Drept privat romanEmil Molcuț

I. Introducere1. Obiectul dreptului privat romanDreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sancționate de statul roman și este un sistem

extrem de vast și de complex format din numeroase ramuri și instituții juridice. Sistemul juridic roman a trăit o viață milenară, căci își are originea în epoca fondării Romei și s-a aplicat până la moartea împăratului Justinian (sec. VIII î.Hr – sec VI-lea d.Hr.). Pentru a înțelege specificul dreptului roman trebuie să reținem că la origine și romanii, ca și celelalte popoare ale Antichității, au confundat dreptul cu religia și cu morala. Dar spre deosebire de celelalte popoare ale lumii antice, romanii au depășit această confuzie și au realizat o distincție clară între normele dreptului, normele religioase și normele de morală, dovadă că încă din epoca veche romanii desemnau normele dreptului prin cuvântul ius, iar normele religioase prin cuvântul fas. Mai mult decât atât, la romani ideologia juridică, gândirea juridică și-a pus amprenta asupra întregii ideologii, asupra gândirii în general; de aceea se spunea că așa cum grecii sunt un popor de filozofi, romanii sunt un popor de juriști, iar dacă tânărul cetățean roman intenționa să se afirme în viața publică trebuia să facă dovada că a fost discipolul, elevul unui celebru jurisconsult (oamenii de știință, cercetători ai dreptului). Cu alte cuvinte, accesul la viața publică romană era condiționat de cunoașterea aprofundată a dreptului. Cu toate acestea în unele texte juridice clasice constatăm că persistă străvechea confuzie dintre drept, religie și morală, cu toate că această confuzie fusese depășită în practică. Astfel, printr-un text din opera legislativă a împăratului Justinian ni s-a transmis definiția jurisprudenței: Juris prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque inusti scientia.

Jurisprudența este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința a ceea ce este drept și nedrept. În această definiție se confundă și cu religia, și cu morala (divine și umane, drept și nedrept). Apoi, printr-un text aparținând marelui jurisconsult clasic Ulpian, ni s-au transmis principiile fundamentale ale dreptului. Potrivit acelui text, iuris percepta sun hec, honeste vivere alterum non ledere, sum cuique tribuiere – principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său. De data aceasta dreptul se confundă cu morala, deoarece primul principiu, honeste vivere, a trăi în mod onorabil este de domeniul moralei, iar următoarele două principii este de domeniul dreptului.

Marele jurisconsult clasic Celsus ne-a transmis o definiție a dreptului. Potrivit lui Celsus, ius est ars boni et aequi = dreptul este arta binelui și a echitabilului. Și de data aceasta dreptul se confundă cu morala, deoarece conceptul de bine ține de sfera moralei, iar conceptul de echitate are două sensuri, două accepțiuni – un sens moral și un sens juridic.

Faptul că în unele texte clasice persistă, așa cum s-a văzut, străvechea confuzie dintre drept, religie și morală, își are explicația sa. În primul rând, romanii au fost un popor profund conservator, ca orice popor care se respectă, un popor care nu a renunțat la valorile sale tradiționale, chiar dacă unele dintre ele erau depășite de noile realități sociale. În al doilea rând, romanii au fost profund pragmatici, aveau un ascuțit simț practic și nu le plăcea teoria, iar această trăsătură a psihologiei lor și-a pus amprenta și asupra cercetării fenomenului juridic, întrucât jurisconsulții romani nu-și începeau lecțiile cu introduceri teoretice, cu incursiuni istorice, ci își începeau lecțiile cu expunerea unor spețe, unor cazuri practice din practica judiciară, pe care le analizau împreună cu discipolii lor și constatau că între acele cazuri, între acele spețe există elemente comune, puncte comune pe baza cărora încercau să formuleze anumite principii juridice, sau principii de drept. Însă acele principii erau consacrate, recunoscute ca atare de toți jurisconsulții, numai dacă ofereau soluții optime pentru toate cazurile practice dintr-un anumit domeniu. În al treilea rând, romanii nu au avut mania teoretizării, spre deosebire de greci, care erau maeștri neîntrecuți ai teoriei. De aceea, romanii au formulat puține definiții (și acelea preluate de la greci) – definițiile nu se confundă cu principiile juridice, deoarece definițiile sunt creații ale teoriei, țin de domeniul teoriei, iar principiile sunt creații ale practicii, țin de domeniul practicii juridice. Or grecii, vechii greci, nu făceau distincție între drept și morală. Dimpotrivă ei considerau că dreptul este o componentă a moralei.

Practica juridică morală a creat acele concepte categorii, principii și instituții care s-au dovedit instrumente ideale ale gândirii juridice, astfel încât ele au fost receptate, preluate și aplicate cu deplin succes atât în Evul Mediu, cât și în epoca modernă. Această evoluție a fost posibilă deoarece romaniștii (cercetătorii dreptului roman) s-au preocupat foarte serios de reconstituirea valorilor juridice romane încă de la începutul Evului Mediu astfel:

a. În secolul al VII-lea, în orașul Ravena, s-a format prima școală de drept roman, prima școală care și-a propus să reconstituie tezaurul gândirii juridice romane

b. În secolul al X-lea, în orașul Pavia, s-a format o școală de drept similară.Însă lucrările elaborate de reprezentanții, profesorii acelor școli, s-au pierdut, n-au ajuns până la noi, le-au

distrus barbarii, astfel încât noi le cunoaștem numai din izvoare indirecte, alte lucrări care s-au referit la ele. Cert este

că acele lucrări nu au putut avea o valoare științifică remarcabilă, notabilă, întrucât, în mod sigur, profesorii acelor școli nu au cunoscut digestele împăratului Justinian (culegere de fragmente din lucrările jurisconsulților clasici, lucrări care s-au pierdut, pe când digestele s-au păstrat, au ajuns până la noi, astfel încât prin intermediul digestelor s-au putut reconstitui lucrările jurisconsulților clasici).

În secolul al XI-lea, la Bologna, în Italia, profesorul IIIIIII a fondat școala glosatorilor. Glosatorii s-au condus în cercetările lor după metoda exegetică, în sensul că ei au explicat de așa manieră textele juridice romane, încât acele texte să poată fi înțelese și de aceia care nu erau romaniști, care nu aveau pregătire de specialitate. Toate acele explicații sau comentarii sunt denumite glose (cu alte cuvinte, glosă are sens de comentariu). Acele glose, acele explicații nu s-au aplicat în activitatea instanțelor judecătorești, așa încât școala glosatorilor nu a avut o finalitate practică. Cel mai valoros reprezentant al școlii glosatorilor a fost profesorul Acursius, care a scris Marea Glosă (Marea Glosă a lui Acursius), lucrare care cuprinde peste 96.000 de comentarii, sau glose (96.260).

În secolul al XVI-lea, profesorul Bartolus a fondat școala postglosatorilor, sau școala bartoliană (la Bologna), care s-a condus după metoda dogmatică, întrucât postglosatorii nu au cercetat nemijlocit textele juridice romane, ci au cercetat glosele, au cercetat comentariile glosatorilor cu scopul de a extrage din acele comentarii principii care să fie aplicate în practica instanțelor judecătorești, astfel încât școala postglosatorilor a avut o finalitate practică, iar principiile formulate de postglosatori s-au aplicat nu numai în Italia, ci în toată Europa de Apus, mai ales în Germania (landurile germane). Întrucât în sec. al XV-lea germanii au renunțat la dreptul lor național, l-au abandonat, fiindcă era primitiv (de ce??) și au receptat, au preluat principiile formulate de postglosatori, le-au adaptat și le-au aplicat le realitățile din Germania medievală și astfel, în sec al XVI-lea, în Germania s-a format un nou sistem de drept pe care-l denumim usus modernus pandectarum sau usus hodiernus pandectarum, adică dreptul modern al pandectelor sau dreptul de astăzi al pandectelor (grecii desemnau digestele împăratului Justinian prin cuvântul pandecte).

În secolul al XVI-lea, în Franța, profesorul Alciat a fondat școala istorică a dreptului roman. Apariția acestei școli a marcat o înflorire a cercetărilor de drept roman, întrucât reprezentanții școlii istorice au valorificat pe lângă textele juridice romane și cunoștințe din alte domenii, cum ar fi istoria, filozofia, filologia, cel mai valoros reprezentant al școlii istorice a fost profesorul Jaques Cujas, care a încercat pentru prima oară să reconstituie lucrările jurisconsulților clasici pe baza digestelor împăratului Justinian.

La începutul secolului al IX-lea, 1802, prin lecțiile, prelegerile pe care la ținut la Universitatea din Marmurg profesorul Savnigny a fondat noua școală istorică a dreptului roman. Această școală a marcat o nouă înflorire a cercetărilor de drept roman, căci în concepția marelui profesor Savigny, dreptul este eficace numai dacă este exprimat în formă nescrisă a obiceiului sau a tradiției juridice, deoarece, spunea el, numai tradiția juridică exprimă spiritul unui popor sau psihologia unei națiuni, pe când legea este străină de sufletul național. Or, tradiția juridică germană s-a format pe baza principiilor preluate de la postglosatori, astfel încât înțelegerea corectă a tradiției juridice germane era condiționată de cunoașterea aprofundată a dreptului roman, de aceea germanii sunt cei mai mari romaniști, nu francezii sau italienii.

În a două jumătate a secolului al IX-lea, s-a remarcat în mod deosebit, profesorul german Theodor Mommsem, care este considerat de toți autorii cel mai mare romanist al tuturor timpurilor și totodată, el a scris, se pare, cea mai bună istorie a Romei. Theodor Mommsem s-a condus în cercetările sale după metoda dialectică, hegeliană, întrucât a cercetat fenomenul juridic roman în strânsă relație cu realitățile economice, sociale și politice.

La începutul secolul al XX-lea s-a remarcat la Sorbona profesorul Paul Frederic Gerard , autorul unui tratat celebru, Tratatul Gerard, publicând și o colecție a textelor juridice de drept roman, 6 volume.

În perioada interbelică, în Italia, s-a remarcat profesorul Pietro Bonfante, care a publicat împreună cu Institutul de Drept Roman cea mai bună ediție a operei legislative a împăratului Justinian, ediția Bonfante.

La noi la români, cercetarea științifică în domeniul dreptului roman a început odată cu Titu Liviu Maiorescu. Titu Maiorescu, fondatorul culturii române moderne (Junimea) a fost un mare jurist, un bun avocat și un bun romanist, studiind dreptul roman la Sorbona. El a scris o lucrare intitulată În contra școalei Bărnuțiu, prin care arăta, printre altele, că instituțiile juridice romane pot fi înțelese corect numai dacă sunt cercetate în evoluția lor istorică și în strânsă relație ci formele de organizare pe care le-a cunoscut statul roman.

La începutul secolul al XX-lea, s-a remarcat la Universitatea din București, profesorul Ștefan Loginescu, care a publicat un tratat celebru în țară și în străinătate, Tratatul Loginescu (două volume).

În perioada interbelică s-au remarcat în mod deosebit, la Cluj, profesorul Ion Cătuneanu, iar la București, profesorii Nicolae Corodeanu, Constantin Stoicescu, Grigore Dimitrescu, Gheorghe Dumitriu.

După al doilea război mondial, catedrele de drept roman au fost ilustrate în mod strălucit, la București, de profesorul Constantin Tomulescu, membru al Academiei Constantiniene de Drept Roman de la Perugi, cel mai mare for științific de drept roman din lume. La Cluj profesorul Vladimir Hanga, iar la Iași de profesorul Mihai Jakodă.

Vom studia doar dreptul privat roman, nu întregul drept roman, deoarece dreptul privat roman este domeniul în care romanii au dat întreaga măsură a spiritului lor creator. Dreptul privat este domeniul în care romanii au creat concepte, principii, procedee și instituții juridice care se aplică și în zilele noastre, cu succes deplin. Firește, romanii au

avut reprezentarea distincției dintre dreptul public și dreptul privat, așa cum rezultă din fizionomia instituțiilor juridice, dar nu au teoretizat această distincție. Abia la sfârșitul secolului al II-lea d.Hr. jurisconsultul Ulpian ne înfățișează criteriul pe baza căruia putem distinge între dreptul public și dreptul privat. Potrivit lui Ulpian, publicul ius est cvot ad statum regi romane spectat privatum cvot ad singulorum utilitate, dreptul public este acela care se referă la organizarea statului roman, iar dreptul privat este acela care se referă la interesele fiecăruia. Această definiție este criticabilă, este neștiințifică, deoarece în concepția lui Ulpian ar exista anumite norme de drept care exprima interese generale ale societății, alături de alte norme de drept, care exprimă interese individuale.

În realitate toate normele juridice exprimă interese generale ale societății, astfel încât criteriul de distincție între dreptul public și dreptul privat este altul, și anume criteriul sferei de reglementare juridică, deoarece normele dreptului public reglementează anumite categorii de relații sociale, iar normele dreptului privat reglementează alte categorii de relații sociale, astfel: normele dreptului public reglementează relațiile sociale care se formează în legătură cu organizarea statului, precum și relațiile dintre stat și cetățeni, iar normele dreptului privat reglementează statutul juridic al persoanelor, relațiile dintre persoane cu un conținut patrimonial, precum și relațiile care se formează între persoane cu ocazia judecării proceselor private.

Dreptul privat roman cuprinde ansamblul normelor juridice, instituite sau sancționate de statul roman, norme care reglementează statutul juridic al persoanelor, relațiile dintre persoane cu conținut patrimonial, precum și relațiile care se formează între persoane cu ocazie judecării proceselor private.

Drept privat roman(curs)Emil Molcuț

Structura cursuluiCursul de drept privat roman cuprinde o introducere urmată de trei părţi: izvoarele dreptului privat roman,

procedura civilă romană şi dreptul civil roman. În unele manuale procedura civilă este plasată la sfârșitul cursului, după dreptul civil, deoarece așa procedau și jurisconsulții romani, tratau procedura la sfârșit. Noi, însă, vom studia procedura civilă înaintea dreptului civil, având în vedere faptul că dreptul civil roman a evoluat pe cale procedurală, iar înțelegerea dreptului civil este condiționată de cunoașterea procedurii civile.

Izvoare – vom analiza formele de exprimare a normelor dreptului privat roman care se numesc izvoare și care sunt în număr de șase:

1. Obiceiuri2. Legea3. Edictele magistraților4. Jurisprudența5. Senatusconsultere6. Constituțiunile imperialeVom pune un accent deosebit asupra edictelor magistraților și asupra jurisprudenței pentru că dreptul civil

roman a evoluat sub influența mijloacelor procedurale create de magistrații judiciari, precum și sub influența cercetării științifice a jurisconsulților.

La procedura civilă, partea a doua, vom cerceta acele norme juridice care reglementează desfășurarea proceselor private în cadrul celor trei sisteme procedurale (sau procesuale) pe care le-au creat romanii, procedura legisacțiunilor care s-a aplicat în epoca veche, procedura formulară care s-a aplicat în epoca clasică și procedura extraordinară care s-a aplicat în epoca postclasică.

Dreptul civil roman ocupă locul central în economia cursului și la rândul lui cuprinde patru părți: persoane, bunuri, succesiuni și obligațiuni.

La materia persoanelor vom cerceta statutul juridic al diverselor categorii de persoane, organizarea familiei romane și procedeele juridice prin care romanii au asigurat protecția incapabililor de fapt.

La materia bunurilor vom analiza fizionomia celor trei titluri juridice prin intermediul cărora persoanele exercită stăpânirea asupra lucrurilor, și anume posesiunea, detențiunea?? și proprietatea.

La materia succesiunilor vom studia acele norme juridice care reglementează transmiterea patrimoniului de la defunct către moștenitorii săi în cadrul celor trei sisteme succesoare romane, succesiunea legală, succesiunea testamentară și succesiunea deferită contra testamentului.

Materia obligațiilor prezintă o importanță aparte. În primul rând pentru că obligațiile sunt oglinda juridică a economiei de schimb, iar economia de schimb romană a cunoscut o dezvoltare fără precedent. În al doilea rând, pentru că procedeele, principiile și instituțiile pe care romanii le-au creat în materia obligațiilor au fost receptate, preluate de moderni în formă pură,fără modificări, fără adaptări, în forma lor originală, pură. La rândul ei, materia obligațiilor cuprinde două părți. Partea generală – teoria generală a obligațiilor – și partea specială – izvoarele obligațiilor. La

partea generală vom analiza acele reguli care sunt comune pentru toate izvoarele de obligații, iar la partea specială vom cerceta fiecare izvor de obligații în parte.

Importanța dreptului privat romanProblema importanței dreptului privat roman s-a pus încă din epoca Renașterii, deoarece dreptul privat roman a

supraviețuit societății care l-a crate, fenomen unic în istoria lumii și s-a aplicat atât în Evul Mediu, cât și în societatea modernă, spre deosebire de celelalte sisteme de drept ale Antichității, care au rămas simple documente arheologice, n-au fost receptate, n-au fost preluate și nu prezintă o importanță istorică, ci numai o importanță culturală. Acest fenomen de vitalitate cu totul excepțională a fost explicat fie prin factori de natură subiectivă (inclusiv de natură psihologică), fie prin factori de natură obiectivă (inclusiv de ordin economic). Cert este că dreptul privat roman s-a dovedit a fi expresia juridică generală și abstractă a relațiilor dintr-o societate care se întemeiază pe proprietatea privată și pe economia de schimb, astfel încât orice societate care cunoaște proprietatea privată și economia de schimb găsește gata elaborate în dreptul privat roman toate procedeele juridice necesare în vederea reglementării acelor relații. Dreptul privat roman este un imens teren de verificare a tezelor, a doctrinelor, a teoriilor cu privire la apariția și la evoluția fenomenului juridic, că societatea nu este o masă amorfă, societatea este un sistem format din mai multe componente între care și componenta juridică. Toate aceste componente ale sistemului se influențează reciproc, sunt într-o relație de intercondiționare, iar cercetarea dreptului privat roman ne oferă prilejul să urmărim dialectica relațiilor dintre componenta juridică și celelalte componente ale sistemului: economică, politică, socială, morală, religioasă etc. Romanii sunt aceia care, pentru prima oară în istoria lumii au creat un sistem de concepte rezervat exprimării ideilor juridice. Toate aceste concepte sunt denumite alfabetul dreptului, limbajul dreptului sau terminologia juridică. Prin intermediul acestei terminologii, pot fi exprimate cele mai diverse și cele mai abstracte idei juridice, căci romanii au creat un criteriu de ordin formal sau de ordin lingvistic pe baza căruia putem distinge între ceea ce este juridic, adică de domeniul dreptului, și ceea ce este nejuridic, pe când celelalte popoare ale Antichității nu au fost în măsură să creeze un asemenea limbaj, o asemenea terminologie, iar consecința a fost că acele popoare nu au putut realiza distincția dintre normele dreptului, normele religioase și normele de morală (lipsea criteriul de ordin lingvistic).

Pentru noi, românii, studiul dreptului privat roman prezintă o importanță specială, aparte, în primul rând pentru că dreptul românesc s-a format și a evoluat sub influența dreptului privat roman, iar în cadrul acestei evoluții putem distinge trei momente definitorii, principale:

1. Momentul formării Legii Țării pe fondul juridic daco-roman2. Momentul elaborării dreptului feudal românesc scris3. Momentul elaborării operei legislative a lui Alexandru Ioan CuzaÎn legătură cu primul moment, trebuie să reținem că în Dacia Traian s-a produs un proces de împletire până la

contopirea dreptului geto-dac cu dreptul privat roman. Din această sinteză a luat naștere un nou sistem de drept, un sistem de drept original în care instituțiile juridice romane au dobândit noi funcții și noi finalități, sistem de drept pe care îl denumim daco-roman.

Mai târziu, în epoca feudalismului timpuriu, adică între secolele X-XIV, pe acest fond juridic daco-roman s-a format Legea Țării sau dreptul feudal românesc nescris, denumit și obiceiul pământului. Făcând studii comparative între instituțiile Legii Țării și instituțiile dreptului privat roman, cercetătorii Emil Cernea, Andrei Rădulescu. Aceștia au constatat că între dreptul privat roman și Legea Țării, între instituțiile lor există asemănări, puncte comune, asemănări care se explică în primul rând prin faptul că elementele dreptului privat roman au ajuns în Legea Țării prin intermediul dreptului daco-roman, care se află la temelia Legii Țării.

Începând din secolul al XV-lea, s-au elaborat legiuirile feudale românești scrise, denumite pravile. Toate aceste pravile, toate aceste legiuiri feudale românești s-au inspirat din dreptul bizantin, iar dreptul bizantin nu este altceva decât dreptul din vremea lui Justinian adaptat la realitățile din societatea feudală bizantină. De aceea se afirmă că pravilele noastre, legiuirile noastre feudale, au receptat influența dreptului roman prin filieră bizantină.

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza a fost elaborată o uriașă operă legislativă pe care s-au pus bazele sistemului de drept românesc modern. În centrul acestei opere legislative se află Codul Civil, care a fost elaborat prin receptarea, prin preluarea procedeelor, principiilor și instituțiilor din materia obligațiilor în formă pură, cu sensul lor original.

Diviziunile dreptului privat romanAșa cum dreptul roman în ansamblul său se divide în drept public și drept privat, la rândul lui dreptul privat

roman cunoaște o împărțire pe trei ramuri distincte. Dreptul civil (ius civile), dreptul ginților (ius gentium) și dreptul natural (ius nature). Conceptul de drept civil este utilizat în textele juridice romane având trei accepțiuni. În primul sens, cel mai vechi, dreptul civil cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile dintre cetățenii romani și întrucât cetățenii romani erau denumiți quiriți, dreptul civil mai era numit dreptul quiritilor sau dreptul quiritar, dreptul cetățeni romani. Încheierea actelor de drept civil presupunea respectarea unor condiții de formă extrem de complicate, iar formalismul excesiv al vechiului drept civil se explică în primul rând prin faptul că la origine, în epoca foarte veche, romanii, ca orice popor tânăr, nu aveau experiența vieții juridice, iar formele solemne, foarte complicate aveau menirea de a le atrage atenția cetățenilor romani asupra gravității efectelor acelor acte juridice. În al

doilea rând, romanii au condiționat încheierea actelor de drept civil de respectare a unor forme solemne pentru ca acele acte juridice să nu fie accesibile și străinilor, și necetățenilor, deși în epoca foarte veche nici nu se punea problema unor relații juridice între cetățeni și străini, de vreme ce la acea epocă funcționa principiul conform căruia orice străin venit la Roma cădea automat în sclavie. Cu timpul, însă, odată cu dezvoltarea economiei de schimb, a comerțului, romanii au început să-i tolereze pe străini, fie în calitate de oaspeți, fie în calitate de clienți, iar începând din secolul III î.Hr. puteau veni la Roma fără a cădea în sclavie locuitorii cetăților care aveau tratate de alianță cu romanii. Acești străini erau denumiți peregrini, însă relațiile juridice dintre cetățeni și peregrini nu erau reglementate prin normele dreptului civil, ci prin normele dreptului ginților.

În al doilea sens, care este mai recent, dreptul civil se confundă cu activitatea de cercetare științifică a jurisconsulților pe care o denumim jurisprudență.

În al treilea sens, dreptul civil cuprinde întregul drept privat roman, cu excepția dreptului pretorian care, așa cum vom vedea, a fost creat de magistrații judiciari denumiți pretori prin utilizarea unor mijloace procedurale.

Conceptul de drept al ginților, ius gentium¸este utilizat și el cu trei sensuri. În primul sens, dreptul ginților cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile dintre cetățenii romani și peregrini. Dreptul ginților s-a format în condițiile dezvoltării economiei de schimb, iar de aceea actele de drept a ginților nu presupun respectarea unor condiții de formă, căci, de regulă, ele se încheiau prin simpla manifestare de voință a părților. De aceea jurisconsulții clasici spuneau că apariția dreptului ginților marchează momentul maximei abstractizări a gândirii juridice romane. Față de avantajele pe care le prezintă cu timpul dreptul ginților a preluat funcțiile dreptului civil, în sensul că cele mai multe operațiuni juridice se realizau prin acte de drept al ginților, iar nu prin acte de drept civil. În vremea împăratului Justinian, dreptul ginților a devenit un drept general, confundându-se cu întregul drept privat roman.

În al doilea sens, pe care-l întâlnim la istoricul Titus Livius, dreptul ginților cuprinde acele norme juridice care reglementează relațiile dintre statele cetății ale antichității, ceea ce astăzi ar corespunde dreptului internațional public.

În al treilea sens, dreptul ginților se confundă cu ius nature, căci în concepția unor jurisconsulți clasici există anumite norme și principii în domeniul privat care se aplică tuturor popoarelor din toate timpurile și care sunt valori juridice cu aplicațiune universală.

Scurt istoric (istoria socială și politică a Romei)Istoria milenară a Romei poate fi periodizată în două mari epoci – epoca prestatală și epoca statală. Epoca

prestatală a durat de la jumătatea secolului al VIII-lea î.Hr. până la jumătatea secolului al VI-lea î.Hr., iar epoca statală de la jumătatea secolului al VI-lea î.Hr. până la moartea împăratului Justinian (565 d.Hr.). Dar în legătură cu istoria foarte veche a Romei trebuie să reținem că istoriografia romană, adică istoria scrisă a Romei a început abia în secolul al III-lea î.Hr. Astfel încât toate informațiile pe care le deținem în legătură cu evenimentele anterioare secolului al III-lea ne-au parvenit fie prin izvoare indirecte, de regulă grecești, fie prin tradiție și prin legendă. Iată de ce toate acele informații nu sunt sigure, sunt îndoielnice, trebuie privite cu rezervă.

Față de acele informații, orașul Roma s-ar fi fondat în anul 753 î.Hr. de trei triburi denumite triburile fondatoare formate din sabini, latini și etrusci. Membrii celor trei triburi fondatoare, precum și urmașii lor, erau denumiți patricieni. Pe lângă patricieni, în Roma prestatală, trăiau și plebeii care proveneau în principal dintre autohtoni. Însă conducerea societății romane prestatale era exercitată numai de patricieni prin trei organisme de conducere socială fără caracter statal: comitia curiata, rege, Senat.

Comitia curiataEra organizată, structurată pe trei triburi, 30 de curii și 300 de ginți și întrucât fiecare dintre curii avea un vot,

această adunare a patricienilor a fost denumită adunarea curiilor sau comitia curiata. Cele mai importante hotărâri cu privire la viața societății romane prestate erau adoptate de această adunare.

RegeleEra ales de comitia curiata și exercita numai atribuțiuni de ordin militar și religios.SenatulEra un sfat al bătrânilor format din șefii ginților și număra 300 de membri.Față de faptul că plebeii participau la viața economică a cetății, dar nu aveau acces la conducerea ei, în mod

fatal între plebei și patricieni s-a declanșat un conflict care s-a adâncit tot mai mult și s-a finalizat cu fondarea statului roman, căci în dorința de a soluționa acest conflict, pe la jumătatea secolului VI, regele Servius Tulius a inițiat două reforme prin care a pus bazele statului roman. Este vorba despre o reformă socială și o reformă administrativă.

În virtutea reformei sociale, Servius Tulius a împărțit întreaga populație a Romei fără a mai ține seama de distincția dintre patricieni și plebei în cinci categorii sociale pe criteriul stării materiale. La rândul lor, cele cinci categorii sociale au fost împărțite în centurii, care erau în același timp și unități militare, formațiuni de luptă și unități de vot, fiecare centurie dispunând de un vot. Însă centuriile nu aveau un număr egal de membri.

Astfel, centuriile din prima categorie socială numărau câteva zeci de membri (30-40), pe când centuriile din următoarele categorii sociale numărau sute de membri (600-700-800). Așa a fost posibil ca prima categorie socială,

deși minoritară în cetate, să dețină majoritatea centurilor, adică majoritatea voturilor (98 din 193). Această adunare a întregului popor roman, a fost denumită comitia centuriata.

Prin reforma administrativă, Servius Tulius a împărțit teritoriul Romei în unități administrativ teritoriale sau cartiere denumite triburi. În total, el a creat patru triburi sau cartiere urbane și șaptesprezece triburi rurale. Din acel moment în cazul Romei se întrunesc cele două criterii pe baza cărora putem distinge între societatea prestatală și societatea statală. Este vorba despre criteriul stratificării sociale care s-a introdus prin reforma socială și despre criteriul teritorial care s-a introdus prin reforma administrativă.

SEMINAR

Într-un raport juridic de drept public părțile se află într-o poziție de subordonare, într-un raport juridic de drept privat, părțile se află în egalitate. Iar poziția pe care se află cele două părți este singurul criteriu pe care îl luăm în considerare atunci când vrem să aflăm ce fel de raport juridic public/privat există între două părți.

Constantin Stoicescu – tratatul de drept roman 1923 – momentul în care se produce separația între ius și fas = se crede a fi pentru romani, ca și pentru alte neamuri de origine ariană, acela în care locuitorii satelor deschise, de câmp, (PAGI), se desprinseră a se adăposti la vreme de nevoie în niște cetățui așezate pe dealuri, (ARCES), căci aici gruparea, fiind mai compactă, ocaziunile de ceartă devenind mai dese, membrii cetății fixară câteva reguli de conduită destinate să mențină buna înțelegere între dânșii și pe care toți trebuiau să le respecte sub pedeapsa de a se vedea excluși din cetate. Aceste hotărâri inspirate de interesul comunității nu sunt de izvor divin, fiind produse ale vieții omenești, distincte de regulile religioase, imaginate de om sub imboldul pericolului și liber acceptate de ceilalți oameni.

Pentru seminarul la isdr – primele 2 cursuri + triplicile din Transilvania, inclusiv