Dreptul german

Istoria germană se poate considera că începe de la împărţirea din 843 a Imperiului lui Carol

cel Mare, când Ludvig Germanul primeste teritoriile de la est de Rin si din părţile răsăritene ale

imperiului carolingian. Triburile germanice de dincoace de Rin – ca si cele stabilite pe teritoriul

fostului imperiu roman-, aplicau normele cutumiare, dreptul popular, creat în adunările populare si

transmis oral.

În secolele V-IX, s-a dezvoltat un drept civil obisnuielnic, care se exprima în limba latină,

numit Landsrecht.

Sistemul jurisdicţional introdus de Carol cel Mare depindea direct de împărat si aplica

dreptul roman. O dată cu împărţirea imperiului, provinciile germane se întorc la cutumele locale.

Receptarea dreptului roman în Germania

Încă de la înfiinţarea sa, în Sfântul Imperiu Roman de Origine Germană s-a aplicat, în

principiu, dreptul roman. Spunem în principiu, căci dreptul obisnuielic a rămas valabil, în sensul că

se aplica mai întâi dreptul local si apoi dreptul comun, care era dreptul roman.

Receptarea dreptului roman s-a făcut si pe calea organizării judiciare. În Germania

judecătorii apelau pentru relaţii la oamenii de stiinţă juristi; ei nu cunosteau obiceiul local, căci el

nu era codificat ca în statele scandinave si nimeni nu-l studia sistematic pentru a-l face accesibil

măcar judecătorilor.

În statele germane s-a folosit o practică numită „trimiterea dosarului”, prin care judecătorii

trimiteau cazul la facultăţile vremii, pentru ca acestea să dea o sentinţă. Dar facultăţile studiau

dreptul roman, deci ele nu propuneau o soluţie străină de acest drept.

Carol al V-lea desăvârseste organizarea juridică a imperiului, promulgând, în anul 1532, Constitutio

Criminalis Carolina, care combina prevederi din Codul lui Justinian cu tradiţiile locale.

Primele codificări germane

În statele germane apar numeroase coduri înainte de codificarea lui Napoleon. Astfel, în

Bavaria, prinţul elector Max Josef al II-lea a dispus codificarea numeroaselor norme bavareze în

Codex Iuris Criminalis, în 1751, Codex Iuris Bavaricus Iudicialis, 1753; Codex Maximilianus

Bavaricus Civilis, 1756 etc.

O veritabilă codificare se face în Prusia, în anul 1794 – din care s-au inspirat Codul lui

Napoleon si Codul Austriac- pe timpul lui Friedrich Vilhelm al II-lea, care promulgă un adevărat

monstru legislativ, compus din 19.208 articole.

Codul făcea diferenţă între nobili, burghezi si ţărani si nimeni nu putea depăsi situaţia

dobândită prin nastere, fiecare categorie socială având drepturi specifice.

Codul civil german – Bürgerliches Gesetzbuch (BGB)

Codul civil german este un cod general, în sensul că se aplică la toate relaţiile reglementate

de dreptul privat si pentru toate statele federale germane, având de la început acest domeniu de

aplicare. Codul a fost adoptat sub formă de lege în 1896 si a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900. Din

3 octombrie 1990 se aplică si în fosta R.D.G., care îsi elaborase, în 1975, propriul cod.

Codul civil german conţine 2385 articole. El cuprinde 5 cărţi:

Cartea I reglementează statutul juridic al persoanelor; Cartea a II-a, obligaţiile; Cartea a III-

a ,bunurile; Cartea a IV-a, dreptul familiei; Cartea a V-a, succesiunile. Codul are o structură

originală, fondată pe teoria pozitivistă si pe dreptul civil general, care cuprinde reguli aplicabile si

altor ramuri de drept privat.

Codul civil german s-a inspirat din dreptul roman, dar, în acelasi timp, se îndepărtează de

valorile pe care acesta le-a protejat: dreptul roman nu cunostea noţiunea de drept subiectiv, pe când

Codul german, bazat pe teoria personalităţii, creează un drept în numele individului. În dreptul civil

german, victima unui accident de circulaţie, de pildă, are drept la despăgubire nu numai pentru

paguba suferită- cum ar fi după dreptul roman- , căci i s-a diminuat patrimoniul său, dar si pentru

neuzul unui autoturism de schimb pe timpul cât a fost privat de folosinţa propriului autoturism- pe

timpul reparaţiei, de exemplu, chiar dacă nu a închiriat efectiv un autoturism pe această perioadă.

O altă diferenţă faţă de dreptul roman este că acesta nu cunostea ierarhizarea legilor, pe când

dreptul german, si nu numai el, o cunoaste si o promovează. Este vorba, mai întâi, de preeminenţa

dreptului federal faţă de legislaţia landurilor. Apoi, este vorba de verificarea constituţionalităţii

legilor, potrivit unei ierarhii între diferitele norme juridice. Sunt considerate izvoare de drept:

Constituţia, legea, ordonanţele puterii executive, dispoziţiile locale autonome, obiceiul si, mai nou,

dreptul european.

Dreptul austriac

Prin Patenta imperială din iunie 1811, Francisc al II-lea, împărat al Austriei, rege al Ungariei

si al Boemiei, a introdus codul civil general de la data de 1 ianuarie 1812, acesta aplicându-se în

Austria fără întrerupere până în 1938, când a fost scos din uz.

După eliberarea Austriei, Codul civil a fost repus în vigoare si, cu unele modificări, se aplică

si azi. Codul are 1502 articole si s-a inspirat, în parte, din prevederile codului prusian din 1784,

influenţat, cum am văzut, de gândirea pandectistă, adeptă a adaptării dreptului roman la realităţile

vremii, si, în parte, din Codul lui Napoleon, desi acesta era mai puţin influenţat de dreptul canonic.

Conceptual, însă, codul este original; el nu preia metoda cazuistică a codului prusian, este

mult mai influenţat de dreptul canonic si nu este cantonat în principii rigide de interpretare.

Caracteristica principală a Codului civil austriac este inspirarea sa , adaptată, din dreptul

roman, la fel ca si celelalte coduri din familia dreptului romano-germanic.

Codul a introdus egalitatea sexelor, a desfiinţat privilegiile de clasă, a afirmat libertatea

proprietăţii, respectul drepturilor câstigate etc.; pe plan economic, el asigură libertatea contractelor,

respectarea drepturilor terţelor persoane, dobândite de bună credinţă, egalitatea femeilor cu bărbaţii

în privinţa drepturilor si obligaţiilor, încheierea contractelor comerciale fără formalităţi, interzicerea

contractelor imorale.

O altă caracteristică este flexibilitatea în interpretare, ceea ce a făcut ca modificările lui să

fie foarte rare, el fiind preluat de toate regimurile politice care s-au perindat în Austria.

Codul este puternic influenţat de religia catolică, divorţul fiind pronunţat de instanţele civile,

dar pentru temeiuri conforme cu concepţiile religioase.

Codul austriac este împărţit în trei părţi:

Prima parte reglementează materia persoanelor – căsătoria, relaţiile dintre părinţi si copii etc.;

Partea a II-a se referă la dreptul asupra lucrurilor;

Partea a III-a are un caracter general, cuprinzând dispoziţii comune, cum ar fi modificarea

obligaţiilor, prescripţia extinctivă, uzucapiunea. Codul civil austriac nu se aplică actelor de comerţ

si cambiale.

Trăsături principale:

a) În privinţa persoanelor

1. Codul instituie egalitatea cetăţenilor, indiferent de sex, religie, clasă.

2. Străinii au drepturi egale cu cetăţenii austrieci, cu condiţia reciprocităţii.

3. Căsătoria civilă este obligatorie. Căsătoria se desface numai pentru motivele prevăzute de lege;

există principiul culpabilităţii soţului, care atrage răspunderea faţă de soţul nevinovat aflat în

nevoie.

4. Minoratul se sfârseste la 21 de ani pentru băieţi, femeia capătă drept de folosinţă prin căsătorie, a

cărei vârstă minimă este de 18 ani.

b) În privinţa bunurilor

1. Posesiunea este ocrotită, dacă este exercitată cu bună-credinţă, anume prevăzută de lege. Astfel,

posesorul bunului cumpărat la licitaţie nu poate fi evins.

2. Succesiunea se diferă legal sau testamentar. Copiii din afara căsătoriei sunt egali în drepturi cu

copiii legitimi. 3. Obligaţiile derivă din lege, contract sau din delicte civile.

Dreptul scandinav

Dreptul roman a pătruns si în statele scandinave, în primul rând prin universităţi. Studenţii

suedezi si danezi au studiat în secolul XVII la universităţile germane.

Pe de altă parte, în statele nordice s-au înfiinţat universităţi în care se preda dreptul roman.

Statele nordice au o istorie aparte, cu multe trăsături comune, ceea ce face ca dreptul scandinav să

fie relativ unitar în toate statele nordice. Danezii au întocmit, în 1683, un cod care, practic, a fost

copiat de Norvegia, în 1867, pentru că ambele state aveau acelasi rege, Cristian al II-lea. În Suedia

primul cod apare în 1734. Islanda nu are cod civil, ea aplică legile norvegiene si daneze.

Cel mai bine cunoscut este codul suedez, desi limba suedeză are o circulaţie mai restrânsă.

Codul suedez nu este un cod civil, ci un cod de legislaţie; el cuprinde sub formă de titluri, materii

diferite: căsătoria, succesiunea, imobilele, construcţiile, comerţul, infracţiuni si pedepse, procedura

judiciară.

O trăsătură generală a dreptului suedez, ca si a dreptului scandinav, de altfel, este rolul

important ce se acordă cutumei. În dreptul scandinav, cutuma trebuie să fie confirmată

judecătoreste, ceea ce o aseamănă cu Common Law.

Începând din 1879 a avut loc o acţiune de unificare legislativă între Danemarca, Suedia, Norvegia,

la care s-au alăturat Finlanda si Islanda. Ca urmare, în materie de căsătorie, de drept civil, drept

comercial, legislaţiile lor sunt identice.

Dreptul elveţian

Dreptul elveţian actual este codificat, dar codurile sunt scrise în patru limbi oficiale:

germana, franceza, italiana si retroromana. Dreptul elveţian s-a constituit sub influenţa dreptului

roman si a cutumelor germanice, dar dezvoltate de statele independente, care erau cantoanele.

Dreptul privat, în Elveţia, se compune din codul civil elaborat în 1907, modificat din 1952

de 15 ori, completat cu un cod al obligaţiilor. Elveţia are dispoziţii complementare de execuţie a

codului civil, care cuprind: dreptul persoanei – starea civilă si dreptul de asociere; dreptul familiei –

înregistrarea căsătoriilor, adopţiunea, autoritatea parentală; drepturile reale – proprietatea funciară,

proprietatea asupra navelor si aeronavelor; dreptul străinilor de a achiziţiona bunuri imobiliare,

proprietatea mobiliară; gajul –imobiliar si mobiliar; registrele funciare si măsurătoarea cadastrală.

Codul obligaţiilor reglementează: responsabilitatea pentru faptele ilicite; executarea

obligaţiilor; vânzarea si schimbul etc. Elveţia foloseste aceleasi prevederi pentru relaţiile civile si

cele comerciale, neavând coduri separate pentru acestea. Codul are 5 cărţi – persoanele, dreptul

familiei, succesiunile, drepturile reale si, cum am văzut, un cod aparte, care formează cartea a V-a,

codul obligaţiilor. Codul prevede că judecătorul aplică cutuma, în lipsa unei prevederi legislative.