codificată (ca în sistemul civil, continental) predomină în raport cu aceea generată de judecători.[2]

Cuprins

 Dreptul jurisprudențial sau sistemul de "drept comun" (din eng. common law, case-law, judge-

made law) este sistemul juridic dezvoltat pe baza jurisprudenței instanțelor de judecată, spre

deosebire de sistemul de "drept civil" (din eng. civil law) care este dezvoltat, cu precădere, de

către Parlament și de către Executiv.

În sistemele de "drept comun" dreptul este elaborat și/sau modificat de către judecători: decizia din cadrul unui proces, aflat pe rolul unei instanțe, este luată având în vedere deciziile luate in procese din trecut și aceasta, la rândul ei, afectează dreptul care va fi aplicat în cazurile viitoare. În cazul în care nu există o prevedere care să fie aplicată pentru cazul supus judecății, judecătorii de "drept

comun" au autoritatea și responsabilitatea să "creeze drept" prin crearea precedentului.[1]. Common-Law a fost sistemul juridic al societății feudale din Anglia în tiparele căruia a fost turnat conținutul

unui drept burghez. După expresia lui Bentham, dreptul englez este o "lege creată de către judecători". Deși în zilele noastre locul ocupat de dreptul scris este considerabil, dreptul englez și al

multor alte țări anglo-saxone rămâne un drept al precedențelor. Precedentul judiciar reprezintă mecanismul cel mai important în formarea unui astfel de sistem. Acest drept al precedentelor

cuprinde cel mai adesea reguli extrem de tehnice și formaliste, accesibile doar specialiștilor, făcute pentru tribunale, iar nu pentru justițiabili. La început de mileniu trei, sistemul de justiție al uneia dintre

cele mai importante țări din tradiția anglo-saxonă a dreptului comun - S.U.A. - legislația

1 Înțelesul Common-Law-ului

2 Dezvoltare

3 Note

4 Legături externe

Înțelesul Common-Law-ului[modificare | modificare sursă]

Aspectul original al Common-Law -ului este reprezentat de coexistența a trei subsisteme normative,

autonome și paralele, care reglementează uneori diferit sau contradictoriu, relațiile

sociale: Common-Law în sens restrâns, Equity și Statute-Law. Ele exprimă cele

trei izvoare principale ale dreptului englez. Cel mai vechi dintre ele este Common-Law. Acest termen

poate fi înțeles prin două accepțiuni. În sens larg este denumit marele sistem de drept de origine

engleză. În sens restrâns, termenul indică unul din cele trei izvoare sau subsisteme, dar rămâne cea

mai fundamentală parte a dreptului englez.

Dezvoltare[modificare | modificare sursă]

Common-Law provine din commune Iey - legea comună și își găsește în cutumele aflate în vigoare

înainte de cucerirea normandă și care au fost menținute printr-o declarație a lui Wilhelm Cuceritorul.

El reflectă opera de unificare acestor cutume locale într-un drept comun pentru întregul regat englez.

După cucerirea normandă exista un mare număr deorgane jursdicționale care aplicau

fiecare cutume și reglementări diferite. Curtea regală (instanța regală) reprezenta

o jurisdicție de excepție. Cu timpul de aici s-au desprins Curțile regale de Justiție. În secolul al XIII-

lea existau trei astfel de curți:

Curtea eșichierului  (Exchequeur), competentă în materie financiară;

Curtea plângerilor comune  (Common Pleas), competentă în materia proprietății funciare și a

posesiunii imobiliare;

Curtea băncii regelui  (Kings Bench), competentă în materie penală și de tulburare a păcii

regelui. Cu timpul diviziunea de competență dintre cele trei Curți a dispărut fiecare din ele

dobândind o competență generală.

Curtea regală funcționa în "circuite" adică se deplasa în fiecare regiune și dispensa dreptatea

recunoscând dreptul cutumier local la nivel declarativ dar subminându-l în fapt prin impunerea

soluțiilor propriilor ei judecători[3]. Procesul de unificare a integrat astfel o parte din dreptul popular

(anglo-saxon) - de exemplu sistemul cu jurați, rezolvările juridice pe baza de ordalii și practica

scoaterii în afara legii (adică de sub protecția legii) [4] - alături de soluțiile raționale oferite de

judecătorii curților regale. După Reformă, sistemul a fost criticat atât pentru includerea rămășițelor

cu caracter tribal - gen ordaliile - cât și pentru mecanismul de soluționare bazat pe decizia

judecătorului-creator-de-lege și cu valoare de precedent (unii dintre membrii a două grupuri

cetățenești au cerut reformarea sistemului în sensul unei raționalizări[5] și codificări a lui, anume

Levellers - meseriași și soldați - și "Diggers" - protocomuniști protestanți apăruți și ei în timpul

Războiului civil englez[6]; principala critică a unui sistem în majoritate necodificat și ale cărei noi

soluții se bazează pe judecătorul-legislator[7], se reducea oarecum la imprevizibilitatea sistemului[8],

însă toate cererile reformatorilor au fost ulterior respinse (până și aceea a anglicizării limbii în curțile

de judecată, în 1658 revenindu-se, în timpul dictaturii cromwelliene, la "franceza juridică")[9]. În

secolul al XVIII-lea, Jeremy Bentham relua propunerile reformatorilor din timpul războiului civil,

propunând codificarea common law, pentru a "pune astfel capăt manipulărilor și jargonului

cvasipreoțesc din justiție." - [10] și un secol mai târziu Max Weber concluziona că "nu poate apărea un

sistem legal rațional, cât timp profesia este dominată de cei care o practică (așa cum se întâmplă în

Anglia și cum se întâmpla în Roma antică."[11]. Timpul pare a-i da dreptate sociologului german, dacă

se ia în considerare că în Canada secolului XXI principiile iraționale - și medievale - ale "common

law" sunt încă în vigoare și servesc unor înalți funcționari ai statului în încercarea lor de a se eschiva

de responsabilitatea în fața justiției când e vorba despre faptele[12] lor abuzive și ilegale: în februarie

2013, fostul vicerege (guvernator) al provinciei canadiene Québec, doamna Lise Thibault, folosește

"common law"[13], mai precis principiul specific dreptului britanic și încă în vigoare[14] în legislația

canadiană numit "Queen can do no wrong" ("Regina nu poate face nici un rău") pentru a încerca să

scape de urmărire civilă și penală pentru fraudă, delapidare și fals în acte.

Dreptul comunitar jurisprudential

Jurisprudenta Curtii de Justitie este un veritabil izvor de drept in sistemul de drept comunitar. In general, jurisprudenta nu este considerata  sursa de drept, solutiile fiind date in aplicarea normelor de drept comunitar scris. Cu privire insa la precizarea principiilor generale si a drepturilor fundamentale, statuarile Curtii de Justitie sunt izvoare de drept nemijlocite.

Toate hotararile Curtii de Justitie - cu exceptia celei date in solutionarea recursului in anulare - sunt obligatorii si au autoritate de lucru judecat.

Curtea de Justitie are si importanta misiune de a  interpreta dispozitiile tratatelor si de a preciza in raport de ansamblul normelor comunitare principiile generale si drepturile fundamentale ce guverneaza acest sistem de drept. In activitatea sa, Curtea de Justitie a realizat si acoperirea lacunelor dreptului comunitar, situatie ce se datoreaza imprejurarii ca tratatele au fost preocupate indeosebi de elaborarea unor reglementari economice, ele acordand mai putina atentie principiilor si regulilor de drept.

Datorita integrarii dreptului comunitar in ordinea juridica nationala a statelor membre - care trebuie sa fie conforma cu normele comunitare - dreptul comunitar se bucura de o aplicare directa si imediata tuturor situatiilor pe care le are in vedere, avand intaietate in raport cu dreptul national.

Aplicarea imediata este un principiu de drept - formulat ca atare de Curtea de Justitie - prevazut expres in izvoarele de drept comunitar si consta in aceea ca la data intrarii in vigoare a actului (data publicarii sau data prevazuta expres) dispozitiile sale se aplica imediat subiectelor avute in vedere.

Pe baza principiului efectului direct al dreptului comunitar, normele acestuia vor putea fi invocate direct in fata instantelor nationale de catre partile aflate in litigiu, caci in momentul in care un stat devine membru al Uniunii Europene sistemul de drept este inglobat in ordinea nationala de drept devenind astfel direct aplicabil in sistemul respectiv[1].

Principiile amintite - a aplicabilitatii imediate si directe a dreptului comunitar - genereaza problema raportului dintre dreptul intern si cel comunitar in ordinea de drept nationala.

Solutia problemei este data de un alt principiu general, acela al intaietatii dreptului comunitar. Acest principiu se traduce prin aceea ca ori de cate ori intr-un anumit domeniu exista atat norme nationale cat si comunitare vor primi aplicare cele comunitare, iar dreptul national se va aplica numai in situatia si masura in care nu exista o reglementare in domeniu.

Acceptat cu greu de catre statele membre acest principiu - deseori repetat si clarificat de Curtea Europeana de Justitie - reprezinta insasi baza procesului integrationist comunitar.