EFECTIVELE DE BOVINE PE PLAN MONDIAL

Creşterea bovinelor, una din cele mai vechi îndeletniciri ale omului, a evoluat odată cu

dezvoltarea societăţii omeneşti. Informaţiile privitoare la etapele de început ale creşterii

bovinelor sunt limitate, rezumându-se la vechi reprezentări rupestre (inscripţii, desene şi picturi

executate pe pereţii şi tavanul unor peşteri), figurine zoomorfe (din lut, os, coarne), dovezi

arheologice şi paleontologice.

Cele mai vechi date privind creşterea bovinelor provin de la civilizaţiile antice:

sumerieni, asirieni, egipteni, evrei, persani, chinezi, indieni, greci, etrusci, romani etc. În general,

creşterea bovinelor s-a dezvoltat în cadrul unor comunităţi agricole sedentare situate pe văile

fertile ale unor mari fluvii şi râuri. Bovinele erau folosite pentru carne, tracţiune (în agricultură,

transport şi construcţii) şi, ulterior, pentru lapte.

Primele date referitoare la creşterea bovinelor provin din Mesopotamia şi datează din

mileniul VI î.Hr. Aceste date atestă existenţa unor reguli privitoare la îngrijirea bovinelor şi la

plata păstorilor, dovedesc folosirea carului cu două roţi şi a plugului trase de boi. De asemenea,

se practica comerţul cu animale şi cu piei prelucrate. Vechii egipteni erau mari consumatori de

lapte şi practicau îngrăşarea bovinelor în vederea obţinerii unor cantităţi mai mari de carne.

Imperiul Roman a avut un rol deosebit de important în difuzarea bovinelor în teritoriile

cucerite, inclusiv în Anglia.

Pe baza documentelor scrise şi a diferitelor dovezi arheologice se poate afirma că în

antichitate şi până în secolul IV nivelul de dezvoltare al creşterii bovinelor era redus.

În Evul Mediu (sec. IV - sec. XVIII), nu s-au înregistrat progrese economice însemnate,

iar ritmul de dezvoltare al ştiinţelor şi artelor s-a redus considerabil. Până în secolul al XVIII-lea

se creşteau animale rezistente la boli şi intemperii, dar cu potenţial productiv scăzut (vacile erau

mulse doar pe timpul verii, producţia fiind de 500-700 kg lapte/lactaţie).

Începând cu secolul al XVII-lea, odată cu declanşarea revoluţiei industriale se stabilesc

noi relaţii de producţie ceea ce a contribuit la dezvoltarea unor centre industriale şi la creşterea

numerică a populaţiei urbane. Ca urmare, a crescut cererea pentru produse agro-alimentare cu

valoare nutritivă şi energetică ridicată, în special pentru lapte şi carne. In acest context, a apărut

necesitatea dezvoltării creşterii bovinelor.

În această etapă, cel mai important ritm de dezvoltare al creşterii taurinelor s-a înregistrat

în Anglia. Pe baza observaţiilor practice, crescătorii englezi au sesizat că la aceleaşi condiţii de

furajare şi întreţinere animalele realizează performanţe diferite. În acest fel, s-a întrezărit ideea

selecţiei animalelor pe baza unor criterii obiective. În paralel cu dezvoltarea industriei, în Anglia

creşterea taurinelor cunoaşte un avânt deosebit. În acest sens un rol deosebit l-a avut Robert

Backewell(1725-1795) care, pe baza unor observaţii practice a reuşit să elaboreze o serie de

principii şi metode de lucru referitoare la ameliorarea taurinelor. Practicând aceste metode de

lucru (asigurarea unei alimentaţii raţionale, selecţia riguroasă, potrivirea perechilor şi practicarea

cu discernământ a împerecherilor înrudite) Backewell a creat prima rasă de taurine, Longhorn.

Principiile şi metodele utilizate în Anglia de Backewell şi discipolii săi (între care fraţii

Colling, creatorii rasei Shorthorn) s-au răspândit şi au fost aplicate de către crescătorii din

Europa (Franţa, Germania, Olanda, Belgia etc.) şi, în scurt timp, de către fermierii americani.

Dezvoltarea zootehniei ca ştiinţă a fost marcată de înfiinţarea învăţământului veterinar

(prima şcoală veterinară s-a înfiinţat în Franţa în anul 1763, la Lyon), precum şi de apariţia unor

lucrări de referinţă în ştiinţele biologice, între care cele elaborate de Buffon (1707-1778), Darwin

(1809-1882) şi Mendel (1882-1884). Pentru apărarea intereselor crescătorilor de taurine, precum

şi pentru accelerarea procesului de ameliorare s-au constituit asociaţii de crescători pe rase.

În intervalul cuprins între sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XX-lea s-

au înregistrat realizări deosebite în plan ştiinţific, tehnic şi economic. În acelaşi interval, dar mai

ales după anul 1900, ritmul de creştere al populaţiei umane a fost mult mai accelerat. Aceste

premize au influenţat pozitiv creşterea bovinelor. S-au iniţiat ample studii de fiziologie,

embriologie, biochimie, genetică şi ameliorare, reproducţie, zooigienă, producerea furajelor şi

alimentaţie. De asemenea, s-au elaborat metode de cercetare matematică şi de statistică biologică

cu aplicabilitate în creşterea animalelor. Rezultatele obţinute au contribuit la elaborarea unor noi

metode şi tehnologii de creştere, din ce în ce mai eficiente.

Concomitent cu îmbunătăţirea continuă a performanţelor productive, la animalele

crescute s-a urmărit creşterea eficienţei economice în exploatarea bovinelor, vizându-se în

principal, creşterea productivităţii muncii prin mecanizarea unor operaţiuni tehnologice (muls,

adăpare, prepararea şi administrarea furajelor, evacuarea dejecţiilor etc.).

Se apreciază că în prezent, la nivel mondial există cca. 1,472 miliarde bovine (tab. 1.1),

concentrate în 6 mari centre de creştere (fig. 1.1). La sfârşitul anului 1997, cele mai mari efective

se găseau în Asia (39,3%) şi America de Sud (20,51%), urmate de Africa (13,66%), America de

Nord (11,19%), Europa, inclusiv C.S.I. (12,87%), Oceania şi Australia (2,47%). Structura

efectivului de bovine la nivel global este prezentată în tabelul 1.2.

Tabelul 1.1

Dinamica efectivelor de bovine la nivel mondial

(prelucrare după VELEA C. - 1999)

SPECIFICARE Efectiv total (mii cap.): Diferenţe (%)

în 1997 faţă de

1965

1965 1970 1980 1990 1997 ***%

Africa 137,9 154,8 174,5 188,4 201,0 13,66 + 45%

America de Nord 171,1 167,0 173,5 167,0 164,7 11,19 - 3,7%

America de Sud 184,8 178,3 239,8 265,0 301,9 20,51 + 63,4

Asia 338,6 466,8 478,5 530,1 578,5 39,3 + 70,8%

Europa 214,6 221,1 248,6 238,2 189,5 12,87 - 11,7%

Oceania 25,6 31,6 34,8 31,3 36,4 2,47 + 42,2%

Total mondial 1072,6 1219,6 1349,7 1420 1472 100 + 37,2%

*** % - Ponderea din efectivul total mondial de bovine, în anul 1997

Fig. 1.1. Zonele mai importante de creştere a bovinelor (după DINU I. - 1989): America de Nord (SUA, Canada, Mexic); Europa, Orientul Apropiat; Asia (India, China); America de Sud (Brazilia, Argentina, Columbia); Africa (de Est şi Centru-vest);

Australia şi Noua Zeelandă.

În conformitate cu previziunile unor organizaţii de profil, în deceniile următoare ritmul

creşterii demografice umane se va accelera. Ca urmare, cererea de produse agro-alimentare

pentru hrănirea omenirii va creşte în ritm susţinut. Se apreciază că în aceste condiţii bovinele şi,

în special taurinele, pot contribui la asigurarea şi echilibrarea necesarului de produse alimentare

la nivel mondial.

Sporirea efectivelor de bovine precum şi posibilităţile de creştere a productivităţii

acestora sunt influenţate, între altele, de condiţiile geo-climatice specifice fiecărei zone

geografice, de baza tehnico-materială disponibilă, de nivelul consumului intern şi de cererea la

export pentru producţiile obţinute.

Tabelul 1.2

Structura efectivului de bovine pe glob

(după VELEA C. - 1999)

SPECIA Ponderea din total efectiv bovine

(%)

Taurine 66,50

Zebuine, bibovine 23,00

Bubaline 10,36

Yak 0,14

La nivel mondial, în funcţie de zona geografică de referinţă se constată două tendinţe mai

importante în creşterea bovinelor. Din raţiuni economice dar şi ecologice, în ţările dezvoltate ale

lumii (din America de Nord şi Europa), creşterea producţiilor la bovine se realizează pe baza

îmbunătăţirii potenţialului productiv al animalelor, ceea ce a permis reducerea numerică a

efectivelor exploatate. În schimb, în ţările în curs de dezvoltare (din Africa şi Asia), creşterea

producţiilor la bovine se realizează în principal pe seama sporirii numerice a efectivelor.