 40,1 octombrie 1970, p. 14

Manolescu, Nicolae – Un subiect atât de actual, atât de bogat..., România literară, anul XII, nr. 33, 16 august 1979, p. 9

Niţu, Alina – Alice Botez – schiţă biografică, Caiete critice, 2000, p. Niţu, Alina –Despre Alice Botez într-o Iarnă Fimbul a literaturii române,

Ateneu, anul 38 (serie nouă),nr. 10, 2001, p. Niţu, Alina –Un jurnal atipic, Tribuna învăţământului, anul LI, nr.619, 3-9 dec.

2001, p. 8 Popovici, Vasile – Forma labirintului, Luceafărul, anul XXIII, nr.37, 13

septembrie1980, p. 37 Roceric, Alexandra – Imposibila certitudine, România literară, anul V,nr.19, 4

mai 1972, p.45 Silvestri, Artur – Realism magic european, Luceafărul, anul XXIX, nr.10, 8

martie 1986, p. 8

Şerbănescu, Tia – Alice Botez şi ţara simbolurilor, România literară, anul XIX, nr.51, 18 decembrie 1986, p. 5

Şora, Mariana – Vreme Fimbul, Adevărul literar şi artistic, anul X, nr.595, 27 nov. 2001, p.11

Ungheanu, Mihai – Emisfera de dor de Alice Botez, Luceafărul, anul XXIII, nr.4, 26 ian. 1980, p.2