economie monetara - se-ag.spiruharet.ro · În evoluţia sa de la forma sa iniţială la mecanismul...

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE CÂMPULUNG

PROGRAMUL DE STUDII DE LICENȚĂ CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE

GESTIUNE

ANUL UNIVERSITAR 2018-2019

ECONOMIE MONETARA TITULAR CURS

LECT.UNIV.DR. NĂFTĂNĂILĂ CRISTINA ALINA

INTRODUCERE

Lucrarea intitulată Economie monetara își propune să prezinte într-o formă sintetică și

accesibilă aspecte privind moneda în cadrul sistemului economic în conexiune cu noțiunile referitoare

la credit și activitatea bancară.

În tratarea problematicii, s-a pornit de la necesitatea cunoașterii și înțelegerii conceptelor

referitoare la monedă și a funcțiilor acesteia, a noțiunilor privind sistemul monetar, creditul și

dobânda, băncile comerciale, sistemul de plăți precum și înţelegerea unor procese privind creditarea

agenţilor economici şi a populaţiei şi a modului de funcţionare a proceselor bancare de atragere de

depozite şi de acordare de credite, interpretarea corectă a unor idei referitoare la tendinţele actuale şi

viitoare ale activităţii bancare româneşti, europene şi internaţionale.

Obiectivele cursului

Cursul de Economie monetara îşi propune drept obiectiv principal să pregătească studenţii în

economie în scopul înţelegerii corecte a mecanismelor şi proceselor complexe din sistemul financiar

bancar naţional şi internaţional, astfel încât aceştia să-şi întregească cunoştinţele economice şi abilităţile

prin care să se adapteze cerinţelor impuse de competiţia pe piaţă muncii.

Desigur, voi prezenta o serie de aspecte teoretice legate de rolul şi funcţiile monedei, cererea și

oferta de monedă, crearea liberă de monedă, piața monetară și politica monetară, despre credit și

dobândă, bănci comerciale și instituțiile de credit, sistemul de plăți și riscuri asociate, integrarea

monetară europeană și Sistemul Monetar Internațional (SMI).

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:

- cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor referitoare monedă în cadrul economiei, sistemul

monetar, creditul și dobânda, băncile comerciale, sistemul de plăti,

- înţelegerea unor procese privind creditarea agenţilor economici şi a populaţiei, modul de

funcţionare a proceselor bancare de atragere de depozitelor şi de acordare a creditelor;

- interpretarea corectă a unor idei referitoare la tendinţele actuale şi viitoare ale activităţii bancare

româneşti, europene şi internaţionale.

- formarea şi dezvoltarea unor atitudini pozitive, responsabile făţă de muncă într-o instituţie

bancară sau la un agent economic care intră în relaţii cu sistemul bancar.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii,

software utile, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul

convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi

participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor

predate.

Structură cursului

Cursul este compus din 11 unităţi de învăţăre:

Unitătea de învăţăre 1. MONEDA IN CADRUL ECONOMIEI (2 ORE) Unitătea de învăţăre 2. CIRCULAȚIA MONETARĂ ȘI ECHILIBRUL MONETAR (2

ORE) Unitătea de învăţăre 3. CEREREA SI OFERTA DE MONEDA (2 ORE) Unitătea de învăţăre 4. CREAREA LIBERĂ DE MONEDĂ (FREE BANKING)

(4 ORE) Unitătea de învăţăre 5. CREDITUL SI DOBANDA (4 ORE) Unitătea de învăţăre 6. ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SISTEMULUI

BANCAR (2 ORE) Unitătea de învăţăre 7. SISTEMUL DE PLATI SI RISCURI ASOCIATE (2 ORE) Unitătea de învăţăre 8. PIATA MONETARA (2 ORE) Unitătea de învăţăre 9. POLITICA MONETARA- (4 ORE) Unitătea de învăţăre 10. INTEGRAREA MONETARA EUROPEANA (2 ORE) Unitătea de învăţăre 11. SISTEMUL MONETAR INTERNATIONAL (2 ORE)

Teme de control (TC)

Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi prezentări şi

dezbateri pe unitatea de învăţare programată, iar în a doua parte, aplicaţii practice, studii de caz, după

tematica de mai jos:

1. Rolul Băncii Naționale a României în vederea adoptării monedei euro

2. Participarea FMI la rezolvarea crizelor economice

3. Politica monetară şi influenţa asupra creditului în economie

Bibliografie obligatorie:

1.Gheorghe Manolescu- ”Monedă și credit”, Editura Fundaţiei România de Mâine”, Bucureşti, 2001

2.Gheorghe Manolescu - Moneda și politicile monetare, Editura Fundației România de Mâine,

București, 2006,

3.Dardac, Nicolae, Barbu, Teodora - Monedă, bănci și politici monetare, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 2005

Metoda de evaluare:

Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de întrebări și probleme tip grile.

Unitatea de învăţare 1

MONEDA ŞI ROLUL EI ÎN ECONOMIE

Cuprins

1.1. Cuvinte cheie

1.2. Competenţele unităţii de învăţare:

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Definirea monedei

1.3.2. Funcțiile monedei

1.3.3. Puterea de cumpărare a monedei

1.3.4. Convertibilitatea monetară

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

1.1. Cuvinte cheie

Formele istorice ale monedei, putere de cumpărare,

tendința de dematerializare, convertibilitatea monedei

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

definirea conceptului de monedă;

recunoaşterea funcţiilor si caracteristicilor acesteia;

aplicarea informatiilor prezentate in rezolvarea testelor propuse

Timpul alocat unităţii: 2 ore


1.3.1. Definirea monedei

Definiţie: Moneda era considerată un semn bănesc, o piesă de

formă rotundă confecţionată din metal, de o anumită greutate care era

utilizată ca mijloc de circulaţie, mijloc de plată, iar în unele cazuri şi ca

mijloc de tezaurizare.

Odată cu progresul economico-social al omenirii, moneda a

cunoscut noi forme de reprezentare astfel încât până în prezent nu s-a

realizat o definire completă şi reală a acestui concept. Denumirea de

monedă provine din timpul Imperiului Roman, de la monetăria romană

care era situată lângă Templul zeiţei Junon Monedă. Primele semne

monetare au apărut, potrivit specialiştilor, în sec. VII-lea î. H. în statul

antic Lidia din Insulele Egee şi în China.

Iniţial, monedele erau bătute de către preoţi, iar în Evul mediu de regi, de

către căpeteniile feudale.

Formarea statelor naţionale a permis ca baterea monedelor să se

facă de către stat, ea devenind un atribut al puterii statele.

Pe teritoriul ţării noastre se pare că folosirea primelor monede autohtone a

avut loc încă din sec. V-VI î.H., purtau denumirea de DRAHME, erau

confecţionate din argint şi erau bătute în oraşul pontic Histria.

Moneda a apărut încă din antichitate ca urmare a cerinţelor

dezvoltării schimburilor consacrate, ca mijlocitor al acestora şi care în

economia contemporană pare de neînlocuit.. Moneda este cel mai lichid

activ care poate fi schimbat direct şi imediat cu altul.

Moneda este un bun indirect ce reprezintă un drept de creanţă,

un bun cu proprietăţi formale şi substanţe recunoscute prin uzanţă sau

lege.

1.3.2. Funcțiile monedei

1) Moneda, ca instrument de schimb sau de trezorerie;

2) Moneda, mijloc de tezaurizare;

3) Moneda, etalon al valorii;

4) Moneda, instrument de plată.

1) Această funcţie poate fi analizată fie insistând asupra caracterului

universal, ca instrument al tranzacţiei, fie dezvoltând rolul finanţator al

monedei pentru că moneda reprezintă singurul mijloc de a cumpăra

bunuri şi servicii. Prin această funcţie, moneda foloseşte unei mai rapide

circulaţii a mărfurilor.

Prin rolul ei determinant de mijloc de schimb, moneda poate fi înlocuită

cu bunuri şi servicii ai căror proprietari sunt dispuşi să le cedeze în

schimbul unei sume de bani. Folosirea monedei ca echivalent general

fluidizează schimburile, permite accelerarea procesului de specializare a

producţiei şi contribuie la creşterea eficienţei economice.

2) Funcţia clasică a monedei de o importanţă deosebită pentru

conservarea valorii, folosirea modei ca mijloc de tezaurizare este posibilă

datorită proprietăţilor monetare. În perioada circulaţiei metalice, stocarea

monedei nu era de regulă afectată de modificarea puterii de cumpărare.

În perioada modernă şi contemporană, păstrarea ca atare a monedei

manuale este mai riscantă atât din cauza calităţii inferioare a monedei, cât

şi a tendinţei generale de reducere a puterii de cumpărare a monedei.

Tezaurizare nu trebuie înţeleasă doar în sensul strict al cuvântului în

forma ei clasică a stocării de numerar ci şi ca instrument de tezaurizare

prin care funcţionează şi disponibilul din contul curent. Tot prin

tezaurizare se mai poate înţelege investiţia deţinătorilor de monedă în

titluri financiare.

3) Prin această funcţie se înţelege că unitatea monedei serveşte ca

instrument de evaluare a mărfurilor şi permite compararea acestora din

punct de vedere al valorii lor economice. Unitatea monetară este folosită

şi pentru exprimarea indicatorilor valorii (profitul, PIB, salariul mediu pe

economie).

4) Datorită lichidităţii sale, moneda poate fi folosită nu doar ca instrument

de plată folosit pentru achitarea unor obligaţii.

Funcţionarea monedei ca instrument de plată presupune exercitarea

simultană a funcţiei de instrument de schimb şi etalon al valorii.

Obligaţiile sunt consemnate valoric şi atunci moneda funcţionează ca

etalon al valorii (şi achitate prin transfer de numerar sau monedă

scripturală) caz în care moneda îşi îndeplineşte funcţia de mijloc de plată

ca şi în cazul achitării unor impozite şi taxe.

1.3.3. Puterea de cumpărare a monedei

Puterea de cumpărare a monedei este variabilă deoarece valoarea

bunurilor şi serviciilor ce pot fi achiziţionate cu această cantitate nu este

constantă din cauza variaţiilor, condiţiilor conjuncturale ale pieţei.

PCB – reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi achiziţionată

cu o unitate monetară la un anumit moment dat.

PCB este reciproca unui indice de preţ. În general indicii de preţ utilizaţi

sunt de 3 tipuri:

a) Indici specifici (fac referire la un anumit sector economic unde

ritmul modificării de preţuri poate afecta nivelul general al

preţurilor);

b) Indicele general al preţurilor (reuneşte într-o expresie finală

produsele şi serviciile cele mai reprezentative ale economiei);

c) Indici de consum în cadrul cărora pentru exprimarea evoluţiei

PCB cel mai reprezentativ este indicele costului vieţii.

Se includ şi indicii preţurilor de consum, foarte important prin construcţia

lor le determină puterea de cumpărare.

1.3.4. Convertibilitatea monetară

În evoluţia sa de la forma sa iniţială la mecanismul său actual,

convertibilitatea a cunoscut transformări succesive în funcţie de natura

etalonului monetar care a stat la baza sistemelor monetare:

a) Convertibilitatea în aur-argint - apariţia convertibilităţii era legată de

emisiunea şi punerea în circulaţie a bancnotelor în locul metalului

monetar (aur şi argint).

Caracteristica principală a acestui tip de convertibilitate prepune existenţa

unui depozit de aur administrat de Banca de Emisiune a cărei mărime

reprezintă 25-40% din cantitatea de bancnote existente în circulaţie.

b) Convertibilitatea în aur-devize - se realizează în valută convertibilă în

aur, acest etalon presupune existenţa cel puţin a unei monede convertibile

în aur care să servească la convertirea celorlalte monede naţionale. În mod

practic convertibilitatea constă în dreptul deţinătorului de monedă

naţională de a solicita băncii emitente moneda altei ţări la cursul oficial şi

de dispune liber de sumele obţinute.

Pentru funcţionarea acestui mecanism era necesar ca Banca de Emisiune

să-şi constituie o rezervă monetară în structura căreia ponderea principală

o deţinea rezerva de valută.

c) Convertibilitatea actuală a monedei naţionale

Generalizarea cursurilor flotante a condus la renunţarea convertirii

oficiale în condiţiile în care prin aceasta se înţelege preschimbarea unei

monede cu alta la un curs oficial sau la un curs cunoscut.

Din momentul în care o asemenea convertire nu mai este posibilă decât la

costul pieţei, convertirea oficială dispare ca obligaţie a autorităţii

monetare.

Procedând la analiza convertibilităţii actuale putem desprinde următoarele

trăsături distincte de cele specifice convertibilităţii clasice:

- convertibilitatea actuală se bazează pe puterea de cumpărare în

care fiecare economie garantează emisiunea şi circulaţia

monedei sale naţionale, gama de bunuri şi servicii ce pot fi

procurate în orice moment cu moneda respectivă. Emisiunea

monetară are ca acoperire atât oferta de bunuri şi servicii pe

care o economie o poate realiza, cât şi rezervele de valută şi de

aur pe care le deţine respectiva economie.

- pentru ca moneda unei ţări să capete statutul de monedă

convertibilă, economia în cauză trebuie să asigure un nivel

relativ stabil a monedei sale naţionale, competitivitate calitativă

şi de preţ pentru bunurile exportate, echilibrarea balanţei de

plăţi externe, eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei sale

de către rezidenţi şi nerezidenţi în operaţiunile curente şi pe

termen lung şi inclusiv folosirea unui singur curs de schimb

pentru toate tipurile de operaţiuni; - faţă de convertibilitatea clasică, cea actuală este, în general,

îngrădită de o serie de restricţii, în cele mai multe ţări, convertibilitatea actuală se referă numai la sumele destinate plăţilor curente şi nu şi la operaţiuni destinate transferurilor de capital, de astfel fiecare ţară subordonează convertibilitatea unei anumite politici monetare menite să protejeze interesele naţionale;

În timp ce convertibilitatea clasică avea trăsături universal valabile, cea actuală are foarte multe forme specifice de manifestare. Din acest punct de vedere convertibilitatea cunoaşte mai multe forme:

- convertibilitate deplină – este nelimitată şi se constituie ca un privilegiu al unui număr restrâns de monede naţionale (euro, liră sterlină, yen japonez, dolarul american);

- convertibilitate externă – în acest caz intervine o serie de restricţii, operaţiile de convertire pentru moneda cu acest statut sunt permise numai rezidenţilor;

- convertibilitate limitată – în această situaţie intervin restricţii atât în ce priveşte suma, scopul cât şi persoana deţinătoare.

Conţinutul actual al convertibilităţii este rezultatul unei schimbări a raţiunii pentru care o ţară înţelege să adopte şi să menţină această măsură.

Convertibilitatea nu mai reprezintă un factor psihologic şi nici un mijloc de liberalizare a schimburilor comerciale externe, fiecare ţară având capacitatea să preschimbe propria monedă în orice altă monedă, să cumpere şi să vândă pe orice piaţă după cum dictează necesităţile. Fiecărui stat îi este proprie o anumită dimensiune a cursului la un anumit moment care să se exprime optim în sensul intereselor sale, raportul dintre moneda naţională şi altă monedă dată. În relaţiile de curs monetar poate fi subevaluată sau supraevaluată, situaţie în care fiecare în parte putând fi neconvertibile. Subevaluarea monedei naţionale în relaţiile de curs poate fi avantajoasă, iniţial aducând o creştere a competitivităţii mărfurilor naţionale. Ulterior, când subevaluarea creşte, situaţia devine nefavorabilă deoarece implică vânzarea la preţuri nerecuperatorii a mărfurilor naţionale şi deci exportul va deveni neperformant. Supraevaluarea monedei naţionale în cursurile de schimb duce la creşterea relativă a preţurilor mărfurilor naţionale pe terţe pieţe şi scade potenţialul competitiv, astfel devine evident că o anumită dimensionare a cursului trebuie să fie menţinută pentru a asigura apărarea intereselor monedei naţionale.

Această susţinere a cursului monedei naţionale se realizează de către

guverne cu sprijinul Băncilor Centrale.


Sinteza unităţii de învăţare 1

Moneda este constituită din ansamblul mijloacelor de plată direct utilizabile pentru a efectua

plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii, adică ansamblul de active acceptate pretutindeni, de către toţi

şi totdeauna pentru a regla (stinge, achita) datoriile generate de schimbul de mărfuri.

In evoluţia sa istorică moneda a avut tendinţă de dematerializare. îmbrăcând diverse forme,

de la moneda marfă, creată datorată inconvenientelor trocului, către moneda electronică, tranzitând

prin moneda metalică (cu valoare intrinsecă) şi moneda bancară (fiduciară şi scripturală).

Formele evolutive ale monedei au determinat o transformare, o adecvare a semnelor monedei,

acestea putându-se clasifica după diverse criterii, precum:

a) criteriul forma de existenţă a monedei: monedă materială (metalică şi de hârtie) şi moneda

de cont sau scripturală (în exprimarea sa contemporană, moneda electronică);

b) criteriul emitentului: moneda-aur, creată de agenţii economici prin convertirea aurului în

moneda-aur; moneda de tezaur; moneda bancară (fiduciară şi scripturală);

c) criteriul valorii intrinseci: moneda cu valoare integrală şi moneda-semn; Evoluţia monedei relevă

funcţilei definitorii ale acesteia: moneda, intermediar al schimburilor, schimburi divizate în vânzare

şi cumpărare; moneda măsură a valorilor, exprimată prin preţuri; moneda instrument de rezervă a

valorii, prin prezervarea valorii monedei (mijloc de tezaurizare).

Realizarea acestor funcţii presupune că moneda este imediat convertibilă într-un bun sau

serviciu, dispunând de o lichiditate absolută, reprezentând lichiditatea prin excelenţă.

Activele care funcţionează ca monedă au nouă caracteristici, care în parte sunt specifice şi

celorlalte active financiare, şi anume: accecptabilitatea, stabilitatea, raritatea, portabilitatea,

durabilitatea, divizibilitalea, legalitatea, recunoaşterea, uniformitatea.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Cum se definește moneda?

2. Care sunt funcțiile monedei?

3. Ce este puterea de cumpărare a monedei?

4. Care sunt formele convertibilității monetare?

Teste de evaluare/autoevaluare asemănătoare celor de la examen

1. Delimitarea monedei de alte active financiare se face conform următoarelor criterii:

1) randamentul;

2) operativitatea;

3) divizibilitatea;

4) lichiditatea;

5) convertibilitatea.

Este valabilă combinaţia:

a) 1, 2;

b) 1, 3;

c) 1, 4;

d) 1, 5.

2. Tipurile de sisteme monetare sunt:

1) bimetalist (aur şi argint);

2) monometalist (aur);

3) monometalist (argint);

4) putere de cumpărare.

Este valabilă combinaţia: a. 1, 2, 3;

b. 1, 2, 4;

c. 2, 3, 4;

d. 1, 3, 4.

3. În evolutia istorica tendinta definitorie a monedei este de :

a. bancarizare;

b. dematerializare;

c. informatizare;

d. dezaurizare;

e. devalorizare

4. Despre moneda bancara se poate afirma urmatoarele:

a. este o moneda fictiva;

b. este un semn arbitrar;

c. constituie un etalon metric;

d. are un curs fortat;

e. poate fi o moneda cos.

Alegeti varianta incorecta de raspuns dintre cele enumerate mai sus.

5. Pentru a fi acceptata de catre toti moneda trebuie sa se bazeze primordial pe:

a. stabilitate;

b. autoritate;

c. încredere;

d. transferabilitate.

e. divizibilitate

Bibliografie obligatorie

1.Manolescu, Gh., Monedă şi Credit, Editura “România de Mâine”, Bucureşti, 2008

2.Stoica, V., Deaconu, P., Bani şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2003

Bibliografie suplimentara

1.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1997

2.Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci – Studii de caz, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1999


CIRCULAȚIA MONETARĂ ȘI ECHILIBRUL MONETAR

Cuprins

2.1. Cuvinte cheie



2.3.1. Circulația monetară și masa monetară

2.3.2. Agregatele masei monetare

2.3.3. Inflația


2.1. Cuvinte cheie

Masa monetară, viteza de rotație a banilor, agregate monetare,

echilibru monetar



definirea masei monetare

definirea vitezei de rotație a banilor

prezentarea agregatelor monetare

înțelegerea modului de manifestare a echilibrului monetar în strânsă

corelație cu echilibrul real

aplicarea informatiilor prezentate în rezolvarea testelor propuse



2.3.1. Circulația monetară și masa monetară

Circulatia monetara presupune miscarea banilor in fazele circuitului

economic.

Pe piata în permanență se găseste un anumit volum de semne bănesti si de

bani scripturali a carui marime depinde de volumul marfurilor si serviciilor

din economie, volum care e influentat de cerere si oferta.

Masa monetară reprezinta ansamblul mijloacelor monetare care sunt

necesare efectuării tuturor plăților existente la un moment dat în economie.

În afara de volumul de marfuri si servicii masa monetară este influențată

și de viteza de rotație a banilor, de nivelul fiscalității, de politica de credite,

precum și de volumul mărfurilor din import.

Viteza de rotație a banilor exprima numarul de tranzactii la care serveste

o unitate monetara într-o perioadă de timp determinată. Reglarea circulatiei

monetare se realizează prin intermediul acestui indicator.

Suma de bani necesara circulatiei este determinata de suma preturilor si

serviciilor care sunt vandute + suma mărfurilor și serviciilor scadente , din

care se scad suma prețurilor mărfurilor luate pe credit + suma mărfurilor

compensate.

În structura sa, masa monetară are urmatorul conținut:

a) Disponibilitățile monetare (bilete de banci, moneda divizionară,

depozite la vedere)

b) Disponibilitati cvasimonetare (depozite la termen, conturi de

economii, bonuri ale instituțiilor specializate)

c) Sursele de constituire a masei monetare reprezentate de aur și devize,

de credite acordate economiei și credite acordate tezaurului.

2.3.2. Agregatele masei monetare

Agregatele monetare sunt mărimi definite de autoritatea monetară care

servesc drept suport a politicii monetare, în particular pentru pentru

supravegherea creșterii mijloacelor de plată.

Agregatele masei monetare - există următoarele tipuri de agregate

monetare (notate cu M0 M1, M2, M3 şi L):

- M0 reflectă moneda primară (baza monetară)

- M1 reprezintă masa bănească în sens restrictiv și cuprinde numerarul

în circulație, moneda de cont și mijloace în decontare

- M2 = M1 + cvasimoneda

Cvasimoneda reprezintă depozitele la termen constituite la bănci,

echivalentul în lei al depozitelor în valută ale rezidenților etc.

- M3 (lichiditatea totală) = M2 + alte active lichide

- L regrupat cu M3 înglobează titluri emise pe termen mediu și lung

negociabile și care pot fi rapid sau mai lent transformate în

lichidități.

Potrivit orientărilor monetariste, adică având în vedere relaţia relativ stabilă

între valoarea lichidităţilor şi PIB se urmăreşte armonizarea în acest sens a

creşterii regulate a lichidităţilor, viteza de circulaţie a monedei şi rata de

creştere a preţurilor.

2.3.3. Inflația

Inflaţia – este expresia unor dezechilibre care se manifestă prin

creşterea vertiginoasă, generalizată şi continuă la intervale foarte mici al

preţurilor şi prin reducerea sensibilă a puterii de cumpărare a unităţii

monetare, urmată de deprecierea şi devalorizarea monetară.

Nu orice creştere de preţuri reprezintă inflaţia. În cazul în care o

cauză izolată şi fortuită provoacă creşterea preţurilor pentru o lună sau chiar

două luni, nu reprezintă inflaţie, ci doar o tensiune a preţurilor.

De exemplu: În cazul unei secete, o creştere a tarifelor publice sau a

taxelor poate determina o explozie de scurtă durată a preţurilor, acest

fenomen nefiind auto-întreţinut.

II. Tipurile de inflaţie

1. Inflaţia latentă (rampantă sau târâtoare), acest tip se

caracterizează printr-o creştere lentă a preţurilor, în general cu 3-

4% pe an;

2. Inflaţia deschisă – preţurile şi tarifele se majorează anual cu 5%

până la 10%;

3. Inflaţia declarată – preţurile şi tarifele cresc de la 10% până la

15% pe an

4. Inflaţia galopantă – preţurile şi tarifele cresc peste 15%

5. Hiperinflaţia – este cea mai periculoasă formă a inflaţiei şi se

caracterizează prin faptul că preţurile şi tarifele cresc considerabil

la intervale de timp foarte mici şi chiar de la o zi la alta

6. Stagflaţia – este o consecinţă a unei inflaţii îndelungate şi constă

în coexistenţa inflaţiei cu stagnarea economică (în cazul în care

nu se înregistrează o creştere economică notabilă)

7. Sumflaţia – coexistenţa inflaţiei cu recesiunea economică

8. Deflaţia – reprezintă procesul de retragere din circulaţie a unei

părţi din masa monetară existentă.

Deflaţia poate fi:

- monetară (prin operaţiunea de open-market) – vânzarea-

cumpărarea titlurilor de valoare

- fiscală (creşterea taxelor şi impozitelor)

- de credit (prin creşterea ratei dobânzii)

III. Cauze ale inflației: Procesul declanşării, perpetuării şi agravării inflaţiei poate fi explicat

prin luarea în considerare a mai multor cauze şi fenomene care se înlănţuie,

se influenţează reciproc şi duc la o creştere sensibilă a preţurilor mărfurilor

şi a tarifelor serviciilor.

Inflaţia este determinată de un complex de cauze:

A) Cauze interne:

a) cauze economice

b) cauze monetare

c) cererea şi oferta de mărfuri şi servicii

În funcţie de aceste cauze, specialiştii disting:

- inflaţie monetară;

- inflaţie prin costuri;

- inflaţie prin creşterea cererii de mărfuri şi servicii

B) Cauze externe

a) Inflaţia importată se manifestă prin circulaţia valutelor şi devizelor

dintr-o ţară în alta fără un control riguros, alături de moneda naţională, care

se devalorizează în continuum, se măreşte nevoia de monedă autohtonă

peste masa monetară disponibilă ducând astfel la operaţii speculative.

Elementele care provoacă inflaţia

O cauză care generează şi menţine procesul inflaţionist o

constituie programele economice distonante şi nepopulare

adoptate de guvernanţi, care sunt urmate de şocuri în producţie,

fapt ce determină intrarea în criză a unuia sau a altuia dintre

sectoarele economiei naţionale; (cauze la noi: liberalizarea

preţurilor după ’90, FMI, 1997 – Bancorex)

Creşterea sensibilă a creditului duce la un dezechilibru între

cererea de bunuri de consum şi oferta reală de astfel de bunuri,

face să crească bunurile pe piaţă din cauza sporirii masei

monetare în circulaţie şi să se reducă puterea de cumpărare a

salariilor;

Dezechilibrul profund şi de durată dintre cerere şi ofertă este o

altă cauza;

O altă cauză este liberalizarea preţurilor în condiţiile de profundă

criză economică şi penuria excesivă de produse pe piaţa internă;

O altă cauză o reprezintă cerinţa financiară exagerată şi urgentă

a statului impusă de o administraţie tot mai greoaie şi birocratică,

complicată;

Creşterea necontrolată a cheltuielilor publice care se finanţează

prin deficite bugetare, duce la inflaţie, deoarece cererea creşte

faţă de ofertă;

În anumite situaţii, inflaţia mai poate fi provocată în mod

conştient prin politica monetară a guvernului ţării, promovată

prin Banca Naţională, fiind considerată ca o terapie de şoc pentru

a se reglementa o anumită situaţie economico-socială;

O altă cauză a inflaţiei este auto-finanţarea agenţilor economici;

Dorinţa patronilor de a realiza un profit tot mai mare, reprezintă

o altă cale de manifestare inflaţiei;

Evoluţia structurii consumului populaţiei;

Inflaţia mai poate avea şi anumite cauze de ordin psihologic,

interne şi internaţionale, de comportament al populaţiei şi al

agenţilor economici, care de teama creşterii preţurilor

achiziţionează o cantitate tot mai mare de mărfuri, cererea se

intensifică, iar vânzătorii cresc preţurile.

Consecinţele economice-sociale ale inflaţiei

Sunt examinate prin prisma reducerii considerabile a puterii de cumpărare a

banilor. Reducerea puterii de cumpărare a banilor este cunoscută sub

numele de depreciere monetară.

Prin depreciere şi devalorizare a banilor, inflaţia elimină o parte a

resurselor materiale acumulate, asigurând valorificarea la o rată normală a

capitalului rămas în circuitul activ.

Inflaţia duce la o redimensionare periodică a raportului dintre

timpul de muncă necesar şi timpul de supramuncă dintre volumul

de muncă din sfera producţiei materiale şi cel din sfera prestărilor

de servicii.

O consecinţă a inflaţiei o reprezintă influenţa negativă asupra

procesului economisirii care se reduce considerabil.

Inflaţia este un proces care avantajează pe debitori şi

dezavantajează pe creditori.

O altă consecinţă a inflaţiei se manifestă prin tendinţa de scădere a

producţiei, întrucât producătorii vor constatat că realizează

profituri mari ca urmare a creşterii preţurilor, dar aceste avantaje

sunt numai aparenţe, deoarece continuarea acestei stări de lucruri

duce la faliment, pentru că profiturile obţinute pot ascunde o

anumită pagubă, amortismentul fiind calculat şi inclus în costuri

prin aplicarea normelor de amortizare asupra preţului care au fost

achiziţionate mijloace fixe, preţuri care în timp cresc

considerabil.

Aprecierea generală şi unanimă este că inflaţia de mari proporţii constituie

un factor dezorganizator al oricărei economii naţionale.

Inflaţia afectează grav corelaţiile dintre preţurile mărfurilor şi face

imposibilă efectuarea calculelor de eficienţă a activităţii economice.

O altă consecinţă gravă a inflaţiei cu mari implicaţii ulterioare este

aceea că descurajează investiţiile productive de lungă durată şi

orientează resursele băneşti spre acţiuni speculative imediate.

Cu privire la investiţii, unii economişti susţin că inflaţia

favorizează şi intensifică procesul investiţional. Ţinând seama de

complexitatea şi de numărul factorilor care influenţează şi

facilitează investiţiile, marea majoritate a agenţilor economici

apreciază că au perspective mai sigure privind investiţiile în

viitor.

O altă consecinţă a inflaţiei este deprecierea şi devalorizarea

monedei naţionale, duce la creşterea cursurilor de schimb al

valutelor străine cu efecte negative pentru dezvoltarea social-

economică a ţării cu monede neconvenţionale.

Inflaţia generează şi extinde şomajul.

Cea mai gravă consecinţă a inflaţiei este redistribuirea veniturilor

şi a patrimoniilor întri feritele categorii sociale.

Măsuri antiinflaţioniste

În perioada inflaţiei, agenţii economici şi categoriile sociale ale populaţiei

caută să se adapteze situaţiei existente, comportându-se în maniere variate

faţă de o formă sau alta a inflaţiei.

Unii agenţi economici pot face faţă mai bine presiunii inflaţioniste şi au

şanse să câştige mult şi rapid în lupta cu concurenţii fără să depună eforturi

pentru a produce mai mult şi mai bine.

Mulţi alţi agenţi economici nu pot face faţă luptei de concurenţă în

condiţiile inflaţiei, înregistrează pierderi ajungând chiar în stare de faliment.

Lupta pentru combaterea inflaţiei necesită luarea unui ansamblu de măsuri

economice, monetare financiare şi chiar administrative.

În domeniul economic este necesar să se întreprindă măsuri ferme pentru

formarea dezechilibrelor economico-sociale.

Combaterea inflaţiei poate avea loc prin reducerea cererii şi

descurajarea consumului unor mărfuri deficitare, ca şi prin

revitalizarea cererii pentru produsele care se pot substituii

produselor deficitare.

O altă cale economică de combatere a inflaţiei este controlul

preţurilor exercitat de către stat care are efect asupra profiturilor;

Concomitent este necesară stimularea concurenţei între agenţii

economici în vederea influenţării preţurilor de pe piaţa

economică liberă.

În domeniul monetar

Este necesar ca organismele financiar-bancare şi autoritatea statală

să readucă în depozitele băncii de emisiune cantitatea de monedă

excedentară existentă pe piaţa monetară;

O altă măsură monetară poate fi atragerea economiilor băneşti ale

populaţiei la instituţiile de credit şi transformarea lor în capitale

active şi productive;

În domeniul monetar, se mai pot lua următoarele măsuri: deflaţia,

revalorizarea şi stabilizarea monetară.

Deflaţia – reprezintă restrângerea masei monetare aflate în circulaţie şi o

mic creştere economică.

Revalorizarea banilor – este operaţiunea legală de reîntoarcere a monedei

naţionale la paritatea pierdută şi întărirea cursului oficial în raport cu alte

valute.

Stabilizarea monetară cuprinde totalitatea măsurilor radicale şi energice

întreprinse de stat şi organismele financiar-bancare pentru restabilirea

puterii de cumpărare şi pentru asigurarea stabilităţii cursului monedei

naţionale.

În domeniul financiar de impun următoarele măsuri:

Micşorarea şi eliminarea deficitelor bugetului de stat şi al

bugetelor locale, obţinerea de excedente bugetare, reducerea

datoriei publice, diminuarea cheltuielilor publice, încasarea de

impozite pe taxe etc.

Stabilirea şi încasarea unor impozite echitabile pe salarii;

Impozite pe drepturile de autor şi pe veniturile agricultorilor;

Măsuri administrative;

supravegherea şi controlul strict al preţurilor şi

tarifelor;

blocarea (îngheţarea) preţurilor;

plafonarea creşteri salariilor şi a altor venituri pentru

o anumită perioadă de timp.

Inflaţia poate fi combătută şi prin unele măsuri de dirijism economic, cum

ar fi:

îngheţarea preţurilor şi a tarifelor;

reducerea acestora;

diminuarea (îngheţarea) salariilor şi a altor

venituri ale cetăţenilor;

restrângerea unor avantaje de ordin social.

În concluzie, frânarea şi combaterea inflaţiei se pot realiza prin:

- sporirea, diversificarea şi ridicarea calităţii produselor;

- creşterea productivităţii muncii;

- reducerea costurilor;

- asigurarea stabilităţii preţurilor şi a circulaţiei monetare;

- refacerea echilibrului economic şi bugetar;

- măsuri de puneri de acord a ofertei cu cererea;

- controlul preţurilor;

- prevenirea speculei;

stagnarea distribuirii veniturilor în detrimentul grupurilor sociale

defavorizate.



Circulatia monetara presupune miscarea banilor in fazele circuitului economic.

Masa monetară reprezinta ansamblul mijloacelor monetare care sunt necesare efectuării

tuturor plăților existente la un moment dat în economie.

Viteza de rotație a banilor exprima numarul de tranzactii la care serveste o unitate monetara

într-o perioadă de timp determinată.

Agregatele monetare sunt mărimi definite de autoritatea monetară care servesc drept suport a

politicii monetare, în particular pentru pentru supravegherea creșterii mijloacelor de plată.

Stabilitatea monedei este una din premisele esențiale pentru dezvoltarea economică și

presupune realizarea anumitor condiții.

Inflaţia este expresia unor dezechilibre care se manifestă prin creşterea vertiginoasă,

generalizată şi continuă la intervale foarte mici al preţurilor şi prin reducerea sensibilă a puterii de

cumpărare a unităţii monetare, urmată de deprecierea şi devalorizarea monetară.


1. Cum se definește masa monetară?

2. Care sunt agregatele monetare?

3. Ce presupune stabilitatea monedei?

4. Ce se înțelege prin inflație?

5. Care sunt formele inflației și măsurile de combatere ale acesteia?

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Multiplicatorul monetar se determină în functie de următoarele variabile monetare:

a. depozite;

b. rezerve obligatorii;

c. excedentul de rezerve;

d. credite interbancare;

e. numerarul.

Precizați care este variabila incorectă.

2. Agregatele monetare se delimitează, după caracteristicile comune, în următoarele grupe :

1) moneda primară

2) moneda mijloc de plată ;

3) moneda bancară ;

4) moneda fiduciară ;

5) moneda mijloc de deținere a averii

a. 1+3+4

b. 1+2+5

c. 3+4+5

d. 1+4+5

e. 2+3+4

3. La sfârsitul unui an o economie prezinta urmatoarele variabile monetare: depozite la vedere = 7400,

baza monetară = 5600, economiile populației = 9200, numerarul în circulație = 3600, cvasimoneda =

16800, depozitele băncilor la banca centrală = 1600. Să se determine gradul de lichiditate primară a

economiei.

Alegeti varianta corecta de raspuns de mai jos :

a. 39,5%;

b. 21,4%;

c. 12,9%;

d. 9,5%;

e. 18,6%.

Bibliografie:




Bucureşti, 1997




CEREREA SI OFERTA DE MONEDA

Cuprins

3.1. Cuvinte cheie



3.3.1. Cererea de monedă

3.3.2. Oferta de monedă

3.3.3. Echilibrul monetar


3.1. Cuvinte cheie

Cererea și oferta de monedă, viteza de circulație a

monedei, echilibrul monetar



Sunt subsumate următoarele obiective:

definirea cererii si ofertei de monedă;

recunoaşterea modalităţilor de cantarire a cantitatii de

monedă;

aplicarea informatiilor prezentate in rezolvarea testelor

propuse



3.3.1. Cererea de monedă

Variaţiile monedei influenţează activitatea economică, şi de

aici necesitatea de a înţelege originea nevoilor de monedă (cererea) şi a

mecanismelor creaţiei monetare (oferta).

a) Cererea de monedă presupune analiza motivelor subiecţilor

economice de a deţine moneda:

a1) analiza clasică şi neoclasică afirmă că moneda este cerută

pentru nevoi de tranzacţionare, nu pentru ea însăşi, ci pentru funcţia sa de

mijloc de schimb, cererea fiind determinată direct proporţional de către

producţie, consum şi preţuri, şi invers proporţional de către viteza de

circulaţie a monedei;

a2) analiza keynesistă afirmă că moneda este deţinută atât

pentru nevoi (motive) de tranzacţii, dar şi de precauţie şi de speculaţie,

precum şi moneda ca mijloc de consolidare a averii, cererea fiind în

funcţie de veniturile monetare, dar şi de rata dobânzii la economisire;

a3) analiza monetaristă: moneda ca activ financiar, cererea de

monedă depinzând de bogăţia individului, de preţurile si randamentele

componentelor bogăţiei, de gusturi şi preferinţe. Rolul patrimoniului în

cererea de monedă explicat prin venitul permanent (viitor);

a4) analizele recente: accentuează fie tranzacţiile, fie

patrimoniul în explicarea cererii de monedă. Internaţionalizarea

economică a generat creşterea cererii externe de monedă şi cererea internă

de monedă internaţională.

3.3.2. Oferta de monedă

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de mijloace de reglare a

schimburilor, de mijloace de plată, în acest sens structurându-se

agregatele monetare. Oferta de monedă influenţează activitatea

economică prin volum, ritm de modificare, compoziţie.

Măsurarea cantităţii de monedă se realizează prin două abordări:

b1) abordarea prin tranzacţii, delimitează moneda de celelalte

active, evidenţiindu-i funcţia de mijloc de schimb a acesteia;

b2) abordarea prin lichiditate, afirmă că moneda este un activ

cu o lichiditate mare, evidenţiindu-i funcţia de rezervă a valorii.

Cantitatea de monedă, oferta de monedă sunt rezultatul creaţiei

monetare.

Banca Centrală determină volumul maxim, potenţial, al creaţiei

monetare, în timp ce băncile determină gradul de utilizare a acesteia,

cadrul maximal.

Mărimea cantităţii de monedă necesară, în anumite condiţii,

economiei este semnificativ influenţată de către viteza de circulaţie a

monedei.

Viteza este definită ca numărul de plăţi la care participă moneda

într-o perioadă sau frecvenţa cu care unitatea monetară îşi schimbă

deţinătorul.

T

V = P* —

M

Se pot cunoaşte bine P (preţurile) şi M (cantitatea de monedă),

dar greu de măsurat este volumul tranzacţiilor (T).

Analiza lui M se poate face prin cererea de monedă şi prin viteză.

3.3.3. Echilibrul monetar

Stabilitatea monedei este una din premisele esențiale pentru

dezvoltarea economică. Productivitatea muncii, accesibilitatea și costul

resurselor naturale, factorii cu impact asupra cererii și ofertei la diferitele

mărfuri sunt numai câțiva din factorii de influență asupra prețurilor.

Totusi, evoluția masei monetare în raport cu indicatorii

producției rămâne principala variabilă care influențează puterea de

cumpărare a banilor.

Conceptului de echilibru economic i-a fost atașată ideea

dezechilibrului economic permanent, idee conform căreia economia se

află în permanentă stare de dezechilibru, ceea ce se observă în realitate

fiind doar o tendință spre starea de echilibru, care ideală fiind nu se atinge

niciodată, capacitatea autoreglatoare perfectă a economiei într-o stare de

echilibru fiind iluzorie.

Sintetic spus, echilibrul financiar există atunci când cererea și

oferta de instrumente financiare, manifestate pe o piață a acestora, sunt

egale.

Echilibrul monetar cuprinzând un ansamblu de relații și variabile

cu caracter monetar, poate fi definit ca fiind starea de identitate între

masa bănească realmente existentă în economie (oferta de monedă) și

cererea de bani.

Asigurarea echilibrului monetar presupune realizarea

următoarelor condiții:

a) raportul în care se află cele două sfere ale circulației monetare:

sfera numerarului și sfera monedei scripturale;

b) proporția în care se distribuie capitalul agenților economici;

c) emisiunea monetară realizată de Banca Centrală, poate contribui la

echilibrul monetar;

d) modul cum se formează și se repartizează veniturile și cheltuielile

prin intermediul bugetului de stat, al bugetelor locale, precum și a

celorlalte bugete;

e) realizarea echilibrului monetar este condiționată și de asigurarea

celorlalte forme de echilibru (bugetar, valutar), de interacțiunea

dintre ele, precum și de influențele pe care acestea le exercită în

mod reciproc asupra corelațiilor macroeconomice.



Cererea de monedă presupune analiza motivelor subiecţilor economice de a deţine moneda.

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de mijloace de reglare a schimburilor, de mijloace de

plată, în acest sens structurându-se agregatele monetare. Oferta de monedă influenţează activitatea

economică prin volum, ritm de modificare, compoziţie.

Viteza este definită ca numărul de plăţi la care participă moneda într-o perioadă sau frecvenţa

cu care unitatea monetară îşi schimbă deţinătorul.

Echilibrul monetar cuprinzând un ansamblu de relații și variabile cu caracter monetar, poate fi

definit ca fiind starea de identitate între masa bănească realmente existentă în economie (oferta de

monedă) și cererea de bani.


1.Cum se poate defini cererea de monedă?

2.Cum se poate defini oferta de monedă?

3. Ce reprezintă echilibrul monetar?

Teste de evaluare/autoevaluare Adevărat/Fals

1. Sistemul monetar al oricărei ţări trebuie, în primul rând, să se refere la paritatea monetară.

a) T;

b) F.

2. Oferta de monedă reprezintă cantitatea de mijloace de reglare a schimburilor, mijloace puse la

dispoziţia subiecţilor economici nebancari de către sistemul bancar.

a) T;

b) F.

3. Echilibrul monetar poate fi definit ca fiind starea de identitate între masa bănească realmente

existentă în economie şi cererea de bani.

a) T;

b) F.

4. Masa monetară este constituită din cantitatea de monedă deţinută de subiecţii economici financiari, în cadrul

acesteia delimitându-se agregatele monetare.

a) T;

b) F.

5. Viteza de circulaţie a monedei este definită ca numărul de plăţi la care participă moneda într-o perioadă sau

frecvenţa cu care unitatea monetară îşi schimbă deţinătorul.

a) T;

b) F.

6. Ţările A, B, C, D constituie o monedă comună (coş), în condiţiile în care situaţiile monetare ale acestor ţări

se caracterizau astfel:

Țara

Rata dobânzii active

(%)

Ponderea în coş a

monedei (%)

Rata inflaţiei (%)

A 6 20

4 30 5

C 9 15 7

D 11 35 10

Să se determine rata nominală a dobânzii la moneda coş şi nivelul ratei reale a dobânzii în ţara în care

împrumuturile sunt cele mai avantajoase pentru bănci.

Alegeţi varianta corectă de răspuns.

a) 6,5 %, 2,05%;

b) 7,6 %, 1,87%;

c) 5,3 %, 1,75%;

d) 8,2 %, 1,94%.






Bucureşti, 1997




CREAREA LIBERĂ DE MONEDĂ - FREE BANKING

Cuprins

4.1. Cuvinte cheie



4.3.1. Noțiunea de activitate bancară liberă

4.3.2. Controverse cu privire la controlul Băncii Centrale

4.3.3. Monopolul natural implicat de producerea monedei

4.3.4. Costurile de producere a monedei

4.3.5.Costurile de constituire a rezervelor

4.3.6. Oferta concurenţială de monedă

4.3.7. Teoria generală a concurenţei monetare


4.1.Cuvinte cheie

Free banking, monopol natural, cost de credibilitate, capital de

imagine




asimilarea noțiunii de activitate bancară liberă;

identificarea controverselor cu privire la controlul Băncii

Centrale;

înțelegerea noțiunilor referitoare la costurile de producere a

monedei și costurile de constituire a rezervelor;

însușirea aspectelor teoretice privind teoria generală a

concurenței monetare;


propuse



4.3.1. Noțiunea de activitate bancară liberă

Instituţionalizarea procesului de formare a ofertei de monedă în

modalitatea actuală, caracterizată de existenţa unui sistem bancar cu două

nivele, controlat de banca centrală, reflectă neîncrederea în capacitatea

pieţii de a asigura desfăşurarea raţională a procesului de alimentare cu

monedă a economiei. Această concepţie este dominantă în prezent în lume,

fiind una din formele de manifestare ale etatismului care a marcat gândirea

şi practica economică din ultimul secol şi jumătate. Supoziţia pe care se

bazează concepţia respectivă este că toate sistemele monetare care au

existat înainte de apariţia instituţiei băncii centrale au fost nefuncţionale sau

au produs o monedă de slabă calitate. Or, nu este deloc aşa, iar istoria

monetară oferă numeroase exemple, care arată că monedele „private” au

funcţionat foarte bine. De fapt, se constată că cele mai mari crize

economice (inflaţie, deflaţie, şomaj etc.) au avut loc după crearea băncilor

centrale. De aceea, acestea din urmă nu pot fi considerate ca fiind factori

de stabilitate monetară şi economică.

De altfel, nici apariţia monedei ca atare nu este o invenţie a statului,

ci un rezultat spontan al dezvoltării schimbului. După cum am arătat în cap.

II, intervenţia statului în domeniul monetar s-a produs târziu (sec. VIII î.

Ch.), fiind motivată nu atât de dorinţa de a ameliora funcţionarea

economiei, cât de nevoia de a colecta resurse la dispoziţia stăpânitorilor. De

fapt, primele monede „statale” au fost frauduloase, deoarece aveau înscrisă

o valoare „oficială” mult mai mare decât cea reală (fenomen cunoscut sub

denumirea de „senioraj”), ceea ce a dus la primele crize economice

cunoscute în istorie.

În prezent, din cauza predominanţei paradigmei băncii centrale,

este dificil de imaginat situaţia care a existat înainte de apariţia acestei

instituţii şi de impunerea monedei sale ca monedă naţională unică. Cu toate

acestea, în majoritatea ţărilor, edificarea actualului sistem de creare a

monedei, bazat pe existenţa unui sistem bancar cu două nivele, s-a produs

abia în sec. XIX. Anterior acestei date, în toate ţările dezvoltate ale epocii,

existau un număr mai mare sau mai mic de bănci, care emiteau fiecare

propriile lor bancnote, de forme şi valori diferite. Bancnotele emise de

diverse bănci circulau pe întreg teritoriul statului respectiv, iar cele mai

răspândite şi mai cunoscute, şi în afara frontierelor. Deoarece, în acea

epocă, bancnotele erau convertibile în aur, ele se puteau preschimba una pe

alta.

Sistemul de alimentare cu monedă a economiei bazat pe monede

concurente, care a existat înainte de crearea băncilor centrale, este cunoscut

sub denumirea de „activitate bancară liberă” (Free Banking). Noţiunea de

„activitate bancară liberă” (Free Banking) este antiteza conceptului de

„bancă centrală” (Central Banking). Într-adevăr, în primul caz, băncile

sunt absolut libere să emită monedă, cu singura condiţie să găsească clienţi

dispuşi să utilizeze moneda respectivă. În cazul al doilea, puterea de a emite

monedă - cel puţin de tipul recunoscut în mod oficial - aparţine exclusiv

băncii centrale.

Problema care se pune este cea opţiunii pentru o formulă sau cealaltă.

Şi este uşor de înţeles importanţa subiectului şi că el a preocupat în toate

timpurile numeroşi economişti. Iar tema a redevenit actuală în contextul

diverselor proiecte de creare a unor uniuni monetare şi al reformării

instituţiilor monetare mondiale.

4.3.2. Controverse cu privire la controlul băncii centrale

Principalele argumente în favoarea sistemului bazat pe banca

centrală sunt următoarele:

- 1) producerea monedei presupune un monopol natural, care

trebuie încredinţat statului;

- 2) băncile comerciale se confruntă în permanenţă cu riscul lipsei

de lichiditate, ceea ce necesită un finanţator de ultimă instanţă;

- 3) piaţa singură nu poate face faţă fenomenelor de panică

bancară.

Primul argument amintit este invocat adesea pentru a justifica

faptul că producerea monedei este încredinţată unei instituţii publice, pe

când celelalte două argumente sunt folosite în principal pentru a explica

rolul stabilizator al băncii centrale.

4.3.3. Monopolul natural implicat de producerea monedei

Conform teoriei economice, monopolul natural apare în situaţia în

care costurile marginale de producţie sunt descrescătoare în raport cu

volumul producţiei. Prin definiţie, costul marginal este costul ultimei

unităţi produse sau, ceea ce revine însă la acelşi lucru, variaţia costului

total provocată de producerea ultimei unităţi. Consecinţa scăderii continue

a costului marginal este că nu poate exista decât un singur producător. Într-

adevăr, dacă ar exista mai mulţi producători, fiecare ar produce o cantitate

de bunuri mai mică decât cea care ar fi produsă de un singur producător.

Or, deoarece costul este descrescător în raport cu cantitatea de bunuri

produse, iar pe o piaţă concurenţială maximizarea profitului presupune ca

preţul să fie egal cu costul marginal, fiecare intreprindere aflată în

concurenţă cu celelalte ar produce la un preţ mai mare decât preţul de

monopol. În acest caz, varianta concurenţială echivalează, aşadar, cu o

risipă de resurse, în sensul că factorii de producţie nu sunt utilizaţi în mod

optim.

Conceptul de „monopol natural” desemnează, deci, situaţiile în

care, din cauza comportamentului costului, concurenţa este neraţională.

Acest concept este însă criticat în literatură, căci se bazează pe o noţiune de

„cost” extrem de restrictivă, care nu cuprinde decât costurile tehnologice.

De asemenea, noţiunea de „concurenţă” este definită aici într-un mod

limitativ, în sensul că se are în vedere exclusiv de criteriul numărului de

intreprinderi. Oricum, conceptul de „monopol natural” se utilizează în

analiza ofertei de monedă pentru a justifica ideea înzestrării băncii centrale

cu privilegiul emisiunii.

Această abordare a procesului de creare a monedei se bazează pe

două idei, şi anume:

- a) caracterul exclusiv tehnic al costurilor de producere a

monedei;

- b) economiile de scară (de amploare) care se obţin în procesul de

gestionare a rezervelor.

4.3.4. Costurile de producere a monedei

Prima abordare menţionată reflectă o concepţie restrictivă cu

privire la costurile de producere a monedei, în sensul că acestea sunt tratate

exclusiv drept costuri tehnice (cheltuielile de tipărire a bancnotelor,

cheltuielile de gestionare a conturilor de depozite etc.). În aceste condiţii,

principala componentă a costurilor totale este reprezentată de costurile fixe

(amortizarea utilajelor etc.), ceea ce face ca, într-adevăr, costurile

marginale să fie descrescătoare. Pornind de aici, se suţine apoi că, din punct

de vedere economic, regimul de monopol asupra procesului de alimentare

cu monedă a economiei este mai avantajos decât un regim pluralist şi

concurent. Privită prin prisma costurilor tehnice de fabricaţie, crearea

monedei învederează, aşadar, o situaţie de „monopol natural” şi se ştie că,

în general, în cazul unui monopol natural, dintr-o pluralitate de motive, este

mai bine ca acesta să revină statului, nu unui particular.

În realitate, pe lângă amintitele costuri tehnice, producţia de

monedă presupune şi ceea ce s-ar putea numi „costuri de credibilitate”.

Astfel, „costurile de credibilitate” sunt cât se poate de vizibile în

cazul băncilor comerciale, care emit monede private, concurente una cu

alta, deoarece fiecare bancă încearcă să convingă publicul să utilizeze

propria sa monedă, nu ale adversarelor. Or, pentru aceasta, băncile sunt

nevoite să îmbunătăţească tot timpul „calitatea” monedei pe care o propun

pieţei, ceea ce înseamnă practic reducerea costurilor de informare şi de

tranzacţionare implicate de folosirea produsului bancar respectiv.

Factorul „calitate” este, aşadar, cel care explică acceptarea

monedei „private” ca mijloc de schimb. Această recunoaştere socială

depinde, la rândul său, de evoluţia puterii de cumpărare a monedei. Însă,

puterea de cumpărare este cunoscută numai ex post, adică numai după ce

moneda respectivă s-a schimbat deja pe o anumită marfă. Utilizatorul

monedei este supus, deci, incertitudinii, ceea ce îl poate determina să fie

circumspect.

Rezultă că viabilitatea unui sistem de producere a monedei lipsit de

bancă centrală se bazează pe încrederea care există între indivizi. Băncile

obişnuite trebuie să acţioneze astfel încât această încredere să fie cât mai

mare şi să ţină cât mai mult timp posibil.

Costul de producere a monedei cuprinde, aşadar, pe lângă costurile

tehnice de fabricaţie, costurile de câştigare a încrederii. Iar aşa cum

costurile tehnice sunt legate de utilizarea unui anumit capital material şi

uman, costurile de câştigare şi păstrare a încrederii ţin de un anumit

„capital de imagine”.

Încrederea este aşteptarea care se naşte în sânul unei comunităţi

umane cu comportament regulat, onest, înclinată spre cooperare,

întemeiată pe norme comune, din partea altor membri ai comunităţii. În

cazul particular al încrederii într-o anumită monedă, aceasta este rezultatul

acţiunii combinate a doi factori principali. În primul rând, încrederea în

monedă este legată de contractul dintre bancă şi client, care precizează

obligaţiile ce revin băncii în ceea ce priveşte calitatea produsului bancar

oferit, precum şi garanţiile de care clientul se bucură (în principal,

angajamentul băncii de a restitui, la cerere şi fără nici o cheltuială,

depozitul; garanţiile sunt constituite de dreptul comercial şi de capitalul

băncii). În al doilea rând, încrederea în monedă este un capital social,

pentru a cărui constituire banca trebuie să investească. Investiţia în

„credibilitate” constă în eforturile făcute de bancă în cursul timpului pentru

a putea oricînd dovedi că în trecut contractele sale au fost respectate şi că

tot aşa vor fi şi în viitor.

4.3.5. Costurile de constituire a rezervelor

Un alt tip de costuri care trebuie luat în considerare în materie de

creare a monedei este reprezentat de costurile de constituire şi de gestionare

a rezervelor. Într-adevăr, deţinerea de rezerve implică un anumit cost pentru

bănci, deoarece constituie imobilizări de resurse în formă lichidă.

Costul aferent rezervelor este, de fapt, un „cost al opţiunii”

(oportunity cost), căci corespunde dobânzii pe care banca ar fi obţinut-o

prin utilizarea în alt mod a fondurilor respective.

După cum am arătat în paragrafele precedente, rezervele băncilor

comerciale sunt constituite în prezent sub două forme:

- 1) disponibilităţi în contul deschis la banca centrală;

- 2) numerar în casieria proprie.

Din punct de vedere legal, aceste rezerve au două componente:

- a) rezervele obligatorii;

- b) rezervele facultative.

Acestea din urmă conţin, la rândul lor, două elemente:

- unul care satisface necesităţile de lichidităţi ale băncii pentru a

face faţă obligaţiilor sale obişnuite de compensare interbancară şi de

restituire numerar;

- altul „de precauţie”, care permite băncii să se protejeze

împotriva riscului de a aprecia greşit necesităţile sale viitoare de

lichidităţi..

Volumul optim al rezervelor este guvernat de „teorema lui

Edgeworth”, care spune că nivelul rezervelor evoluează în funcţie de

rădăcina pătrată extrasă din mărimea care exprimă volumul fondurilor

vehiculate în timpul procesului de compensare.

Consecinţa acestei teoreme este că o bancă mai mare are un avantaj

competitiv în raport cu o bancă mai mică, deoarece costurile care sunt

suportate în procesul de compensare nu cresc proporţional cu volumul

depozitelor. După cum arată D. Laidler, în materie de gestionare a

rezervelor se manifestă economii de scară, iar acestea stimulează băncile să

încerce să fuzioneze până la a forma o singură instituţie.

Cu toate acestea, „teorema lui Edgeworth” nu constituie un

argument decisiv în favoarea tezei monopolului natural care trebuie atribuit

în mod firesc băncii centrale. Ea arată mai degrabă că, pentru a-şi minimza

costurile de constituire a rezervelor, o bancă oarecare trebuie să depăşească

un anumit prag critic în ceea ce priveşte talia sa. Însă, aceasta nu înseamnă

că nu există limite ale concentrării bancare. În mod raţional, o bancă unică

nu poate exista decât în cazul absolut nerealist în care economiile de scară

realizate în gestionarea rezervelor sunt mai mari decât costurile legate de

creşterea dimensiunii băncii. Ca urmare, în mod practic, o bancă unică sau

aproape unică nu a existat decât în economia comunistă, în care criteriul

costurilor a avut, în general, un rol absolut secundar în adoptarea deciziilor

economice.

Concluzia care se desprinde din cele arătate este că monopolul

ofertei de monedă nu se justifică nici prin prisma costurilor de producere a

monedei şi nici din punct de vedere al economiilor de scară care se

realizează în gestionarea rezervelor.

4.3.6. Oferta concurenţială de monedă

Teoria activităţii bancare libere (Free Banking) are ca obiect de

studiu instituţiile necesare pentru buna funcţionare a mecanismului ofertei

concurenţiale de monedă.1 Într-o primă fază, acestă teorie şi-a dezvoltat

argumentele prin analiza istorică a perioadelor în care a existat libertate

bancară şi care, în general, se situează toate la sfârşitul secolului XVIII şi

începutul secolului XIX. Studiul experienţelor respective arată că procesul

de formare a ofertei de monedă a constat, în acea epocă, în crearea de

monede private interne (inside money) - în sensul că fiecare bancă privată

emitea propria sa monedă, diferită de cea a altora şi identificată prin forma

sa şi prin numele băncii emitente - pe baza unei monede externe (outside

money), constituită de o „monedă primară”, reprezentată de metalul preţios

(aur sau argint). Monedele private erau convertibile în „monedă primară”,

care era folosită, de asemenea, pentru efectuarea decontărilor interbancare.

Iniţial, obiectivul acestor cercetări istorice a fost clarificarea rolului

extrem de controversat al statului în crearea instituţiei băncii centrale, rol

manifestat eclatant în cazul Băncii Franţei, al principalelor bănci centrale

europene şi al Sistemului Rezervelor Federale al SUA. Ulterior, analizele

istorice s-au concentrat asupra studiului proprietăţilor de stabilitate ale

regimului libertăţii bancare, iar aceasta având în vedere în principal

experienţele Angliei şi Scoţiei, care sunt cele mai bine cunoscute.

În prezent, analiza ofertei concurenţiale de monedă continuă

demersul de factură istorică, inclusiv în formă cliometrică, însă se preocupă

totodată de elucidarea funcţiilor monedei, de studiul dimensiunii

instituţionale a monedei, de rolul capitalului de imagine a emitenţilor de

monedă etc. Fiecare din aceste abordări propune propria sa alternativă la

monopolul ofertei de monedă.

4.3.7. Teoria generală a concurenţei monetare

Noţiunea de „monedă de bancă” (scripturală) desemnează, după

cum am mai arătat, moneda creată de băncile comerciale şi bazată pe

„moneda primară” (centrală), care, în sistemele monetare actuale, este ea

însăşi neconvertibilă. Unii autori au conceput însă un sistem bazat pe

concurenţa dintre mai multe „monede fiduciare private” şi s-a pus problema

dacă un asemnea sistem este viabil. Aici, spre deosebire de sistemul bazat

pe concurenţa dintre mai multe monede private convertibile, băncile nu

sunt obligate să convertească depozitele într-o altă formă monetară, la

simpla cerere şi la o paritate cunoscută cu anticipaţie. Altfel spus, băncile

1 Expresiile „activitate bancară liberă” (Free Banking) şi „ofertă concurenţială de monedă” sunt sinonime –

acestea desemnează o situaţie în care băncile sunt libere să emită propria lor monedă, de unde prezenţa băncilor

concurente şi a monedelor concurente.

nu sunt limitate în producţia lor de monedă de volumul rezervelor pe care

trebuie să le deţină.

Argumentarea porneşte de la faptul că, într-un sistem privat şi

concurenţial de producere a monedei, băncile urmăresc obiectivul raţional

al maximizării profiturilor. Ca urmare, ele compară veniturile marginale cu

costurile marginale ale producţiei de monedă şi procedează în consecinţă:

continuă să producă monedă, atâta vreme cât puterea de cumpărare a

monedei pe care o emit este mai mare decât costul de producţie al

bancnotei în care moneda respectivă este întruchipată. Or, într-un univers

de monede neconvertibile, costul de producţie al monedei este reprezentat

exclusiv de costul de tehnic de confecţionare (costul de tipărire a

bancnotelor) şi se poate admite că acest cost este practic neglijabil. Ca

urmare, moneda poate fi produsă şi dacă veniturile marginale sunt egale cu

zero.

În aceste condiţii, venitul unei bănci este egal cu valoarea reală a

ofertei sale de monedă, conform relaţiei:

dt

dM

PR i

i 1

(1)

unde:

R – venitul real:

P - nivelul general al preţurilor;

dt

dM i - variaţia ofertei de monedă a băncii i.

Deoarece costurile sun presupuse nule, venitul poate fi considerat

egal cu profitul.

Se mai presupune că toate băncile acţionează în acelaşi mod şi că

creşterea cu aceiaşi sumă a ofertei de monedă a oricărei bănci determină o

creştere identică a nivelului general al preţurilor.

Pornind de aici, se demonstrează că venitul maxim se obţine în

cazul în care rata inflaţiei este pozitivă, iar elasticitatea cererii de monedă în

raport cu rata inflaţiei este -1.

Argumentaţia de mai sus este respinsă însă de unii autori, ca B.

Klein, F. Hayek J. Centi etc., care critică maniera de definire a costurilor de

producere a monedei exclusiv drept costuri tehnice. După cum arată autorii

citaţi, în cazul producţiei private de monedă, producătorul trebuie să ţină

seama de atitudinea consumatorilor de „produse-monedă”, care se pot

adresa oricând altui producător. Ca urmare, pentru a obţine o parte din

piaţă, intreprinderea bancară trebuie să-şi constituie un capital de imagine

şi să suporte costuri de credibilitate.

În acest context, se poate spune că inflaţia nu este rezultatul

concurenţei, ci al definirii necorespunzătoare a drepturilor de proprietate.

Căci, în condiţiile menţionate, însuşi comportamentul raţional al băncilor

distruge piaţa. Iar aceasta se întâmplă doar pentru că nivelul costurilor de

producţie este nul. Într-adevăr, ipoteza nulităţii costurilor are drept

consecinţă ideea că clienţii sunt „semi-pasivi”, în sensul că ei continuă să

utilizeze moneda produsă, chiar dacă ea are o putere de cumpărare tot mai

mică. Cu alte cuvinte, reacţia lor, exprimată de elasticitatea cererii de

monedă, se limitează la modificarea cantităţii de monedă pe care o cer. Iar

aceasta, pentru că ei înşişi sunt raţionali, deoarece îşi ajustează cantitatea de

monedă pe care o solicită la „costul opţiunii” aferent deţinerii de monedă,

cost reprezentat de rata dobânzii reale. Amintita lor „semi-pasivitate”

provine din faptul că nu pot utiliza alte forme de monedă, ci trebuie să facă

o alegere între monedă şi troc.

Presupunerea că producerea de monedă generează un cost pozitiv

are două consecinţe. Pe de o parte, deoarece băncile au un comportament

raţional, costul pozitiv le determină să-şi limiteze producţia de monedă. Pe

de altă parte, deoarece, la rândul lor, clienţii au un comportament raţional,

costul pozitiv, pe care băncile încearcă să îl repercuteze asupra lor,

pretinzându-le un preţ acoperitor pentru serviciul pe care îl prestează, îi

determină să-şi intensifice gradul de reacţie şi să devină „activi”.

Fiecare bancă efectuează un volum de investiţii în credibilitate

diferit de cel al altor bănci, iar ca urmare înregistrează costuri diferite.

Sectorul bancar nu este, deci, omogen din acest punct de vedere. Ca

urmare, un client care constată (anticipează) că puterea de cumpărare a

monedei pe care o deţine se diminuează (riscă să se diminueze) are

posibilitatea să utilizeze altă monedă, provenită de la altă băncă, ce oferă un

produs de calitate mai bună.

Problema care se pune în continuare este cea a motivelor care

determină băncile private, emitente de monedă neconvertibilă, să efectueze

investiţii în credibilitate. Căci, dacă producţia de monedă este liberă şi,

oricum nu este convertibilă în nimic altceva, nu se înţelege de ce indivizii

care compun societatea respectivă ar recurge la aceşti producători, în loc să

producă ei înşişi monedă, procedând, deci, la fel ca producătorii cosacraţi.

Cu alte cuvinte, de ce ar exista producători specializaţi, când este întrutotul

posibil ca oricine să producă monedă?

În mod evident, într-o asemenea lume, problema nu este a produce

moneda, căci aceasta poate să o facă oricine, ci a-i face pe ceilalţi să

accepte moneda respectivă. Pentru ca un individ oarecare să accepte

moneda produsă de altcineva, este necesar ca el să aibă încredere că o poate

păstra şi da mai departe fără nici o pierdere. Cu alte cuvinte, pe lângă faptul

că uşurează schimbul, căci reduce costurile de tranzacţionare şi de

informare, moneda are şi o altă funcţie: ea reflectă măsura încrederii care

domneşte între participanţii la actul schimbului. Înseamnă că moneda

introduce în procesul schimbului un capital suplimentar, pe care îl

valorizează, şi anume încrederea interpersonală între participanţi.

În aceste condiţii, este limpede că bancherul trebuie să investească

în capitalul de încredere. Spre deosebire de indivizii oarecare, care sunt şi

ei liberi să producă monedă, bancherul este un profesionist, a cărui meserie

este tocmai producerea de monedă, iar ca urmare el trebuie să încerce să

mărească numărul celor care au încredere în „produsul-monedă” pe care îl

oferă. Or, bancherul poate face acest lucru, dacă şi numai dacă investeşte în

capitalul său de imagine, sporindu-şi notorietatea, punând la dispoziţia

publicului informaţii cu privire la gestiunea şi strategia sa de emisiune

(afaceri) etc.

Rezultă că decizia unui individ oarecare de a deveni producător de

monedă pentru ceilalţi implică un anumit cost pentru el şi este evident că

acesta se angajează într-o asemenea intreprindere, doar dacă speră ca

veniturile pe care le obţine să îi acopere costurile şi să îi aducă şi un profit.

Costurile constă în principal în costurile de dobândire şi menţinere a

încrederii, iar veniturile sunt reprezentate de remuneraţia pe care ceilalţi

membri ai societăţii o plătesc pentru serviciile pe care individul în cauză le

prestează în calitate de bancher. Iar în ceea ce îi priveşte, ceilalţi indivizi îl

plătesc pe bancher pentru serviciile respective, deoarece ei înşişi nu sunt

dispuşi să suporte costurile de obţinere a încrederii pe care le presupune

calitatea de producător de monedă.

Înt-o lume în care circulă monede fiduciare neconvertibile, nu

există, aşadar, nici un motiv să existe un singur producător de monedă, dar

există motive extrem de serioase ca numărul acestor producători să nu fie

foarte mare. Căci, la fel ca în cazul bunurilor obişnuite, deşi piaţa este

deschisă oricărui producător, ea conţine un criteriu de selecţie foarte

drastic: calitatea „produsului-monedă” şi raportul preţ/calitate. Deoarece

dobândirea şi menţinerea încrederii costă, iar nu toţi indivizii pot sau sunt

dispuşi să suporte acest cost şi, de altfel, nici nu îi interesează în aceiaşi

măsură încrederea pe care o au alţii în ei, nu toţi indivizii doresc să devină

producători de monedă, chiar dacă sunt complet liberi să o facă.

Concluzia care se desprinde din cele arătate mai sus este că

principala condiţie, pe care trebuie să o îndeplinească o monedă privată

neconvertibilă, este ca circulaţia sa să fie susţinută de un capital de

încredere identificabil. Aceasta revine la a spune că încrederea este un bun

privat, care, la fel ca oricare alt bun, poate fi deţinut şi utilizat în calitate de

capital. Or, este evident că nimeni nu face investiţii în capital de încredere,

decât dacă dreptul de proprietate asupra capitalului creat în modul acesta

este clar definit şi bine protejat, ceea ce înseamnă că moneda, încrederea şi

dreptul de proprietate sunt elemente foarte strâns legate. Oricum, deoarece

producerea monedei implică investiţii în capital de încredere, costul de

producţie nu este egal cu zero, ci poate fi chiar foarte mare. Iar pentru că un

asemenea cost există şi este pozitiv, monedele respective pot avea valoare

pozitivă, ceea ce înseamnă că sistemul nu este neparat inflaţionist.

Un argument frecvent folosit împotriva ideii producerii de monede

private neconvertibile este că emitenţii de asemenea „produse-monede” pot

abuza de dreptul lor şi, deci, pot creea o cantitate de monedă prea mare. În

acest caz, se poate vorbi, într-adevăr, despre fraudă sau minciună, deoarece

bancherul adoptă o atitudine diferită de cea pe care s-a angajat să o aibă,

dejucând astfel anticipaţiile clienţilor, în sensul că le oferă o monedă de

calitate mai slabă decât cea pe care ei o aşteaptă.

Fapt este că indiferent de natura „produsului-monedă” avut în

vedere, bancherul trebuie să anunţe strategia sa de emisiune pentru viitor.

Or, având în vedere cererea clienţilor de a li se oferi o monedă de bună

calitate, el nu poate anunţa decât o strategie susceptibilă să ducă la

producerea unei monede care îşi păstrează în timp puterea de cumpărare. Se

pune, deci, problema credibilităţii anunţului făcut de bancher.

Este evident că bancherul este singurul care ştie dacă va acţiona sau

nu în concordanţă cu angajamentul pe care şi-l ia şi, că, deci, există o

asimetrie informaţională între bancă şi clienţii săi. Riscul provocat de

asimetria informaţională este ca bancherul să folosească situaţia respectivă

pentru a obţine un supra-profit. Argumentul nu vizează, deci, costul

producerii de monedă, ci avantajele înşelăciunii.

Însă, oricât de atractivă ar părea ea, o strategie bazată pe

înşelăciune nu este viabilă într-un univers concurenţial. O bancă poate,

desigur, opta pentru obţinerea unui profit imediat prin creşterea însemnată a

producţiei sale de monedă, dar clienţii nu vor întârzia să sesizeze

deprecierea monedei care le este oferită şi să se adreseze altei bănci. O

bancă poate, deci, alege să fie incorectă, însă, dacă piaţa este cu adevărat

liberă, preţul pe care va trebui să îl plătească este dispariţia sa.

Capitalul de încredere depinde, aşadar, de acţiunile trecute şi

prezente al băncii. Acest capital poate fi evaluat şi este realmente evaluat,

aşa cum se întâmplă atunci când, de exemplu, proprietarii îşi propun să

vândă banca respectivă. Capitalul de imagine are, aşadar, caracter de

marfă. Şi, la fel ca noţiunea de „produs-monedă”, noţiunea de „capital de

imagine” implică o definire precisă a drepturilor de proprietate.

În cazul unei bănci centrale, dacă reputaţia sa este îndoielnică,

banca centrală respectivă continuă să existe, însă eficacitate politicii sale

monetare este serios amputată. Costul aferent îl suportă însă întreaga

societate. În cazul unei bănci private, diminuarea capitalului de încredere

determină dispariţia băncii respective şi a „produsului-monedă” pe care ea

îl emite. Cu alte cuvinte, în primul caz, consecinţele unei credibilităţi

reduse se resfrâng asupra întregii societăţi, pe cînd în cazul al doilea ele

sunt suportate exclusiv de banca în cauză.

Există şi alte deosebiri semnificative între cele două cazuri.

Reputaţia unei bănci centrale se construieşte prin respectarea

anunţurilor făcute în mod public, precum şi prin reglementările referitoare

la funcţionarea acestei instituţii. Exemplul cel mai eclatant în acest sens

este legătura care există între credibilitatea băncii centrale şi independenţa

sa.

În cazul activităţii bancare libere, încrederea se construieşte prin

respectarea de către banci a angajamentelor faţă de clienţi şi prin garanţiile

oferite acestora (valoarea netă a activului, informaţiile difuzate,

convertibilitatea bancnotelor etc.) Rezultă că, într-un regim de libertate

bancară, încrederea este un fenomen care ţine de relaţiile dintre bancă şi

clienţii săi. Această stare mentală depinde exclusiv de contractele existente

între bancă şi clienţi şi de respectarea acestor contracte în trecut şi în

prezent.

În actualul sistem de alimentare cu monedă a economiei, bazat pe

un aparat bancar cu două nivele, reputaţia băncii centrale depinde de

deciziile de politică economică luate de ea şi de celelalte autorităţi ale

statului. Spre deosebire de aceasta, în sistemul bazat pe libertate bancară,

încrederea este rezultatul contractelor dintre indivizi.

În concluzie, o strategie de emisiune excesivă din partea unei bănci

private nu poate apare decât dacă pierderea de capital de încredere pe care

aceasta o provoacă este mai mică decât câştigurile aferente supra-producţiei

de monedă. Or, am văzut că pentru ca activitatea băncii respective să poată

continua, este necesar un capital de încredere. Alfel spus, nu este posibilă

existenţa unui „produs-monedă” fără „capitalul de încredere”

corespunzător.

Venitul provenit din producţia excesivă de monedă depinde de rata

de creştere a masei monetare, dar şi de „suprafaţa monetară” de pornire,

adică de numărul clienţilor băncii şi, deci, de capitalul său de încredere. Ca

urmare, factorul de producţie esenţial în maximizarea pe termen scurt a

venitului este capitalul de încredere. Supra-producţia de monedă

echivalează însă cu distrugerea capitalului de încredere, iar, după ce acest

capital a fost consumat, ieşirea din branşă este inevitabilă. Producerea de

monedă în mari cantităţi de către o bancă privată nu poate fi, deci,

concepută, decât dacă valoarea netă a profitului „unic” (în sensul că nu

poate fi obţinut decât o singură dată) este pozitivă. O asemenea practică nu

poate fi, aşadar, adoptată ca linie de conduită constantă, deoarece înseamnă

că randamentul producţiei de monedă este foarte ridicat, iar costul

capitalului de încredere este foarte scăzut. Or, dacă randamentul depinde

de numărul clienţilor, iar acesta depinde, la rândul său, de capitalul investit,

nu poate exista un capital mic şi un număr de clienţi mare.

Rămâne posibilitatea realizării unei rate de creştere foarte înalte a cantităţii

de monedă emise, în condiţiile existenţei unui număr mic de clienţi. O

asemenea situaţie este însă şi ea greu de conceput, deoarece presupune că

cererea de credite a clienţilor băncii în cauză este aproape infinită. În plus,

şi în acest caz, chiar dacă banca se angajează într-o asemenea strategie,

clienţii o pot oricând părăsi, pentru a se duce la concurenţă.



Reconsiderarea problematicii ofertei de monedă prin prisma teoriei activităţii bancare libere

(Free Banking) relevă importanţa unor aspecte neglijate de abordarea ortodoxă şi totodată deschide

perspective interesante de cercetare pentru viitor.

În primul rând, în modul acesta, se învederează necesitatea aprofundării abordării juridice a

ofertei de monedă. Într-adevăr, tratarea problematicii ofertei de monedă în termeni de drepturi de

proprietate permite evidenţierea rolulului disciplinator al concurenţei dintre emitenţii de monedă. În

contextul respectiv, aspectele tehnice ale „produselor-monedă” apar ca fiind consecinţe ale eforturilor

băncilor de a inventa noi tipuri de produse bancare, susceptibile a fi acceptate de piaţă; aspectele

tehnice constituie totodată concretizări ale modului de definire a drepturilor contractuale în relaţiile

dintre bănci şi clienţii lor. Interesul abordării juridice rezidă, aşadar, în posibilitatea depăşirii abordării

descriptive a caracteristicilor „produselor-monedă”.

În al doilea rând, teoria activităţii bancare libere (Free Banking) permite relansarea dezbaterii

privind exogenitatea şi endogenitatea ofertei de monedă. Într-adevăr, în contextul acestei teorii,

noţiunea de ofertă de monedă „endogenă” dobândeşte un nou înţeles: este vorba despre oferta de

monedă determinată de piaţa „produselor monedă”. Cu alte cuvinte, este vorba despre o ofertă de

monedă formată prin valorizarea drepturilor de proprietate şi a capitalului de încredere.

În al treilea rând, conţinutul teoriei activităţii bancare libere (Free Banking) pare a fi foarte

adecvat pentru analiza şi chiar anticipare unor inovaţii monetare de ultimă oră, cum ar fi, ceea ce se

numeşte „moneda electronică”.


1. Ce se înțelege prin activitate bancară liberă?

2. Ce presupune teoria generală a concurenței monetare?

Teste de evaluare/autoevaluare Adevărat /Fals

1. Sistemul de alimentare cu monedă a economiei bazat pe monede concurente, care a existat

înainte de crearea băncilor centrale, este cunoscut sub denumirea de „activitate bancară

liberă” (Free Banking).

a. T

b. F

2. Conceptul de „monopol natural” desemnează, situaţiile în care, din cauza comportamentului

costului, concurenţa este raţională.

a. T

b. F

3. Să se identifice relația corectă, din variantele de răspuns de mai jos, care exprimă că, venitul

unei bănci este egal cu valoarea reală a ofertei sale de monedă:

a) Ri = 1 x dMi

P dt

b) Ri = 1 x dt

P dMi

c) Ri = P x dMi

1 dt

d) Ri = dt x 1

P dMi






Bucureşti, 1997



3. Samuelson P., Nordhaus W., Economie politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 197-203.

4.Edgeworth F., The Mathematical Theory of Banking, Journal of Royal Association, 51, March, 1888, p. 113-

127.

5.Laidler D., Free Banking: Theory, în: Eatwell J., Milgate M., Newman P., (eds.), The New Palgrave:

Dictionary in Money and Finance, MacMillan, London, 1992, p.196-197.


CREDITUL ȘI DOBÂNDA

Cuprins

5.1. Cuvinte cheie



5.3.1. Conţinutul şi caracteristicile creditului

5.3.2. Tipuri de credite acordate de bănci

5.3.3. Dobânda și rata dobânzii


5.1. Cuvinte cheie

Credit, funcțiile creditului , dobână, rata dobânzii



definirea continutului si caracteristicilor creditului;

recunoaşterea funcţiilor creditului;

exemplificarea modului de calcul a dobânzii;


propuse



5.3.1. Conţinutul şi caracteristicile creditului

Băncile comerciale, acordă în general diferite tipuri de credite,

pentru diferiţi împrumutaţi (persoane fizice sau persoane juridice), în

diferite scopuri.

Creditul este o relaţie bănească ce apare în legătură cu acordarea

de împrumuturi în bani sau sub formă de bunuri sau servicii unor persoane

fizice sau juridice, pentru care rambursarea contravalorii urmează să se

efectueze nu în momentul livrării banilor sau mărfurilor, ci la o dată

ulterioară, la scadenţă, maturitate.

Din definiţia dată creditului, putem spune că relaţia de credit

incumbă:

- un raport juridic contractual, prin care o persoană numită creditor,

pune la dispoziţia altei persoane, denumită debitor sau împrumutat un bun

material evaluat într-o sumă de bani, ori ca o sumă de bani;

- valoarea bunului sau suma de bani, denumită principal, se

rambursează de debitor/împrumutat creditorului, după o anumită perioadă,

la o anumită dată numită scadenţă sau maturitate;

- pentru folosirea fondurilor primite, debitorul/împumutatul

plăteşte creditorului un anumit preţ, numit dobândă.

Pentru protecţia împotriva riscului de neplată, nerambursare a

banilor împrumutaţi, creditorul cel mai adesea, solicită debitorului

constituirea unei garanţii reale sau personale.

Garanţiile reale se referă la bunuri corporale sau necorporale

primite în garanţie pentru operaţiunile realizate (de exemplu: ipoteca, gajul

cu deposedare, inclusiv depozitul colateral, gajul fără deposedare etc.).

Garanţia personalăeste angajamentul luat de o terţă persoană de a

plăti, în cazul în care debitorul este în incapacitate (de exemplu cauţiunea,

avalul etc).

Creditul presupune, ca şi finanţele, anumite relaţii băneşti, de

repartiţie, prin intermediul cărora se mobilizează disponibilităţile

băneşti, temporare, urmând să fie folosite pentru acoperirea unor

nevoi temporare. Spre deosebire de finanţe, creditul presupune transferuri

băneşti cu caracter rambursabil care sunt purtătoare de dobânzi.

Pe măsura dezvoltării economico-sociale, rolul şi importanţa

creditului în economia fiecărei ţări au marcat o creştere considerabilă, având

loc totodată, diversificarea funcţiilor îndeplinite de credit.

În primul rând, creditul îndeplineşte o funcţie distributivă prin

faptul că redistribuie rezervele băneşti disponibile la un moment dat în

economie sub forma împrumuturilor acordate anumitor ramuri, sectoare sau

domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanţare. Prin

disponibilităţi sunt desemnate atât excedente din conturile întreprinderilor

deschise la bănci şi aflate temporar în stare inactivă, rezervele de casă ale

firmelor păstrate la conturi în bănci, cât şi sumele economisite de populaţie

pentru diferite scopuri şi depuse spre păstrare la casele de economii şi/sau

la băncile comerciale.

Oferind întreprinzătorilor toate aceste disponibilităţi, băncile, prin

creditarea acestora, transformă economiile sterile în capitaluri productive,

contribuind astfel la creşterea avuţiei reale a societăţii. De aceea se poate

spune că, creditul sporeşte puterea de acţiune productivă a capitalului.

Printr-o analiză atentă a cererilor de credite se favorizează

orientarea disponibilităţilor spre ramurile sau activităţile mai rentabile,

acest lucru asigurând o mai mare posibilitate de adaptare la cerinţele pieţei

interne şi externe. Având în vedere aspectele prezentate, creditul, prin

funcţia sa distributivă, participă la creşterea gradului de centralizare şi

concentrare a capitalului.

Economisirea fără investire conduce la tezaurizare, care poate

provoca recesiune. Nu orice individ poate fi întreprinzător – nu dispune de

calităţile necesare sau nu dispune de capitalul necesar. De aici se poate

observa importanţa pe care o are creditul în procesul de transformare a

economiilor în investiţii. Cu alte cuvinte, creditul este un important factor

al creşterii economice.

Prin urmărirea şi verificarea atentă a modului de utilizare a sumelor

primite, creditul joacă un rol de diminuare a iniţiativelor nerentabile, care

provoacă pierderi.

Un întreprinzător care prezintă iniţiative riguros fundamentate şi

însoţite de garanţii reale acoperitoare poate să obţină un credit. Astfel,

creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea

promotoare ale inovaţiei ceea ce favorizează concurenţa, cu efectele sale

pozitive asupra economiei în ansamblul său.

O altă funcţie importantă a creditului este cea de emisiune monetară.

O dată cu diversificarea tehnicii de plată (virament, cec, trată etc.) s-a ajuns la

diminuarea folosirii numerarului şi în consecinţă la creşterea în proporţii mari

a monedei de cont (scripturale). Prin aceasta s-a asigurat şi o importantă

reducere a cheltuielilor cu circulaţia banilor, noile tehnici şi instrumente de

plată oferite de existenta creditului făcând faţă creşterii volumului de

tranzacţii. Reglând dimensiunile cererii şi ale ofertei de mărfuri tocmai prin

creditarea consumului pe de o parte şi creditarea stocurilor pe de altă parte,

creditul contribuie, alături de alţi factori la stabilitatea preţurilor.

Ca urmare a naturii sale, creditul contribuie la viteza de rotaţie a

banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea continuă a

fondurilor.

Un rol deosebit îl are creditul în promovarea relaţiilor economice

internaţionale prin creditarea activităţilor de comerţ exterior cel mai

frecvent cu avantaje deosebite pentru producător. Nu poate fi ignorată nici

importanţa creditului în acoperirea deficitului bugetului de stat din credite

externe sau din rezerva valutară (micşorarea rezervei).

De asemenea, creditul exercită o influenţă benefică asupra

consumului, prin cumpărarea pe credit şi plata în rate a unor bunuri de

folosinţă îndelungată. Pe acest fond, rolul şi amploarea creditului au crescut

mult, o dată cu dezvoltarea economico-socială, devenind o activitate

economică deosebit de importantă.

În cadrul economiei de piaţă creditul are o foarte mare răspândire, el

reprezentând un mod de finanţare a necesarului de resurse în

completarea celor proprii, iar în anumite cazuri poate constitui chiar

sursa unică de finanţare. Este avantajos şi raţional, spre exemplu, ca în

perioadele de vârf de activitate să se folosească credite pe termen scurt

pentru acoperirea necesarului suplimentar de cheltuieli, urmând ca ele să se

ramburseze în perioadele cu activitate mai redusă când încetează necesităţile

suplimentare.

De asemenea, este oportun ca pentru realizarea unei creşteri

economice să se apeleze la credite decât să se aştepte o perioadă

îndelungată până când s-ar putea forma fondurile proprii corespunzătoare

pe seama capitalizării beneficiilor. Folosind creditele, agenţii economici

câştiga timp în lupta de concurenţă, pot să-şi adapteze operativ activitatea în

conformitate cu cerinţele pieţei şi, totodată, printr-o activitate eficientă îşi

creează şi mijloacele necesare pentru rambursarea ratelor scadente şi plata

dobânzilor.

Dacă folosirea creditului este o opţiune necesară pentru agenţii

economici, mai ales în condiţiile în care capitalul propriu este

neîndestulător pentru promovarea diverselor proiecte avute în vedere, tot atât

de adevărat este că se impune o atitudine prudentă din partea debitorului

care să-i creeze certitudinea folosirii eficiente a sumelor împrumutate astfel

încât să realizeze o rentabilitate satisfăcătoare pentru a rambursa la timp

creditele, să plătească dobânzile aferente, în condiţiile obţinerii de profit.

5.3.2. Tipuri de credite acordate de bănci

Din punct de vedere tehnic, relaţia de creditare poate lua naştere în

trei moduri:

Vânzarea de mărfuri şi servicii pe credit prin care între

vânzător şi cumpărător se stabileşte o înţelegere verbală sau contractuală,

potrivit căreia vânzătorul nu este plătit la livrarea mărfii, ci într-o perioadă

viitoare.

Relaţia de credit este directă între cei doi parteneri şi reprezintă o

practică curentă atăt în comerţul intern, cât şi în cel internaţional. Această

relaţie de credit se mai numeşte credit pe marfă sau credit furnizor,

constituind principalul tip de credit, până în preajma celui de-al Doilea

Război Mondial.

Creditul bancar este acordat de o instituţie de credit

specializată diferitelor persoane fizice sau juridice şi îmbracă exclusiv

formă bănească. Criteriile de acordare sunt relativ standardizate cu

elemente de personalizare pe tipuri de clienţi sau obiect de creditare. În

prezent, creditul bancar ocupă locul principal în dezvoltarea economică, a

comerţului şi investiţiilor.

Creditul pe bază de înscrisuri financiare cunoaşte forme

multiple, dintre care cele mai utilizate sunt: creditele obligatare – debitorul,

(de exemplu o companie) pentru a se împrumuta, emite obigaţiuni care sunt

vândute pe piaţa de capital, iar investitorii, care cumpără aceste obligaţiuni,

sunt creditorii – şi creditele prin emisiunea de hârtii comerciale, care sunt

bilete la ordin emise de debitor şi văndute pe piaţa monetară diferiţilor

investitori, care, în această relaţie au calitatea de creditori. Mecanismul

presupune şi existenţa uneia sau mai multor bănci care administrează

operaţiunea fără să apară în calitate de creditor, deşi acest lucru nu este

exclus, dacă cumpără astfel de înscrisuri financiare pentru portofoliul lor

investitional.

La nivelul băncilor, creditele se clasifică după anumite criterii, cum

ar fi:

Termenul;

Rata dobânzii;

Garantarea;

Moneda.

1. În raport de perioada pentru care se acordă, putem identifica

credite:

- pe termen scurt – până la 1 an;

- pe termen mijlociu – între 1 an şi 5 ani;

- pe termen lung – peste 5 ani.

Această clasificare a fost recomandată de Uniunea de la Berna, în

1934, şi preluată ca atare în practica relaţiilor comerciale şi financiare.

În acelaşi timp, unele ţări, prin legislaţia naţională au stabilit alte

limite de termen, de exemplu creditele pe termen scurt sunt socotite cele

până la 180 de zile (Argentina, Columbia), în alte ţări acestea putând ajunge

la 24 de luni.

În ceea ce priveşte creditele acordate pe termen lung, în unele ţări,

acestea pot avea termene maxime de acordare de: 13 ani în SUA, 20 de ani

în Suedia etc.

În ţara noastră este luată în considerare clasificarea Uniunii de la

Berna.

2. Relaţia de credit comportă plata unei dobânzi care se

calculează la valoarea creditului acordat în funcţie de rata dobânzii stabilită

procentual, şi poate fi:

- fixă, în sensul că se aplică aceeaşi rată a dobânzii pe toată

perioada creditării. Ca urmare a creşterii volatilităţii ratelor dobânzilor este

utilizată mai puţin, de regulă la creditele pe termene scurte şi foarte scurte

sau la anumite tipuri de credite pe termen mijlociu;

- fluctuantă, în sensul că rata dobânzii este modificată periodic, în

funcţie de nivelul evoluţiei ratelor dobânzilor de pe piaţă; modificarea se

poate face ritmic, urmând anumiţi paşi, de exemplu, semestrial sau

condiţionat, numai atunci când variaţia ratei dobânzii pe piaţă, depăşeşte o

anumită limită în raport cu rata dobânzii stabilită prin contractul de credit

(de exemplu 2%);

- preferenţială, de regulă este o rată a dobânzii stabilită la un nivel

mai mic decât nivelul mediu al ratelor dobânzilor pe piaţă, diferenţa fiind

subvenţionată de stat, din buget; practica este asociată politicii

guvernamentale destinate să sprijine dezvoltarea unor ramuri (agricultura)

sau alte domenii de activitate (exportul).

3. Din punct de vedere al garantării, distingem:

- credite garantate;

- credite negarantate.

Creditele garantate presupun existenţa unui document care atestă

constituirea unei garanţii în favoarea băncii: ipoteca, gajul, garanţia bancară

etc.

Creditele negarantate sunt cele ce nu au un colateral constituit

explicit în acest scop. În practică, deşi se discută despre credite negarantate,

acordarea lor are la bază, încrederea pe care banca o are în bonitatea

clientului determinată de elemente, cum ar fi ritmicitatea încasărilor din

vânzări, ritmicitatea virării salariilor, în contul băncii şi privesc perioade de

creditare scurte. Ca regulă însă, predomină creditele garantate.

4. După moneda în care se poate acorda un credit sunt:

- în moneda naţională sau locală;

- în moneda altei ţări – credite în valută.

În funcţie de legislaţia în domeniu, rezidenţii unei ţări pot beneficia

numai de credite în moneda naţională pentru operaţiuni de pe piaţa internă

şi doar în baza unor documente doveditoare privind schimburile cu

străinătatea pot beneficia şi de credite în valută. În alte ţări, pot beneficia de

ambele tipuri de credite. De exemplu, în ţara noastră, odată cu liberalizarea

regimului valutar, după 1990, rezidenţii pot lua credite de la bănci fie în lei,

fie în alte valute – euro, dolari, franci elveţieni etc.

5. Din punct de vedere a tipului de client cărora le sunt adresate

creditele bancare, le putem grupa în:

- credite pentru companii mari – credite corporate;

- credite pentru firmele mici şi mijlocii;

- credite pentru persoane individuale.

Ultimele două grupe sunt abordate de obicei împreună, sub

denumirea de credite retail (detailiste), datorită valorii mici a sumelor

angajate într-un credit.

În politica de credit a băncilor , obiectul sau destinaţia creditului şi

tehnicile de analiză şi acordare sunt diferite.

Din punct de vedere al tehnicii de acordare/rambursare, putem sa

grupăm creditele astfel:

- cu scadenţă unică, creditul este rambursat integral după acordare la o

data stabilită în viitor în momentul acordării;

- cu plata în rate, rambursarea în acest caz are loc pe parcursul unei

perioade de timp sub forma unor plăţi egale valoric care cuprind o parte din

credit – principalul – şi o parte dobândă.

Ratele pot fi descrescătoare sau crescătoare în timp, în funcţie de

modul de calcul al dobânzii. Băncile preferă rate descrescătoare, respectiv

mai mari la început şi mai mici spre sfârşitul perioadei, astfel încât să

recupereze sumele împrumutate şi dobânzile cât mai repede.

5.3.3. Dobânda și rata dobânzii

Definiţie: Dobânda reprezintă preţul plătit de debitor creditorului pentru

dreptul de folosire a împrumutului până la scadenţă, sau, reprezintă suma

de bani plătită creditorului de către debitor pentru dreptul de folosire a

capitalului împrumutat pe întreaga perioadă a împrumutului.

Tipuri de dobânzi

a) În funcţie de natura operaţiilor efectuate de bănci (creditare sau

debitare) avem:

- dobândă activă – dobânda încasată de bancă în urma

acordării unui credit unei persoane fizice sau juridice;

- dobândă pasivă – suma pe care o plăteşte banca unui client

pentru constituirea unui depozit.

b) În funcţie de perioada de împrumut acordat, avem:

- dobândă simplă – utilizată de Bănci comerciale în cazul

creditelor pe termen scurt (nu este folosită şi în cazul

depozitelor la vedere);

- dobândă compusă – folosită în cazul creditelor acordate pe

termen mai mare de 12 luni, dar şi pentru unele credite pe

termen scurt sau dobândă la termen.

c) În funcţie de evoluţia pe piaţă a ratei dobânzii sau ratei inflaţiei,

avem:

- dobândă nominală – rata curentă de pe piaţă;

- dobânda reală – reprezintă diferenţa dintre dobânda

nominală şi gradul de eroziune a capitalului determinat de

evoluţia procesului inflaţionist.

Rata dobânzii – reprezintă nivelul preţului la care poate fi dobândit

împrumutul acceptat de solicitant.

Tehnici de calcul a dobânzii

Cea mai utilizată formulă este cea a dobânzii simple:

100360

rtCD

Unde:

D = dobânda,

C = creditul (capital împrumutat),

r = dobânda,

t = timpul pe care este acordat creditul.

Calculul dobânzii compuse:

D = Cf - Ci = Ci x kn

- Ci

unde:

D = dobânda percepută

Cf = capitalul fructificat

Ci = capitalul inițial

K = coeficientul de fructificare

n = numărul de ani cât durează depunerea sau creditarea

Rata dobânzii reale = 1+ rata doânzii nominale - 1

1+ rata inflației



Creditul este o relaţie bănească ce apare în legătură cu acordarea de împrumuturi în bani sau

sub formă de bunuri sau servicii unor persoane fizice sau juridice, pentru care rambursarea

contravalorii urmează să se efectueze nu în momentul livrării banilor sau mărfurilor, ci la o dată

ulterioară, la scadenţă, maturitate.

Trăsături:

- consemnarea – presupune înscrierea termenilor relaţiei de creditare în documente numit

titluri de credit. Există însă şi relaţii de credit neconsemnate care se încheie prin acordul

verbal şi sunt bazate pe încrederea persoanelor.

- transferabilitatea creditului – presupune transferul titlului de credit, acesta poate face

obiectul unei operaţii de vânzare sau cumpărare prin care se realizează cesiunea creanţei,

cedarea dreptului de a încasa suma înscrisă în titlul de credit;

Tipologia creditului:

Principalele tipuri de credit sunt:

a) Creditul bancar – cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalităţi diferite pe termen

scurt, mediu şi lung privind operaţii bazate pe înscrisuri sau fără, în cazul unui acord general.

Raporturile de credit ale băncilor cu întreprinderile sunt de regulă reciproce, pe de o parte

întreprinderile având cont deschid la bancă, formează depozite care pot fi folosite de acestea ca

resurse, pe de altă parte băncile acordă împrumuturi întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie

sau cu recuperare ulterioară pentru investiţii.

Principalele credite acordate de bănci sunt:

1. Avansul în conturi curente, credite de casă sau trezorerie care reprezintă raporturi de credit

întemeiate pe i deplină cunoaştere a activităţii întreprinderii fără a fi consemnate înscrisuri relative la

fiecare angajament. Aceste credite nu au stabilite termene de rambursare. Mecanismul general de

acordare este limita de credit în condiţiile căreia se stabileşte o linie maximă a creditului acordat în

acest caz.

2. Creditul obligatar – reprezintă un segment al relaţiei de credit care se referă la operaţiunile

de credit în care parteneri sunt instituţiile statale sau întreprinderi din economie în calitate de debitori

care emit obligaţiuni în această calitate şi creditorii subscrişi sau deţinători ai acestor obligaţiuni care

îşi angajează astfel capitalurile în vederea obţinerii unui venit sigur sub formă de dobândă.

3. Creditul ipotecar – presupune o convenienţă între creditor şi debitor în care se prevede în

general:

- proprietăţi ce serveşte ca garanţie a rambursării împrumutului;

- condiţii de remunerare şi scadenţele de rambursare;

- penalităţi în caz de nerambursare la termenele stabilite în contract;

- circumstanţele în care prin nerespectarea condiţiilor de împrumut, debitorul poate

pierde proprietatea.

În cadrul acestei categorii de credite se întâlnesc patru forme de împrumut:

Împrumuturi pe ipotecă cu dobândă fixă;

Împrumuturi pe ipotecă cu dobândă variabilă;

Împrumuturi pe ipotecă cu rambursare progresivă;

Împrumuturi pe ipotecă cu rambursare inversată.

4. Creditul de consum – împrumuturi pe termen scurt sau mediu acordat persoanelor

individuale destinat acoperiri costului bunurilor şi serviciilor de are beneficiază prin reţeaua de

comercializare şi servicii, pentru recreditarea anumitor contracte. Rambursarea creditelor se poate face

astfel:

• neeşalonat – în funcţie de posibilitatea cumpărării până la un termen maxim convenit;

• eşalonat – cu plata obligaţiilor la termene fixe stabilite de comun acord între cele 2 părţi.

Rambursarea creditului pe termen scurt se face eşalonat pe o perioadă până la 12 luni în

cadrul termenelor maxime aprobate pentru rambursare, banca ţinând cont de posibilităţile reale ale

beneficiarului de a rambursa creditele.

Rambursarea creditului pe termen mediu şi lung se face pe baza unui grafic de eşalonare a

ratelor scadente şi a dobânzilor aferente, termenele fiind negociate, ţinându-se seama şi de

posibilităţile agentului economic, profitul realizat şi obiectivul de investiţii dat în funcţiune.

Pentru creditele pe termen mediu, perioada de rambursare este de până la 5 ani, iar pentru creditele pe

termen lung, perioada de rambursare poate ajunge de până la 25 ani.

Dobânda Definiţie: Dobânda reprezintă preţul plătit de debitor creditorului pentru dreptul de folosire a

împrumutului până la scadenţă, sau, reprezintă suma de bani plătită creditorului de către debitor pentru

dreptul de folosire a capitalului împrumutat pe întreaga perioadă a împrumutului.

Tipuri de dobânzi

d) În funcţie de natura operaţiilor efectuate de bănci (creditare sau debitare) avem:

- dobândă activă – dobânda încasată de bancă în urma acordării unui credit unei persoane

fizice sau juridice;

- dobândă pasivă – suma pe care o plăteşte banca unui client pentru constituirea unui

depozit.

e) În funcţie de perioada de împrumut acordat, avem:

- dobândă simplă – utilizată de Bănci comerciale în cazul creditelor pe termen scurt (nu

este folosită şi în cazul depozitelor la vedere);

- dobândă compusă – folosită în cazul creditelor acordate pe termen mai mare de 12 luni,

dar şi pentru unele credite pe termen scurt sau dobândă la termen.

f) În funcţie de evoluţia pe piaţă a ratei dobânzii sau ratei inflaţiei, avem:

- dobândă nominală – rata curentă de pe piaţă;

- dobânda reală – reprezintă diferenţa dintre dobânda nominală şi gradul de eroziune a

capitalului determinat de evoluţia procesului inflaţionist.

Rata dobânzii – reprezintă nivelul preţului la care poate fi dobândit împrumutul acceptat de

solicitant.


5. Cum se poate defini creditul?

6. Care sunt principalele tipuri de credite acordate de băncile comerciale?

7. Cum se poate defini conceptul de dobândă?

8. Cum se determină dobânda simplă?

9. Cum se determină dobânda compusă?

10. Ce reprezintă rata dobânzii?


1.Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri care aparţin băncii.

a) T;

b) F.

2.Consemnarea şi transferabilitatea nu sunt trăsături ale creditului.

a) T;

b) F.

3.Dobânda este caracteristica esenţială a creditului.

a) T;

b) F.

4. Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri care aparţin băncii.

a) T;

b) F.

5.Consemnarea şi transferabilitatea nu sunt trăsături ale creditului.

a) T;

b) F.

6.Dobânda este caracteristica esenţială a creditului.

a) T;

b) F.

7.Instrumentele finanţării economiei sunt creditele bancare şi plasamentele.

a) T;

b) F.

8.Creditul ipotecar este creditul garantat cu proprietatea mobiliară.

a) T;

b) F.

9.Dobânda este preţul plătit în schimbul punerii la dispoziţia unui subiect economic a capitalului

necesar.

a) T;

b) F.

10. În economia de piaţă rata dobânzii se formează pe piaţa capitalurilor, în funcţie de raportul dintre

cererea şi oferta de capital de împrumut.

a) T;

b) F.

11.Viteza de circulaţie a monedei este definită ca numărul de plăţi la care participă moneda într-o

perioadă sau frecvenţa cu care unitatea monetară îşi schimbă deţinătorul.

a) T;

b) F.

12. Inflaţia, ca formă a dezechilibrului monetar, se manifestă simultan prin:

1. creşterea preţurilor;

2. creşterea cantităţii de monedă;

3.devalorizarea monetară;

4. creşterea ratelor de dobândă;

5. sporirea deficitului bugetar.


a) 3, 4, 5;

b) 4, 5;

c) 1, 2, 3;

d) 1, 3, 4;

e) 1, 2, 3, 4.

13.Delimitarea monedei de alte active financiare se face conform următoarelor criterii:

1) randamentul;

2) operativitatea;

3) divizibilitatea;

4) lichiditatea;

5) convertibilitatea.


e) 1, 2;

f) 1, 3;

g) 1, 4;

h) 1, 5.

14. Formele inflaţiei sunt:

1) prin costuri;

2) indusă;

3) importată;

4) structurală;

5) prin cerere.


a) 1, 3, 4, 5;

b) 1, 2, 3, 4;

c) 1, 2, 4, 5;

d) 1, 2, 3.

15. Creditul comercial se manifestă sub formele:

1. creditul cumpărător

2. creditul vânzător

3. creditul de consum

4. creditul de circulaţie

5. creditul de producţie


a) 1, 2;

b) 1, 2, 5;

c) 1, 2, 3, 4;

d) 2, 3, 5.

16. Debitorii, ca subiecţi ai raportului de credit sunt:

1) întreprinderile;

2) statul;

3) populaţia;

4) fundaţiile.

Este valabilă combinaţia: a) 1, 2, 3;

b) 1, 2, 4;

c) 2, 3, 4;

d) 1, 4.

17. Funcţiile creditului sunt:

1) de mobilizare, ameliorare şi redistribuire a disponibilităţilor băneşti;

2) de producere a dobânzii;

3) de stimulare a creşterii economice;

4) de emisiune;

5) de reflectare şi stimulare a eficienţei.


b) 1, 3, 4;

c) 2, 3, 4;

d) 1, 3, 5.

18. Tipurile de instituţii bancare sunt:

1) bănci comerciale;

2) bănci de afaceri;

3) bănci mutuale şi cooperative de credit;

4) case de economisire şi împrumuturi;

5) instituţii de credit specializate.

Este valabilă combinaţia: a) 1, 2, 3, 4;

b) 1, 2, 3, 4, 5;

c) 1, 2, 3, 5;

d) 1, 3, 4, 5.

PROBLEME

1. În anul 2006 în ţara A, rata inflaţiei a fost de 5 %, iar rata dobânzii nominale a fost de 7 %.

Determinaţi care a fost ajustarea dobânzii nominale la un depozit de 500.000 u.m.


a) 25.000 u.m.;

b) 25.500 u.m.;

c) 26.500 u.m.;

d) 29.000 u.m..

2. Banca comercială A acordă un credit de 90.000 € pe o perioadă de 60 zile, cu o rată anuală a

dobânzii de 7,5 %. Determinaţi dobânda nominală percepută de bancă.


a) 1.325 u.m.;

b) 1.275 u.m.;

c) 1.125 u.m.;

d) 1.130 u.m..

3. Banca comercială A acordă un credit de 75.000 € pe o perioadă de 50 zile, încasând dobândă de 900

€. Determinaţi rata anuală a dobânzii percepute de bancă.


a) 8,62 %;

b) 9,35 %;

c) 8,52 %;

d) 8,65 %.

4. Banca comercială A acordă un credit în valoare de 90.000 € pe o perioadă de 2 ani, cu o rată anuală

a dobânzii de 7 %. Să se determine dobânda compusă aferentă creditului acordat.


a) 13.140 u.m.;

b) 13.041 u.m.;

c) 13.035 u.m.;

d) 13.141 u.m..

5.Banca comercială A acordă un credit în valoare de 100.000 € pe o perioadă de 2 ani şi 60 zile, cu o

rată anuală a dobânzii de 7 %. Să se determine dobânda compusă.


a) 32.140 u.m.;

b) 33.130 u.m.;

c) 32.240 u.m.;

d) 32.040 u.m..






Bucureşti, 1997




ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SISTEMULUI BANCAR

Cuprins

6.1. Cuvinte cheie



6.3.1. Apariția și evoluția băncilor – primele evocări

6.3.2. Noțiunea de bancă, activitate bancară, sistem bancar

6.3.3. Rolul băncilor în economie

6.3.4. Organizarea sistemului bancar

6.3.4.1. Banca Națională a României

6.3.4.2. Băncile comerciale

6.3.5. Lichiditate, performanţe şi costuri bancare


6.1. Cuvinte cheie

Bancă, sistem bancar, bănci comerciale, instituții de credit



definirea bancilor ;

recunoaşterea funcţiilor;

identificarea produselor şi serviciilor bancare;


propuse



6.3.1. Apariția și evoluția băncilor – primele evocări

Operațiunile bancare au apărut și s-au dezvoltat din cele mai

vechi timpuri, o dată cu apariția banilor și dezvoltarea vieții sociale, în

cadrul economiei de schimb. Primele evocări atestă existența acestora cu 20

de secole î. Hr., în Mesopotamia, acolo unde s-a format una din cele mai

vechi civilizații – cultura sumeriană. Templele au constituit primele locuri

unde se putea depune moneda – marfă pe baza căreia se acordau

împrumuturi (în Babylon, la evrei, greci). Cel mai important și mai vechi

templu cu funcții de intermediere financiară din Babylon a fost templul

zeului Samas – zeul soare, din Sippar, considerat chiar prima bancă din

lume.

”Bancherii” primeau bani prin depuneri, fie pentru păstrarea

acestora, fie pentru a-i folosi ca plasamente, pentru care percepeau o

dobândă. Operațiunile nu se efectuau pe baza unei monede veritabile, ci a

unor bunuri de valoare (mărfuri – bani) și totodată, lipsea funcția banilor de

gestiune a mijloacelor de plată (ceea ce în prezent înseamnă deschiderea de

conturi și efectuarea operațiunilor de încasări și plăți cu monedă

scripturală).

Astfel, primii ”bancheri” îndeplineau doar rolul de intermediari

între deținătorii de bogății și cei care doreau să se împrumute.

Templele erau alese drept instituții de depozitare a valorii datorită

faptului că prezentau dublă securitate: erau păzite de trupe înarmate și

beneficiau de protecția divină. La acea vreme, templele reprezentau atât

centre religioase și politice, cât și economice și administrative.

Primele reglementări cu privire la activitatea bancară au apărut în

Babylon. Regele Hammourabi emite un Cod prin care era stabilit nivelul

dobânzilor și se condiționa acordarea împrumuturilor de un control

prealabil al funcționarilor Curții. Astfel, Codul lui Hammourabi poate fi

considerat ca fiind primul set de reglementări bancare. Înscris pe tăblițe din

lut, acest Cod reglementa prețul metalelor prețioase, contractele de depozit,

contractele de împrumut, contractele de comision, nivelul dobânzilor,

constituirea de garanții etc.

În secolul al XVII – lea î. Hr. Sunt atestate primele bănci în

Mesopotamia. ”Nepoții lui Egibi”funcționau ca și casă de comerț și bancă

privată, totodată, acceptând depozite și acordând credite pe bază de gaj. O

altă asemenea casă de bancheri funcționa la Nippur, numită ”Fii lui

Maraschu”, fiind specializată în ceea ce numim astăzi activități de leasing.

Dezvoltarea activității bancare s-a realizat odată cu apariția

primelor monede bătute – China sec. al XI-lea î. Hr. și Lydia sec. al VII –

lea î. Hr. În acest context, primele operațiuni bancare propriu-zise au fost

schimbul de monede și metale prețioase, împrumuturi, depozite. Chinezii

foloseau o formă incipientă de ”cec”, sub forma unor certificate

convertibile la vedere în aur și argint.

6.3.2. Noțiunea de bancă, activitate bancară, sistem

bancar

Termenul generic de bancă desemnează o instituție financiară și

de credit care îndeplinește în esență indiferent de particularitățile ce există

de la o țară la alta, același rol în viața economică, constând în: atragerea

de capitaluri bănești disponibile și acordarea de împrumuturi

întreprinderilor; mobilizarea unei părți însemnate din veniturile bănești și

economiile diferitelor categorii ale populației și transformarea acestora în

capital de împrumut; emiterea titlurilor de credit și a bancnotelor;

efectuarea operațiunilor de viramente și de prestări servicii financiare

pentru întreprinzători și în beneficiul statului.

Etimologic, cuvântul ”bancă” provine din limba italiană – banca,

termen care derivă la rândul luidin limbile de sorginte germanică,

desemnând termenul de scaun lung, pe care pot sta mai multe persoane.

Bancherii italieni din nordul Italiei – Lombardia, desfășurau activități

specifice în piețe sau în încăperi ample, utilizând mese proprii, numite

bănci sau trapeze, stabilimentul activității lor.

Însuși termenul de faliment din limba engleză - ”bankrupt”

provine de la termenul banca rotta, ce reprezenta scoaterea din activitate

a unor persoane ce desfășurau operațiuni financiare, prin distrugerea

fizică a meselor la care lucrau.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române (DEX), banca

reprezintă o ”întreprindere financiară care efectuează operații de plată și

de credit”.

În Legea bancară nr. 58/1998 publicată în Monitorul Oficial nr.

121 din 23.03.1998, banca este definită ca fiind ”persoana juridică

autorizată să desfășoare, în principal, activități de atragere de depozite și

de acordare de credite în nume și în cont propriu.”

Legea bancară nr. 58/1998 republicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 78 din 24 ianuarie 2005, asimila termenul de bancă

instituțiilor de credit, alături de organizațiile cooperatiste de credit,

instituțiile emitente de monedă electronică și de casele de economii pentru

domeniul locativ.

Aceeași abordare este întâlnită și în reglementările actuale,

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99 din 6.12.2006 privind

instituțiile de credit și adecvarea capitalului la articolul 3 integrează în

categoria instituții de credit următoarele:

a) Bănci;

b) Organizații cooperatiste de credit;

c) Banci de economisire și creditare în domeniul locativ;

d) Banci de credit ipotecar;

e) Instituții emitente de monedă electronică.

Prin instituție de credit înțelegem, conform definiției dată de

Uniunea Europeană, persoanei juridice cu activitate bancară pe care Prima

Directivă Bancară a UE o definește ca fiind ”o întreprindere, cu scopul

de a primi depozite și alte fonduri, ce urmează a fi restituite de la public

și de a acorda credite în nume propriu.”

Odată cu aderarea României la UE, prin reglementările naționale

în materie a fost adoptat acest concept, precizându-se entitățile

componente. Instituțiile de credit din România sunt înregistrate în

Registrul Instituțiilor de Credit al BNR, care cuprinde pozițiile prezentate

în tabelul de mai jos:

Instituțiile de credit din România (2010)

Tabelul nr. 6.1.

Tipul de instituții de credit Număr

entități

Observații

1.Bănci 30 Sed ul social este în

România

2.Organizații cooperatiste de

credit:

-case centrale

-cooper t ve de credit

1

48

Banca Centrală

Cooperatistă

CREDITCOOP;

Entități locale

afiliate la

CREDITCOOP.

3.Bănci de economisire

și creditare în domeniul

locativ

2 Raiffeisen – Banca

pentru locuințe (la

data de

30.11.2009 a

fuzionat prin

absortie cu HVB

Banca pentru

Locuinte SA -

banca absorbită);

BCR – Banca

pentru locuințe.

4. Bănci de credit ipotecar - -

5. Instituții emitente

de monedă electronică

- -

6.Sucursale ale instituțiilor

de credit din alte state

membre

10 Sucursale ale unor bănci

din țări membre UE

(autorizatia de functionare

a Blom Bank Egypt S.A.E.

Egypt Sucursala Romania

si-a incetat valabilitatea

cu data transferului

activitatii acesteia catre

Blom Bank France S.A.

Paris Sucursala Romania,

30.11.2007, potrivit

Hotararii B.N.R.

nr.14/2007.)

7. Sucursale ale instituțiilor

de credit din state terțe

-

8.Instituții care au notificat

BNR că intenționează să

activeze direct în România

208 Băncile care notifică

bifează și tipul de servicii

pe care dorește să le

dezvolte în România.

Notificarea adresată BNR

are valoare de intenție, este

făcută în mesaj electronic

pe un site special al BNR,

care cuprinde și o listă cu

activitățile permise

instituțiilor de credit -

Ordonanța de Urgență nr.

99/2006, lit. a) -n) .

Sursa: Registrul Instituțiilor de Credit al BNR

Sistemul bancar este o componentă a sistemului financiar al unei

țări.

Sistemul financiar al unei țări reprezintă un ansamblu de

elemente sau categorii financiare, caracterizat prin legături organice între

componentele sale, care îi imprimă un caracter unitar, de sistem. Astfel,

sistemul financiar poate fi interpretat sub mai multe aspecte, cum ar fi: ca

un sistem de relații financiare, ca un ansamblu de fonduri de resurse

financiare, ca un sistem de norme juridice și reguli ce vizează activitatea

bancară, ca un sistem de instrumente de conducere și reglare și, nu în

ultimul rând ca un sistem de instituții care participă la organizarea

relațiilor, la constituirea și distribuirea fondurilor, precum și la elaborarea

și utilizarea instrumentelor de conducere și reglare (planuri financiare).

Sructura sistemului financiar din România cuprinde:

Tabelul nr. 6.2.

Instituții de credit

bănci

organizații cooperatiste de credit

bănci de economisire și creditare în domeniul locativ

bănci de credit ipotecar

instituții emitente de monedă electronică

Societăți de asigurări

Fonduri de investiții

fonduri deschise de investiții

Societăți de investiții financiare

Societăți de leasing

Alte instituții implicate î activitatea de finanțare de natura

creditului

Bursa de Valori București

Bursa de mărfuri și financiar monetară Sibiu

asdaq

Sursa: Negruș, Mariana – Marketing bancar pdf, p.7

Pornind de la aceste considerente, putem defini sistemul bancar

ca fiind ansamblul instituțiilor, relațiilor financiar-bancare, normelor,

infrastructurilor, tehnicilor ce interacționează în mod complex, cu scopul

de a mobiliza sub formă de depozite și distribui sub formă de credite

fonduri financiare, precum și de a oferi facilități , inclusiv sisteme de plăți

, pentru diverși agenți economici, financiari sau nefinanciari, inclusiv

persoanele fizice.

În perspectivă sistemică, sistemul bancar reprezintă un subsistem

al sistemului financiar aflat într-o permanentă interacțiune cu celelalte

componente ale acestuia: subsistemul asigurărilor, subsistemul piețelor de

capital, subsistemul finanțelor întreprinderilor, subsistemul bugetului de

stat, etc. La rândul său sistemul financiar este o parte componentă a

sistemului economiei naționale, iar acesta din urmă face parte din sistemul

economiei naționale.

Din perspectiva caracterului național sau internațional, putem

considera sistemul bancar național componentă a sistemului bancar

internațional, ambele integrate în sistemul financiar național, respectiv

sistemul financiar internațional. Între toate aceste componente se

derulează relații de interacțiune complexe. Fenomenul de globalizare a

determinat preocupări din ce în ce mai intense în această privință, în

special datorită apariției crizelor financiare internaționale.

Conform legislației românești, prin activitate bancară înțelegem

acele activități de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la

public și acordarea de credite în nume propriu.

În acest context, activitatea instituțiilor de credit din sistemul

bancar românesc cuprinde următoarele activități:

Atragere de depozite și alte fonduri rambursabile;

Acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum,

credite ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanțarea tranzacțiilor

comerciale, inclusiv forfetare;

Leasing financiar;

Operațiuni de plăți;

Emitere și administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărți de

credit, cecuri de călătorie și alte asemenea, inclusiv emitere de monedă

electronică;

Emitere de garanții și asumare de angajamente;

Tranzacționare în cont propriu și/sau pe contul clienților în

condițiile legii cu:

instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin,

certificate de depozit; valută; contracte futures şi options financiare;

instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii; valori

mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;

Participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente

financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi

prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni;

Servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia

de afaceri şi alte aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de

fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de consultanţă;

Administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta;

Custodie şi administrare de instrumente financiare;

Intermediere pe piaţa interbancară;

Prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în

domeniul creditării;

Închiriere de casete de siguranţă;

Operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din

acestea;

Dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;

Orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se

circumscriu domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale

speciale care reglementează respectivele activităţi, dacă este cazul.

Definirea conținutului noțiunii de activitate bancară poate să

difere de la o țară la alta, în funcție de legislația în vigoare. Legislația

românească a fost aliniată la cerințele directivelor europene: Directiva

77/780/CEE, Directiva 89/646/CEE, Directiva 2006/48/CE.

Activitatea bancară poate fi definită în sens larg sau restrâns.

În sens restrâns, activitatea bancară cuprinde activități de atragere

de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public și acordarea de

credite în cont propriu. În acest context, băncile desfășoară următoarele

grupe de activități:

activități bancare;

activități financiare;

activități de natură financiară;

alte activități permise.

Sensul larg al noțiunii de activitate bancară cuprinde următoarele

grupe de activități:

activități de mobilizare a excedentelor monetare din economie și

distribuirea acestora sub formă de credite în economie;

activități de gestiune a mijloacelor de plată, prin intermediul

produselor și serviciilor de plăți;

activități de furnizare de servicii financiare diverse;

activități de consultanță financiar-bancară;

activități de gestiune a trezoreriei, prin operațiuni derulate pe

piețele monetare;

activități de natură comercială, cum ar fi vânzarea de metale

prețioase, de imobile și bunuri mobile în contextul recuperării creanțelor

etc.

Într-o altă abordare, activitatea specifică băncilor poate fi

structurată în două categorii:

activități operaționale – concretizate în operațiuni de procesare a

tranzacțiilor generate de relația bancă-client;

activități funcționale – necesare pentru susținerea realizării

activității operaționale: contabilitate, administrație, personal, etc.

Un alt aspect conceptual este cel de operațiune bancară, definite ca

fiind secvențialități operaționale ale activității bancare.

6.3.3. Rolul băncilor în economie

Rolul băncilor în cadrul unei economii poate fi analizat, în primul

rând, prin utilizarea conceptului de intermediere între agenţii debitori şi

creditori din economie, iar în al doilea rând prin funcţiile tradiţionale de

finanţare, de colectare a depozitelor şi de gestionare a mijloacelor de

plată.

În conformitate cu analiza tradiţională, agenţii debitori şi creditori

se întâlnesc, prin intermediul a două circuite de finanţare:

finanţare directă: sub forma tranzacţiilor bilaterale între agenţii

excedentari, pe piaţa titlurilor (în cazul subscrierii directe la acţiunile şi

obligaţiunile emise);

finanţare indirectă sau intermediată, situaţie în care un intermediar

financiar se intercalează între debitori şi creditori.

Rolul intermediarilor financiari constă deci în aceea că ei conferă

compatibilitate cererii şi ofertei exprimate de agenţii din economie,

transformând caracteristicile datoriilor şi creanţelor agenţilor nefinanciari.

Dacă se iau în considerare trei caracteristici ale datoriilor sau creanţelor şi

anume: termenul, rata dobânzii şi riscul, atunci un intermediar financiar

poate fi definit ca un organism care asigură transformarea a cel puţin

uneia dintre caracteristicile respective, astfel:

- transformarea scadenţelor (sub forma finanţării pe termen lung pe

baza unor resurse lichide);

- transformarea ratelor de dobândă fixă (de exemplu, împrumuturi cu

rată variabilă finanţate pe baza resurselor cu rată fixă a dobânzii);

- transformarea riscurilor, finanţarea creditelor pentru investiţii la

nivelul întreprinderilor cu resurse imediat exigibile şi fără risc.

Analiza economică modernă explică existenţa intermedierii

financiare prin motive care sunt specifice şi băncilor, respectiv

a) reducerea costului tranzacţiilor

b) reducerea asimetriei informaţiilor

c) asigurarea lichidităţii

a) Intermediarii financiari permit reducerea costului de

tranzacţionare prin realizarea unor importante economii; astfel, pe

măsură ce cantitatea de produse financiare sporeşte, costul unitar al

producţiei se diminuează.

b) Referitor la reducerea asimetriei informaţiilor, trebuie

menţionată relaţia dintre debitori şi creditori, în sensul că cei din urmă

deţin mai multe informaţii decât primii. Intermediarii financiari permit

reducerea asimetriilor de informaţii şi contribuie la o mai bună alocare a

resurselor din economie. Această funcţie a intermediarilor provine din

aceea că funcţia lor de intermediere le conferă un avantaj informaţional în

raport cu finanţarea directă.

c) Asigurarea lichidităţii

Într-un univers incert, agenţii economici au nevoie de deţinerea

unor active lichide care întrunesc două proprietăţi: valoarea acestora

trebuie să fie stabilită şi necontestată; şi trebuie să fie imediat disponibile

pentru a putea fi transformate în bunuri, servicii sau titluri.

Singurul activ care posedă cele două proprietăţi este moneda, iar

prin creaţia monetară a băncilor, acestea furnizează lichidităţile necesare

unei bune funcţionări a economiei.

Funcţiile clasice sau tradiţionale ale băncilor vizează patru tipuri

de operaţii, strâns legate între ele:

- distribuirea de credite

- colectarea de depozite

- operaţiuni interbancare

- gestionarea mijloacelor de plată.

Operaţiunile interbancare constituie al doilea bloc de activităţi

bancare tradiţionale, acestea deţinând mai mult de 35% din bilanţul global

al băncilor din ţările membre ale UE. În timp ce operaţiunile cu clienţii

particulari şi cu întreprinderile, constituie operaţiuni “en detail”,

operaţiunile interbancare sunt considerate operaţiuni “de gros”, întrucât

vizează, la modul general sume foarte importante, peste 85% din ele

având o durată inferioară termenului de 1 an.

În cadrul operaţiunilor interbancare se pot distinge două categorii:

operaţiuni tehnice cu “corespondenţi” şi finanţarea interbancară.

Băncile deţin două tipuri de corespondenţi: în primul rând, Banca

Centrală este un corespondent de importanţă particulară, întrucât toate

băncile sunt obligate să deţină un cont la aceasta; în al doilea rând băncile

au conturi de corespondent cu alte bănci (conturi creditoare şi debitoare

ordinare). Finanţarea interbancară reuneşte operaţiunile de creditare între

instituţiile bancare, fiind generate de operaţiuni legate de gestiunea

trezoreriei şi de plasamente financiare.

Gestiunea mijloacelor de plată constituie un serviciu esenţial al

activităţii bancare şi vizează ansamblul sistemului bancar: bănci şi

autoritatea monetară, precum şi funcţionarea întreprinderilor.

În contextul unei complexităţi de aspecte noi ce caracterizează

pieţele financiare, asistăm la transformarea a funcţiilor de intermediere

bancară şi la o partajare a rolurilor între diferiţi intermediari. Această

evoluţie a intermedierii bancare îmbracă următoare forme principale:

1) sporirea rolului operaţiunilor cu valori mobiliare;

2) concurenţa puternică între bănci;

3) dezvoltarea operaţiunilor extrabilanţiere.

6.3.4. Organizarea sistemului bancar din România

Sistemul bancar din România este organizat pe două nivele: - Banca Națională a României, ca bancă centrală și de emisiune;

- Societățile bancare reprezentate de băncile comerciale.

6.3.4.1. Banca Națională a României

Banca Națională a României este banca centrală a statului român,

având personalitate juridică.

Conform Legii nr. 312 din 28 iunie 2004, principalele atribuții și

obiective ale Băncii Naționale a României sunt

- elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de

schimb;

- autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a

instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a

sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;

- emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe

teritoriul României;

- stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;

administrarea rezervelor internaţionale ale României.

Totodată, BNR sprijină politica economică generală a statului,

fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind

asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.

În îndeplinirea atribuţiilor, BNR şi membrii organelor sale de

conducere nu solicită și nu primesc instrucţiuni de la autorităţile publice

sau de la orice altă instituţie sau autoritate.

În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilizează

proceduri şi instrumente specifice pentru operaţiuni de piaţă monetară şi

de creditare a instituţiilor de credit, precum şi mecanismul rezervelor

minime obligatorii.

Băncii Naționale a României îi este interzisă achiziţionarea de pe

piaţa primară a creanţelor asupra statului, autorităţilor publice centrale şi

locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi

altor societăţi cu capital majoritar de stat.

BNR poate efectua pe piaţa secundară operaţiuni reversibile,

cumpărări/vânzări directe sau poate lua în gaj, pentru acordarea de credite

colateralizate, creanţe asupra sau titluri ale statului, autorităţilor publice

centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor

naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat, instituţiilor de credit

sau altor persoane juridice, poate efectua swap-uri valutare, emite

certificate de depozit şi atrage depozite de la instituţii de credit, în

condiţiile pe care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele

politicii monetare.

De asemenea, Băncii Naţionale a României îi este interzisă

creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip de creditare a statului,

autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor

naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de

stat.

Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să

emită însemne monetare, sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace

legale de plată pe teritoriul României. Moneda naţională este leul, iar

subdiviziunea acestuia, banul.

În cadrul politicii sale monetare şi de curs de schimb, Banca

Naţională a României poate acorda instituţiilor de credit credite pe

termene ce nu pot depăşi 90 de zile, garantate cu, dar fără a se limita la:

- titluri de stat provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor în

portofoliul Băncii Naţionale a României, sau

- depozite constituite la Banca Naţională a României sau la alte

persoane juridice agreate de Banca Naţională a României.

BNR stabileşte condiţiile și costurile de creditare, deschide şi

operează conturi ale instituţiilor de credit, ale Trezoreriei Statului, ale

caselor de compensare şi ale altor entităţi, rezidente şi nerezidente,

stabilite prin reglementări ale Băncii Naţionale a României.

Conducerea BNR este asigurată de un Consiliu de administraţie,

compus din nouă membri, iar conducerea executivă a BNR se exercită de

către guvernator, prim-viceguvernator şi de cei doi viceguvernatori.

Membrii Consiliului de administraţie al BNR, cu nominalizarea

conducerii executive, sunt numiţi de Parlament, pe o perioadă de 5 ani, cu

posibilitatea reînnoirii mandatului. În cazul descompletării Consiliului de

administraţie, completarea locurilor vacante se face pe funcţia respectivă

pe întreaga durată a mandatului. Revocarea din funcţie a oricărui membru

al consiliului de administraţie se face de către Parlament, dacă acesta

încetează să îndeplinească condiţiile necesare pentru exercitarea

atribuţiilor sale sau dacă se face vinovat de abateri grave.

Banca Naţională a României este autorizată să colecteze date şi

informaţii statistice primare care sunt necesare pentru aducerea la

îndeplinire a atribuţiilor sale legale, asigurând măsuri de protecţie a

datelor care se referă la subiecţi individuali - persoane juridice sau fizice -

date obţinute direct sau indirect, din surse administrative sau din alte

surse.

6.3.4.2. Băncile comerciale

În accepțiune tradițională, băncile comerciale sunt entități care

atrag depozite sau alte fonduri rambursabile de la populație, și acordă

credite în cont propriu.

În timp, anumite bănci au început să se specializeze.

Specializările au avut loc natural, în sensul că unele au apreciat că este

mai avantajos sau profitabil să opereze într-un domeniu sau altul. Mai

apoi însă, între băncile ce s-au specializat astfel, unele au început să

dobândească o specializare de interes public, prin misiunea ce era

încredințată de stat unor bănci: creditarea în anumite condiții a unor

ramuri ale economiei, cum ar fi agricultura – bănci agricole, sprijinirea

unor acțiuni la nivel național – mari proiecte – ce impuneau finanțări mari

si pe termen lung – bănci de dezvoltare, construcția de case pentru

populație – bănci ipotecare sau băncile de export-import pentru sprijinirea

exportatorilor autohtoni. În numeroase cazuri, aceste bănci nu se bazau

exclusiv pe fondurile atrase de ele sub formă de depozite pentru acordarea

de credite specializate, ci o parte din fonduri, direct sau indirect, le

primeau de la bugetul de stat (subvenționare dobânzi, asigurare credite

etc.).

1. Băncile comerciale În prezent, acceptarea de depozite si acordarea de credite de către

o entitate, trebuie să fie autorizată de o autoritate – de ex. banca centrală,

prin care legal i se atribuie puterea și statutul de a fi bancă și a asigura

astfel de servicii, precum și alte servicii financiare.

Până în anii 1960-1970, băncile, de regulă, ofereau un număr mic

de servicii de bază, și cu trimitere la acest trecut, se discută despre servicii

tradiționale sau de bază și servicii noi.

În tabelul de mai jos am făcut descris serviciile de bază și

serviciile noi:

Servicii de bază și servicii noi ale unei bănci comerciale

Tabelul nr. 6.3.

Servicii de bază Servicii noi

– conturi de depozite si conturi

de

economii;

– credite pentru activitatea

comercială

si industrială;

– operațiuni de transfer între

conturi

– cash management;

– credit de consum;

– carduri de plată (de debit, de

credit);

– certificate de depozit;

– schimb valutar/operațiuni

valutare;

– produse derivate;

Bancare,

– investiții financiare (investment

banking);

– servicii de mandat și custodie;

– finanțarea comerțului

internațional;

– asigurări;

– produse derivate;

– e-banking – activitate bancară

electronică.

Sursa: Negruș, Mariana – Produse și servicii bancare. Marketing bancar,

p.26

După 1990-1999, s-a manifestat o convergență în structurarea

entităților ce desfăsoară activități bancare-nonbancare, fiind redefinite

mult mai amplu prin reglementările adoptate de diferite țări sau grup de

țări (Uniunea Europeană, S.U.A., Marea Britanie, etc.). În principal,

privesc conceptele de grup financiar, societate financiară holding,

conglomerat financiar.

Termenul de bancă în general, este utilizat cu referire la o bancă

comercială, iar criteriile de clasificare a activității, în general, privesc

dimensiunea, sfera geografică în care operează, tipul predominant al

produselor și serviciilor oferite.

Băncile comerciale mici și mijlocii, denumite de regulă detailiste

sau cu activitate retail, acoperă nevoile comunităților locale sau zonale.

Ca urmare a tehnologiei informaționale și aceste bănci tind să ofere

clientelei servicii bancare complete. Acest lucru este asigurat în două

moduri: fie prin relația de corespondent bancar, pe care o au la nivel

național cu marile bănci din sistemul bancar, fie de la entități externe

sistemului bancar, apelând la serviciile unor vânzători financiari

specializați, cum ar fi societățile de asigurări, fondurile mutuale sau

companii specializate în tehnologia informațională.

Băncile comerciale mari, la nivel național, denumite bănci

angrosiste, sunt concentrate pe operațiuni acordate marilor corporații – de

unde și denumirea de activități bancare corporate (corporate banking).

Aceste bănci nu se implică în credite ipotecare, credite de consum, credite

agricole sau pentru firme mici. Ele acordă credite și alte servicii marilor

corporații, inclusiv pentru desfășurarea schimburilor cu străinătatea,

creditează autoritățile statale, municipale, etc.

2. Băncile specializate sunt entități bancare orientate spre un

anumit domeniu, în unele țări fiind denumite bănci cu o singură linie de

afaceri (monoline), aceasta însemnând că nu dezvoltă și alte tipuri de

servicii, dar acestea au mai mult rolul de suport al liniei de afaceri

principale, cum ar fi băncile de credit ipotecar, agricole, de import-export

etc.

3. Băncile pe Internet sunt denumite acele bănci care, exclusiv

sau predominant operează pe Internet sau printr-un mediu electronic. În

țările în care s-au dezvoltat, asemănător oricărei bănci, acestea trebuie

autorizate de banca centrală sau autoritatea desemnată în acest scop și

trebuie să răspundă tuturor cerințelor de constituire și funcționare, ca

orice bancă din sistem. Prima banca de acest tip a fost înființată în SUA.

4. Insttuția de credit este o întreprindere, cu scopul de a primi

depozite și alte fonduri, ce urmează a fi restituite de la public și de a

acorda credite în nume propriu. Odată cu aderarea României la UE, prin

reglementările naționale în materie, a fost adoptat acest concept,

precizându-se entitățile componente (prezentate în tabelul nr.3).

5. Bancă de investiții – În unele țări, anumite evenimente au

condus la departajări în activitatea băncilor comerciale. Exemplul cel mai

relevant este SUA, unde în timpul crizei din 1929-1933 (36% din bănci au

dat faliment), prin legea bancară adoptată atunci s-au separat activitatea

băncilor comerciale de băncile de investiții, care aveau dreptul să dezvolte

operațiuni cu titluri financiare pentru publicul larg, dar nu erau autorizate

să atragă depozite, în ideea că activitatea de investiții financiare era

riscantă și putea periclita siguranța depozitelor constituite de deponenți.

În acest context s-a născut conceptul de bancă de investiții ca o

entitate ce îndeplinește rolul de intermediar între cei ce doresc să se

împrumute și cei care doresc să investească, prin vânzarea de titluri în

loturi mici, pe piața investitorilor, efectuând implicit și alte activități cu

titluri financiare.

6. Banca universală este o bancă care oferă marea majoritate a

serviciilor și produselor financiare și bancare în cadrul unei structuri

organizatorice unice. Potrivit acestei accepțiuni, banca universală se poate

dezvolta pe structura unei bănci comerciale mamă cu diferite filiale cu

activități specific financiare implicit cu o filială bancă de investiții sau pe

structura unei bănci de investiții mamă cu filiale-bănci comerciale,

societăți de asigurări.

7. Pentru a-și dezvolta teritorial activitatea, o bancă poate să-și

constituie sucursale, agenții de reprezentare/reprezentanțe și filiale.

Sucursala este o unitate operațională dependentă din punct de

vedere juridic de bancă (sau o altă instituție financiară) care efectuează în

mod direct toate sau doar unele din activitățile desfășurate de acestea.

În raport de sucursalele sale, banca este denumită centrala băncii sub

controlul căreia aceasta se află acestea, numite rețea de sucursale.

Activitatea bancară de retail este puternic influențată de numărul de

sucursale ale unei bănci în plan teritorial. Sucursalele se pot constitui la

nivel național în diferite zone de interes comercial sau în străinătate în

centre financiare sau în alte țări unde banca dezvoltă activ relații

comerciale și financiare.

Reprezentanța sau agenția de reprezentare este o unitate bancară

care nu dezvoltă operațiuni și nu are independență juridică; activitatea sa

este de a furniza informații despre produsele și serviciile oferite de bancă

(promovare/marketing) și de a vehicula documente pe care le transmite

centralei băncii sau unei sucursale. Reprezentanța poate avea ca obiectiv

cercetarea potențialului zonei unde este amplasată în vederea dezvoltării

unei sucursale.

Unele bănci au și puncte de lucru – agenții autonome sau

asociate unei reprezentanțe, de efectuare a unor servicii - cum sunt cele de

schimb valutar (la hoteluri, aeroporturi, în stațiuni turistice, sau mari

magazine – mall-uri etc.)

Filiala este o entitate care este coordonată de o altă societate –

cunoscută sub denumirea de societate – mamă. Controlul filialei decătre

societatea-mamă, care poate fi o bancă, instituție financiară sau o

companie nonfinanciară, se poate face direct sau indirect:

- controlul direct se realizează prin participațiile directe în filială;

- controlul indirect se poate realiza prin intermediul unei alte firme.

Filiala poate desfășura același tip de activități cu societatea –

mamă sau alt tip de activități, de exemplu, atât societatea mamă, cât și

filiala, localizate în aceeași țară sau filiala localizată într-un centru

financiar, dezvoltă activitate bancară sau banca - mamă își constituie

filiale specializate pe alte activități financiare pe care le controlează direct

sau indirect.

De exemplu, societatea bancară – mamă A, controlează direct

filiala B – care este societate de asigurări, care la rândul ei controlează

filiala C – societate de investiții financiare.

8. Grupul financiar este definit ca fiind reprezentat de

societatea mamă împreună cu toate filialele sale și s-a constituit ca una

dintre formele de structurare a activităților bancare.

Grupul financiar poate fi: structurat pe o bancă de investiții mamă

sau societate de investiții financiare care a achiziționat sau a constituit o

bancă comercială alături de care poate constitui filiale pe alte tipuri de

activitate – societăți de asigurări, de leasing etc. Structurile financiar -

bancare se pot constitui și sub forma societăților financiare holding.

În România operează două categorii de structuri de tip grup

financiar. Cele mai importante sunt reprezentate de filiale (companii fiice)

ale unor instituții ”mamă” externe, care împreună cu entitățile dezvoltate

de companiile fice compun structuri de tip grup din perspectiva

jurisdicției naționale, respectiv structuri de tip subgrup aparținând unor

grupuri europene sau internaționale.

O altă categorie de structuri de grup s-a format în jurul unor

instituții de credit, persoane juridice române, care nu au acționariat străin

și care dețin participații în alte entități financiare.

Grupurile financiare identificate au grad ridicat de concentrare

a activității în jurul sectorului bancar care deține ponderi de peste 88% din

fondurile proprii la nivelul grupului. Dezvoltările pe segmentul

asigurărilor și al serviciilor de investiții sunt reduse și au un efect limitat

de diversificare al riscurilor în cadrul grupurilor financiare. Instituțiile de

credit dețin participații la alte societăți financiare pentru a nu externaliza

servicii financiare conexe activității bancare, generatoare de venituri

suplimentare și mai puțin pentru a se dezvolta intensiv pe alte sectoare ale

sistemului financiar.

9.Societatea financiară (holding) este o instituție financiară ale cărei

filiale sunt fie exclusiv, fie în principal instituții de credit sau instituții

financiare, iar cel puțin una dintre filialele sale este instituție de credit.

Societatea mamă a uneia sau mai multor instituții de credit poate fi

societate holding cu activitate mixtă, în acest caz este obligată ca direct

sau prin intermediul filialelor sale (instituții de credit) să ofere toate

informațiile relevante pentru supravegherea activității acestora de

autoritatea de supravegere și reglementare.

10.Conglomeratele sunt definite ca fiind corporații formate din mai multe

companii care activează și au ca specific diferite domenii de activitate.

Conglomeratele, ca practică, au cunoscut o dezvoltare deosebită în anii

1960.

Conglomeratele financiare se constituie ca structuri care reflectă

tendința tot mai accentuată de integrare intersectorială.

Conglomeratele financiare sunt structuri financiare complexe care

dezvoltă activități atât în cele trei sectoare clasice (sectorul bancar, piața

de capital și sectorul asigurărilor), dar și în alte domenii, dezvoltând

operațiuni la nivel național, transfrontalier și global.

Potrivit opiniei lui Tony A. Romani, bancher de investiții la

compania americană Freeman & Co, conglomeratele financiare care s-au

conturat în ultimul deceniu, precum JP Morgan Chase, Citigroup, ING,

Barclays, HSBC și multe altele, au avut la bază operațiunile de bănci

comerciale.

Chiar înainte de începerea crizei, aceste conglomerate au devenit

jucători pe piețe financiare cu mult mai extinse decat activitățile bancare

obișnuite. Criza nu a făcut decât să consolideze puterea lor și, chiar dacă

unele nume vor dispărea în timp, acest model de business va supraviețui

și va continua să se extindă la nivel global.

Pe segmentul de corporate banking, conglomeratele financiare vor

deveni prima opțiune în locul fostelor bănci de investiții și vor oferi o

gamă completă de servicii astfel încât relationship banking va căpata o

noua dimensiune, cu mult mai vastă decât în trecut.

Pe segmentul de retail, produsele oferite de conglomeratele

financiare vor continua să se diversifice, în timp ce distribuția acestor

produse va lua forme noi cu costuri mai reduse.

Astfel, conglomeratele financiare își vor consolida poziția ca

principală poartă de intrare în sistem a capitalului oamenilor de rând, în

timp ce familiile bogate și ultra-bogate vor folosi în măsură egală

conglomeratele financiare și fondurile de investiții alternative.

Potrivit legislației europene, conglomeratele financiare sunt acele

grupuri a căror activitate financiară depășește 40% din activitatea lor

totală, cu condiția ca sectorul financiar cel mai mic (bănci și societăți de

investiții luate împreună sau societăți de asigurări) să aibă o mărime

relativă de 10% din activitatea financiară globală sau o mărime absolută

mai mare de 6 miliarde de euro.

Conglomeratele financiare permit reduceri de costuri, obținerea unei

eficiențe sporite, precum și satisfacerea în cele mai bune condiții a

cerințelor clienților. Totodată, s-a pus problema supravegherii prudențiale

a grupurilor financiare cu structuri eterogene, deoarece acestea pot genera

probleme privind stabilitatea financiară.

Prin directiva amintită se stabilesc reguli precise privind desemnarea

unei singure autorități de supraveghere pentru a coordona supravegherea

suplimentară a unui conglomerat financiar, în cadrul căruia există mai

multe autorități competente care exercită controlul prudențial asupra

entităților componente ale conglomeratelor.

În România au fost adoptate reglementări privind supravegherea

suplimentară a instituțiilor de credit a societăților de asigurare și/sau

reasigurare, a societăților de servicii de investiții financiare dintr-un

conglomerat financiar.

În același timp, Banca Națională a României, în calitate de autoritate

competentă privind supravegherea pe baze consolidate în exercitarea

responsabilităților sale, cooperează cu Comisia Națională a Valorilor

Mobiliare, cu Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, și cu Comisia de

Supraveghere a Sistemului de Pensii Private. Prin aceste reglementări se

oferă autorităților competente cât și entităților implicate, un instrumentar

adecvat de cuantificare, administrare și monitorizare a riscurilor.

Deasemenea, se are în vedere protejarea deponenților, investiorilor și

asiguraților, precum și dezideratul de stabilitate financiară.

6.3.5. Lichiditate, performanţe şi costuri bancare

Obiectivele prioritare ale activităţii bancare sunt: profitabilitatea şi

lichiditatea.

Lichiditatea înseamnă pentru bănci posibilitatea de a asigura, în orice

moment, efectuarea plăţilor, menţinerea unei capacităţi monetare

permanente implicând costuri bancare suplimentare. Asigurarea

lichidităţii bancare dispune de premise favorabile, determinate de fluxurile

de monedă centrală antrenate în mod automat de operaţiuni bancare,

precum depunerile de monedă de către clienţi; cedarea de către bancă a

depunerilor în valută contra monedă naţională; soldul favorabil rezultat

din compensările interbancare.

Penuria de lichiditate poate fi acoperită prin recreditarea de către

Banca Centrală sau prin angajarea de credite pe piaţa interbancară,

restabilirea stării de lichiditate solicitând costuri, riscul de lichiditate

presupunând o supraveghere a stării de lichiditate de către bancă.

Prevenirea lipsei de lichiditate poate fi asigurată prin optimizarea

structurii activelor, utilizând două criterii: selecţia activelor, prin

confruntarea profitabilităţii cu riscurile; diversificarea portofoliului.

Menţinerea lichidităţii bancare se realizează şi prin măsuri speciale,

precum finanţarea băncilor de către stat, asigurarea depozitelor bancare,

respectarea de către bănci a unor coeficienţi de lichiditate.

Profitabilitatea are ca element central profitul brut sau net, care

raportat Ia variabilele determinante ale activităţii băncii evidenţiază

interdependenţele în evoluţia performanţelor băncii. Indicatorii

performanţelor bancare se determină ca mărimi relative, prin raportarea

profitului la: capitalul propriu {rata rentabilităţii financiare); active totale

(rata rentabilităţii economice); venituri {rata profitului, a rentabilităţii).

Performanţele bancare sunt evidenţiate şi prin raportarea unor variabile

financiare esenţiale: rata utilizării activelor (venituri/active); efectul de

levier (datorii/capital) etc.

Costurile bancare, optimizarea raportului între venituri şi costuri

constituie o latură esenţială a managementului băncii, minimizarea

costurilor bancare evidenţiind domeniile şi funcţiile bancare care nu sunt

rentabile. In ansamblul funcţiilor îndeplinite de bancă, în calitate de

intermediar, se disting două categorii de costuri: costul resurselor, care

depinde de ratele dobânzilor bonificate; costurile de funcţionare a băncii,

cuprinzând cheltuielile de personal, amortizarea, cheltuielilor generale ale

băncii, rezervele, cheltuielile fiscale etc.



Banca este un intermediar financiar care transformă depozitele în credite {transformare bancară),

transformare prin care se creează monedă bancară în cadrul acestei transformări pot fi delimitate trei

dimensiuni: transformarea scadenţelor, transformarea ratelor de dobândă; transformarea riscurilor.

Banca reprezintă un intermediar financiar care asigură lichiditatea economiei printr-un proces de

monetizare a activelor, transformând creanţele care au un minim de risc în instrumente de plată perfect

lichide.

Băncile realizează următoarele funcţii principale: colectează depozite, prin mobilizarea

disponibilităţilor băneşti; acordă credite; realizează operaţiuni interbancare (operaţiuni en-gros,

operaţiuni tehnice cu corespondenţi şi finanţarea interbancară); gestionează mijloacele de plată;

realizează operaţiuni cu titluri financiare; oferă servicii financiare.

Produse, servicii şi operaţiuni bancare: Banca oferă servicii bancare purtătoare de produse

bancare (credite, depozite etc.) sau servicii nepurtătoare de produse, nonprodus (consultanţă, procesare

etc).

Produsul bancar este destinat direct clientului, permiţând consumul financiar al acestuia, şi

totodată afectând patrimoniul băncii. Serviciile bancare însoţesc sau nu produsele bancare, costurile

acestora afectând indirect patrimoniul băncii, prin costurile produselor.

Indiferent de natura lor serviciile bancare sunt generate prin operaţiunile bancare, putând fi grupate

în servicii de capital, servicii de personal, servicii mixte.

Produsele au următoarele caracteristici: sunt imateriale, nu pot fi protejate, sunt reglementate, sunt

oferite direct clienţilor, implică angajarea clientelei.

Asociate caracteristicilor se evidenţiază următoarele atribute: standardizarea, intangibilitatea,

volatilitatea, inseparabilitatea, perisabilitatea.

Funcţiile băncii sunt realizate prin operaţiunile efectuate de către aceasta, care din punct de vedere

bilanţier sunt operaţiuni de activ şi operaţiuni de pasiv, la care se adaugă operaţiunile comerciale şi

de comision.

Operaţiuni de pasiv constau în formarea capitalului propriu, constituirea depozitelor, rescontarea şi

recreditarea.

Operaţiuni de activ constau în acordarea de credite, operaţiuni de trezorerie şi interbancare,

operaţiuni cu titluri şi operaţiuni extrabilanţiere.

Operaţiuni comerciale şi de comision sunt legate de regulă de operaţiunile active şi pasive, precum

tranzacţii cu aur şi devize şi diverse servicii.

Structura şi caracteristicile sistemului bancar: Analiza organizării bancare după gradul de

specializare pennite delimitarea a două tipuri de sisteme bancare: sistemul centrat pe bănci universale,

specific Europei Continentale şi sistemul centrat pe bănci specializate, specific spaţiului anglo-saxon.

In prezent are loc un proces de universalizare a activităţii bancare şi de expansiune a băncilor pe

pieţele financiare.

Pot fi delimitate cinci tipuri de instituţii bancare: Bănci comerciale, care constituie depozite şi

acordă credite, fiind de regulă bănci universale şi cuprinzând o gamă diversă de bănci; Bănci de

afaceri implicate în investirea pe termen lung a depunerilor şi în gestiunea patrimoniului firmelor;

Bănci mutuale şi cooperative de credit; Case de economisire şi împrumuturi; Instituţii de credit

specializate, precum: bănci ipotecare, bănci agricole, bănci de investiţii, bănci de comerţ exterior etc.

Caracteristicile actuale ale sistemelor bancare sunt: diversificarea, concentrarea, bancarizarea

activităţii, restructurarea operaţională, internaţionalizarea, titrizarea, informatizarea.

Banca viitorului va fi o bancă tară ghişee, o bancă la domiciliu utilizând telexul, faxul, telefonul,

internetul, ceea ce aduce avantaje dar creează şi riscuri de fraudă şi de înstrăinare a clienţilor.

Activitatea băncilor se desfăşoară într-un mediu de piaţă care oferă condiţii diferenţiate de realizare

a concurenţei, asigurând băncilor şanse inegale de succes, de profitabilitate.

In cazul concurenţei perfecte rata dobânzii de echilibru este rata la care cantitatea cerută de

depozite sau de împrumuturi este egală cu cantitate de depozite sau de împrumuturi oferită,

schimbările în ratele dobânzii la depozite sau la împrumuturi fiind determinate de variaţiile cererii sau

ofertei acestora, acestea neputând 11 influenţate direct de deciziile individuale ale băncilor.

Pe o piaţa în care concurenţa este imperfectă, astfel că relaţia dintre rate şi cantităţi, adică cerere şi

ofertă, sunt perturbate, intrarea şi rămânerea pe piaţă nemaifiind liberă, băncile îşi pot stabili ratele

dobânzii favorabile maximizării profitului propriu. In acest sens, o bancă de monopol acoperă sau

controlează cererea de împrumuturi a pieţei

Lichiditate, performanţe şi costuri bancare: Obiectivele prioritare ale activităţii bancare sunt:

profitabilitatea şi lichiditatea.

Lichiditatea înseamnă pentru bănci posibilitatea de a asigura, în orice moment, efectuarea plăţilor,

menţinerea unei capacităţi monetare permanente implicând costuri bancare suplimentare. Asigurarea

lichidităţii bancare dispune de premise favorabile, determinate de fluxurile de monedă centrală

antrenate în mod automat de operaţiuni bancare, precum depunerile de monedă de către clienţi;

cedarea de către bancă a depunerilor în valută contra monedă naţională; soldul favorabil rezultat din

compensările interbancare.


11. Cum se poate defini banca?

12. Cum se definește noțiunea de activitate bancară?

13. Cum se definește noțiunea de sistem bancar?

14. Care este structura sistemului financiar din România?

15. Cum este organizat sistemul bancar românesc?

16. Cum se definește lichiditatea bancară?


1. Împrumuturile primite de bancă de la banca centrală sunt operaţiuni de pasiv.

a) T;

b) F.

2.Conturile de depozit ale clienţilor sunt operaţiuni de activ.

a) T;

b) F.

3.Creditele de orice fel acordate persoanelor fizice şi juridice constituie operaţiuni active ale băncilor

comerciale.

a) T;

b) F.

4.Plasamentele pe piaţa interbancară constituie operaţiune pasivă a băncilor comerciale.

a) T;

b) F.

5.Operaţiunile pasive ale Băncii centrale sunt.

1) operaţiunile de emisiune monetară;

2) operaţiunile de decontare;

3) operaţiunile de consolidare a rezervei;

4) operaţiunile cu capital propriu;

5) operaţiunile de depozit.


a) 1, 4, 5;

b) 1, 2, 3;

c) 2, 4, 5;

d) 3, 4, 5.

6.Depunerile în conturi la Banca Centrală sunt făcute de către:

1) celelalte bănci;

2) întreprinderi;

3) populaţie;

4) statul;

5) instituţii publice.


a) 1, 2, 4;

b) 1, 2, 3;

c) 1, 4, 5;

d) 2, 4, 5.

7.Banca Centrală acordă credite:

1) celorlalte bănci;

2) populaţiei;

3) statului;

4) instituţiilor publice;

5) agenţilor economici.


a) 1, 2, 3;

b) 1, 3;

c) 1, 4, 5;

d) 3, 4.

8.Băncile comerciale constituie următoarele categorii de depozite:

1) la vedere;

2) la termen;

3) prin contul de depozit;

4) prin contul curent.


a) 1, 2, 4;

b) 1, 2, 3;

c) 2, 3, 4;

d) 1, 3, 4.

9.Activitatea principală a băncii o constituie:

1. intermedierea

2. comerţul cu bani

3. investiţia

4. leasingul

5. repartizarea profitului


a) 1, 2;

b) 1, 2, 3, 5;

c) 2, 3, 4, 5;

d) 1, 4.

10.Funcţiile creditului sunt:

1) de mobilizare, ameliorare şi redistribuire a disponibilităţilor băneşti;

2) de producere a dobânzii;

3) de stimulare a creşterii economice;

4) de emisiune;

5) de reflectare şi stimulare a eficienţei.

Este valabilă combinaţia: e) 1, 4, 5;

f) 1, 3, 4;

g) 2, 3, 4;

h) 1, 3, 5.

11. Sistemul financiar cuprinde:

1) Banca Centrală;

2) băncile;

3) trezoreria publică;

4) instituţiile financiare nebancare;

5) piaţa financiară.

Este valabilă combinaţia: a) 1, 2, 3, 4;

b) 3, 4, 5;

c) 1, 2, 3, 4, 5;

d) 1, 3, 4, 5.

12. Tipurile de instituţii bancare sunt:

1) bănci comerciale;

2) bănci de afaceri;

3) bănci mutuale şi cooperative de credit;

4) case de economisire şi împrumuturi;

5) instituţii de credit specializate.

Este valabilă combinaţia: e) 1, 2, 3, 4;

f) 1, 2, 3, 4, 5;

g) 1, 2, 3, 5;

h) 1, 3, 4, 5.






Bucureşti, 1997



3. Berea ,Paul , Aurelian, Alexandru – Modernizarea sistemului bancar, Editura Expert, București,

2003, p.11

4. Căpraru, Bogdan – Activitatea bancară. Sisteme, operațiuni și practici, Editura C. H. Beck,

București, 2010, p.2

5. Dicționarul explicativ al limbii române (DEX) – Institutul de lingvistică din București, 1984, p.72

6.Legea bancară nr. 58/1998 publicată în Monitorul Oficial nr. 121 din 23.03.1998, art. 3, alin. b)

7. Lege nr. 312 din 28 iun 2004 Monitorul Oficial, Partea I 582 30.iun.2004, intrare în vigoare la 30

iul.2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, http://www.bnr.ro - Statutul BNR

8. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 98/6.12.2006 privind supravegherea suplimentară a

instituțiilor de credit, a societăților de asigurări și/sau reasigurări, a societăților de servicii de investiții

financiare și a societăților de administrare a investițiilor dintr-un conglomerat financiar, publicată în

Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1023/22 decembrie 2006.

9. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99 din 6.12.2006 privind instituțiile de credit și adecvarea

capitalului –Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1027 din 27 decembrie 2006, articolul 3.

10. http://www.bnro.ro/Registrele-BNR-717 - Registrele BNR, Instituţii de credit, instituţii de plată,

instituţii financiare nebancare.

11. Negruș, Mariana – Marketing bancar.pdf, p.7, www.regielive.ro

12. Negruș, Mariana – Produse și servicii bancare. Marketing bancar, Editura Fundația România de

Mâine, București, 2008, p.25

13. Nisipeanu, Nicoleta – Gestiune bancară.pdf, p. 3, http://regielive.ro/cursuri/bănci

14.http://www.wall-street.ro/articol/Jurnal-de-pe-Wall-Street/58003/Care-este-viitorul-pietelor-

financiare.html#comments_href


SISTEMUL DE PLĂȚI ȘI RISCURI ASOCIATE

Cuprins

7.1. Cuvinte cheie



7.3.1. Conceptul şi conţinutul sistemului de plăţi

7.3.2. Modalităţile şi instrumentele de plată:

7.3.2.1. Instrumentele de plată

7.3.2.2. Modalități de plată

7.3.3. Riscurile în sistemele de plăți


7.1. Cuvinte cheie

Modalități și instrumente de plată, circuite de plăți, riscuri în

sistemul de plati.

http://www.bnro.ro/Registrele-BNR-717

http://www.regielive.ro/

http://www.wall-street.ro/articol/Jurnal-de-pe-Wall-Street/58003/Care-este-viitorul-pietelor-




definirea sistemului de plăţi;

recunoaşterea modalităţilor şi instrumentelor de plată;


propuse



7.3.1. Conceptul şi conţinutul sistemului de plăţi

Sistemul de plăţi este o parte esenţială a infrastructurii financiare a

economiei de piaţă, în care organizarea şi activitatea sectorului bancar sunt

determinate de necesităţile pieţelor, în contextul preocupării organismelor

oficiale vizând asigurarea stabilităţii şi siguranţei acestuia.

În ultimele două decenii, pe plan mondial sistemele de plăţi au fost

profund afectate de schimbările majore petrecute în industria serviciilor

financiare. Schimbările tehnologice rapide, dereglementarea şi tendinţa către o

mai mare volatilitate a preţurilor activelor au contribuit la o adevărată explozie

în activitatea financiară şi, implicit, în volumul şi valoarea fluxurilor de plăţi

atât pe plan naţional, cât şi pe plan mondial.

Sistemul de plăţi poate fi definit ca un set de înţelegeri (aranjamente)

privind descărcarea obligaţiilor asumate de agenţii economici ori de câte ori

aceştia achiziţionează resursele reale sau financiare. În economiile care nu se

bazează pe schimburi în natură, astfel de obligaţii sunt descărcate prin

transferul titlului de proprietate a unei categorii de active, care, prin însăşi

natura şi larga lor acceptabilitate, sunt cunoscute sub denumirea de bani. Din

punct de vedere istoric, aceste active au luat forma unei mărfi (de pildă, aur

sau argint) sau a unor diverse mijloace de consemnare a obligaţiilor emise de

instituţii guvernamentale, instituţii financiare sau persoane private care, în

principiu, erau compensabile în mărfuri.

Din categoria principalilor participanţi fac parte persoanele fizice,

agenţii economici şi alte instituţii nonbancare, băncile, casele de compensaţie

şi Banca centrală. Fondurile transferate sunt atât pasive (obligaţii) ale Băncii

centrale deţinute fie de persoanele nonbancare (bancnotele), fie de sistemul

bancar (depozite bancare de rezervă), cât şi pasivele (obligaţii) ale băncilor

faţă de publicul nonbancar (depozitele bancare) sau faţă de alte bănci (depozite

de corespondent bancar).

Mijlocul tradiţional şi cel mai direct de transfer al fondurilor băneşti

între nonbănci îl constituie utilizarea numerarului (monezi şi bancnote). În

descărcarea de obligaţia de plată prin utilizarea numerarului, decontarea este

individuală şi imediată (decontare brută şi în timp real).

Atunci când transferul de proprietate se realizează sub alte forme decât

cea a numerarului, decontarea are loc prin conturile instituţiilor bancare. În

acest caz, agenţii economici dau instrucţiuni unor intermediari, de regulă

bănci, să transfere fonduri de la un deţinător de cont – plătitor – la un alt

deţinător de cont – beneficiarul, de regulă, existând o diferenţă de timp între

emiterea instrucţiunii şi completarea (decontarea) transferului.

Mai mult decât atât, ori de câte ori părţile nu menţin depozite la aceeaşi

instituţie, executarea unei instrucţiuni de plată necesită ca banca plătitorului să

facă transfer de fonduri către banca beneficiarului în scopul ca acesta din

urmă să poată acoperi noua obligaţie de plată pe care o înregistrează faţă de

clientul său, beneficiarul. Acest tip de transfer se numeşte transfer interbancar.

În cazul în care atât plătitorul, cât şi beneficiarul menţin conturi la

aceeaşi bancă, transferul de fonduri are loc în cadrul unei singure instituţii,

denumirea acestuia fiind transfer intrabancar.

7.3.2. Modalităţile şi instrumentele de plată:

7.3.2.1. Instrumentele de plată

Instrumentele de plată utilizate s-au diversificat continuu, o dată cu

mutaţiile ce au avut loc în cadrul economiei şi al perfecţionării tehnicilor de

transmitere a mesajelor.

Privite în ansamblul lor, se disting:

1. Plata prin marfă contra marfă, cunoscută sub denumirea de troc,

compensaţie. Din punct de vedere istoric este prima “modalitate” de plată

apărută, iar revenirea la acest mod de plată a fost determinată, pe de o parte, de

fenomene de criză financiară naţională sau internaţională (de exemplu, criza

din 1929 – 1933, criza datoriilor externe din 1980 – 1985 etc.), iar pe de altă

parte, de limitele financiare ale unor participanţi la schimburile internaţionale.

În prezent, această tehnică este utilizată ca metodă de a “debloca”

relaţiile comerciale cu ţări, firme etc., ale căror disponibilităţi financiare sunt

modeste sau inexistente.

2. Pata în numerar. Dacă în trecutul istoric plata cu “bani peşin”

constituia o certitudine la încheierea unei tranzacţii, în etapa contemporană

locul său în ansamblul plăţilor este modest şi pe cale de dispariţie, ca urmare a

dezavantajelor şi riscurilor pe care le incumbă: transportul efectiv; contactul

direct între cei doi parteneri; dificultatea de a sincroniza obligaţiile

partenerilor.

Cu toate acestea, factori diferiţi determină ca, şi în epoca contemporană,

plata în numerar să fie utilizată.

Elementul fundamental al plăţii în numerar îl constituie încrederea care

trebuie să existe între partenerii de afaceri.

Numerarul – este constituit din monedele şi bancnotele aflate la agenţi

economici şi persoane fizice = deţinători nonbancari.

Bancnotele sunt titluri de credit emise de Băncile Centrale prin care

acestea se obligă să restituie la prezentare valoarea nominală a acestora. Astăzi

bancnota este o monedă fiduciară care circulă şi deci îndeplineşte funcţia de

monedă bazându-se pe încrederea pe care întreaga comunitate de plătitori o are

în Banca de Emisiune şi implicit în întregul sistem socio-economic în care se

derulează procesele economice respective.

Monedele sunt piese de metal ce se utilizează ca echivalent al valorii.

Caracteristicile numeralului:

1) Mijloc de plată nedeterminat (efectuarea plăţii nu este condiţionată

de nimic).

2) Mijloc de plată general – valabil pentru întreaga comunitate de

plătitori şi deci este accesibil şi acceptat de oricare dintre membri

comunităţii.

3) Mijloc de plată cu efect imediat (odată cu efectele de plată se va

stinge definitiv datoria către furnizorul de produse sau servicii)

Deţinerea de numerar este sinonimă cu deţinerea de lichidităţi.

Lichiditatea – reprezintă atât pentru persoane fizice, cât şi pentru agenţii

economii o condiţie vitală în contextul economiei de piaţă. De aici şi interesul

manifestat de aceştia în a-şi menţine în mod continuu o dimensiune

confortabilă a lichidităţii.

Rezervele de numerar reprezintă o cale importantă de a avea

posibilitatea de plată în orice moment şi de a satisface cerinţele de lichiditate.

Deţinerea de rezerve de numerar conduce la posibilitatea de a plătii imediat,

fără efort şi fără costuri suplimentare, dar, concomitent, a deţine numerar mai

înseamnă:

- a exclude posibilitatea de valorificare a disponibilităţilor monetare,

întrucât banii păstraţi sub formă de numerar nu aduc venituri;

- a se expune unor riscuri din partea unor răufăcători.

De aceea este utilizată soluţia depozitelor bancare la vedere care, în anumite

condiţii, pot aduce deponenţilor venituri.

3. Plata prin cec este cea mai apropiată de plata în numerar, iar

caracterul înscrisului – cecului – oferă partenerilor de afaceri un grad de

siguranţă mai ridicat. Plata prin cec – în diferitele sale forme – a luat o

deosebită amploare după anii ’60, fiind utilizată cu precădere în spaţiul plăţilor

necomerciale.

Plata prin titluri de credit, respectiv prin utilizarea cambiei şi a biletului la

ordin, se numără printre cele mai vechi tehnici de plată.

4.Ordinul de plată este legat de apariţia băncilor şi dezvoltarea relaţiilor

la nivel internaţional între acestea. În esenţă, se aseamănă plăţilor în numerar,

dar se realizează pe canal bancar şi constă din ordinul pe care un client îl dă

băncii sale de a plăti, din contul său, o sumă de bani unei alte persoane în

contul acesteia, care poate fi deschis la orice altă bancă, sau chiar la aceeaşi

bancă. În practică este denumit şi “plata direct din cont” sau “plata din cont”.

7.3.2.2. Modalități de plată

A. Plăţi în numerar

Instrumentele de plată prezentate mai sus se pot grupa în două categorii

distincte: plăţi în numerar; plăţi prin virament.

B. Plăţi prin virament

A doua modalitate de efectuare a plăţilor şi cea mai importantă ca

volum este viramentul. Această modalitate de plată a apărut o dată cu băncile

şi este strâns legată de acestea, adică nu se poate desfăşura în afara lor.

Viramentul este de două tipuri: de credit; de debit.

Viramentul de credit este cel mai utilizat şi constă în faptul că

plătitorul (debitorul) dispune de fondurile sale şi dă dispoziţie să se efectueze

plata, nefiind necesar un consimţământ prealabil al plătitorului. Din această

grupă fac parte cele mai importante instrumente de plată, precum ordinul de

plată, cecul şi cambia.

În cazul viramentului de debit, utilizarea sa este mai rară. În prealabil

este dat consimţământul plătitorului transmis băncii sale. Prin acest

consimţământ, plătitorul împuterniceşte creditorul să facă demersurile pentru

efectuarea plăţii, adică să depună documentele la bancă şi să ceară ca suma

respectivă de plată să fie transferată în contul său.

Ordinul de virament. În practica bancară, viramentul este prezent şi

sub forma unui document de dispoziţie adresat de titularul de cont băncii sale.

Ordinul de virmanent este un document prin care se exprimă şi se

materializează mandatul dar de client bancherului de a prelua o sumă de bani

din contul său şi de a o transfera în contul altei persoane. În raport cu alte

instrumente de plată, ordinul de virament prezintă unele restricţii:

- ordinul de virament odată emis nu conferă nici un drept

beneficiarului. De fapt, el nu se înmânează beneficiarului, relaţia fiind stabilită

doar între titular şi bancă;

- ordinul de virament este revocabil, adică titularul de cont poate să-şi

facă permanent optimizări privind plăţile pe care urmează să le dispună şi, în

acest cadru, să dea prioritate anumitor plăţi, în defavoarea altora prin revocarea

unor dispoziţii anterioare, dar numai în cazul în care operaţiunea nu s-a

efectuat;

- ordinul de virament are o ordine de preferinţă dezavantajoasă, astfel

dacă concomitent se exercită pretenţii de plată asupra unui cont, pe de o parte

printr-un CEC, iar pe de altă parte printr-un ordin de virament, iar disponibilul

din cont nu este suficient pentru efectuarea ambelor plăţi, se dă prioritate

cecului. Se procedează astfel deoarece plata prin cec reprezintă un angajament

de prim rang al titularului care are deja rezonanţe publice (a fost emis şi

înmânat beneficiarului) şi sem bucură de protecţia legii. În ceea ce priveşte

ordinul de virament, acesta rămâne în cadrul intim al relaţiei client-bancă şi, în

consecinţă, este considerat în plan secund.

Ordinul de plată – instrument de plată şi de decontare utilizat

pentru stingerea unor obligaţii devenite exigibile, respectiv o dispoziţie dată de

un client al băncii în scopul efectuării unei plăţi în favoarea unei terţe

persoane. În calitatea sa de instrument de transfer, ordinul de plată antrenează

anumite operaţiuni care încep prin ordinul dar de către plătitor unei bănci de a

pune la dispoziţia unui beneficiar o sumă de bani şi se finalizează prin

acceptarea respectivului ordin de plată de către banca destinatară.

Pe drumul parcurs de ordinul de plată de la plătitor la beneficiar se pot

interpune mai multe bănci, acestea efectuând succesiv operaţiuni de recepţie,

autentificare, acceptare şi executare a ordinului de plată.

Principalele etaje în circulaţia unui ordin de plată

1. Societatea X decide să plătească serviciile care i-au fost prestate de

societatea Y printr-un ordin de plată;

2. Societatea X emite un ordin de plată (al cărui beneficiar este

prestatorul de servicii) şi îl prezintă băncii la care are deschis cont şi

care este banca iniţiatoare;

3. Banca iniţiatoare efectuează succesiv operaţiuni de recepţie,

autentificare, acceptare şi, în final, de executare a ordinului primit de

către banca beneficiară;

4. Banca iniţiatoare transferă ordinul de plată către banca

beneficiarului, care are calitatea de bancă destinatară;

5. În momentul acceptării ordinului de plată de către banca destinatară,

transferul credit este realizat;

6. După acceptare, banca destinatară creditează contul clientului său cu

suma înscrisă pe ordinul de plată primit;

7. În acest fel societatea prestatoare de servicii îşi recuperează

contravaloarea serviciilor executate.

Cambia – instrument de plată ce exprimă obligaţia asumată de un

debitor de a plăti la scadenţă o sumă de bano determinată în favoarea unui

beneficiar.

Caracteristici:

2. Transferabilitatea – cambia poate fi transmisă de la o persoană la

alta, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că obligaţia plătitorului în

termenii în care cambia a fost formulată rămâne valabilă în timp ce

creditorul se poate schimba de nenumărate ori, pe măsură ce cambia

trece din diverse cauze şi diferite motivaţii pe la mai multe persoane.

3. Negociabilitatea – noul creditor va accepta cambia care, în principiu,

are o valoare nominală la un anumit moment în viitor, plătind sau

recunoscând cambiei o anumită valoare la data consimţământului

privind preluarea ei, se practică pentru cambia transferată un anumit

preţ acceptat de ambele părţi sau mai precis negociat şi acceptat.

Cambia are două forme de existenţă:

- biletul la ordin

- trata (denumire istorică a cambiei) în care sunt implicaţi trei

participanţi:

TRĂGĂTORUL – cel care dă ordin să se plătească;

TRASUL – ce care este obligat să plătească;

BENEFICIARUL

Biletul la ordin – forma cambiei care se realizează prin intermediul a

doi participanţi: plătitorul şi beneficiarul.

CEC-ul – ordin de plată dat de titularul unui cont curent către banca

care îşi ţine depozitul de a elibera o anumită sumă de bani persoanelor înscrise

pe fila de CEC sau prezentatorului acestuia.

CEC-ul pune în relaţie trei persoane:

TRĂGĂTORUL – cel care emite CEC-ul în baza unei

dispoziţii constituite în prealabil la o bancă;

TRASUL – banca care trebuie să plătească la prezentarea

cecului p sumă de bani deţinuţi;

BENEFICIARUL – cel care încasează suma de pe fila CEC.

Tipuri de cecuri:

Există două criterii de clasificare

a) din punct de vedere al beneficiarului CEC:

- nominativ

- la purtător

b) din punct de vedere al modului de încasare, avem ECONOMIC:

- nebarat;

- barat:

cu cele două bare barate

CEC cu barare specifică (dacă între cele două bare nu

apare nimic se trece girantul)

- de vărsământ;

- certificat;

- circular;

- de călătorie.

7.3.3. Riscurile în sistemele de plăți

Schimbările din tehnologiile financiar bancare, dereglementările,

sporirea volatilităţii, preţurile activelor, ratelor, cursurilor, diversificarea

instrumentelor de plata au contribuit la expansiunea fluxurilor de plăţi, la

adâncirea specializării sistemelor de plăţi, la scurtarea perioadei dintre

momentele procesului de decontare.

In acest sens se înscrie şi apariţia şi dezvoltarea sistemelor electronice de

transfer de fonduri de mare valoare în timp real, determinată în mare parte de

necesitatea prevenirii riscurilor, sistemele de plăti constituind cel mai

important canal de propagare a crizelor sistemice inerente proceselor de

decontare.

Celor două tehnici de transfer a fondurilor, pe bază brută (pe clienţi,

tranzacţii, bănci la valoarea plăţii) sau bază netă (centralizat, pe baza poziţiilor

nete), le sunt specifice următoarelor categorii de riscuri: riscul de credit,

generat de posibilitatea ca una din părţile sistemului să sufere o pierdere în

realizarea creanţelor cu ceilalţi parteneri; riscul de lichiditate, generat de

imposibilitatea partenerilor de a-şi achita obligaţia de plată; riscul de

decontare, generat de factorii diverşi, inclusiv de lipsa de lichiditate; riscul

sistemic, generat de procesul de decontare, şi afectând întregul sistem bancar şi

financiar.

Sursa riscurilor o constituie dereglările ce pot apare între cele două

momente ale tranzacţiei: livrarea bunului şi încasarea contravalorii.



Sistemul de plăţi poate fi definit ca un set de înţelegeri (aranjamente) privind descărcarea

obligaţiilor asumate de agenţii economici ori de câte ori aceştia achiziţionează resursele reale sau

financiare. În economiile care nu se bazează pe schimburi în natură, astfel de obligaţii sunt descărcate

prin transferul titlului de proprietate a unei categorii de active, care, prin însăşi natura şi larga lor

acceptabilitate, sunt cunoscute sub denumirea de bani.

Din categoria principalilor participanţi fac parte persoanele fizice, agenţii economici şi alte

instituţii nonbancare, băncile, casele de compensaţie şi Banca centrală. Fondurile transferate sunt atât

pasive (obligaţii) ale Băncii centrale deţinute fie de persoanele nonbancare (bancnotele), fie de

sistemul bancar (depozite bancare de rezervă), cât şi pasivele (obligaţii) ale băncilor faţă de publicul

nonbancar (depozitele bancare) sau faţă de alte bănci (depozite de corespondent bancar).

Modalităţile şi instrumentele de plată: s-au diversificat continuu, o dată cu mutaţiile ce au avut

loc în cadrul economiei şi al perfecţionării tehnicilor de transmitere a mesajelor.

Privite în ansamblul lor, se disting următoarele instrumente de plată:

- Plata prin marfă contra marfă

- Pata în numerar

- Plata prin cec

- Ordinul de plată

Modalităţile de plată sunt:

A. Plăţi în numerar

B. Plăţi prin virament

Sursa riscurilor o constituie dereglările ce pot apare între cele două momente ale tranzacţiei:

livrarea bunului şi încasarea contravalorii.


1.Care este conținutul sistemului de plăți?

2.Care sunt modalitățile de plată?

3. Ce instrumente de plată cunoașteți?

4. Care sunt riscurile în sistemele de plăți?


1.Incasso-ul documentar reprezintă o tehnică de plată în care băncile au rolul de gestionare a

documentelor.

a) T;

b) F.

2.Un caz particular de incasso documentar îl reprezintă incasso-ul simplu.

a) T;

b) F.

3. Cambia este un titlu de credit nenegociabil şi în acelaşi timp un instrument de plată.

a) T;

b) F.

4.Biletul la ordin presupune doi participanţi: beneficiarul şi plătitorul.

a) T;

b) F.

5.Modalităţile de plată sunt: plăţi în numerar; plăţi prin virament.

a) T;

b) F.

6.În procesul de emitere al cambiei, persoana desemnată să plătească, la scadenţă, o sumă de bani

beneficiarului, este denumită:

a) trăgător;

b) avalist;

c) girant;

d) tras.


7. Operaţiunea prin care posesorul unei cambii, transferă unei alte persoane toate drepturile care

decurg din înscrisul respectiv, reprezintă:

a) operaţiunea de avalizare;

b) operaţiunea de acceptare;

c) operaţiunea de gir;

d) operaţiunea de regres.


8.Cecul barat se caracterizează prin următoarele aspecte:

a) dă dreptul posesorului să încaseze suma, în momentul prezentării;

b) confirmarea de către bancă a disponibilului în cont curent şi asigurarea beneficiarului că

plata cecului se va onora la prezentare;

c) este garantat cu un card bancar;

d) pe faţa cecului sunt trasate două linii paralele sau oblice între care se înscrie sau nu

numele unei bănci căreia i se va face plata;

e) permite realizarea transferului unei sume din contul curent al emitentului în contul

beneficiarului.


9.Părţile implicate în derularea incasso-ului sunt:

1) vânzătorul;

2) banca vânzătorului;

3) cumpărătorul;

4) transportatorul;

5) banca cumpărătorului.


a) 1, 2, 3, 5;

b) 1, 2, 3, 4;

c) 2, 3, 4, 5;

d) 1, 3, 4, 5.

10.Biletul la ordin reprezintă titlul de credit care pune în legătură:

a) trasul şi beneficiarul;

b) trăgătorul şi trasul;

c) trăgătorul, trasul şi beneficiarul;

d) trăgătorul şi beneficiarul.


11. Rolul cambiei este de:

1) instrument de schimb;

2) mijloc de decontare;

3) instrument de plată;

4) mijloc de economisire;

5) instrument de credit.


b) 1, 2, 3;

c) 1, 2, 5;

d) 2, 3, 4.






Bucureşti, 1997




PIATA MONETARA

Cuprins

8.1. Cuvinte cheie



8.3.1. Analiza monetară

8.3.2. Institutii, transferuri de capital pe piata monetară

8.3.3. Modele monetare


8.1. Cuvinte cheie

Piața monetară, piața interbancară, blocuri de active monetare şi

financiare




definirea analizei monetare si a modelelor monetare;

clasificarea modelelor;




8.3.1. Analiza monetară

Analiza monetară reprezintă o parte a analizei financiare, care la rândul său

constituie un domeniu relativ nou al analizei economice.

Analiza financiară are ca obiect explicarea şi interpretarea fenomenelor şi

proceselor financiare, a legăturilor lor interne, a relaţiilor dintre acestea şi fenomenele

nefinanciare, căpătând valenţe operaţionale prin aplicare metodelor cantitative, a teoriei

sistemelor şi a reţelelor, a modelisticii statistico-matematice.

Analiza financiară se bazează pe schema circulaţiei banilor, de transformare a

banilor din monedă inactivă în monedă activă şi invers, în cadrul tranzacţiilor financiare

prin care sunt create instrumentele financiare. Se obţine tabloul global al fluxurilor băneşti

din economie caracterizat prin două identităţi:

- plasamentele financiare ale unui sector sunt egale cu resursele financiare ale acestuia, pe

ansamblu rezultatul fiind nul;

- diferenţa dintre economisirea şi investiţia unui sector este egală şi de semn invers cu

diferenţa dintre acumularea financiară şi resursele financiare ale acestuia.

Analiza monetară are ca obiect crearea banilor şi efectele modificării masei băneşti,

interferându-se cu obiectul analizei financiare, un obiectiv esenţial constituindu-1

echilibrul monetar, ca rezultat al confruntării cererii şi ofertei de monedă şi relaţiile

acestuia cu celelalte echilibre din economie.

Sunt analizate influenţele modificării masei băneşti asupra evoluţiei economiei reale,

deci mecanismele de transmitere a proceselor monetare asupra economiei, fiind

identificate canale de acţiune a dezechilibrelor monetare asupra cererii şi ofertei de

moneda, canale evidenţiate pe piaţa mărfurilor şi pe piaţa financiar-monetară.

Analiza monetară vizează, corelat cu analiza echilibrului monetar, încă trei obiective:

analiza agregatelor monetare, analiza procesului de creaţie monetară, analiza cererii de

bani.

Piaţa monetară constă în ansamblul tranzacţiilor, cu active monetare, emise pe

termene mai mici de un an. Este o piaţă, pentru că aici se confruntă liber cererea şi oferta

de monedă în funcţie de preţul ei (dobânda). Preţul la care se încheie tranzacţii pe piaţa

monetară diferă în funcţie de numeroşi factori: termenul scadenţei, gradul de risc asumat de

ofertantul de monedă (creditor), sumele tranzacţionate şi nu în ultimul rând, de raportul

între cererea şi oferta de monedă în următoarele situaţii:

Creşterea cererii de bani are ca efect atât sporirea cantităţii de bani pe piaţă, cât şi

creşterea ratei dobânzii;

Scăderea cererii de bani are ca efect atât scăderea cantităţii de bani, cât şi a ratei

dobânzii;

Creşterea ofertei de bani conduce la scăderea ratei dobânzii şi la sporirea cantităţii

de bani tranzacţionate. Surplusul de monedă oferit nu va putea fi absorbit pe piaţă decât

dacă va scădea dobânda, această scădere stimulând cererea de monedă;

Scăderea ofertei de bani conduce la sporirea ratei dobânzii şi la diminuarea

cantităţii de bani tranzacţionaţi. Penuria de monedă pe piaţă este datorată unor dobânzi

mici, neatractive şi conduce la creşterea dobânzilor şi, prin urmare la o scădere a cererii de

bani.

Mecanismele pieţei monetare reuşesc, la un anumit nivel al dobânzilor, o

convergenţă pentru cererea şi oferta de monedă spre realizarea echilibrului. Trebuie

reamintit faptul că este vorba de cerere şi oferta pe termen scurt (mai mic de un an).

8.3.2. Institutii, transferuri de capital pe piata monetară

Transferurile de capital, între cei care economisesc şi cei care au nevoie de capital,

pot avea loc în două moduri diferite :

Transferurile directe de lichidităţi se realizeză atunci când cel care are nevoie de

bani se adresează direct celor ce dispun de economii pentru investiţii, fără a se recurge la

nici un fel de intermediar. Aceste tranzacţii se pot realiza prin vânzarea de obligaţiuni de

către o instituţie direct investitorilor. Cel mai cunoscut caz în România este Statul, care se

adresează direct investitorilor, vânzându-le acestora certificate de trezorerie pe termene mai

mici de un an, la ghişeele Trezoreriei, primind în schimb banii de care are nevoie;

Transferurile pot fi realizate de asemenea, printr-un intermediar financiar, cum ar

fi o bancă. În acest caz intermediarul obţine fondurile de la cei care le-au economisit,

oferind propriile sale produse şi utilizează fondurile astfel obţinute pentru a le oferi

întreprinderilor, persoanelor fizice sau altor instituţii care au nevoie de ele. Deci în prima

fază banca este solicitantul de monedă, oferind pe ea un anumit preţ (dobânda), iar în faza a

doua este ofertantul, cerând pe ea un alt preţ, de obicei mai mare, obţinând astfel profit.

Existenţa intermediarilor face ca totalul sumelor de bani rulate în cadrul unei economii să

crească substanţial şi astfel să se îmbunătăţească eficienţa pieţei monetare.

Sursa: http://stareanatiunii.com/piata-monetara.html

Cel care are nevoie de capital este în cele mai multe cazuri o întreprindere sau

statul, dar poate fi vorba şi de o persoană fizică (de exemplu un cumpărător al unui imobil).

Este important de subliniat faptul că intermediarii financiari întreprind mai mult

decât simplu transfer de fonduri între firme şi investitori, ei crează de fapt produse

financiare noi. Deoarece intermediarii financiari sunt, de regulă, instituţii mari, aceştia pot

analiza afacerile celor care solicită împrumuturi, pot procesa şi colecta creditele acordate şi

se pot implica în managementul riscurilor financiare; astfel ei ajută investitorii individuali

să-şi diversifice opţiunile, ceea ce înseamnă a nu investi toate resursele lor financiare într-o

singură afacere.

Mai mult, un sistem de intermediari specializaţi poate să permită fondurilor

economisite de investitori să aducă mai mult decât o simplă dobândă. Persoanele fizice pot

să îşi depună banii la bancă beneficiind astfel şi de un venit din dobândă şi de o modalitate

confortabilă de a face plăţi sau pot să îşi depună banii la o societate de asigurări de viaţă

pentru a beneficia, pe lângă dobândă, şi de protecţie financiară a dependenţilor la apariţia

evenimentului asigurat.

8.3.3. Modele monetare

Modelul reprezintă o imagine convenţională şi simplificată a realităţii, asigurând

concordanţa cu realitatea în ceea ce priveşte proprietăţile şi structurile.

Modelele monetare sunt cognitive (destinate explicării şi interpretării) şi pragmatice

(destinate previzionării şi politicilor), sunt econometrice (de natură empirică) şi logice

{abstracte, de natură teoretică).

Cerinţele impuse modelării monetare sunt: adaptarea metodologica la caracterul

vectorial-matricial al realităţii; surprinderea modelistică a incertitudinii; diminuarea

instabilităţii parametrilor şi variabilelor; relevarea ecarturilor temporale şi evidenţierea

dinamici taţii.

Validitatea şi coerenţa modelelor monetare este asigurată prin: fundamentarea

http://stareanatiunii.com/wp-content/uploads/2009/10/untitled3.bmp

teoretică; alegerea şi definirea variabilelor; elaborarea sistemului de ecuaţii pe baza analizei

logice; evaluarea parametrilor.

Se impune dezagregarea adecvată a fenomenelor şi relaţiilor, selectarea acelora

care satisfac cerinţele cuantificării, formalizării şi stabilităţii, precum şi asigurarea

operaţionalizării modelului.

Modelele monetare pot fi grupate, după structura formală, în trei clase:

- modele cu o singură ecuaţie, care sunt o reprezentare sintetică a relaţiilor dintre

variabilele definitorii ale domeniului abordat;

- modele complexe, utilizate în analiza şi programarea monetară şi financiară,

cuprinzând mai multe variabile şi ecuaţii;

- modele ale fluxurilor monetare, având la bază balanţa fluxurilor financiare, permit

transformarea acesteia într-un model econometric de natură matricială, evidenţiind

comportamentul sectoarelor referitor la active şi pasive, la avere şi datorii, la formarea

agregatelor.



Analiza monetară are ca obiect crearea banilor şi efectele modificării masei băneşti,

interferându-se cu obiectul analizei financiare, un obiectiv esenţial constituindu-1 echilibrul monetar,

ca rezultat al confruntării cererii şi ofertei de monedă şi relaţiile acestuia cu celelalte echilibre din

economie.

Piaţa monetară constă în ansamblul tranzacţiilor, cu active monetare, emise pe termene mai

mici de un an. Este o piaţă, pentru că aici se confruntă liber cererea şi oferta de monedă în funcţie de

preţul ei (dobânda).

Transferurile de capital, între cei care economisesc şi cei care au nevoie de capital, pot avea

loc în două moduri diferite :

- transferuri directe de lichidități

- transferuri indirecte de lichidități

Modelul reprezintă o imagine convenţională şi simplificată a realităţii, asigurând concordanţa

cu realitatea în ceea ce priveşte proprietăţile şi structurile.


1.Cum se poate defini piața monetară?

2.Explicați modul în care au loc transferurile de capital

3.Ce sunt modelele monetare?






Bucureşti, 1997




POLITICA MONETARĂ

Cuprins

9.1. Cuvinte cheie



9.3.1. Politica monetară – componentă a politicii economice

9.3.2. Obiectivele politicii monetare

9.3.2.1. Obiectivele intermediare

9.3.2.2. Obiectivele operaționale

9.3.3. Instrumentele politicii monetare

9.3.4. Mecanismul de transmisie al politicii monetare

9.3.5. Limite în aplicarea politicii monetare


9.1. Cuvinte cheie

Politica monetară, instrumente de politică monetară, mecanismul de transmisie al

politicii monetare




definirea politicii monetare;

recunoaşterea instrumentelor de politică monetară;




9.3.1. Politica monetară – componentă a politicii economice

Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin

intermediul căreia se acţionează asupra cererii şi ofertei de monedă din economie.

Astfel, politica monetară poate fi definită ca ansamblul intervențiilor băncii centrale

sau autorităților monetare care se efectuează asupra lichidității economiei, în scopul

de a contribui, prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare, la realizarea

obiectivelor economice.

Importanţa politicii monetare rezultă din obiectivul fundamental al acesteia,

respectiv stabilitatea preţurilor, la care se adaugă limitarea inflaţiei şi menţinerea

valorii interne şi externe a monedei. Responsabilitatea îndeplinirii acestor obiective

revine băncii centrale, care deţine monopolul în formularea şi transpunerea în

practică a obiectivelor politicii monetare.

Stabilitatea preţurilor constituie obiectivul fundamental al politicii

monetare dar, în acelaşi timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice,

alături de: creşterea economică durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă,

sustenabilitatea balanţei de plăţi.

Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecărei ţări, sunt identificate

instrumente de intervenție, care să conducă la cele mai bune rezultate, grupate

astfel:

Instrumente de intervenție directă: controlul direct al prețurilor, salariilor,

comerțului exterior;

Instrumente de intervenție indirectă: politicile economice și financiare

(bugetară, fiscală, a veniturilor, comercială, a ocupării, monetară).

Politica monetară semnifică recunoașterea posibilităților de a acționa prin

monedă asupra monedei și deci renunțarea la conceptul de neutralitate monetară.

În derularea ei, politica monetară trebuie să țină cont de acțiunea sistemului

bancar, care reprezintă și exprimă nevoile economiei, precum și de acțiunea

Trezoreriei, care reprezintă și exprimă cerințele statului.

Domeniul de acțiune al politicii monetare este în același timp foarte larg și

foarte precis. Prin monedă, prin reglarea cantității de monedă, se acționează pentru

a controla lichiditatea și a satisface nevoile economiei, obiectivele politicii

monetare confundându-se, în anumite limite, cu cele ale politicii economice, pentru

realizarea cărora politica monetară acționează ca mijloc.

Aceasta implică necesitatea de a asigura un maximum de coerență între

instrumentele politicii monetare și celelalte instrumente de acțiune, în acest sens

existând o anumită ordine în acțiunea instrumentelor, determinând ierarhizarea

obiectivelor, obiectivele strict monetare reprezentând obiective mijlocitoare pentru

realizarea obiectivelor economice.

Majorarea volumului de monedă în circulație însoțește sporirea volumului

de bunuri și servicii, datorită rolului activ, incitator al monedei, expansiunea

monetară fiind în acest context, favorizată prin injectarea de mijloace de plată.

Într-o economie cu subutilizare a muncii majorarea lichidităților poate

facilita relansarea economică, fiind necesar pentru aceasta ca investitorii și

consumatorii să solicite aceste lichidități, de regulă prin exprimarea unei cereri de

credit. Dacă un asemenea proces nu va apărea în mod spontan, acțiunea statului va

deveni preponderentă și efectul de antrenare se va manifesta prin creșterea

investițiilor și a cheltuielilor publice, finanțate prin deficitul bugetar, deci prin

cererea de monedă de către Trezorerie.

În același timp însă, atunci când majorarea masei monetare este foarte

rapidă, poate să antreneze dezechilibre și reacții în lanț, o prea abundentă distribuire

a creditului determinând o cerere de bunuri de consum și de investiții, un proces de

expansiune cumulativă, ca după aceea, prin epuizarea stocurilor și în cazul în care

oferta nu poate crește în același ritm cu cererea, să genereze creșterea prețurilor și

un deficit al balanței comerciale.

Pe plan internațional, există un consens referitor la rolul major al politicii

monetare în promovarea strategiei de stabilizare economică, fiind evidentă

conexiunea dintre diferitele instrumente care sunt la dispoziția autorităților publice.

Analiza experienței acumulate în materie de politici monetare, în ultimele

decenii, în țările dezvoltate, permite să formulăm următoarele concluzii:

- Politicile monetariste, de austeritate, au condus la reducerea inflației în toate

țările, însă prin agravarea șomajului, multiplicării falimentelor, încetinirii creșterii

economice;

- Relansarea economică s-a obținut prin politici monetariste suple, acceptându-

se un deficit bugetar prin care să se asigure susținerea guvernamentală a cererii de

mărfuri;

- Într-o economie deschisă, relansarea autarhică se confruntă imediat cu

constângeri externe ale balanței;

- Reducerea inflației a fost însoțită, de regulă, de creșterea deficitului bugetar,

inflația nefiind totuși generată unic de acest deficit, mai mulți factori determinând

inlația;

- Politicile monetare centrate pe agrgatele monetare au generat golirea de

conținut a acestora, monetizarea activelor financiare constituind un impas al

strategiilor monetare actuale;

- Politicile monetare egoiste, unilaterale au fost sortite eșecului, instrumentele

de politică monetară trebuind să se regăsească în programe multidimensionale de

politică economică, care să utilizeze mix-uri de instrumente, inclusiv cele monetare.

Instrumentele de politică monetară pot fi directe sau indirecte. Dacă

instrumentele indirecte acţionează prin intermediul pieţei pentru a influenţa

semnificativ anumite condiţii vizând cererea şi oferta, instrumentele directe

stabilesc şi impun limite în planul activităţii monetare prin acte normative.

Pornind de aici, putem structura instrumentele de politică monetară astfel:

- instrumente de intervenție directă asupra lichidității acționează prin

modificarea valorii și volumului lichidităților deținute de către bănci și intermediari

financiari, vizând sfere determinate ale relațiilor monetare și de credit, sprijinind

orientările politicii economice, mai ales prin prisma intereselor sistemului bancar

însuși, a funcționalității și eficienței sale;

- instrumentele intervenției indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect

asupra ofertei de monedă, limitând pentru intermediarii monetari, accesul la

lichiditatea Băncii centrale. Aceste tehnici, care vizează o intervenție globală se

sprijină pe un triplu fundament:

dependența sistemului bancar față de banca centrală;

corelația existentă între volumul de credite și nivelul activității economice;

caracterul elastic al cererii de credit față de nivelul dobânzii.

Prin fiecare tip de instrument pot fi urmărite anumite obiective, astfel încât

există posibilitatea clasificării instrumentelor după următoarea structură:

a) instrumente prin care banca centrală furnizează şi retrage moneda

centrală;

b) instrumente care afectează direct activele sau pasivele băncilor;

c) instrumente care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea.

În prima categorie a instrumentelor pot fi incluse următoarele

tipuri de operaţiuni şi măsuri adoptate de banca centrală:

- operaţiunile de open-market şi acordarea de credite cu rată variabilă a

dobânzii pe piaţa monetară sau financiară ;

- operaţiunile de rescontare; plafonarea disponibilităţilor pentru rescontare

şi stabilirea costului rescontării (rata de rescontare sau taxa specială a

scontului) ;

- avansurile acordate de către banca centrală statului şi celorlalte bănci:

determinarea plafonului şi a costului (ratei de dobândă) pentru aceste avansuri;

- constituirea rezervelor obligatorii obişnuite şi cele constituite asupra

depozitelor şi creditelor;

În a doua categorie pot fi încadrate obiective cantitative globale şi

obiective selective, dintre care pot fi enumerate următoarele:

- încadrarea creditului bancar sau a finanţărilor ;

- încadrarea sau limitarea depozitelor remunerate şi gestionate de către

bănci ;

- raporturile bilanţului (raportul dintre credite şi fonduri proprii) ;

- coeficientul de utilizare obligatoriu concretizat în portofoliul minim de

obligaţiuni, bonuri de tezaur sau alte utilizări ;

- controlul emisiunilor de titluri pe piaţa financiară ;

- stabilirea ratei de dobândă debitoare sau creditoare ;

Instrumentele care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea includ

următoarele :

- controlul schimburilor (împrumuturi externe autorizate, piaţa devizelor,

reglementarea poziţiei exterioare a băncilor, depozitele constituite la banca centrală

din devizele achiziţionate de către agenţii nefinanciari) ;

- reglementările aplicabile dobânzilor plătite pentru depozitele nerezidenţilor şi

nivelul ratelor de dobândă ;

- rezervele obligatorii constituite pentru depozitele nerezidenţilor ;

- intervenţiile băncii centrale pe piaţa schimburilor valutare.

9.3.2. Obiectivele politicii monetare

Politica monetară poate fi abordată utilizând o grilă de analiză specifică a

mijloacelor utilizate, care asigură deplasarea cadrului explicativ de la instrumentele

la obiectivele finale, conform următoarei secvențe:

Instrumente Obiective operaționale

Obiective intermediare Obiective finale

Politica monetară vizează, asemănător politicii economice, la nivel

strategic, realizarea unor obiective finale (stabilitatea prețurilor, echilibrul balanței

de plăți, creșterea economică), pentru îndeplinirea acestora fiind necesare unele

constrângeri:

- să prevină panicile financiare;

- să evite instabilitatea excesivă a ratei dobânzii;

- să prevină ca anumite sectoare ale economiei să suporte povara politicii

restrictive;

- să câștige și să mențină încrederea investitorilor străini.

La nivel tactic, politica monetară are însă și anumite puncte de aplicație

privilegiate, care constituie obiectivele intermediare (cursul valutar, rata dobânzii,

masa monetară, creditul, prețul altor active financiare) și obiectivele operaționale

(rata dobânzii pe termen scurt de pe piața monetară, controlul bazei monetare).

9.3.2.1. Obiectivele intermediare

Obiectivele intermediare sunt considerate obiective specifice politicii

monetare. Prin obiectiv intermediar se definește un concept sau un agregat

reprezentativ unui ansamblu de comportamente asupra căruia autoritatea monetară

estimează că poate avea influențăși asupra căruia apasă când dorește să atingă un

obiectiv final, printr-o relație mai mult sau mai puțin cunoscută și mai mult sau mai

puțin stabilă.

Obiectivele intermediare monetare fac parte din strategiile monetare

indirecte și sunt de trei tipuri:

Obiective cantitative, adică agregatele de monedă sau de credit;

Rata dobânzii;

Cursul de schimb.

1. Obiectivele cantitative - Utilizarea agregatelor monetare ca obiectiv

intermediar de politică monetară, acestea impun aplicarea unei politici monetare

restrictive care să aibă în vedere controlarea nivelului de creştere al agregatelor

monetare, în scopul eliminării excesului de lichiditate din economie, exces care

conduce, în final, la reducerea puterii de cumpărare a monedei naţionale.

Este unanim acceptat faptul că o inflaţie ridicată este însoţită, în permanenţă,

de o ofertă excedentară de monedă, care să acopere creşterea susţinută a nivelului

general al preţurilor. În lucrarea „Teorii ale inflaţiei”, Frisch afirma că Milton

Friedman a făcut cunoscută definiţia cauzală de tip monetarist: ”Inflaţia este

pretutindeni şi întotdeauna un fenomen monetar …şi poate fi determinată numai de

o creştere mai rapidă a cantităţii de bani decât a producţiei”.

Adoptarea ancorei monetare bazate pe controlul agregatelor monetare are la

bază

teoria cantitativă reprezentată de ecuaţia schimbului, potrivit căreia, pe termen lung,

creşterea nivelului preţurilor este determinată de creşterea înregistrată la nivelul

ofertei de monedă. Pentru aceasta, autoritatea monetară are obligaţia de a asigura un

anumit nivel de creştere a masei monetare reprezentate de agregatul ales pentru

realizarea acestui obiectiv intermediar. În acest caz se ridică mai multe probleme

legate de:

alegerea agregatului monetar reprezentativ (având în vedere diversitatea

acestora şi nivelul de agregare a elementelor ce le compun);

stabilirea unui nivel de creştere a agregatului ales sau a unei benzi de

fluctuaţie a ratei de creştere a masei monetare;

stabilirea modalităţii de gestionare a agregatului monetar stabilit drept

obiectiv intermediar de politică monetară.

Având posibilitatea să asigure un anumit nivel de creştere a ofertei de

monedă din

economie, banca centrală dispune de un ridicat nivel al independenţei politicii

monetare, având astfel posibilitatea să reacţioneze rapid în condiţiile manifestării de

şocuri puternice la nivelul economiei naţionale (fie prin intervenţii directe, fie prin

intervenţii indirecte).

Cu toate acestea, o problemă importantă cu care se confruntă autoritatea

monetară

este cea legată de stabilirea agregatului monetar optim care să permită atingerea

obiectivului final de politică monetară, deoarece acesta trebuie să fie relevant

pentru economia pe care o reprezintă şi, în acelaşi timp, prin influenţarea lui banca

centrală trebuie să aibă în vedere tocmai influenţarea nivelului preţurilor din

economie, în sensul asigurării stabilităţii acestora.

Ca atare, stabilirea ca ancoră monetară a politicii monetare – controlul

agregatelor monetare – este eficientă doar în condiţiile în care legătura dintre

evoluţia agregatului monetar vizat şi nivelul preţurilor este previzibilă, banca

centrală fiind în măsură să asigure, pe baza instrumentelor de politică monetară de

care dispune la momentul respectiv, managementul eficient al ofertei de monedă

din economie.

În condiţiile actuale, definite de puternice inovaţii în plan financiar, ca de

altfel şi de informatizarea pieţelor caracterizate printr-un puternic proces de

globalizare, legătura dintre cele două elemente (agregatul monetar supus controlului

şi nivelul preţurilor din economie) este chiar mai volatilă şi ca urmare este foarte

greu de previzionat.

Problema care se ridică, în condiţiile manifestării unui intens fenomen

inflaţionist, este aceea a menţinerii, pe cât posibil, a nivelului ofertei de bani sub

nivelul de creştere al producţiei. La prima vedere pare o problemă uşor de realizat,

dar cu toate acestea, în profunzime, generează nenumărate dileme: de ce agregat

monetar este reliefată cel mai bine oferta de monedă? Care dintre agregatele

monetare să fie avute în vedere ca ţinte intermediare de politică monetară?

Se consideră că cel mai uşor de urmărit agregat monetar este reprezentat de

masa monetară în sens larg (M2), deoarece instrumentele de politică monetară pot

asigura o influenţă indirectă asupra componentelor acestui agregat.

Diversitatea tipurilor de agregate care pot constitui obiective cantitative ale

politicii monetare, este prezentată fie ca nivel, fie ca dinamică (variație), în cadrul

acestei diversități distingându-se trei categorii de agregate:

a) agregate ale masei monetare;

b) agregate ale monedei băncii centrale sau bazei monetare;

c) agregate ale finanțării sau îndatorării.

Agregatele masei monetare – Sunt luate în considerare agregatele

monetare în sens larg (M3, L) sau restrâns (M1 , M2), acțiunea prin cantitatea de

monedă fiind, înainte de toate, o acțiune asupra structurii patrimoniului financiar, în

scopul de a reduce indirect cererea de bunuri și servicii și anticipațiile inflaționiste,

din acestea decurgând următoarele caracteristici:

- ea se referă în primul rând la populație, principalul deținător de lichiditate, și

în al doilea rând, la întreprinderi;

- exercitându-și restricția într-un mod difuz și indirect, prin intermediul

comportamentelor portofoliilor, disponibilităților sau anticipațiilor, ea reclamă,

pentru a fi eficace, o anumită continuitate, nefiind adeptă la acțiuni conjuncturale

sau contraciclice;

- permite stabilirea unui obstacol în fața generalizării sau dezvoltării

tensiunilor inflaționiste, fără a implica o raționalizare strictă a mijloacelor de

finanțare, care ar putea avea un impact foarte brutal asupra activității.

Moneda centrală sau baza monetară – Având în vedere disponibilitatea

statistică a datelor din bilanțul băncii centrale, sunt construite agregate compuse din

elemente de pasiv ale acestuia, agregate utilizate ca obiective intermediare ale

politicii monetare și definite din două perspective:

- fie integrate unei politici a bazei monetare (teoria multiplicatorului bazei

monetare);

- fie utilizate în relație cu o altă variabilă reală (PIB) sau financiară (un agregat

mai larg)

Variațiile bazei monetare pe care banca centrală le poate controla,

determină, prin multiplicator, creația monetară a băncilor, însă instabilitatea

multiplicatorului, precum și volatilitatea ratei dobânzii pe care o generează fac

puțin utilizabil acest obiectiv în practică.

Agregatele finanțării și îndatorării – Finanțarea economiei corespunde unei

oferte de active financiare, datoria unui sector fiind activul financiar al altuia, dacă

se admite că agenții nefinanciari nu sunt dispuși să-și crească nedefinit portofoliul

lor de active financiare în raport cu venitul lor, există o legătură între datorie și

activitatea economică.

În acest sens, pot fi definite diferite tipuri de agregate sau obiective:

agregate sau obiective ale masei monetare;

agregate sau obiective ale creditului intern net;

agregate sau obiective ale creditului interior total;

agregate sau obiective ale creditului global sau ale datoriei interioare totale.

Creditul intern net se definește în raport cu un agregat de masă monetară

referindu-se la schema de interacțiune între sfera financiară și sfera reală, acest

agregat fiind o adaptare a obiectivelor masei monetare la condițiile particulare

generate de regimul de schimb și deficitul balanței de plăți.

Agregatele creditului intern net sau expansiunii creditului național pot fi

ușor legate de agregatele masei monetare, din care, prin construcție, derivă.

Celelalte trei agregate se definesc independent de agregatele masei

monetare schema interacțiunii între sfera financiară și cea reală, la care se referă

agregatele finanțării diferind de cea referitoare la agregatele masei monetare.

2. Obiectivul ratei dobânzii Dacă avem în vedere utilizarea ratei dobânzii ca obiectiv intermediar de politică

monetară, eficienţa acesteia ar fi evidentă în condiţiile în care cererea agregată din

economie ar fi influenţată de diferite niveluri ale ratei dobânzii.

În acest sens se impune stabilirea unei relaţii de influenţă între cele două

elemente, fapt care în practică s-a dovedit a fi destul de dificil. Pe de altă parte,

trebuie menţionat faptul că autoritatea monetară, în cadrul unei economii de piaţă,

are posibilităţi reduse de a influenţa nivelul ratelor de dobândă, intervenţiile băncii

centrale asupra acestui indicator vizând doar operaţiunile pe termen scurt de pe

piaţa interbancară.

Ca urmare, ratele dobânzilor practicate la nivelul sistemului bancar pot fi

destul de greu influenţate de banca centrală, iar dacă influenţa se exercită, reacţia de

răspuns a băncilor este întârziată faţă de momentul aplicării măsurii de politică

monetară.

Cu toate acestea, autorităţile unor ţări folosesc ratele dobânzilor pe termen

scurt drept obiectiv intermediar, lăsând cantitatea de bani să-şi găsească punctul de

echilibru – ceea ce este oarecum invers decât prescriau teoreticienii monetarişti,

adică să fie ţinută sub control baza monetară, iar piaţa să-şi găsească dobânda de

echilibru. Explicaţia principală a conduitei autorităţilor este aceea a importanţei

acordate, în prezent, stabilităţii cursului valutar, iar aceasta este influenţată direct de

nivelul dobânzilor.

Ca obiectiv intermediar, rata dobânzii conferă politicii monetare fie un

caracter inflaționist, fie unul deflaționist, în funcție de sensul corelațiilor dintre

variabilele economice și monetare interactive.

Concluzia este că rata dobânzii este preferată ca obiectiv intermediar de

politică monetară în defavoarea agregatelor monetare în condiţiile în care cererea

de monedă înregistrează o puternică volatilitate.

3. Obiectivul cursului de schimb

Acest obiectiv s-a concretizat în:

Flotarea pură, fără intervenții guvernamentale;

Apărarea unei parități în cadrul sistemului ratelor de schimb;

Fixarea unui obiectiv în termenii ratei de schimb reale (flotare administrată,

revalorizarea sau devalorizarea controlată în funcție de divergențele ratei inflației

sau de alți indicatori, cum sunt costurile salariale).

Rolul cursului de schimb ca obiectiv monetar intermediar este controversat,

deoarece în economiile dezvoltate cursul nu pare a fi un obiectiv - țintă rezonabil, el

variind în funcție de piață, de evoluția economiei naționale și internaționale, însă

dificultățile întâmpinate de către țările deschise spre exterior în aplicarea unei

politici monetare autonome le-au condus la fixarea obiectivului ratei de schimb ca

principal obiectiv intermediar (Canada, Belgia, Suedia), în prezent, toate țările

acordând o importanță mai mare ratei de schimb.

4. Obiectivele PIB nominal

În cursul ultimilor ani autoritățile monetare din numeroase țări au fost

nevoite să-și aplice politicile monetare în condiții excepțional de dificile și incerte

determinate de:

- contextul fragilității financiare interne (deteriorarea situației financiare a

întreprinderilor) și internaționale (criza îndatorării anumitor țări);

- necesitatea pentru anumite țări, stimulării relansării economice fără a pune în

pericol progresele realizate în lupta contra inflației;

- interdependența piețelor financiare și instabilitatea fluxurilor de fonduri

(mișcări de capitaluri);

- inovațiile financiare, apariția de noi produse financiare și dificultăți de

interpretare a semnificației și implicațiilor posibile ale variațiilor agregatelor

monetare și a altor indicatori.

Toate aceste incertitudini au antrenat apariția:

unei strategii de norme multiple;

unor propuneri privind noi obiective: PIB nominal, masa monetară mondială.

S-a propus ca politica monetară să se orienteze după evoluția PIB nominal,

supravegherea variațiilor cantității de monedă și a vitezei de rotație în funcție de

PIB nominal constituind un obiectiv fezabil.

9.3.2.2. Obiective operaționale

Reprezintă ținte pe termen scurt, pe care banca centrală le poate atinge mai

repede decât pe cele intermediare, constituind etape pe calea spre realizarea

acestora din urmă, o țintă operațională putând fi orice variabilă financiară pentru

care banca centrală stabilește anumite valori, nivele, limite de evoluție și dispune de

instrumente pentru a acționa zilnic în sensul atingerii acestora.

Aceste obiective pot fi:

controlul creditului;

controlul ratei dobânzii pe termen scurt de pe piaţa interbancară;

controlul bazei monetare.

Dacă avem în vedere controlul creditului, aceasta impune o implicare a

băncii centrale în ceea ce priveşte politica de creditare a instituţiilor financiare din

cadrul sistemului bancar analizat.

Acest obiectiv operaţional este specific, în principal, economiilor

centralizate sau aflate la începutul perioadei de tranziţie către economia de piaţă,

caz în care dezvoltarea incipientă a pieţei nu-i poate permite băncii centrale să

utilizeze alte pârghii pentru atingerea obiectivelor finale.

Ţările dezvoltate merg pe utilizarea ratei dobânzii ca obiectiv operaţional,

în detrimentul bazei monetare, chiar dacă este ştiut că influenţele exercitate de

modificarea acesteia asupra agregatelor monetare este mult mai mică decât în cazul

bazei monetare.

La nivelul economiei româneşti, Banca Naţională a experimentat mai multe

obiective, în primul rând ca urmare a slabei restructurări economice, dar şi ca

urmare a concurenţei slabe existente la nivelul sistemului bancar.

Pornind de la controlul creditului în economie (prin impunerea plafoanelor

de credit), Banca Naţională a trecut la controlul bazei monetare, singurul în măsură

să genereze influenţe la nivelul agregatelor monetare mai largi.

Cu toate acestea, există economii la nivelul cărora banca centrală continuă să

utilizeze controlul bazei monetare ca principală ancoră monetară împotriva

expansiunii inflaţiei (este şi cazul României).

9.3.3. Instrumentele politicii monetare

Setul de instrumente şi proceduri prin care banca centrală implementează

politica monetară în vederea atingerii obiectivului său fundamental formează cadrul

operaţional al politicii monetare.

Principalele instrumente de politică monetară pe care BNR le are la

dispoziţie conform reglementărilor în vigoare sunt:

operaţiunile de piaţă monetară;

facilităţile permanente acordate instituţiilor de credit;

rezervele minime obligatorii (RMO);

controlul direct al creditelor

1. Operaţiunile de piaţă monetară (operaţiuni open market) reprezintă cel

mai important instrument de politică monetară al BNR. Acestea se realizează la

iniţiativa băncii centrale, având următoarele funcţii: ghidarea ratelor de dobândă,

gestionarea condiţiilor lichidităţii de pe piaţa monetară şi semnalizarea orientării

politicii monetare.

Operațiunile de open market se realizează la iniţiativa băncii centrale,

având următoarele funcţii:

- indicarea orizontului de politică monetară;

- ghidarea ratelor de dobândă;

- gestionarea condiţiilor lichidităţii de pe piaţa monetară;

Potrivit reglementărilor în vigoare, principalele categorii de operaţiuni de

piaţă monetară aflate la dispoziţia BNR sunt:

- operaţiuni repo - tranzacţii reversibile, destinate injectării de lichiditate, în

cadrul cărora BNR cumpără de la instituţiile de credit active eligibile pentru

tranzacţionare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o

dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei;

- atragere de depozite - tranzacţii cu scadenţa prestabilită, destinate absorbţiei

de lichiditate, în cadrul cărora BNR atrage depozite de la instituţiile de credit;

- emitere de certificate de depozit - tranzacţii destinate absorbţiei de lichiditate,

în cadrul cărora BNR vinde instituţiilor de credit certificate de depozit;

- operaţiuni reverse repo - tranzacţii reversibile, destinate absorbţiei de

lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituţiilor de credit active eligibile pentru

tranzacţionare, angajându-se să răscumpere activele respective la o dată ulterioară

şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei;

- acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare -

tranzacţii reversibile destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă

credite instituţiilor de credit, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile

aduse în garanţie;

- vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare - tranzacţii

destinate absorbţiei/injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde/cumpără

active eligibile pentru tranzacţionare, transferul proprietăţii asupra acestora de la

vânzător la cumpărător fiind realizat prin mecanismul "livrare contra plată";

- swap valutar - constă în două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşi

contrapartidă, prin care BNR:

injectează lichiditate cumpărând la vedere valută convertibilă contra lei şi

vânzând la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei;

absoarbe lichiditate vânzând la vedere valută convertibilă contra lei şi

cumpărând la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra

lei.

Până de curând (în perioada 1997 - trimestrul III 2008), operaţiunile de

piaţă monetară ale BNR au fost utilizate aproape în exclusivitate în scopul drenării

excedentului de lichiditate din sistemul bancar.

Începând din ultima parte a anului 2008, odată cu schimbarea poziţiei nete

de lichiditate a băncilor din excedent în deficit, operaţiunile de piaţă monetară

destinate injecţiilor de lichiditate au devenit predominante, BNR trecând astfel în

poziţia de creditor al sistemului bancar.

http://www.bnr.ro/apage.aspx?pid=3328




2. Facilități permanente acordate instituțiilor de credit

Facilităţile permanente pe care le oferă Banca Națională a României

instituţiilor de credit au drept scop:

- absorbirea, respectiv, furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt (o zi);

- semnalizarea orientării generale a politicii monetare ,

- stabilizarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piaţa monetară

interbancară, prin coridorul format de ratele dobânzilor aferente celor două

instrumente.

Instituţiile de credit pot accesa din proprie iniţiativă cele două facilităţi

permanente oferite de BNR:

facilitatea de creditare, care permite obţinerea unui credit cu scadenţa de o zi

de la banca centrală, contra colateral, la o rată de dobândă predeterminată; această

rată de dobândă constituie, în mod normal, un plafon al ratei dobânzii overnight a

pieţei monetare;

facilitatea de depozit, care permite plasarea unui depozit cu scadenţa de o zi

la banca centrală, la o rată de dobândă predeterminată; rata dobânzii facilităţii de

depozit reprezintă, în mod normal, pragul ratei dobânzii overnight a pieţei

monetare.

În şedinţa din 6 mai 2008, Consiliul de Administrație al BNR a decis

imprimarea unui caracter simetric coridorului format de ratele dobânzilor

facilităţilor permanente în jurul ratei dobânzii de politică monetară şi restrângerea

amplitudinii acestuia la valoarea de +/- 4 puncte procentuale; măsura a avut ca scop

ameliorarea transmiterii semnalelor de politică monetară şi reducerea amplitudinii

fluctuaţiilor ratelor dobânzilor de pe piaţa monetară interbancară.

Rata dobânzii de politică monetară este actualmente rata la care

BNR efectuează operaţiuni repo derulate prin licitaţie pe termen de o săptămână şi

la o rată fixă de dobândă.

În țara noastră, ratele de referință se numesc ROBID (Romanian Interbank

Bid Rate) pentru operațiunile de atragere de fonduri și ROBOR (Romanian

Interbank Offerd Rate) pentru rata dobânzii pe piața monetară pentru depozitele

plasate de bănci.

Prin reglementări BNR au fost definite principiile, modul de stabilire și

publicare a ratelor de referință ROBID și ROBOR și le-am descris în caseta nr.3 .

Activitatea de stabilire a ratelor de referință poartă denumirea de fixing.

Organizatorul fixingului este BNR, iar activitatea presupune participarea unui panel

de bănci și a unei entități denumite împuternicit, care efectuează calculele.

Împuternicitul este o entitate cu experiență și cunoștințe tehnice și

administrative și care a fost însărcinat să efectueze fixingul.

Băncile participante la fixing, denumite participanți sunt instituții de credit

care au fost invitate să participe la fixing și care trebuie să îndeplinească anumite

condiții procedurale ( au depus un acord de participare, au primit statutul de

participant etc.) și de selecție care privesc activitatea pe piața monetară

interbancară, limitele/sumele depozitelor în RON acordate altor participanți și

limitele/sumelor depozitelor acordate de alți participanți băncii respective.

În prezent, panelul de bănci este format din zece instituții de credit: ABN Amro,

Bancpost, Banca Transilvania, BRD – Groupe Société Générale, BCR, CEC Bank,

Eximbank, ING Bank, Raiffeisen Bank și UniCredit Țiriac.

Rata dobânzii de politică monetară și ratele dobânzilor la facilitățile

permanente, exprimate în procente pe an, în perioada mai 2008 – mai 2010, le-

am redat în tabelul de mai jos:

(% pe an) Tabelul nr. 9.1


Valabilă

din

Politică

monetară

Facilitatea de

creditare

Facilitatea

de depozit

5 mai 2010 6,25 10,25 2,25

30

mar.2010

6,50 10,50 2,50

4 feb.2010 7,00 11,00 3,00

6 ian.2010 7,50 11,50 3,50

30

sep 2009

8,00 2,00 4,00

5 aug.2009 8,50 12, 0 4,50

1 iul.2009 9,00 13,00 5,00

7 mai 2009 9,50 13,50 5,50

5 feb.2009 10,00 14,00 6,00

1 aug.2008 10,25 14,25 6,25

27 iun.2008 10,00 14,00 6,00

7 mai 2008 9,75 13,75 5,75

Sursa:www.bnr.ro/Rata-dobanzii-de-politica-monetara-si-ratele-dobanzilor-

la-facilitatile-permanente

Prelucrând datele prezentate în tabelul nr. 2, am reprezentat grafic evoluția

ratei de politică monetară, exprimată în procente pe an, precum și ratele

dobânzilor la facilitățile permanente, în perioada mai 2008 – mai 2010:

(%) p.a. Graficul

nr. 9.1

Sursa: www.bnr.ro

Banca Națională a României a prelungit trendul descendent al ratei

dobânzii de politică monetară, aceasta fiind coborâtă cu câte 0,5 puncte procentuale

în lunile februarie și martie 2010, până la nivelul de 6,25 la sută în luna mai a

anului curent.

Totodată, banca centrală a gestionat în mod adecvat lichiditatea din

sistemul bancar, potențând astfel procesul de normalizare a ratelor dobânzilor de pe

piața monetară interbancară.

Prin aceste măsuri - adoptate în contextul manifestării unei tendințe de

întărire a leului în raport cu euro și al prelungirii declinului activității economice -,

BNR a urmărit să calibreze ansamblul condițiilor monetare în sens larg din

perspectiva consolidării convergenței ratei inflației către obiectivele stabilite pe

termen mediu și a creșterii condițiilor favorabile pentru revitalizarea sustenabilă a

procesului de creditare și relansarea durabilă a activității economice.

După decizia BNR de reducere a ratei dobânzii de politică monetară din

luna ianuarie 2010, ratele ROBOR au avut o traiectorie descendentă, aceasta fiind

mai pronunțată începând cu 01.02.2010, la ratele ROBOR 1M și 3 M, reducerea

având o valoare de 4 puncte procentuale. Mișcarea lor descendentă a reflectat

destinderea condițiilor lichidității de pe piața monetară, precum și așteptările

participanților pe piață privind traiectoria viitoare a ratei dobânzii cheie a băncii

centrale și evoluția în perspectivă a situației lichidității din sistemul bancar.

În graficul de mai jos am prezentat evoluția ratelor ROBOR 1M, 3M și 12

M, în perioada 03.08.2009 – 03.05.2010, exprimante în procente (%) pe an.

Graficul nr. 9.2

Sursa: http://www.bnro.ro/Informatii-financiare

3. Rezervele minime obligatorii

Sistemul rezervelor minime obligatorii instituit din grija de a asigura o

lichiditate minimală, constă din obligația băncilor care constituie depozite să

consemneze în conturile lor deschise în banca de emisiune, o sumă dimensionată,

de regulă sub formă de cotă procentuală.

Rezervele minime obligatorii (RMO) sunt reprezentate de disponibilităţi

băneşti ale instituţiilor de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la

Banca Naţională a României.

Funcţiile principale ale mecanismului RMO constituite în lei sunt cea de

control monetar (aflată în strânsă corelaţie cu cea de gestionare a lichidităţii de

către BNR) şi cea de stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piaţa monetară

interbancară. Rolul major al RMO în valută este acela de a tempera expansiunea

creditului în valută.

Aplicarea politicii rezervelor obligatorii în țările dezvoltate:

Acest instrument de politică monetară a fost introdus în SUA în 1933,

Anglia - 1946, Italia - 1947, Germania - 1948, Olanda – 1954, Belgia – 1961,

Franta - 1967.

La ora actuală,utilizarea acestui instrument presupune stabilirea unui întreg

sistem de coeficienți de rezerve obligatorii, diferențiați în funcție de tipurile de

depozite la care se aplică, precum și a tipurilor de dețineri monetare care sunt

considerate rezerve.

În cea ce privește calculul volumului rezervelor pe care trebuie să le dețină,

sarcina efectuarii acestuia revine băncilor comerciale.

Instrumentul este cu atât mai eficace,cu cât variația volumului rezervelor

efectiv constituite este mai apropiată de variația depozitelor existente la bănci, dar

în practică, o asemenea simultaneietate nu poate fi realizată, deoarece ar complica

excesiv sarcina băncilor comerciale și le-ar lipsi de suplețea necesară în gestionarea

trezoreriei.

Este de menționat că în zilele anterioare sfârșitului perioadei de constituire

a rezervelor, se constată o intensificare sensibilă a operațiunilor de pe piața

monetară, deoarece băncile care au rezerve insuficinete încearcă să le completeze,

iar băncile care au rezerve prea mari încearcă să le diminueze, ca urmare rata

dobanzii de pe piața monetară care devine în acele zile destul de volatile.

Principalele caracteristici ale acestui instrument sunt:

- nivelul prevăzut al rezervelor se determină ca produs între baza de calcul și

rata rezervelor minime obligatorii;

- baza de calcul o constituie nivelul mediu, pe perioada de observare al

elementelor de pasiv asupra carora se aplica rata rezervelor obligatorii. Baza de

calcul se constituie din mijloacele bănești în lei și în valută reprezentând obligații

din acceptarea depozitelor și altor fonduri;

- perioada de observare este intervalul pentru care se determină baza de calcul

(perioada cuprinsă între data de 24 a lunii precedente și 23 a lunii curente);

- nivelul efectiv al rezervei minime obligatorii este soldul mediu zilnic

înregistrat de banca în contul curent de la BNR;

- perioada de aplicare a rezervelor minime obligatorii este intervalul de timp în

care trebuie menținut în contul deschis la BNR nivelul prevăzut al rezervei minime;

- excedentul de rezerve este dat de diferența pozitivă dintre nivelul efectiv și

nivelul prevăzut al rezervei minime;

- deficitul de rezerve este dat de diferența negativă dintre nivelul efectiv și

nivelul prevăzut al rezervei minime; - deficitului de rezerve i se aplică o dobândă penalizatoare, iar abaterile

repetate se sancţionează prin avertisment, amenzi sau prin limitarea operaţiunilor

instituţiei de credit (Regulament nr. 6 din 24.iul.2002- Monitorul Oficial, Partea I

566 1.aug.2002).

Sistemul rezervelor minime constituie una din măsurile guvernamentale,

care în raport de interesele conjuncturale, pot fi utilizate fie pentru creșterea

volumului creditului acordat în economie, determinând astfel intensificarea

activității economice (prin reducerea rezervei minime), fie pentru scăderea

volumului creditelor acordate economiei și atenuarea dezvoltării activității

economice (prin creșterea rezervei minime obligatorii).

Intervenind în sensul creșterii sau scăderii coeficienților rezervei minime

obligatorii, se ajunge la o anumită schimbare a costului creditului pentru bănci, atât

prin modificarea posibilităților de plasare pe piața monetară, cât și prin costul

diferit al resurselor (funcție de care se stabilesc rezervele neremunerate), acționând

ca instrument de control al lichidității băncilor și indirect, asupra lichidității

economiei.

Relația rezerve minime obligatorii – credite poate fi înțeleasă din exemplul

prezentat în continuare:

Sintetic, banca X prezintă următorul bilanț:

( u.m.) Tabelul nr. 9.3

ACTIV PASIV

Casa

400

Capital

1.600

Bonuri de tezaur

1.200

Depozite (D)

8.100

Credite (C)

6.000

Rez.min.oblig.

1.200

Imobilizări

900

Total A

9.700

Total P

9.700

Cu cât trebuie să se modifice rata rezervelor minime obligatorii (ro) pentru

ca nivelul creditelor (C) să scadă (mc) cu 5 % în condiţiile în care banca nu

operează pe piaţa monetară?

Rezolvare:

ro = RO x 100 = 1.200 x 100 = 14,8%

D 8.100

ΔC = C x mc = 6.000 x (- 0,05) = - 300 u.m.

Pentru ca nivelul activului să nu se schimbe, presupunem că banca își mărește

cu 300 u.m. rezervele minime obligatorii (RO).

ROm = RO + ΔC = 1.200 + 300 = 1.500

ROm = ROm x 100 = 1.500

D 8.100

Δro = rom – ro = 18,5 – 14,8 = 3,7 puncte procentuale

Unde:

ro = rara rezervelor minime obligatorii;

RO = rezervele minime obligatorii;

D = depozite;

ΔC = modificarea absolută a creditelor;

C = credite;

mc = modificarea procentuală a creditelor;

Rom = rezerve minime obligatorii modificate;

rom = rata rezervelor minime obligatorii modificate;

Δro = modificarea ratei rezervelor minime obligatorii.

Răspuns: Rata rezervelor minime obligatorii a crescut cu 3,7 puncte

procentuale

Manevrarea ratelor rezervelor , așa cum se poate observa din exemplul pe

care l-am prezentat, este un instrument de influență asupra creditului prin decizia

administrativă și cu consecințele selective asupra activității de creditare, așa

explicându-se de ce băncile preferă măsuri mai puțin directe, dar mai globale, cum

este open-market-ul.

4. Controlul direct al creditelor

Încadrarea creditului constituie un instrument al politicii monetare, practicat

de majoritatea ţărilor dezvoltate cu excepţia Germaniei (unde nu figurează printre

mijloacele de acţiune ale Bundesbank-ului şi numai o revizuire a statutului de

funcţionare al băncii, ar permite aplicarea unei asemenea măsuri).

În SUA, s-a practicat limitarea creditului, cu succes, până în anii ’80. Italia,

Elveţia şi Marea Britanie au utilizat acest instrument în trecut, în deceniul ’70, iar

modalităţile tehnice au prezentat o mare variabilitate. În prezent, practică asemenea

măsuri Japonia şi Portugalia, iar Spania şi Ţările de Jos au repus în aplicare limite ale

creşterii creditului.

Încadrarea creditului se concretizează în controlul cantitativ direct,

respectiv în fixarea unui plafon al creşterii volumului creditelor, în decursul unei

anumite perioade. Fixarea normelor poate prezenta o multitudine de modalităţi, fie

prin referinţă la nivelul creditelor care figurează în activ, aceasta fiind regula

generală, fie prin referinţă la elementele de pasiv.

Normele sunt formulate în procente sau în sumă absolută, prin raportare la

o dată de referinţă unică sau la media unei perioade. Exprimarea poate fi realizată

în valoare brută (fără luarea în considerare a rambursărilor) sau în valoare netă. De

asemenea, încadrarea creditului poate viza anumite categorii de credit sau de

instituţii bancare. Diversitatea modalităţilor concrete de exprimare a limitării

creditului poate fi analizată după cum urmează.

Examinarea sistemelor utilizate evidenţiază că normele de limitare sunt

fixate, cel mai adesea, procentual în raport cu nivelul creditelor distribuite la o

anumită dată. Numeroase ţări aplică un asemenea dispozitiv cu variante; băncile

olandeze aleg între două date de referinţă, în timp ce autorităţile italiene stabilesc

nivelul creditelor prin raportare la volumul mediu dintr-un trimestru dat. În Japonia

se aplică un sistem de ”încadrare” a creditului identic cu cel practicat de Elveţia în

anul 1962 şi constă în exprimarea procentuală a creşterii creditelor înregistrate în

anul precedent .

Ca bază de referinţă în calculele pentru autorizarea creditului se pot folosi

elementele de pasiv, şi în mod particular evoluţia depozitelor. Un asemenea sistem

a fost utilizat în Austria şi Finlanda. În Marea Britanie, în perioada 1973-1980, s-a

practicat încadrarea creditului prin limitarea progresiei resurselor remunerate de

bancă (depozitele la termen ale populaţiei, certificatele de depozit, depozitele

interbancare). Tehnica respectivă a prezentat avantajul luării în considerare a

evoluţiei contrapartidelor masei monetare şi asigurarea, din punct de vedere

teoretic, a unui mai bun control asupra lichidităţii monetare .

În majoritatea cazurilor, reglementările se aplică asupra diferenţei dintre

creditele noi acordate şi rambursările efectuate în decursul unei perioade date.

Acest tip de contabilizare oferă o mai mare supleţe activităţii de gestiune pentru

băncile care acordă, în principal, credite rambursabile pe termen scurt. Atunci când

se practică operaţiunile pe termen lung cu rotaţie lentă, o bancă nu-şi va putea

dezvolta activitatea de împrumuturi în sumă brută, dincolo de nivelul de creştere

autorizat şi va resimţi constrângerile creditului .

Practica cea mai frecventă, deschiderea de linii de credit, ridică problema

tratamentelor fracţiunilor neutilizate ale acestuia. Cu privire la aspectul menţionat,

prezintă importanţă măsura în care banca dispune sau nu de facultatea de a denunţa

contractul trecut cu clientul său. În Italia, autorităţile monetare pot să nu ţină seama

de împrumuturile potenţiale şi conferă băncilor dreptul să reducă liniile de credit

într-o măsură cu plafoanele autorizate. În alte ţări, Danemarca, Austria şi Elveţia,

responsabilii politicii monetare fixează plafoanele pe care le consideră posibilităţi

maxime de tragere a unor noi linii de credit .

Încadrarea creditului are o sferă largă de aplicare în Japonia, unde sunt

vizate toate instituţiile financiare. Criteriul utilităţii economice face ca instituţiile

specializate în echipamente şi finanţarea construcţiilor să fie excluse din câmpul de

aplicare al încadrării creditului, cum este cazul Elveţiei. De aceeaşi excludere se

bucură şi instituţiile de credit destinate susţinerii exportului, din numeroase ţări .

Eficacitatea politicii de “limitare a creditului” depinde, într-o mare măsură,

de sancţiunile care sunt aplicate acelor instituţii financiar-bancare, care depăşesc

limitele stabilite.

În acest sens, un sistem de penalităţi a fost prezent în majoritatea ţărilor,

ceea ce afectează, în mod direct sau indirect, costul de exploatare bancară. În

Elveţia, Danemarca, Italia şi Norvegia, penalităţile sunt proporţionale cu depăşirea

constatată. Alt tip de penalităţi este cel practicat în Japonia şi Belgia şi care constă

în reducerea posibilităţilor de refinanţare a băncilor de la Banca Centrală, ceea ce

semnifică o sporire considerabilă a costului procurării resurselor de pe piaţa

monetară.

Succesul politicii de limitare a creditelor depinde şi se câmpul de aplicare

al acestor măsuri, de timpul necesar pentru punerea în aplicare a reglementărilor

respective şi de gradul de substituire a diferitelor forme de finanţare. Referitor la

acest ultim aspect, trebuie remarcat că atât debitorul cât şi creditorul nu suportă

decât până la un anumit nivel creşterea costurilor antrenate de trecerea de la un tip

de finanţare la altul.

De asemenea, acele instituţii care nu sunt supuse limitării creditului, nu-si

pot majora operaţiunile lor, decât dacă beneficiază de o majorare a resurselor lor,

respectiv dacă publicul este pregătit să accepte alte forme decât depozitele bancare

tradiţionale. Astfel, se manifestă o inelasticitate a ofertei de finanţare, în raport cu

gradul de substituire, dar care se diminuează în timp.

Un inconvenient major al politicii de încadrare a creditului îl constituie

absenţa controlului asupra schimburilor, întrucât, în această ipoteză, întreprinderile

îşi pot procura de pe piaţa externă fondurile estimate ca necesare. La acest

inconvenient se adaugă acela al inegalităţilor pe care le generează “încadrarea

creditului” atât la nivelul băncilor, cât şi la nivelul întreprinderilor. Observaţiile

efectuate în ţări, precum Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, evidenţiază că

această măsură conduce la stabilizarea creşterii relative a instituţiilor de credit şi

manifestarea puternică a tendinţei de specializare şi dezvoltare a operaţiunilor de

implantare a unor instituţii financiar-bancare nesupuse încadrării creditului.

În concluzie, analiza limitării creditului evidenţiază că acest instrument

prezintă o serie de avantaje, astfel:

timpul de răspuns al variabilelor monetare la utilizarea acestui instrument

este relativ scurt. Spre deosebire de instrumentele tradiţionale ale politicii

monetare, încadrarea creditului reacţionează rapid şi eficient chiar şi în

perioadele de inflaţie puternică şi de cerere sporită a creditului .

în condiţiile în care băncile din sistemul bancar nu pot majora excesiv

volumul creditelor, Banca Centrală poate diminua rata de dobândă pe piaţa

monetară, chiar atunci când situaţia pieţei valutare reclamă acest aspect.

la modul general, statistica evidenţiază o diminuare a ratei de creştere a masei

monetare în luna imediat următoare celei în care a fost pus în funcţiune

dispozitivul de încadrare a creditului.

O asemenea încetinire a ritmului de creştere este acompaniată, într-o primă

etapă, de creşterea vitezei de circulaţie a monedei şi poate ascunde fenomenul de

dezintermediere. În Japonia, rata de creştere anuală a agregatului M2 a trecut de la

16% în decembrie 1973, la 10% în septembrie 1974, ca urmare a limitării autoritare

a creditului bancar. În Marea Britanie, evoluţia agregatului M2 a trecut de la 20% în

decursul perioadei precedente până la 7% după punerea în aplicare a încadrării

creditului .

De la această tendinţă au existat şi abateri. În Belgia, Olanda şi Luxemburg,

rata de creştere a agregatului M2 s-a modificat de la 19,9% la 3,3% în decursul

anului 1977, iar raportul M2/PIB s-a diminuat considerabil. Băncile centrale au

evidenţiat pentru perioada respectivă că, deşi nivelul creditului a fost sub plafonul

fixat, totuşi creşterea mijloacelor de plată a fost superioară nivelului reţinut de către

autorităţi .

Rezultă astfel, că printr-un control autoritar al creditului, nu se ajunge, în

mod automat, la restrângerea creşterii monetare. Eficacitatea încadrării creditelor

depinde, în mare măsură, de importanţa altor surse autonome de creaţie monetară,

de operaţiunile ţării cu străinătatea şi de deficitul bugetar, ceea ce demonstrează că

eficienţa încadrării creditului este cu atât mai limitată cu cât nivelul contrapartidelor

masei monetare sunt mai importante .

5. Rata dobânzii de referință (taxa oficială de scont)

În general, este o rată-etalon a dobânzii pe a cărei valoare se bazează rata

flotantă a dobânzilor interbancare și cele de pe piața obligațiunilor și certificatelor

de depozit. Poate să fie percepută ca un semn pentru mișcarile inflației sau ca unul

dintre semnele sănătății economice.

Rata dobânzii de referinţă se calculează ca medie aritmetică, ponderată cu

volumul tranzacţiilor, a ratelor dobânzilor depozitelor atrase, operaţiunilor reverse

repo şi operaţiunilor repo din luna anterioară celei pentru care se face anunţul. Până

în luna februarie 2009, operaţiunile repo nu au fost incluse în calculul ratei dobânzii

de referinţă.

Anterior lunii februarie 2002, aceasta era denumită "taxa oficială a

scontului" și a fost introdusă prin circulara nr.3 din 1 februarie 2002.

Corelația dintre rata dobânzii de referință și creditele acordate de către

bancile comerciale:

Scăderea dobânzii de referință determină diminuarea generală a dobânzilor,

sporește eficiența utilizării creditelor pentru întreprinzători și-i orientează în sensul

dezvoltării activității lor pe baza angrenării de capitaluri suplimentare.

Creșterea dobânzii de referință are drept urmare sporirea generală a

dobânzilor iar ca efect, înrăutățirea condițiilor de obținere a creditelor, ducând

astfel la scăderea profiturilor pentru cei ce utilizează capitaluri suplimentare.

În consecință, întreprinzătorii vor manifesta prudență în dezvoltarea

activității lor și vor renunța la o parte a creditelor.

Astfel, se preântâmpună și se normalizează fenomenele de supraâncălzire a

economiei.

Manevrarea ratei dobânzii de referință în sensul creșterii sau scăderii

acesteia, acționează și asupra capitalurilor străine. Astfel, scăderea ratei dobânzii

de referință conduce la emigrarea capitalurilor străine și chiar a unor capitaluri

indigene, iar prin creșterea ratei dobânzii de referință și al nivelului general al

dobânzilor, se atrag în țară capitaluri străine.

Această metodă de politică monetară, ce implică manevrarea ratei dobânzii

de referință, se aplică și în cazul echilibrării balanței de plăți. De exemplu,

creșterea ratei dobânzii de referință atrage după sine o invazie a capitalurilor străine

și are momentan, un efect binefăcător în echilibrarea balanței de plăți. Afluxul

capitalurilor determinat astfel, poate veni însă în contradicție cu conjunctura

dezvoltării economice la aceeași dată, și îndeosebi cu obiectivele politicii

economice și de credit de influențare a acestei conjuncturi.

Rezultă deci, că în condițiile unei ideale funcțiuni a mecanismului de influențare

prin manevrarea ratei dobânzii de referință, factorul capital străin restrânge

substanțial efectele pozitive așteptate.

9.3.4. Mecanismul de transmisie a politicii monetare

Pe termen scurt evoluţia preţurilor este supusă unor influenţe multiple,

generate de factori provenind din economia naţională şi din mediul extern, care

acţionează asupra cererii şi ofertei agregate. Pe termen mediu şi lung, însă, un rol

fundamental în asigurarea stabilităţii preţurilor îi revine conduitei politicii

monetare. Mecanismul de transmisie a politicii monetare reprezintă totalitatea

canalelor prin care banca centrală, utilizând un set variat de instrumente de politică

monetară poate influenţa dinamica cererii agregate şi a preţurilor din economie.

Setul de instrumente şi proceduri prin care banca centrală implementează politica

monetară în vederea atingerii obiectivului său fundamental formează cadrul

operaţional al politicii monetare.

Dintre canalele (sau mecanismele specifice) de transmisie a politicii

monetare identificate de literatura de specialitate, practica economică a relevat cu

precădere importanţa următoarelor:

canalul ratelor dobânzilor practicate de instituţiile financiare;

canalul creditului;

canalul cursului de schimb;

canalul efectelor de avuţie şi bilanţ;

canalul anticipaţiilor agenţilor economici privind inflaţia.

O descriere simplificată a acestor canale de transmisie şi a interacţiunii

dintre acestea, adaptată particularităţilor economiei româneşti, stă la baza

construcţiei modelului de analiză şi prognoză pe termen mediu al BNR.

1. Canalul ratei dobânzii:

În general, semnalele transmise prin deciziile de politică monetară îşi

produc efectele asupra economiei în mod indirect, propagându-se prin intermediul

verigii intermediare reprezentate de sistemul financiar-bancar. Relaţia dintre banca

centrală şi băncile comerciale se stabileşte în cadrul pieţelor financiare (monetară,

valutară), banca centrală având capacitatea de a controla relativ eficient ratele

dobânzilor pe termen scurt prin gestionarea lichidităţii pe piaţa monetară

interbancară. De regulă, în cadrul sectorului financiar-bancar transmisia

impulsurilor de politică monetară se realizează relativ rapid. La nivelul relaţiei

dintre băncile comerciale şi economia reală, impulsurile de politică monetară ale

băncii centrale se transmit mai degrabă imperfect şi după o perioadă de timp care

depinde de particularităţile structurale ale economiei naţionale.

Deşi banca centrală poate controla ratele dobânzilor pe termen scurt, economia

reală este influenţată cu precădere de ratele dobânzilor pe termen mediu şi lung

practicate de băncile comerciale pentru depozitele atrase sau pentru creditele

acordate clienţilor acestora.

Nivelul acestora din urmă depinde de cel al ratei dobânzii de politică

monetară, dar şi de un număr de alţi determinanţi (aşteptările privind inflaţia,

perspectivele privind creşterea economică etc.), şi este hotărâtor pentru deciziile de

investiţii, consum sau economisire. În general, dobânzi mai reduse stimulează

investiţiile şi consumul în defavoarea economisirii, în timp ce dobânzi mai ridicate

stimulează economisirea, inhibând pe termen scurt consumul şi investiţiile. Astfel

este influenţată cererea agregată din economie.

Oferta agregată are o capacitate de ajustare la nivelul cererii agregate

limitată la un orizont scurt de timp. Pe termen lung, oferta depinde în principal de

dinamica factorilor fundamentali precum capacităţile de producţie, forţa de muncă

şi gradul de înzestrare tehnologică şi prin urmare se ajustează mai lent şi pe termen

mai îndelungat, neputând fi influenţată prin intermediul politicii monetare. În aceste

condiţii, pe termen scurt/mediu, politica monetară poate afecta numai decalajul

dintre nivelul efectiv al activităţii economice şi cel sustenabil pe termen lung

(deviaţia PIB real de la nivelul său potenţial, sau -excesul de cerere").

La rândul său, deviaţia PIB real este un factor determinant pentru inflaţia

http://www.bnro.ro/apage.aspx?pid=3327


preţurilor de consum. De exemplu, o cerere în exces pentru bunuri de consum sau

de investiţii pune în mod direct presiune asupra costurilor cu factorii de producţie

(inclusiv cu factorul muncă, respectiv salariile). În faţa unor astfel de creşteri ale

costurilor de producţie, o parte a firmelor pot decide în favoarea unei diminuări a

marjelor de profit obţinute, lăsând preţurile finale de vânzare nemodificate. Pe

termen mediu, însă, în condiţiile unor creşteri persistente ale costurilor de

producţie, firmele vor transfera tot mai mult aceste costuri asupra preţurilor de

vânzare, ceea ce va conduce în cele din urmă la creşterea preţurilor bunurilor de

consum (generând inflaţie). Un deficit de cerere agregată pe de altă parte va avea

efecte contrare.

2. Canalul cursului de schimb:

Având un control relativ eficace asupra ratelor dobânzilor pe termen scurt,

banca centrală poate influenţa inclusiv motivaţia agenţilor economici de a deţine

monedă natională comparativ cu aceea de a deţine monedă străină şi, prin aceasta,

cursul de schimb. Cu toate acestea, evoluţia cursului de schimb este rezultatul

acţiunii unui număr mult mai mare de factori (de exemplu, aversiunea la risc a

investitorilor străini, dezechilibrele macroeconomice interne şi externe, factori

politici etc.). Asupra unora dintre aceşti factori politica monetară nu poate acţiona,

iar asupra altora are o influenţă limitată şi condiţionată strict de coerenţa celorlalte

politici macroeconomice (fiscală, de venituri, a reformelor structurale).

Cursul de schimb influenţează preţul relativ al bunurilor interne faţă de cel

al bunurilor tranzacţionate pe pieţele externe. Un exportator va câştiga mai mult

dacă preţul obţinut în valută din vânzarea bunurilor sale pe pieţele externe este

transformat în lei la un curs de schimb mai ridicat (moneda naţională este mai

depreciată). Pe de altă parte, un importator va câştiga mai mult dacă bunurile

vândute pe piaţa internă sunt achiziţionate în valută la un cost mai mic exprimat în

lei, echivalent al unei monede naţionale mai apreciate.

Cursul de schimb transmite astfel (prin intermediul canalului exporturilor

nete - sau canalului indirect al cursului de schimb) cu un anumit decalaj în timp,

impulsurile iniţiale ale ratei dobânzii de politică monetară asupra activităţii

economice (sintetizată prin deviaţia PIB real).

3. Canalul efectelor de avuție și bilanț:

Un alt mecanism important prin care cursul de schimb şi ratele dobânzilor

acţionează asupra activităţii economice este efectul de avuţie şi bilanţ. Cursul de

schimb influenţează, pe lângă competitivitatea externă a unei economii, şi avuţia

gospodăriilor şi valoarea firmelor.

Averea gospodăriilor şi valoarea firmelor se reflectă în resursele de care

acestea dispun sub formă de bunuri, sume de bani şi alte active financiare. Dar nu

toate bunurile/activele deţinute reprezintă avere sau valoare proprie a firmei, o parte

din acestea fiind contrapartida unor împrumuturi care încă nu au fost rambursate.

Astfel, averea unei gospodării sau valoarea netă a unei firme este dată de valoarea

bunurilor (activelor) deţinute din care se scade valoarea datoriilor.

Modificarea cursului de schimb influenţează valoarea în monedă naţională a

împrumuturilor contractate în valută, afectând astfel averea gospodăriilor şi

valoarea netă a firmelor.

Efectul de avuţie şi de bilanţ al cursului de schimb se manifestă prin

modificarea resurselor ce pot fi alocate, pe de o parte, consumului şi investiţiilor,

iar pe de altă parte acordării, respectiv rambursării creditelor.

Efectul de avuţie al cursului de schimb exprimă influenţa modificării

cursului de schimb asupra consumului şi investiţiilor prin impactul său asupra

avuţiei şi valorii nete. Efectul de avuţie sau de bilanţ este important în special în

cazul în care creditele în valută au o pondere importantă în datoriile gospodăriilor şi

ale firmelor.

În cazul împrumuturilor contractate în valută, aprecierea cursului de schimb

determină o diminuare a valorii actualizate, evaluate în lei, a obligaţiei (principal şi

dobânzi). În acest fel, are loc o creştere a avuţiei exprimate în lei şi, implicit, a

posibilităţilor de a consuma şi investi.

Efectul de bilanţ reprezintă influenţa cursului de schimb asupra deviaţiei

PIB generată de efectul modificării avuţiei şi valorii nete asupra disponibilităţii

creditului bancar. În general, este dificil şi costisitor pentru o bancă să evalueze în

mod direct, analitic, capacitatea viitoare de rambursare a creditului.

Ca urmare, un factor important în decizia de acordare a creditului îl

reprezintă indicatorul sintetic reprezentat de averea gospodăriilor şi valoarea netă

actuală a firmelor, care reflectă capacitatea de garantare a creditului. Aprecierea

leului creşte averea gospodăriei sau valoarea netă a firmei. În plus, diminuarea

valorii actualizate în lei a împrumuturilor contractate în valută duce la creşterea

capacităţii de rambursare a creditelor contractate. Aceste efecte reduc riscul de

nerambursare şi creează posibilitatea contractării mai facile a creditelor. Ca urmare,

creşte şi disponibilitatea băncilor de a acorda credite, ceea ce conduce la majorarea

cheltuielilor destinate consumului sau investiţiilor.

Efectul de avuţie şi de bilanţ al cursului de schimb acţionează în sens

contrar celui care afectează competitivitatea externă. Efectul cumulat al cursului

prin intermediul acestor canale depinde de importanţa lor relativă.

O depreciere a cursului de schimb al monedei naţionale generează o

diminuare a apetitului pentru contractarea de credite în valută. În acelaşi timp,

deprecierea leului va reduce venitul disponibil al celor care au deja contractate

astfel de credite. Acest efect decurge din faptul că agenţii economici care obţin

venituri în monedă naţională vor fi nevoiţi - în situaţia unei deprecieri - să plătească

mai mulţi lei pentru serviciul datoriei contractate în valută. Aprecierea cursului de

schimb va avea efecte de sens invers: va spori motivaţia sectorului privat de a se

împrumuta în valută mai degrabă decât în monedă naţională, în principal datorită

costurilor mai comparativ mai scăzute în lei asociate serviciului datoriei.

Unul din cele mai simple şi mai rapide mecanisme prin care care sunt

transmise modificările cursului de schimb este cel al preţului bunurilor de import

(canalul direct al cursului de schimb). Preţul la care un agent economic va

comercializa pe piaţa internă bunuri achiziţionate din import, este format din preţul

în valută (de pe piaţa externă) al bunului respectiv transformat în lei la cursul de

schimb relevant. În general, preţul în monedă naţională se ajustează incomplet la

variaţiile cursului de schimb. Aceasta se datorează în principal costurilor ridicate pe

care le-ar genera pentru importatori modificarea preţurilor practicate pe piaţa

internă cu aceeaşi frecvenţă ridicată pe care o manifestă fluctuaţiile cursului de

schimb Alături de preţurile bunurilor din import, o serie întreagă de alte preţuri

răspund mai mult sau mai puţin la modificările cursului de schimb, precum

preţurile combustibililor, unele preţuri administrate (pentru medicamente, telefonie

fixă etc.), preţurile bunurilor complementare sau substituibile celor importate.

4. Canalul anticipaţiilor agenţilor economici privind inflaţia:

Percepţia agenţilor economici cu privire la consecvenţa cu care banca

centrală urmăreşte îndeplinirea obiectivelor sale fundamentale afectează

semnificativ aşteptările cu privire la inflaţie.

Aşteptările inflaţioniste reprezintă unul din cele mai importante canale prin

care politica monetară influenţează activitatea economică.

Ele sunt determinante în procesul de formare a preţurilor bunurilor de

consum la nivelul producătorilor şi al comercianţilor. Este relativ costisitor pentru

agenţii economici să îşi ajusteze preţurile la intervale scurte de timp, firmele fiind

nevoite în aceste situaţii să suporte o serie de cheltuieli asociate cu promovarea sau

reclama acestora. Aceasta nu exclude, însă, fundamentarea permanentă de către

aceştia a unui set de aşteptări referitoare la inflaţie, pe care îşi vor baza deciziile în

momentul realizării unei noi modificări a preţurilor. În condiţiile creşterii

transparenţei şi credibilităţii demersurilor băncii centrale, ancorarea aşteptărilor

inflaţioniste la o traiectorie compatibilă cu obiectivele acesteia privind inflaţia

devine unul dintre cele mai puternice şi mai eficiente canale de transmisie a politicii

monetare.

Dincolo de influenţa politicii monetare, dinamica cererii agregate şi a

preţurilor este determinată şi de conduita altor componente ale setului de politici

macroeconomice, cum ar fi politica fiscală şi politica veniturilor. Politica fiscală are

un efect direct asupra economiei influenţând cererea agregată prin intermediul

impulsului fiscal .

În calitate de membră a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC),

Băncii Naţionale a României îi revine obligaţia de a realiza bianual proiecţii şi

evaluări independente ale politicii fiscale naţionale, utilizând metodologia standard

de prognoză şi analiză dezvoltată în cadrul Grupului pentru Finanţe Publice al

SEBC, care sintetizează experienţa ţărilor membre ale sistemului, dar şi pe cea

acumulată în cadrul Diviziei Politici Fiscale din BCE. O politică fiscală optimală are rolul de a atenua şi stabiliza fluctuaţiile

ciclului economic şi, prin urmare, dinamica deviaţiei PIB real de la nivelul său

potenţial. Pe de altă parte, o politică echilibrată a veniturilor trebuie să fie ghidată

de asigurarea corelaţiei dintre câştigurile salariale reale din domeniul public cu cele

din domeniul privat şi cu dinamica productivităţii muncii.

5. Canalul creditului bancar:

Canalul creditului bancar derivă din importanţa sistemului bancar în cadrul

sistemului financiar şi a naturii deosebite a băncilor, ce sunt bine dotate cu

instrumente ce permit rezolvarea problemelor de asimetrie a informării cu privire la

diverse segmente ale pieţei creditului şi ale pieţei financiare.

Modul de funcţionare a acestui canal de transmisie poate fi descris astfel: o

creştere a lichidităţii sistemului bancar ca urmare a unei politici monetare

expansioniste, măreşte volumul depozitelor bancare, şi deci conduce la existenţa

unor resurse mai mari disponibile pentru creditarea clienţilor. Aceste resurse mai

mari conduc la credite mai mari ce finanţează cheltuielile de investiţii ale firmelor

şi conduc la creşterea producţiei.

9.3.5. Limite în aplicarea politicii monetare

Independent de obstacolele cu care se confruntă autoritățile monetare în

conducerea acțiunii lor, politica monetară are propriile ei limite.

Experiența ultimei perioade a arătat că acțiunile monetare restrictive,

aplicate în majoritatea marilor țări occidentale, au antrenat înaintea oricărei

moderări a inflației, o puternică contradicție a activității economice în volum,

precum și o stopare a investițiilor, prezentul și viitorul fiind oarecum sacrificate.

Pentru prezent s-a generat șomaj și s-a diminuat produsul consumabil, iar

pentru viitor s-a frânat investiția și dezvoltarea capacităților de producție.

Reducerea controlului BNR, manifestarea asimetriei ciclice (utilizarea

lichidității bancare suplimentare pentru plata unor împrumuturi deja existente),

modificarea vitezei de circulație a monedei în sens invers ofertei de monedă pot

reprezenta limite ale intervenției monetare.

În plus, pot fi enumerați patru factori generali de rigidități care sunt, în

oarecare măsură, limite ale eficacității politicii monetare:

Modalitățile de frânare a prețurilor și veniturilor;

Structurile patrimoniului și ale îndatorării;

Importanța sectorului public și rigiditatea nevoilor sale de finanțare;

Gradul ridicat de protecție socială.

Inflația este ancorată în comportamentele agenților economici. Ea nu este

rezultatul unei anarhii sau a unei expansiuni bruște și brutale a cheltuielilor

nominale, generatoare de hiperinflație, nefiind vorba numai de un fenomen legat de

ciclul activității economice.

Creșterea prețurilor se constată în orice perioadă , căci tendința de creștere a

prețurilor și veniturilor, chiar în perioade de stagnare, este consecința naturală a

faptului că orice generație de întreprinzători, de guvernanți de proprietari și de

salariați sunt obișnuiți să trăiască în condiții de inflație, ameliorându-și nivelul de

trai. Mecanismele de indexare a salariilor la creșterea prețurilor se înscriu în acest

comportament. Politica monetară singură nu poate înlătura aceste comportamente. Și aceasta

cu atât mai puțin cu cât structura actuală a patrimoniului și a îndatorării

întreprinderilor și familiilor nu poate decât să genereze o puternică rezistență la

deflație: într-adevăr, întreprinderile foarte îndatorate beneficiează de efectul

inflației, deoarece valoarea reală a datoriilor lor se diminuează.



Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor autorităţilor publice în scopul orientării

activităţii economice într-un sens considerat dezirabil de către o comunitate (naţiune).

Structurale sau conjuncturale, politicile economice au patru obiective prioritare, care

formează careul magic: creşterea economică, ocuparea factorului muncă, inflaţia (creşterea

preţurilor), echilibrul extern (al contului curent al balanţei de plăţi).

Instrumentele politicii economice se circumscriu la două modalităţi de intervenţie a statului în

economie: directă (controlul preţurilor, salariilor, comercial etc); indirectă (politicile).

Politica monetară reprezintă o componentă a intervenţiei indirecte, exprimând ansamblul

măsurilor adoptate de către autoritatea monetară pentru a exercita o anumită influenţă asupra

dezvoltării economice sau pentru a asigura stabilitatea preţurilor si a cursurilor valutare.

Asigurând controlul lichidităţilor din economie, politica monetară utilizează două categorii de

instrumente:

- intervenţie directă, sau reglementări bancare, care modifică volumul şi valoarea lichidităţilor

deţinute de către bănci;

- intervenţie indirectă, vizând o intervenţie globală, prin instrumente diverse, care indică

agenţilor economici, bancari sau nonbancari, evoluţia dorită a lichidităţilor.

Obiectivele politicii monetare: Obiectivele se ierarhizează în trei grupe: finale (adică cele

patru din careul magic); intermediare (specifice domeniului monetar); operaţionale (asupra cărora

acţionează instrumentele în mod nemijlocit).

Obiectivul agregat, specific politicii monetare este următorul: realizarea unui nivel optim al

cantităţii de monedă, menţinerea unui nivel stimulativ al ratei dobânzii, promovarea unui nivel adecvat

al cursului de schimb.

Nivelul optim al cantităţii de monedă se exprimă prin trei categorii de agregate: ale masei

monetare; ale bazei monetare (moneda centrală); ale finanţării (creditării), afectând patrimoniul bancar

al subiecţilor economici.

Nivelul stimulativ al ratei dobânzii, având în vedere influenţa ratei asupra venitului,

economisirii şi investiţiilor. Totuşi, evoluţia ratei este determinată de cursul valutar, baza monetară

etc, rata constituind un obiectiv condiţionat.

Nivelul adecvat al cursului valutar, luând în considerare deschiderea spre exterior a

economiei, vizează rata de schimb reală în condiţiile flotării libere a monedelor.

PIB-ul nominal, s-a impus ca obiectiv complex, cantitatea de monedă fiind corelată cu

evoluţia acestuia, fie prin controlul lichidităţii, fie prin reglementările bancare, vizând activitatea

băncilor.

Instrumentele monetare: Banca Centrală acţionează asupra lichidităţii bancare, încercând să

regleze cantitatea de monedă centrală pe care o pune la dispoziţia băncilor, tăcând să varieze costul

acestei monede prin trei instrumente: taxa scontului, intervenţiile pe piaţa monetară, rezervele minime

obligatorii.

Taxa scontului reprezintă dobânda aplicată de către Banca Centrală la creditele acordate

băncilor în cadrul operaţiunilor de rescontare, aceasta influenţează toate celelalte rate ale dobânzii din

economie.

Operaţiunile pe piaţă ale Băncii Centrale influenţează evoluţia lichidităţii prin nivelul ratelor

dobânzii practicate de către aceasta atât la cumpărarea, cât şi la vânzarea de lichidităţi, prin

împrumuturi angajate sau acceptate.

Selectivitatea şi limitarea creditelor vizează controlul orientării şi volumului creditelor,

favorizând anumite sectoare considerate prioritare sau influenţând cantitatea de monedă din economie

prin creaţia monetară.

Presiunea morală semnifică influenţa pe care o anumită atitudine a Băncii Centrale o poate

avea asupra comportamentelor băncilor, activităţilor de creditare.

Canalele de transmitere a politicii monetare: Atingerea obiectivelor prin utilizarea

instrumentelor monetare necesită existenţa unor canale, mecanisme de transfer a impulsurilor

monetare asupra comportamentului subiecţilor economici.

Canalul de transmitere reprezintă o înlănţuire coerentă de variabile şi agregate monetare,

financiare sau economice, corelativ şi unidirecţional orientată. prin care potenţialul transformativ al

instrumentului monetar se transferă adecvat şi relevant obiectivelor urmărite prin politica monetară.

Mecanismul de transmitere are două secvenţe: transmiterea impulsurilor asupra variabilelor

financiare; conexiunea sectorului financiar cu economia reală.

Canale de transmitere sunt; rata dobânzii, cursul valutar, preţul titlurilor de valoare, creditul

bancar, bilanţul.

Canalele de transmitere se bazează pe modul de afectare a preţurilor bunurilor, inclusiv a

activelor financiare, stabilitatea preţurilor reprezentând o prioritate a oricărei politici monetare.


1.Cum se definește politica monetară?

2.Care sunt obiectivele politicii monetare?

3.Identificați instrumentele directe ale politicii monetare

4.Care sunt limitele în aplicarea politicii monetare

Model de problemă în vederea evaluării:

1. Se cunoaşte nivelul numerarului din economia românească 85.000, din care numerar în casieriile

băncilor 5.000. Se mai cunosc următoarele informaţii:

-Depozite la vedere=150.000

-Depozitele la termen în lei=Depozitele în valută=200.000

-Economiile populaţiei=50.000

-Rata rezervelor minime obligatorii în lei=10%, iar rata rezervelor minime obligatorii în valută=20%. -

Conturile curente ale băncilor comerciale la Banca Centrală reprezintă 10% din totalul rezervelor

minime obligatorii.

-Nivelul preţurilor din economie în prezent (IPC)=4000.

Se ştie că cererea de bani este descrisă de următoarea funcţie: f(r)=470-2000r, unde r reprezinta rata

nominală a dobânzii.

Se cere să se determine:

a) baza monetară;

b) masa monetară în sens larg, multiplicatorul monetar, precum şi rata nominală a dobânzii

presupunând că piaţa monetară este în echilibru;

c) modificarea ratei dobânzii dacă Banca Centrală decide efectuarea unei emisiuni de numerar de

5000. Determinaţi cu cât se va modifica PIB-ul dacă viteza de circulaţie rămâne constantă.

d) dacă nivelul preţurilor din economie acum un an era egal cu 3809, să se determine rata reală a

dobânzii în prezent.

Rezolvare:

000.80000.402,0000.200

000.401,0)000.50000.200000.150(

total

Valuta

leiRMO

RMO

RMO

-Conturi curente ale băncilor comerciale la Banca Centrală=80.000 0,1=8.000

-Baza monetară (M0)= Numerar în economie+RMO+Conturile curente ale băncilor comerciale la

Banca Centrală=85.000+80.000+8.000=173.000

-Masa monetară în sens restrâns (M1)= Numerar în afara sistemului bancar + Depozite la

vedere=80.000+150.000=230.000

-Masa monetară în sens larg (M2)=M1+Depozite la termen în lei+Depozite în valută+Economiile

populaţiei=230.000+400.000+50.000=680.000

-Multiplicatorul monetar 93,30

2 M

M

-Masa monetară reală= 170000.4

000.6802 IPC

M

Echilibrul pe piaţa monetară implică:

Masa monetară reală = 470 – 2000 r. De aici rezulta r = 0,15

c)

0 2 0

21

5.000 3,93 5000 19650

196502000 0,00245 0,1475

4000 2000

M M m M

MDar r r r

IPC

d) 05,13809

40001

0

1 IPC

IPC

095,0095,105,1

15,1

1

11 min

reala

alano

reala rr

r


1.Manolescu, Gh., Monedă şi Credit, Editura “România de Mâine”, Bucureşti, 2008, p.372-373




Bucureşti, 1997




INTEGRAREA MONETARA EUROPEANA

Cuprins

10.1. Cuvinte cheie



10.3.1. Crearea Sistemului Monetar Internaţional

10.3.2. Crearea sistemului valutar de la Bretton-Woods

10.3.3. Avantaje și dezavantaje ale monedei unice

10.3.4. Rolul Băncii Naționale a României în vederea adoptării monedei unice


10.1. Cuvinte cheie

Integrarea monetară europeană, moneda unică, Uniunea Economică și

Monetară




înțelegerea noțiunilor privind integrarea monetară

europeană;

cunoașterea avantajelor și dezavantajelor monedei unice;

asimilarea noțiunilor despre Sistemul Monetar European



10.3.1. Crearea Sistemului Monetar Internaţional

Premizele creării sistemului au condus la conducerea conferinţei

monetare financiare şi care a avut loc la Bretton-Woods (1994). Aici a fost

abordată problema constituirii unui sistem valutar internaţional bazat pe

principiile etalonului aur-devize şi în cadrul acestuia pe dolar ca principala

monedă de rezervă.

Obiectivele principale ale conferinţei au fost:

- asigurarea stabilităţii relative a raporturilor valorice între valute

în scopul promovării certitudinii şi echităţii în tranzacţiile

internaţionale şi în scopul eliminării mişcărilor speculative de

capital;

- crearea unei rezerve internaţionale suficientă calitativ şi cantitativ

pentru îndeplinirea corectă a funcţiei de reglare ce a fost atribuită

acestei rezerve;

- asigurarea echilibrării balanţei externe de plată şi instituirea unor

mecanisme de reglare sau ajustare a balanţei plăţii curente în

cazul unor deficite durabile ale schimbărilor economice cu

străinătatea şi chiar a unor excedente bugetare.

Pentru asigurarea acestor obiective au fost luate în discuţie mai

multe planuri, cele mai importante fiind:

- planul american realizat de WAITHE;

- planul englez realizat de KEYNES.

În final au fost adoptate următoarele principii, cele mai multe

făcând parte din planul american, principii care erau menite să guverneze

sistemul valutar internaţional.

universalitatea – orice stat care recunoaşte prevederile statutului

FMI putea adera oricând la acest organism şi implicit la prevederile lui;

fixitatea parităţilor şi a cursurilor valutare – moneda naţională

a fiecărui stat membru trebuie să aibă o definiţie legală iniţială (valoarea

paritară) stabilită în aur sau în dolari. Modificările valorii paritare era

posibilă numai în următoarele condiţii:

- la propunerea ţărilor membre;

- în urma consultării cu FMI;

- pentru corectarea unui dezechilibru fundamental.

convertibilitatea reciprocă a monedelor, în sensul desfiinţării

restricţiilor asupra plăţii curente şi convertibilitatea în aur a dolarului pentru

stocurile obţinute de băncile naţionale ale ţărilor membre;

realizarea unui volum de rezerve internaţionale adecvat

necesităţii de echilibrare a balanţelor ţărilor membre, rezerve compuse din:

stocurile de valută convertibilă;

creanţele faţă de FMI;

deţinerile de DST (drepturi speciale de tragere).

10.3.2. Crearea sistemului valutar de la Bretton-Woods

Acesta a însemnat un succes semnificativ al ideii de cooperare

internaţională în domeniul financiar-monetar, precum şi un succes al

concepţiei că o monedă naţională poate îndeplini funcţii internaţionale.

Acest sistem a funcţionat satisfăcător atâta vreme cât contradicţiile

sale au putut fi atenuate de situaţia deosebită care a existat în anii postbelici

şi de efortul Statelor Unite de a menţine şi consolida rolul de cea mai mare

putere economică.

Revoluţiile ulterioare au pus în evidenţă cauzele mai adânci ale

crizei sistemului, dificultăţile s-au manifestat în toate domeniile, de

exemplu universalitatea, nu s-a putut realiza din cauza unor serii de state

care au dorit să rămână în afara sistemului monetar.

Fixitatea parităţii şi a cursurilor valutare, condiţii care erau considerate

esenţiale pentru disciplinarea relaţiilor de plată internaţionale, nu au putut fi

nici ele realizate din caza dezvoltării inegale a ţărilor membre, a efectelor

crizei economice şi financiare, diferite de la o ţară la alta din cauza inflaţiei

care era diferită ca intensitate de la o ţară la alta şi din cauza dezechilibrelor

de proporţii ale balanţelor de plată ale unor ţări.

Convertibilitatea reciprocă a monedei nu a putut fi realizată decât

parţial ca urmare a menţinerii sau chiar a accentuării în unele ţări a

restricţiilor valutare şi de plată, iar convertibilitatea în aur a dolarului a fost

abandonată în 1971.

În aceste condiţii, principiile sistemului valutar instituit la Breton Woods au

devenit inaplicabile, fapt ce a făcut să se vorbească despre o anumită criză a

sa.

La 15.07.1971 prin măsurile luate de SUA pentru apărarea dolarului

(Cea mai importantă măsură luată a fost desprinderea dolarului de aur prin

încetarea convertibilităţii lui în aur) precum şi trecerea la cursurile valutare

flotante, sistemul monetar a fost lichidat, situaţie consacrată prin

modificările statutului FMI-ului în 1978.

În prezent nu se poate vorbi de existenţa unui sistem valutar propriu-

zis, ci numai de tendinţa de a ajunge pe cale evolutivă la un sistem valutar

internaţional, FMI luând în acest scop unele măsuri graduale în funcţie de

situaţia economică, financiară şi monetară internaţională. De fapt aceste

măsuri se confruntă cu o serie de dificultăţi majore:

- criza economică care persistă într-o serie de state ale lumii;

- instabilitatea internă a multor monede naţionale, flotarea

cursurilor valutare, dezechilibrele profunde ale balanţelor de plată,

menţinerea prerogativelor monedei de excepţie ale SUA şi a altor ţări

dezvoltă masa enormă de dolari aflată în circulaţie în afara teritoriului

SUA, rapiditatea cu care se confruntă raporturile de forţe pe plan mondial

şi datoriile externe exagerat de mari ale ţărilor în curs de dezvoltare.

Majoritatea specialiştilor consideră că pentru realizarea unui nou

sistem de baze echitabile sunt necesare câteva condiţii prealabile, dintre

cele mai importante sunt:

1) Flexibilitatea cursurilor valutare;

2) Angajamentul ţărilor cu mari excedente ale balanţei de plată

externe de a furniza ţării deficitare o finanţare compensatoare;

3) Controlul concentrat asupra creşterii lichidităţii internaţionale,

astfel încât crearea unor asemenea lichidităţi să nu rezulte din politica

expansionistă a unei mari puteri care prin inflaţie să obţină în mod neloial

anumite avantaje competitive.

10.3.3. Avantaje și dezavantaje ale monedei unice

Moneda unică ar putea avea următoarele avantaje: eliminarea

fluctuaţiilor cursurilor de schimb; reducerea ratelor dobânzii în Europa;

eliminarea atacurilor speculative; afirmarea monedei unice pe plan

internaţional; facilitarea comparării preţurilor între ţările europene;

eliminarea pentru subiecţi economici a unor costuri de comision şi de

tranzacţie.

Inconvenientele monedei unice pot ti următoarele: dependenţa

politicilor monetare naţionale; pierderea independenţei politicii bugetare

(cu recesiune şi şomaj); costuri semnificative de convertibilitate a

monedelor naţionale în moneda unică; pierderea amortizării şocurilor

asigurată de cursurile de schimb.

Moneda unică implică constituirea unei zone monetare optimale în

Europa care să asigure mobilitatea capitalului şi a muncii, necesitând

independenţa Băncilor Centrale şi independenţa politicii monetare.

Integrarea economică a ţărilor, determinată de interdependenţa

comercială şi financiară, accentuează impactul extemalităţilor dintre ţări, a

influenţelor reciproce între acestea, ceea ce reclamă necesitatea coordonării

politicilor economice.

Sistemul Bretton Woods, „şarpele monetar" şi SME au scos la

lumină efectele negative ale politicilor economice independente asupra

evoluţiei integrării europene, evidenţiind faptul că incompatibilitatea dintre

politicile monetare independente ale unui sistem fix de cursuri de schimb şi

mobilitatea capitalurilor poate ti depăşită prin coordonarea politicilor

economice.

Introdusă Ia 1.01.1999 ca monedă unică. EURO, funcţionează ca monedă

scripturală, începând cu 01.01.2002 intrând în circulaţie ca monedă

fiduciară, monedele naţionale ale ţărilor membre fiind retrase din circulaţie,

preschimbarea fostelor monede în euro realizându-se la ratele de schimb

irevocabil stabilite la 1.01.1999.

10.3.4. Rolul Băncii Naționale a României în vederea adoptării

monedei unice

Începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea

Europeană, Banca Naţională a României a devenit membră a Sistemului

European al Băncilor Centrale (SEBC), iar Guvernatorul BNR membru al

Consiliului General al Băncii Centrale Europene (BCE).

În prezent, Uniunea Europeană numără 27 de țări membre, dintre

care , un număr de 16 state membre folosesc moneda euro ca monedă

oficială

State care nu participă la zona euro:

Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria,

Polonia, România, Suedia şi Regatul Unit sunt state membre ale UE care nu

folosesc în prezent moneda unică europeană.

În vederea adoptării monedei euro, Banca Naţională a României va

fi implicată în pregătirea pentru aderarea la Sistemul European al Băncilor

Centrale, respectiv la Eurosistem, prin însuşirea recomandărilor legislative

ale Băncii Centrale Europene (BCE) şi ale Comisiei Europene (CE) de

respectare a criteriilor de convergenţă juridică care se regăsesc în

rapoartele, respectiv în programele de convergenţă.

În acest sens, Consiliul de administraţie al BNR a decis demararea

procesului de modificare a Legii 312/2004 privind Statutul BNR, în

vederea adoptării euro. Modificările legii vor avea în vedere:

acquis -ul comunitar aferent Capitolului 11 - Uniunea Economică şi

Monetară pe care România (implicit BNR) s-a angajat sa-l adopte şi după

încheierea negocierilor de aderare;

criteriile de convergenţă juridică în vederea adoptării euro;

asigurarea consistenţei prevederilor Statutului BNR cu evoluţiile

înregistrate în cadrul legislativ naţional în domeniu;

experienţa şi practica altor bănci centrale, în special a acelor state din

ultimul val de aderare care au demarat deja procesul de modificare a

statutelor în vederea adoptării monedei euro (Slovenia, Estonia, Malta,

Cipru, Lituania şi Slovacia) şi evaluarea proiectelor lor de legi de către

Banca Centrală Europeană, precum şi, propunerile de modificare

prezentate de direcţiile de specialitate din BNR.

Criteriile de convergenţă pentru participarea la Uniunea

Economică şi Monetară:

Criteriile de convergenţă reprezintă testul economic de evaluare a

stadiului de pregătire a unei economii pentru a participa la etapa a treia a

Uniunii Economice şi Monetare.

Aceste criterii au fost stabilite prin Tratatul de la Maastricht,

ratificat de către toate statele membre UE în 1993, care prevede drept

condiţii necesare şi suficiente pentru ca o ţară să adopte moneda euro

îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală, adică:

stabilitatea preţurilor: rata medie a inflaţiei (calculată prin indicele

armonizat al preţurilor de consum) pe ultimele 12 luni nu trebuie să

depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale pe cea (respectiv, media

aritmetică a ratelor inflaţiei) a celor mai performante state membre în ceea

ce priveşte stabilitatea preţurilor; în plus, această evoluţie trebuie sa se

dovedească a fi sustenabilă.

finanţele publice: poziţia financiară a guvernului trebuie să fie

sustenabilă, aceasta fiind atinsă prin menţinerea unei poziţii bugetare fără

atingerea unui deficit considerat excesiv. În particular:

- deficitul bugetar al statului (planificat sau efectiv) nu trebuie sa

depăşească 3 la sută din PIB; dacă această valoare este depăşită, deficitul

bugetar trebuie să fie redus substanţial şi continuu, către o valoare apropiată

de cea de referinţă sau depăşirea valorii de referinţă trebuie sa fie

excepţională şi temporară:

- datoria publică nu trebuie să depăşească 60 la sută din PIB, iar

dacă înregistrează valori mai mari trebuie sa se diminueze semnificativ şi să

se apropie de valoarea de referinţă într-un ritm satisfăcător.

ratele dobânzii: rata medie nominală a dobânzii pe termen lung pe

ultimele 12 luni nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2 puncte

procentuale pe cea (respectiv, media aritmetică a ratelor dobânzii pe termen

lung) a celor mai performante state membre în ceea ce priveşte stabilitatea

preţurilor; rata dobânzii poate fi măsurată pe baza titlurilor de stat pe

termen lung sau pe baza altor valori mobiliare comparabile.

stabilitatea cursului de schimb: cursul de schimb trebuie să se

menţină în intervalul dintre marjele de fluctuaţie din cadrul mecanismului

cursului de schimb (ERM II), pe o perioadă de cel puţin doi ani, fără

tensiuni severe, în special fără a se proceda din proprie iniţiativă la



http://europa.eu.int/eur-lex/en/treaties/dat/eu_cons_treaty_en.pdf

devalorizarea monedei naţionale faţă de euro. Noul mecanism al cursului de

schimb (ERM II) a înlocuit ERM în ianuarie 1999 şi are drept scop fixarea

monedelor statelor membre care nu fac parte din zona euro la euro prin

stabilirea, de comun acord, a unui curs central, fix dar ajustabil, faţă de euro

şi a unei benzi standard de fluctuaţie de +/-15 puncte procentuale. O bandă

mai îngustă de fluctuaţie poate fi stabilită, de comun acord, pe măsură ce se

înregistrează progrese în ceea ce priveşte convergenţa.

Celelalte criterii prevăzute în tratatul de la Maastricht, care trebuie

îndeplinite în momentul evaluării convergenţei nominale în vederea

integrării în Uniunea Economică şi Monetară, se referă la două variabile

monetare (rata inflaţiei şi ratele dobânzilor pe termen lung), şi două

variabile care caracterizează situaţia finanţelor publice.

Tratatul de la Maastricht nu face referire la criteriile de convergenţă

reală, care să asigure un grad înalt de similitudine structurilor economiilor

ţărilor candidate. Aceasta întrucât, până la începutul anilor `90 Uniunea

Europeană cuprindea numai ţări dezvoltate care aveau structuri economice

relativ asemănătoare. Însă, din momentul în care a intrat în discuţie

aderarea cu succes a ţărilor Central şi Est-Europene, problema convergenţei

reale a căpătat o importanţă deosebită.

Criteriile de convergenţă reală se referă la o serie de indicatori

structurali, care privesc următoarele domenii:

cadrul economic general (PIB/locuitor la Paritatea Puterii de

Cumpărare, productivitatea muncii);

ocuparea forţei de muncă (rata de ocupare, rata de ocupare a

lucrătorilor vârstnici);

inovaţiile şi cercetarea (accesul tinerilor la educaţie);

reforma economică (nivelul comparat al preţurilor);

coeziune socială (rata şomajului pe termen lung, rata de dispersie

regională a ocupării forţei de muncă după sexe);

mediu (emisia de gaze, intensitatea energetică a economiei)

Convergenţa reală este la fel de importantă ca şi convergenţa

nominală, întrucât, conform Teoriei Zonei Monetare Optimale (Optimal

Currency Area Theory), statele dintr-un grup pot câştiga reciproc din

deţinerea unei monede comune numai atunci când structurile lor economice

sunt similare şi când nu există riscul ca şocuri asimetrice să lovească doar

unele dintre aceste ţări.

Zona monetară optimă este un spaţiu economic în cadrul căruia

sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- un grad ridicat de deschidere a economiilor pentru comerţul

intracomunitar;

- un grad ridicat de mobilitate transfrontalieră a capitalului şi a forţei

de muncă;

- flexibilitate înaltă a preţurilor şi a salariilor,

- transferuri fiscale în condiţiile în care veniturile din impozite sunt

redistribuite spre zone aflate în recesiune.

În consecinţă, politica monetară unică vizează un grup de economii

presupus omogene şi nu particularităţile fiecărei economii în parte.

În acest context, ţările din Europa Centrală şi de Est nu pot

renunţa la politica monetară proprie cât timp riscul apariţiei unor şocuri

asimetrice (cauzate de structura diferită a economiei) este mare. Acesta

întrucât, obiectivul final îl reprezintă nu doar adoptarea monedei unice

europene, ci şi obţinerea de beneficii din această opţiune.

Din Raportul de convergență al BCE din luna mai 2010, în ceea ce

priveşte stadiul îndeplinirii criteriilor de convergenţă nominală, dintre cele

5 criterii de convergenţă nominală pe care un stat trebuie să le

îndeplinească pentru a putea adopta moneda unică europeană, România

îndeplineşte, în prezent, doar două (cele referitoare la finanţele publice).

Astfel, în perioada de referinţă aprilie 2009 – martie 2010, rata

medie anuală a inflaţiei IAPC (indicele armonizat al prețurilor de consum)

înregistrată de România s-a situat la 5,0%, nivel net superior valorii de

referinţă de 1,0% corespunzătoare criteriului privind stabilitatea preţurilor.

Analiza retrospectivă pe o perioadă mai îndelungată arată că, în

România, inflaţia măsurată prin preţurile de consum s-a poziţionat pe un

trend clar descendent, dar a rămas totuşi ridicată, la o valoare medie de

aproximativ 5,6% în anul 2009. Evoluţia inflaţiei pe

parcursul ultimului deceniu trebuie analizată în contextul unei creşteri

robuste a PIB până la jumătatea anului 2008, urmată de un declin puternic

al activităţii economice.

Majorarea câştigurilor salariale a depăşit dinamica productivităţii,

ceea ce a alimentat creşterea costului unitar cu forţa de muncă şi presiunile

de supraîncălzire, conducând la erodarea competitivităţii.

În cursul anului 2008 însă, tendinţa observată la nivelul inflaţiei

IAPC s-a inversat, în principal datorită scăderii preţurilor energiei şi ale

alimentelor, urmată de un declin puternic al activităţii evoluţiile recente,

inflaţia IAPC s-a accelerat la finele anului 2009, urcând până la 5,2% în

luna ianuarie 2010 şi ulterior scăzând la 4,2% în luna martie 2010. Această

creştere temporară s-a datorat îndeosebi majorării accizelor la produsele din

tutun. În pofida declinului semnificativ al activităţii economice, inflaţia a

avut un caracter deosebit de persistent, reflectând rigidităţile marcante pe

piaţa bunurilor şi serviciilor şi pe cea a forţei de muncă, precum şi creşterea

puternică, deşi într-un ritm mai lent, a costului unitar cu forţa de muncă.

Cele mai recente prognoze disponibile privind inflaţia, furnizate de

principalele instituţii internaţionale, variază între 4,0% şi 4,4% pentru anul

2010 şi între 3,0% şi 3,5% pentru anul 2011.

Riscurile în sensul creşterii la adresa perspectivelor inflaţiei sunt generate

în principal de evoluţia preţurilor administrate şi ale materiilor prime. În

ceea ce priveşte riscurile în sensul scăderii, diminuarea presiunilor asupra

preţurilor interne ar putea fi mai puternică sau mai prelungită, comparativ

cu prognozele actuale, în situaţia în care ritmul de redresare a activităţii

economice va fi mai lent decât cel anticipat în prezent.

Într-o perspectivă mai îndelungată, este probabil ca procesul de

recuperare a decalajelor să exercite un impact asupra inflaţiei şi/sau asupra

cursului de schimb nominal în următorii ani, ţinând seama de faptul că PIB

pe locuitor şi nivelul preţurilor sunt în continuare semnificativ mai reduse

în România decât în zona euro. Cu toate acestea, este dificil de evaluat

amploarea exactă a efectelor generate de procesul de recuperare a

decalajelor.

În prezent, România face obiectul unei decizii a Consiliului UE

privind existenţa deficitului excesiv. În anul de referinţă 2009, România a

înregistrat un deficit bugetar de 8,3% din PIB, valoare mult superioară celei

de referinţă de 3%. Ponderea datoriei publice brute în PIB s-a situat la

23,7%, fiind net inferioară valorii de referinţă de 60%. Pentru anul 2010,

Comisia Europeană prognozează scăderea deficitului bugetar la 8,0% din

PIB şi majorarea ponderii datoriei publice în PIB la 30,5%.

În privinţa altor indicatori fiscali, ponderea deficitului a depăşit

ponderea investiţiilor publice în PIB în anul 2009 şi se preconizează o

situaţie similară şi în anul 2010. Conform documentului Sustainability

Report 2009 publicat de Comisia Europeană, se pare că România se

confruntă cu riscuri majore în ceea ce priveşte sustenabilitatea finanţelor

publice. Sunt necesare măsuri suplimentare de consolidare fiscală pentru

realizarea obiectivului bugetar pe termen mediu prevăzut în Pactul de

stabilitate şi creştere, care este cuantificat în programul de convergenţă ca

deficit bugetar ajustat ciclic, excluzând măsurile temporare şi

conjuncturale, de 0,7% din PIB.

În perioada de referinţă de doi ani, leul românesc nu a participat la MCS II,

fiind tranzacţionat în condiţiile unui regim de curs de schimb flexibil. Leul

a consemnat o depreciere substanţială în raport cu euro în intervalul cuprins

între jumătatea anului 2008 şi primele luni ale anului 2009, pentru ca

ulterior să se redreseze uşor. Acordul multilateral de finanţare externă

derulat sub coordonarea UE şi FMI a contribuit, în ultima parte a lunii

martie 2009, la atenuarea presiunilor de depreciere resimţite de moneda

românească. Cursul de schimb al leului faţă de euro a cunoscut un grad

înalt de volatilitate până în primele luni ale anului 2009, apoi aceasta s-a

diminuat, iar diferenţialele de dobândă pe termen scurt faţă de rata dobânzii

EURIBOR la trei luni s-au menţinut la un nivel ridicat (aproximativ 9,1

puncte procentuale) pe parcursul ultimilor doi ani.

În luna martie 2010, cursul de schimb real al leului românesc – atât

cel bilateral faţă de euro efectiv, cât şi cel efectiv – a depăşit uşor mediile

istorice corespunzătoare din ultimii zece ani. România a înregistrat o

majorare treptată a deficitului contului curent şi de capital al balanţei de

plăţi, a cărui pondere în PIB a sporit de la 3,1% în anul 2002 până la

niveluri foarte ridicate, de 12,8% din PIB, în anul 2007. Ca urmare a

comprimării accentuate a cererii interne, ceea ce a condus la scăderea

importurilor, deficitul contului curent şi de capital s-a redus semnificativ,

de la 11,1% din PIB în anul 2008 la 4,0% din PIB în anul 2009.

Poziţia investiţională internaţională netă a României s-a deteriorat

considerabil, de la -26,9% din PIB în anul 2000 la -61,9% din PIB în anul

2009.

În perioada de referinţă aprilie 2009 – martie 2010, ratele

dobânzilor pe termen lung s-au situat, în medie, la 9,4%, valoare net

superioară celei de referinţă corespunzătoare criteriului de convergenţă

privind ratele dobânzilor. În ultimii ani, ratele dobânzilor pe termen lung

din România au cunoscut o creştere accentuată în contextul unui nivel

ridicat al aversiunii investitorilor faţă de risc şi al incertitudinilor referitoare

la perspectivele economiei. Recent, aceşti indicatori s-au înscris pe un trend

descrescător, dar au continuat să se plaseze la niveluri relativ înalte, iar rata

dobânzii pe termen lung asociată obligaţiunilor emise de statul român a fost

de 7,1% în luna martie 2010.

Crearea unui mediu favorabil convergenţei sustenabile în România

necesită, printre altele, o politică monetară orientată către stabilitate şi

implementarea strictă a planurilor de consolidare fiscală. Legislaţia

românească nu îndeplineşte toate cerinţele privind independenţa băncii

centrale, interdicţia finanţării monetare şi integrarea juridică a băncii

centrale în Eurosistem. România este stat membru cu derogare şi, în

consecinţă, trebuie să respecte toate cerinţele de aliniere prevăzute în

articolul 131 din Tratat.

Chiar dacă această situaţie nu este prea favorabilă, consider că până

la finele anului 2012, ţara noastră va reuşi să îndeplinească şi celelalte trei

criterii printr-un efort global susţinut şi o politică monetară restrictivă,

sprijinită de celelalte componente ale politicii macroeconomice.

Referitor la stadiul îndeplinirii criteriilor de convergenţă reală, se

poate afirma că ţara noastră este departe de performanţele înregistrate de

UE – 27 în ceea ce priveşte PIB/locuitor şi productivitatea muncii. Chiar

dacă aceasta din urmă a crescut în timp, nivelul său este foarte redus

comparativ cu media înregistrată în UE – 27. În ceea ce priveşte ocuparea

forţei de muncă situaţia României este apropiată de media europeană, un

aspect negativ este faptul că indicatorii au avut un trend descendent în

ultimii ani.



Premizele creării Sistemului Monetar Internațional au condus la conducerea conferinţei

monetare financiare şi care a avut loc la Bretton-Woods (1994). Aici a fost abordată problema

constituirii unui sistem valutar internaţional bazat pe principiile etalonului aur-devize şi în cadrul

acestuia pe dolar ca principala monedă de rezervă.

Crearea sistemului valutar de la Bretton-Woods a însemnat un succes semnificativ al ideii de

cooperare internaţională în domeniul financiar-monetar, precum şi un succes al concepţiei că o

monedă naţională poate îndeplini funcţii internaţionale.

Acest sistem a funcţionat satisfăcător atâta vreme cât contradicţiile sale au putut fi atenuate de situaţia

deosebită care a existat în anii postbelici şi de efortul Statelor Unite de a menţine şi consolida rolul de

cea mai mare putere economică.

Principalele concluzii desprinse din acest capitol se referă la aceea că adoptarea euro în ţara

noastră reprezintă un test serios pentru economia şi societatea românească, necesitând îndeplinirea

criteriilor de convergenţă.

Dintre cele cinci criterii de convergenţă nominală, în prezent, România le îndeplineşte doar pe

cele referitoare la deficitul bugetar şi datoria publică, ca procent în PIB. Privind în perspectivă, este

extrem de important ca țara noastră să atingă şi să menţină poziţii fiscale sănătoase şi sustenabile. Un

cadru fiscal puternic pe plan naţional trebuie să sprijine consolidarea fiscală şi să limiteze derapajele la

nivelul cheltuielilor publice, contribuind totodată la evitarea reapariţiei unor dezechilibre

macroeconomice. Strategiile de consolidare trebuie să se concentreze asupra îmbunătăţirii calităţii

finanţelor publice prin întărirea investiţiilor de natură să stimuleze productivitatea.

În plus, criteriul cursului de schimb nu poate fi încă luat în considerare atâta timp cât ţara

noastră nu a intrat în ERM II. Realizarea criteriului privind rata dobânzii pe termen lung este

condiţionată, în mare măsură, de atingerea criteriului ratei inflaţiei. Din păcate, inflaţia rămâne în

continuare o problemă serioasă pentru România.

Crearea, menţinerea şi consolidarea în continuare a unui mediu favorabil stabilităţii preţurilor vor

depinde în mod esenţial şi de realizarea unor eforturi suplimentare în planul politicii fiscale, mai ales

prin implementarea unor măsuri de consolidare credibile.

Majorările salariale nu trebuie să depăşească dinamica productivităţii muncii şi trebuie să ţină

seama de condiţiile de pe piaţa forţei de muncă.

În privinţa convergenţei reale, stadiul de îndeplinire a criteriilor este mult mai slab, datorită

discrepanţelor serioase dintre România şi standardele Uniunii Europene. Aşadar, ţara noastră trebuie

să depună eforturi serioase pentru a atinge nivelul înregistrat de cele 27 noi state membre ale Uniunii

Europene în termenii indicatorilor structurali. Doar prin implementarea unui mix coerent al politicii

macroeconomice, autorităţile române vor reuşi să diminueze decalajele care despart economia şi

societatea românească de standardele europene.


1.Cum a luat naștere Sistemul Monetar Internațional?

2.Care sunt avantajele și dezavantajele adoptării monedei euro?

Teste de evaluare/autoevaluare:

1.Sistemul Monetar European se caracterizează prin:

1) monedă unică;

2) o Bancă Centrală Europeană;

3) reglementări monetare bancare şi financiare unitare;

4) politici monetare coordonate;

5) convergenţă a parametrilor şi performanţelor monetare şi financiare.


a) 1, 2, 3, 4;

b) 1, 3, 4, 5;

c) 1, 2, 3, 4, 5;

d) 1, 2, 5.

2.Criteriile de convergenţă impuse ţărilor care vor să adere la U.E. sunt:

1) creşterea economică;

2) ratele dobânzii;

3) datoria publică;

4) deficitul bugetar;

5) deficitul balanţei de plăţi.


a) 1, 2, 4;

b) 2, 3, 4;

c) 1, 3, 5;

d) 2, 4, 5.

3. Inconveniente ale monedei unice sunt:

a) accentuarea operaţiunilor speculative;

b) pierderea independenţei politicilor bugetare;

c) dependenţa politicilor monetare naţionale;

d) pierderea posibilităţilor de amortizare a şocurilor prin cursul de schimb.


4. Politica economică are următoarele obiective prioritare:

1) creşterea economică;

2) ocuparea factorului muncă;

3) inflaţia;

4) echilibrul extern;

5) cursul de schimb valutar.


a) 1, 2, 3, 4;

b) 1, 3, 4, 5;

c) 2, 3, 4, 5;

d) 1, 4, 5.

5. Potrivit normei Cook raportul minimal între fondurile proprii şi activele ponderate în funcţie de risc,

în cazul fondurilor proprii restrânse (capital + rezerve) trebuie să fie:

a) 5%;

b) 6%;

c) 4%;

d) 10%;


6.Principalele obiective ale supravegherii bancare sunt:

1) menţinerea încrederii publicului în sectorul bancar;

2) transparenţa activităţii bancare;

3) protejarea fondurilor deponenţilor, prin limitarea riscului asumat de aceştia;

4) dezvoltarea unui sistem bancar viabil şi stabil;

5) evitarea riscului falimentului bancar.


a) 1, 2, 3;

b) 2, 3, 4;

c) 1, 4, 5;

d) 1, 3, 4.






Bucureşti, 1997




SISTEMUL MONETAR INTERNATIONAL

Cuprins

11.1. Cuvinte cheie



11.3.1. Sistemul Monetar Internaţional

11.3.2 Fondul Monetar Internațional

11.3.3. Globalizarea financiară contemporană

11.3.4. Rolul FMI în prevenirea și gestionarea crizelor


11.1. Cuvinte cheie

Mecanismele SMI, Fondul Monetar Internațional, globalizare

financiară




Cunoașterea mecanismelor SMI;

identificarea implicatiilor globalizării financiare;


propuse



11.3.1. Sistemul Monetar Internaţional

Sistemul Monetar Internaţional (SMI) reprezintă ansamblul

regulilor care asigură convertibilitatea reciprocă a unităţilor monetare ale

diferitelor ţări, determinând comparabilitatea sistemelor monetare

naţionale, reguli care vizează: regimul de schimb, alimentarea cu

lichidităţi, rezervele monetare, reajustarea cursurilor şi a balanţelor de

plăţi.

In evoluţie s-au afirmat patru sisteme de convertibilitate monetară,

în funcţie de etalon: aur monetar, aur lingouri; aur devize: putere de

cumpărare.

Evoluţia sistemelor de convertibilitate a evidenţiat două tipuri de

regim de schimb:

- regimul schimburilor fixe. care presupune definirea monedelor în

raport cu un etalon (aur, deviză, coş valutar), monedele având un curs

oficial (paritate) în raport cu etalonul;

- regimul schimburilor flotante, valoarea monedei fiind

determinată de cererea şi oferta agenţilor economici pe piaţă.

Etalonul aur se bazează pe trei reguli: definirea monedei printr-o

cantitate de aur fixă; convertibilitatea monedelor în aur; libera circulaţie a

monedelor.

După primul război mondial, conferinţa de la Genova (1922) a

impus sistemul etalonului aur lingouri, monedele fiind garantate prin aur

sau rezerve de devize (ele însele convertibile în aur), convertibilitatea fiind

limitată Ia lingouri.

După 1931, deprecierile înregistrate de monedele din sfera lirei

sterline, şi măsurile de protecţie monetară unilaterale au dus la prăbuşirea

sistemului etalon aur lingouri, conferinţa de la Bretton Woods (1944)

adoptând un sistem de cursuri fixe şi instituind un organism internaţional

care să gestioneze sistemul (FMI).

Fiind convertibile în aur sau într-o monedă convertibilă în aur

(practic, dolarul) cursurile de schimb fluctuau într-o marjă de ± I % în jurul

parităţii centrale definite în raport cu dolarul, organismul internaţional

înfiinţat, FMI, supraveghind sistemul cursurilor fixe centrat pe dolar, prin

împrumuturi condiţionate.

Sunt emise noi active de rezervă drepturi speciale de tragere

(DST), unitate de cont a cărei valoare este determinată în raport cu un coş

ponderat, format din cinci monede.

Sistemul se prăbuşeşte în 1973, FMI fiind însă însărcinat cu

gestionarea crizei datoriilor internaţionale, acordând noi împrumuturi,

condiţionate de adoptarea unor măsuri de ajustare structurală.

Cursurile flotante implică stabilirea valorii unei monede în raport

cu alta sub impactul tuturor factorilor care influenţează cererea şi oferta pe

piaţa valutară.

Evoluţia regimului cursurilor flotante a relevat unele disfuncţionalităţi:

atacuri speculative asupra monedelor; pierderi la nivelul firmelor, nevoite

să le acopere prin operaţiuni externe, generatoare de mişcări de capital, şi

deci de variaţii ale cursului; volatilitatea cursurilor; distorsiuni în alocarea

resurselor; perturbarea politicii publice.

In 1978, prin acordurile de la Jamaica, se ratifică flotaţia

generalizată, demonetizarea aurului şi afirmarea DST. dolarul rămânând

însă moneda de referinţă şi instrument internaţional de plată. Începând cu

1986 dolarul îşi pierde continuu din valoare, stabilizarea cursului dolarului

demarându-se în 1987. când G7 a hotărât crearea unei benzi în interiorul

căreia monedele puteau fluctua faţă de dolar, limite depăşite însă de piaţă,

controlul dolarului tîind anihilat de speculaţiile asupra lui.

Dezordinea monetară, generată prin dezintegrarea Sistemului

Monetar Internaţional, a determinat ONU să preconizeze o nouă ordine

politico-economică mondială, propunându-se în 1995 constituirea unui

Consiliu de Securitate Mondială.

Totodată, s-a conceput posibilitatea instaurării unui etalon monetar

mondial. pe baza unui coş de monede (dificilă datorită dificultăţilor în

stabilirea cursurilor de echilibru) sau reconstruirea unui sistem bazat pe

dolar, yen. marcă (euro).

Şansele de reformă a SMI sunt restrânse datorită adeziunii limitate

a ţărilor importante Ia propunerile promovate şi evoluţiei relativ stabile a

cursurilor marilor monede în anii 90, care a atenuat din necesitatea

reformării SMI

11.3.2. Fondul Monetar Internațional

Fondul Monetar Internațional este o organizație internațională,

creată pe baza acordului Conferinței Monetare și Financiare din anul 1944

de la Bretton Woods (SUA), care are 186 de țări membre, înființată pentru

a promova cooperarea monetară internațională, stabilitatea valutară și

acorduri valutare sistematice, pentru a stimula creșterea economică și

niveluri înalte de folosire a forței de muncă și pentru a acorda asistență

financiară temporară țărilor membre, în condiții adecvate, pentru

a contribui la ajustarea balanței de plăți.

Activitatea FMI constă în finanțarea deficitelor balanțelor de plăți

ale statelor membre, în cazul în care această situație se întâmplă să existe pe

perioade mici de timp. Atunci când o țară membră înregistrează un deficit

în balanța sa de plăți externe, cumpără de la Fondul Monetar Internațional

monedele străine de care are nevoie pentru finanțarea acestuia, cedând în

schimb echivalentul în moneda sa proprie.

Trebuie precizat totuși, că țara respectivă nu poate cere de la FMI

mai mult de trei ori, decât reprezintă cota sa de rezervă din totalul

cotizațiilor, acest fapt avantajând acele țări dezvoltate care au cote mari la

Fond, ceea ce constituie un paradox, având în vedere faptul că, de regulă

țările mai puțin dezvoltate au nevoie de sprijin financiar.

În momentul aderarii la FMI, fiecare țară contribuie cu o anumită

sumă de bani numită "cota de subscriere". În urma reevaluarii din 1998,

cota de subscriere s-a majorat cu 45 % ajungând la 216.75 mld DST (aprox.

323.31 mld USD) în ianuarie 1999. Reevaluarea din 2003 nu a adus nicio

modificare cotelor. În 2006, cotele au fost majorate cu 1.8 procente, această

măsură înscriindu-se într-un program de reforme ce se desfașoară pe o

perioada de doi ani. În luna octombrie 2009, totalul cotelor se cifra la 217.4

mld. DST (aprx 346 mld. USD).

La expirarea termenului pentru care s-a făcut tranzacția, țara

respectivă „răscumpără” de la FMI moneda sa, restituind monedele străine

primite. Aceste operațiuni poartă denumirea de trageri asupra Fondului

Monetar Internațional și au caracteristicile creditelor internaționale,

percepându-se dobânzi și comisioane, rambursarea efectuându-se la

termenele stabilite.

Dobânda care se percepe de către Fond este încadrată între limitele

de 1% și 5% pe an, iar comisionul bancar perceput este de 0,50%,

aplicându-se o singură dată la toată suma acordată.

Termenul de rambursare, se stabilește în funcție de posibilitățile

acelei țări de a-și echilibra balanța de plăți externe, dar nu trebuie să

depășească mai mult de 5 ani.

Tragerile obișnuite pot fi efectuate sub două forme distincte, și

anume:

sub forma tranșelor propriu-zise;

prin intermediul facilităților de finanțare.

Tranșele de credit propriu – zise reprezintă politica de credit cea mai

veche și cea mai răspândită. Aceste credite au ca destinație finanțarea

deficitelor generale ale balanțelor de plăți și se desfășoară sub forma a cinci

tranșe, fiecare dintre ele reprezentând 25% din cota de participare la Fond a

țării respective.

Prima tranșă, fosta „tranșă-aur” se acordă automat, în momentul pe care

îl dorește țara membră. Celelalte patru tranșe de credit urmează a se acorda

succesiv, după epuizarea primei tranșe și după o examinare a situației din

țara respectivă, de către experții FMI.

Prin intermediul acestui mecanism, o țară membră a FMI, poate solicita

maxim 125% din cota sa de participare, tranșele superioare obținându-se

numai după ce Fondul se asigură că politica aplicată de statul respectiv

duce la echilibrarea balanței de plăți și la rambursarea fondurilor

împrumutate. Aceste trageri se pot efectua fie sub forma cumpărării în

moneda națională a sumei corespunzătoare, fie sub forma aranjamentelor

speciale, denumite și credite stand-by, prin care țara respectivă poate obține

sumele dorite într-un interval cuprins între 1 și 3 ani. Aceste acorduri

permit să se abordeze ajustarea economică din perspectiva unui orizont

plurianual.

Acordurile stand-by sau de confirmare, denumite „stand-by

agreements” au fost introduse în practica curentă a Fondului în anul 1952,

pentru a reduce examinările cererilor de împrumut ale statelor membre.

România a convenit asupra unui acord stand-by pe doi ani, cu Fondul

Monetar Internațional pentru 12,95 miliarde euro, pachetul total de

finanțare externă, de la Fond, Uniunea Europeană, Banca Mondială și

BERD urmând să ajungă la 19,95 miliarde euro.

Dobânda pentru acest împrumut depinde de referințele de pe piețele

internaționale, la care se adaugă o marjă, calculată și în funcție de valoarea

împrumutului atras de pe fiecare piață, având o valoare de aproximativ

3,5% pe an.

Reprezentantul FMI pentru România, Jeffrey Franks a declarat într-

un interviu, (ce se regăsește pe siteul www.românialiberă.ro/interviu) că:

„România trebuie să-și stabilizeze economia, iar acest lucru poate fi făcut

prin pachetul recomandat de FMI, prin controlul deficitului, prin reforme

structurale care să aducă economia într-o poziție mai bună, astfel încât,

atunci când economia mondială își va reveni, cea românească să

repornească repede.”

Un alt punct de vedere al reprezentantului FMI, Jeffrey Franks a

http://www.românialiberă.ro/interviu

fost faptul că România trebuie să-și dezvolte proiectele de viitor: o

infrastructură și o educație mai bună.

Facilitățile de finanțare spre deosebire de tranșe, pot fi acordate

numai în anumite situații bine delimitate, cum sunt situațiile de deficite ale

balanțelor de plăți. Facilitățile de finanțare se acordă îndeosebi țărilor în

curs de dezvoltare.

Aceste facilități se pot împărți pe mai multe categorii și anume:

Facilitatea de finanțare compensatorie;

Facilitatea de finanțare a stocurilor tampon;

Facilitatea de finanțare pe termen prelungit;

Facilitatea Witteveen;

Facilitatea de ajustare structurală extinsă;

Facilitățile de transformare sistemică;

Facilitatea de reducere a sărăciei și de creștere;

Facilitatea de suplimentare a rezervei;

Facilitatea de finanțare extinsă;

Facilitatea de compensare și de finanțare a cheltuielilor neprevăzute;

Asistență financiară în caz de urgență

11.3.3. Globalizarea financiară contemporană

În sfera economico-financiară, globalizarea se caracterizează printr-o

puternică expansiune a comerțului cu bunuri si servicii si mai recent, a

fluxurilor de capital.

Globalizarea a fost favorizată de inovațiile în domeniul tehnologic

ce au contopit piețele financiare ale lumii într-un sistem mondial unic, în

care un individ poate fi la curent cu fluctuațiile de prețuri înregistrate pe

principalele piețe.

Inovațiile financiare cele mai importante sunt:

- Produsele derivate (contracte futures, opțiuni);

- Valorile mobiliare utilizate pe piața internațională de capital

(euroobligațiuni, euroacțiuni, eurocertificate de depozit).

Procesul de globalizare financiară s-a produs pe fondul fluctuațiilor

ratelor dobânzii, cursurilor valutare si prețurilor titlurilor financiare, fapt

care scoate în evidență relația dintre globalizare și instabilitatea financiară.

Autoritățile monetare nu pot face mare lucru pentru a-și apăra

monedele proprii în fața speculației: rezervele valutare ale țărilor dezvoltate

reprezintă de 2 ori mai puțin decât valoarea zilnică a tranzacțiilor pe piața

valutară.

Ce este o criză financiară? În primul rând am simţit nevoia să

definesc ce este aceea o criză. Trebuie spus că în evoluţia noastră crizele

pot fi definite ca fiind situaţii caracterizate de o instabilitate pronunţată,

sunt deci însoţite de o volatilitate şi de o incertitudine în creştere. În situaţii

de criză (orice formă ar îmbrăca ea) ne aflăm într-o permanentă stare de

nelinişte şi de nesiguranţă legată de viitor, teamă sau chiar panică.

Problema cu definiţia acestor crize constă în a spune cât de mare

să fie volatilitatea sau căderea pieţelor pentru a încadra o evoluţie de acest

gen în categoria unei crize. Cât de mare să fie inflaţia, şomajul sau scăderea

PIB-ului unei ţări pentru a aprecia intrarea ei într-o criză. Convenţional s-a

stabilit că recesiune este atunci când după 2 trimestre succesive avem de a

face cu scăderea PIB-ului unei ţări sau regiuni.

National Bureau of Economic Research (NBER) defineşte criza

ca fiind “o scădere semnificativă a activităţii economice pentru câteva luni

reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale, reducerea

nivelului ocupării, diminuarea producţiei industriale şi a consumului“.

Exemple: Criza mexicană

A început în martie 1994, când intrările de capital s-au oprit brusc

după asasinarea candidatului la presidenție, din partea Partidului

Revoluționarilor, Luis Donldo Colosio.

Autoritățile monetare au refuzat să ia măsuri corective, de exemplu să

impună restricții de politică monetară, sau să treacă la devalorizarea peso.

În aceste condiții, intrările de capital (investiții străine) au rămas

în continuare prea mici pentru a acoperi deficitul de cont curent (o prima

sursa a deficitului de cont curent o reprezinta balanta comerciala - mai

multe importuri decat exporturi) iar rezervele valutare au început să scadă.

Pentru a limita reducerea rezervelor, guvernul a emis bonuri de tezaur.

În septembrie 1994, un al doilea asasinat, a fost urmat de scăderea

dramatică a pieței de capital și de pierderi mari de rezerve.

Guvernul a ales devalorizarea puternică a peso.

În decembrie 1994, a lărgit banda de fluctuație a cursului valutar (evoluția

cursului monedelor în anumite limite față de paritatea valutară), peso a

scăzut prompt spre limita negativă a benzii, dar rezervele valutare erau prea

mici pentru a-l proteja.

Banca Mexicului a trebuit să lase peso să floteze liber, (fără intervenţia nici

unei influenţe din partea AUTORITĂŢILOR MONETARE) acesta

depreciindu-se rapid, pierzând jumătate din valoarea în dolari în mai puțin

de două săptămâni.

În acel moment, criza monetară a Mexicului a devenit una a

datoriilor. Deprecierea peso a implicat o depreciere a valorii în dolari a

bonurilor de tezaur nerăscumpărate și astfel o majorare a cheltuielilor

bugetare pentru răscumpărarea lor.

La inceputul anului 1995, Trezoreria SUA si FMI au constituit

un pachet de finanțare oficială în valoare de 50 mld $. Această sumă a

ajutat Mexicul să răscumpere întregul stoc de bonuri de tezaur emise.

Contribuția FMI a fost cea mai mare din istorie, dar au existat și

obiecții privind ajutorul acordat Mexicului. La reuniunea de la Halifax din

iunie 1995, Guvernele au încercat să analizeze aceste obiecții și s-au făcut o

serie de recomandări ce priveau:

-în scopul prevenirii crizelor, dezvoltarea unui sistem de avertizare

timpurie, care să se bazeze pe cresterea supravegherii FMI.

-în scopul rezolvării crizelor, disponibilitatea imedeată a finanțării oficiale,

într-o sumă suficient de mare pentru gestionarea efectivă a socurilor.

-adâncirea cooperării internaționale în materie de supraveghere a

instituțiilor și piețelor financiare.

Criza asiatică:

Crizele financiare din deceniul trecut au avut loc în afara Americii,

mai precis în Rusia și Asia. Tigrii Asiei, Thailanda, Indonezia, Malaezia si

Filipine, au cunoscut sporuri economice importante în prima parte a anilor

’90.

Avansul puternic al economiilor a provocat o majorare a

volumului de credite luate de firme și o crestere la fel de puternică a

prețurilor la imobiliare și a investițiilor. Acestea din urmă fuseseră, în mare

parte, finanțate de capitalul străin, cauzând o apreciere însemnată a

monedelor naționale, fapt ce a amplificat deficitele externe (în asemenea

cazuri, exporturile nu mai sunt rentabile, deoarece se produce scump și se

vinde ieftin).

Se credea că deficitele erau justificate de natura împrumuturilor

care serveau finanțării investițiilor si capacitatii viitoare de plata.

Încetinirea exporturilor și inflația în crestere au pus presiune pe monedele

acestor țări, iar banii au început să se deprecieze, fapt ce a condus la o

crestere considerabilă a costurilor pentru rambursarea datoriilor externe.

Dar asteptarile investitorilor straini s-au schimbat:

supracapacitatea de productie rezultată din investiții importante a ascuțit

competiția între exportatorii din regiune.

Pentru a-i face față, Thailanda a cedat presiunilor și și-a

devalorizat moneda, care a căzut cu 50% între iunie și octombrie 1997.

Exporturile thailandeze au reinceput să fie competitive,

stimulând celelalte țări din regiune să adopte aceeași strategie, și un val de

devalorizare monetară a lovit Asia.

Speriați de aceasta, investitorii străini au început să-și lichideze

afacerile, fapt care a accentuat impactul. Criza s-a propagat în Hong-Kong

și apoi în întreaga lume.

O depresiune identică a lovit și Coreea de Sud și a rămas în

istorie prin faptul că, finalmente, coreenii și-au donat bijuteriile pentru a

sprijini statul.

În astfel de situații, de depreciere masivă a monedelor, țările în

curs de dezvoltare sunt percepute drept periculoase, întrucat nu au forța

financiară să susțină o criză gravă.

Criza din Rusia:

Recesiunea globală din 1998, care a început cu criza financiară

asiatică din iulie 1997, a intensificat criza economică din Rusia. Din cauza

scăderii prețurilor la principalele materii prime, țările dependente de

exportul acestora fiind cel mai grav afectate.

Scăderea accentuată a prețului petrolului a avut, de asemenea,

consecințe severe pentru Rusia. În martie, a izbucnit o criză politică

importantă în momentul în care Eltin i-a demis pe primul-ministru Victor

Cernomirdin și intregul său cabinet.

Eltin l-a numit în funcția de premier interimar pe un tehnocrat de 35 de ani,

practic necunoscut: ministrul energiei Serghei Kirienko. În efortul de

întarire a rublei și de oprire a ieșirii valutei din țară, Kirienko a ridicat rata

dobanzii la 150%. FMI-ul a aprobat pe 13 iulie un împrumut de urgență de

22,6 miliarde dolari.

În ciuda tuturor măsurilor luate, ratele împrumuturilor externe

depășeau în acel moment veniturile din taxe și impozite.

Dându-și seama că această situație nu poate fi suportată,

investitorii au continuat să părăsească Rusia, în ciuda ajutorului acordat de

FMI.

În scurta vreme criza financiară s-a redeclansat, iar valoarea

rublei a contiunuat să se prabușească. Guvernul și Banca Centrală au fost

nevoiți să suspende plata datoriilor externe pentru o perioadă de 90 de zile,

să restructureze întregul sistem al datoriei naționale și să devalorizeze și

mai mult rubla.

S-a declanșat căderea libera a monedei, iar rusii au început să

caute cu disperare să cumpere dolari.

Ultimii investitori straini au parasit tara, iar criza financiară a

declanșat o fugă masivă a capitalurilor din Rusia.

FMI a aprobat o finanțare de 11,2 mld USD pentru Rusia iar 4,2 mld $ au

fost disponibilizați imedeat.

Guvernul a promis să reducă deficitul bugetar de la 5,6% la

2,8% din PIB, în 1999 prin măsuri de crestere a colectării veniturilor

bugetare.

S-a obligat să restructureze sistemul bancar si sa creasca scadenta

datoriei publice, oferind detinatorilor certificare de trezorerie și

posibilitatea de a le converti în obligațiuni denominate în valută.

Rusia și-a revenit după criza financiară din 1998 cu o viteza

surprinzatoare. Acest proces a fost sprijinit și de rapida creștre a prețului

petrolului în perioada 1999 - 2000.

Criza din Argentina:

Criza din Argentina (1999 - 2002): a avut ca şi cauză corupţia din

sistemul guvernamental care s-a împrumutat excesiv de pe pieţele

internaţionale şi a demarat tot felul de proiecte publice de “dezvoltare”

dovedite a fi ulterior mecanisme complexe de spălare a banilor la nivel

internaţional. O altă cauză e legată de cursul de schimb fix practicat de

Argentina pe o perioadă îndelungată (10 ani) care a dus la ieftinirea

importurilor şi, ulterior, la şomaj.

Aceasta criza isi are originea la inceputul anilor 80-90, perioada in

care Argentina a trecut printr-o dictatura militara, printr-un razboi cu

Anglia (razboiul insulelor Falklands), printr-o inflație galopantă care

ajunsese la un nivel de 200% pe luna (!!) în iulie 1989 și în plus, datoria

publică era la un nivel nesustenabil. În anul 1999 populația a început să își

retragă masiv banii din bănci, să îi transforme în dolari să îi transfere peste

graniță iar în momentul în care guvernul a înghețat depozitele pentru un an,

situația a degenerat în sensul că au avut loc revolte populare extrem de

violente, oamenii întreptându-și furia spre bănci și spre companiile

americane și europene care activau în Argentina. Dacă înainte de 1999

cursul valutar era fix (1 peso = 1 dolar), în momentul în care a fost

liberalizat, moneda națională s-a devalorizat de la 1/1 la 4/1. Situația s-a

normalizat începand cu 2002/2003.

În 1998 Argentina a intrat pe o spirală recesionistă șomajul fiind

foarte ridicat și sărăcia la fel. (Tabelul nr. 1)

Argentina a primit finanțare de la FMI, în 2000, în valoare de 7

mld USD, dar situația economică a țării s-a degradat și mai mult, astfel că,

în dec. 2000, FMI și Banca Mondială oferă un pachet de finanțare oficială

de 7 mld USD (FMI) si 5 mld USD (BM).

În anul 2001 Argentina primeste o nouă suplimentare de fonduri

dar starea economică a țării continuă să se deterioreze.

11.3.4. Rolul FMI în prevenirea și gestionarea crizelor

Succesiunea crizelor din anii 90 i-a determinat pe unii analisti să

considere crizele ca fiind un rezultat inevitabil al globalizarii.

Cert este că aceste crize nu s-ar fi dezvoltat pana la un nivel

incontrolabil și nici nu s-ar fi propagat dacă nu ar fi fost supuse expunerii la

piețele de capital.

O consecință a globalizării financiare o reprezintă efectul de

”contagiune”, deoarece piețele financiare sunt puternic interconectate.

Globalizarea financiară presupune un risc de instabilitate globală

rezultat din disfuncționalități ale sistemelor financiar – bancare naționale.

Un exemplu în acest sens este criza asiatică din 1997-1998

(Thailanda) ce s-a extins asupra tuturor economiilor asiatice, apoi asupra

economiilor mondiale.

Piețele emergente au fost mai grav afectate decât piețele mature.

Stabilitatea macroeconomică, sănătatea sistemului financiar,

transparența politicilor guvernamentale și modul de guvernare s-au dovedit

a fi esențiale pentru participarea la piața globală.

Rolul FMI în prevenirea și gestionarea crizelor trebuie și poate

fi unul de catalizator sub rezerva resurselor sale limitate.

În încercarea de a oferi o asistență corespunzătoare, Fondul este

constrâns de progresul economic al țării sau de bunăvoința autorităților de a

urma sfaturile sale.

A apărut un consens pe baza experienței mai multor țări, în

legătură cu cadrul general de orientare a diferitelor politici, care servește

scopului dezvoltării durabile și poate ajuta la prevenirea crizelor.

Aceste politici includ:

Sprijinirea mediului micro și macro economic;

Dezvoltarea unei economii de piață competitive;

Deschiderea către comerțul internațional și investiții;

Stabilitatea prețurilor și a cursului valutar.

Toate acestea se pot constitui în elemente ale strategiei de prevenire a

crizelor angajată de FMI.

În prezent Fondul se concentrează pe identificarea

vulnerabilităților, de exemplu datoria externă excesivă sau dezechilibrul de

balanță de plăți.

FMI încearcă să stabilească o serie de indicatori ai vulnerabilității externe

prin aplicarea unui ”sistem de avertizare timpurie” și un mecanism de

intervenție prin politici fiscale, monetare, valutare.

O inițiativă importantă în domeniul crizelor (prevenirea lor) o

reprezintă PROGRAMELE DE EVALUARE A SECTORULUI FINANCIAR

care sunt dezvoltate împreună cu Banca Mondială.

Ele sunt destinate să stabilească profilul slăbiciunilor forțele

sectorului financiar dintr-o țară si se adresează atât țărilor dezvoltate cât și

celor în curs de dezvoltare.

Pe lângă gasirea unor mecanisme efective de prevenire și

management al crizelor, comunitatea internațională trebuie să facă față unor

provocări cum ar fi eradicarea sărăciei.

Prin lansarea Inițiativei țărilor sărace puternic îndatorate și a

Inițiativei de reducere a sărăciei împreună cu Banca Mondială, precum și a

Facilității de reducere a sărăciei si creștere, Fondul Monetar Internațional

și-a definit rolul în țările în curs de dezvoltare, făcând din reducerea

sărăciei și asigurarea creșterii economice obiective cheie.

Începând cu anii '80 efectele combinate ale dereglementărilor

pieţelor financiare şi ale schimbărilor tehnologice au extins, diversificat şi

intensificat fluxurile şi reţelele financiare globale, sub forma fluxurilor de

capital, creditelor bancare internaţionale, obligaţiunilor internaţionale,

burselor de valori transnaţionale, instrumentelor derivate, pieţelor monetare

internaţionale. Deschiderea şi liberalizarea pieţelor financiare au generat

stratificarea sistemului financiar global şi reorientarea fluxurilor

financiare, fiind angrenate activ ţările în curs de dezvoltare şi cele în

tranziţie, facilitându-se astfel apariţia şi contagiunea crizelor financiare

globale.

Progresele înregistrate în tehnologia informaţiei şi a

comunicaţiilor au crescut semnificativ volumul şi rapiditatea tranzacţiilor

financiare internaţionale, reducând costul acestora, realizându-se

infrastructuri mondiale de comunicaţii, crizele financiare şi eşecurile

bancare accentuând însă nevoia de cooperare internaţională, în sensul

instituirii unui cadru reglementativ al tranzacţiilor şi fluxurilor financiare

internaţionale.

Treptat se constituie piaţa financiară globală, funcţională şi

competitivă, care facilitează egalizarea randamentelor activelor financiare,

convergenţa ratelor dobânzii contribuind la realizarea parităţii reale a

ratelor în contextul afirmării centrelor financiare de bază din economia

mondială, cererea şi oferta de împrumuturi internaţionale fiind mediate la

nivel transnaţional, global.

Pieţele financiare globale permit ca riscurile să se constituie în

pachete (cuplate) şi să fie redistribuite, instituţiile protejându-se împotriva

riscurilor le transformă şi redistribuie, sporind astfel riscul sistemic,

capacitatea de propagare a acestuia crescând într-o piaţă financiară globală.

În concluzie, globalizarea financiară contemporană se

caracterizează deci prin amploarea, complexitatea şi viteza tranzacţiilor şi

fluxurilor, având la bază o infrastructură puternic instituţionalizată, care

determină ca tranzacţiile financiare transfrontaliere în timp real să se

constituie într-o piaţă financiară globală, generând riscuri sistemice

considerabile, transformând condiţiile in care se decide prosperitatea

prezentă şi viitoare a popoarelor şi regiunilor la nivel mondial.



Sistemul Monetar Internaţional (SMI) reprezintă ansamblul regulilor care asigură

convertibilitatea reciprocă a unităţilor monetare ale diferitelor ţări, determinând comparabilitatea

sistemelor monetare naţionale, reguli care vizează: regimul de schimb, alimentarea cu lichidităţi,

rezervele monetare, reajustarea cursurilor şi a balanţelor de plăţi.

In evoluţie s-au afirmat patru sisteme de convertibilitate monetară, în funcţie de etalon: aur monetar,

aur lingouri; aur devize: putere de cumpărare.

Evoluţia sistemelor de convertibilitate a evidenţiat două tipuri de regim de schimb:

- regimul schimburilor fixe. care presupune definirea monedelor în raport cu un etalon (aur,

deviză, coş valutar), monedele având un curs oficial (paritate) în raport cu etalonul;

- regimul schimburilor flotante, valoarea monedei fiind determinată de cererea şi oferta

agenţilor economici pe piaţă.

Rolul FMI în țările în curs de dezvoltare trebuie să fie unul catalizator și nu neapărat unul

substanțial.

FMI trebuie să aloce fonduri limitate pentru asistență financiară în aceste țări, în vederea

sigurării stabilității macroeconomice și financiare.

Crizele financiare ale anilor 90 au afectat în principal economiile emergente și pentru cele mai

multe dintre ele, au avut consecințe importante în termeni de pierderi de producție, bunăstare, condiții

sociale si locuri de muncă.

În plus, schimbarea mediului financiar internațional a favorizat o serie de abuzuri concretizate în

operațiuni de spălare a banilor, finanțare a activităților ilegale și evaziune fiscală.


1.Cum se poate defini SMI?

2.Ce presupune globalizarea financiară?




Bibliografie selectivă:

1.Mariana Negruş, Ramona Toma – Spre o nouă arhitectură monetar-financiară internaţională,

Editura Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, 2005;

2.Nica, D.; Negru, T., Bănci europene și internaționale, Editura Fundației România de Mâine,

Bucuresti, 2006, pag. 192-194; 196; 202;

3.www.fmi.ro

economie monetara - se-ag.spiruharet.ro · În evoluţia sa de la forma sa iniţială la mecanismul...

Documents