manual de drept privat roman 2009

79
CAPITOLUL I INTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN 1.1. Dreptul roman şi prezenţa sa în istorie Aforismul gramaticului latin Terentius Maurus, habent sua fata libelli („cărţile au destinul lor”), menit să sublinieze soarta, bună sau rea, a cărţilor, include o idee aplicabilă şi legilor. În adevăr, orice legiuire are o existenţă determinată de soarta societăţii în care s-a născut, iar când transformările sociale reclamă reglementări noi, alte legi vin să le înlocuiască pe cele vechi. Cu alte cuvinte, habent sua fata leges („legile au destinul lor”). Evoluţia istorică consemnează în această privinţă un fenomen care, aparent, constituie o excepţie de la regulă: aplicarea dreptului roman în diverse forme, de-a lungul mai multor orânduiri istorice. După căderea Romei, legile cuceritorilor suferă, pe teritoriul 5

Upload: almykabdj618

Post on 04-Jan-2016

138 views

Category:

Documents


5 download

TRANSCRIPT

Page 1: Manual de Drept Privat Roman 2009

CAPITOLUL IINTRODUCERE ÎN DREPTUL ROMAN

1.1. Dreptul roman şi prezenţa sa în istorie

Aforismul gramaticului latin Terentius Maurus, habent sua fata libelli („cărţile au destinul lor”), menit să sublinieze soarta, bună sau rea, a cărţilor, include o idee aplicabilă şi legilor. În adevăr, orice legiuire are o existenţă determinată de soarta societăţii în care s-a născut, iar când transformările sociale reclamă reglementări noi, alte legi vin să le înlocuiască pe cele vechi. Cu alte cuvinte, habent sua fata leges („legile au destinul lor”).

Evoluţia istorică consemnează în această privinţă un fenomen care, aparent, constituie o excepţie de la regulă: aplicarea dreptului roman în diverse forme, de-a lungul mai multor orânduiri istorice.

După căderea Romei, legile cuceritorilor suferă, pe teritoriul fostului Imperiu de Apus, în mare măsură, influenţele dreptului roman, fiind redactate în cea mai mare parte de clerici care, în şcolile bisericeşti, studiau, alături de teologie, şi unele elemente de drept roman. La rândul ei biserica, ale cărei reglementări se impuneau în special vieţii de familie, trăia „secundum legem Romanam”, ceea ce însemna că legile ecleziastice se inspirau tot din dreptul Romei imperiale.

Acelaşi fenomen se poate constata în Imperiul din Răsărit: dreptul roman nu moare odată cu Iustinian, ci continuă să se aplice, cu unele schimbări, şi în marea „cetate a minunilor”, iar uneori legile romano-bizantine depăşesc graniţele marelui imperiu, aplicate fiind, sub forma de traduceri sau adaptări, şi în concurenţă cu dreptul obişnuielnic, la mai toate popoarele Europei Răsăritene.

Aşadar, după căderea Romei, dreptul roman rămâne în plin ev mediu un drept „actual”, evident cu trăsături specifice în coordonatele feudale de timp şi loc.

În secolele XII-XIV se ivesc premisele lichidării fărâmiţării feudale, ca o consecinţă a dezvoltării oraşelor şi a raporturilor marfă-

5

Page 2: Manual de Drept Privat Roman 2009

bani. Apariţia proprietăţii de tip orăşenesc impune noi raporturi sociale, care, la rândul lor, necesitau reglementări juridice noi, incompatibile cu cele medievale. Noua reglementare a fost găsită, fără prea multă greutate, în normele dreptului roman, care organizase în mod aproape desăvârşit regimul juridic al proprietăţii private. Aşa se explică „renaşterea” dreptului roman, în plin Ev Mediu; legislaţia lui Iustinian, cunoscută de la începutul secolului al Xll-lea sub numele de Corpus iuris civilis („Colecţia dreptului civil”), este supusă unor adaptări la noile condiţii de viaţă. Este aşa-zisul proces de „receptare” a dreptului roman, care „prelucrat”, uşurează procesul de dezvoltare a proprietăţii private, înlesnind triumful burgheziei.

Receptarea legislaţiei lui Iustinian nu s-a făcut printr-un act legislativ, ci s-a realizat treptat, pe cale cutumiară; ea are loc începând din secolul al XII-lea în Italia, Franţa, Anglia, Spania, şi din secolul al XV-lea în Ţările de Jos. Aplicarea dreptului roman în Italia a însemnat totodată o renaştere a studiilor juridice de drept roman. În oraşul Bologna apare o celebră universitate unde studiul dreptului roman juca un rol hotărâtor. Profesori de vază predau legislaţia lui Iustinian, pe care o explicau pentru nevoile didactice şi practice, sintetizându-şi observaţiile în scurte formulări numite „glose”. Treptat, glosele devin o adevărată punte de legătură între textele romane şi realităţile contemporane, iar „marea glosă” (Glossa Ordinaria) a lui Accursius (1182-1260), ultimul cuvânt al ştiinţei şi practicii.

Studiul dogmatic şi aplicarea zilnică a dreptului roman au cunoscut o nouă etapă datorită şcolii întemeiate de Bartolus (1314-1357) - şcoala bartolistă - care, pornind de la speţe şi folosind cu predilecţie metoda analitică, reuşeşte să impună, utilizând textele romane, soluţiile pe care le reclama viaţa. Procese similare au loc şi în alte universităţi din Franţa şi Spania.

Revoluţia din 1789 a statornicit noi relaţii social-economice pe care le-a înzestrat cu noi reglementări juridice. Numeroase ţări îşi întocmesc coduri în spiritul „înnoitor” al vremii. Cu toate acestea, noile coduri rămân tributare dreptului roman, în formă şi în fond, iar dreptul roman continuă să fie studiat ca materie fundamentală în universităţi.

Care este explicaţia acestei „vitalităţi” impresionante a dreptului roman? Apariţia dreptului în general şi a celui roman în special este legată de naşterea producţiei de mărfuri.

6

Page 3: Manual de Drept Privat Roman 2009

În Evul Mediu, mica producţie de mărfuri constituie punctul de plecare în naşterea şi dezvoltarea producţiei capitaliste, iar în epoca modernă producţia de mărfuri, generalizându-se, devine dominantă.

Producţia de mărfuri reclamă la rândul ei instituţii juridice care, reglementând raporturile sociale corespunzătoare, să faciliteze schimbul mărfurilor produse pentru asigurarea nevoilor sociale. De aici importanţa reglementării juridice a proprietăţii, obligaţiilor, succesiunilor, etc.

Legate prin structură şi finalitate de producţia de mărfuri nomele dreptului roman au putut supravieţui prăbuşirii Romei, îngăduind să fie adaptate la nevoile orânduirilor clădite pe producţia de mărfuri. Aşa se explică continuitatea dreptului roman în evul mediu, diferitele trepte ale receptării sale o dată cu apariţia capitalismului şi prezenţa lui în codurile şi sistemele juridice contemporane.

Pe de altă parte, dreptul roman joacă rolul unui adevărat „alfabet juridic”, aşa cum alfabetul roman, alcătuit dintr-un număr redus de semne, îngăduie materializarea scrisă a cuvintelor şi în consecinţă exprimarea celor mai felurite idei şi sentimente, la fel conceptele juridice romane pot da expresie concretă celor mai variate şi mai subtile reguli de drept. Iată cum se explică prezenţa conceptelor şi categoriilor juridice romane în dreptul actual şi rolul propedeutic pe care dreptul roman îl joacă, servind ca o introducere la înţelegerea instituţiilor juridice contemporane.

Iată de ce am putea afirma că la importantele realizări istorice ale lumii romane precum progresul uneltelor şi metodelor de muncă, al meşteşugurilor, diviziunii sociale a muncii şi al ştiinţelor şi artelor, li se poate adăuga o alta: crearea unui sistem juridic ce a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării posterioare a dreptului.

1.2. Naşterea, dezvoltarea şi declinul statului roman

Întemeiată cu opt secole înaintea erei noastre, cetatea Roma devine, după lupte înverşunate, capitala unei confederaţii de comunităţi patriarhale ce locuiau în partea de mijloc a Peninsulei

7

Page 4: Manual de Drept Privat Roman 2009

Italice, numită Latium. Naşterea proprietăţii private asupra ogoarelor şi păşunilor, dezvoltarea diviziunii sociale a muncii, care treptat uşurează extinderea meseriilor şi a comerţului, creşterea productivităţii muncii şi războaiele de cucerire duc la apariţia sclaviei patriarhale şi a unei populaţii aservite numită plebe (1) care, aşezată în apropierea cetăţii pentru a fi mai uşor controlată, este supusă la multiple îndatoriri faţă de poporul roman, adică de locuitorii Romei, cunoscuţi sub numele de patricieni (2). Crescând numericeşte, plebea se diferenţiază ca structură socială, o parte a ei devenind deţinătoare de importante mijloace de producţie, datorită unei intense activităţi speculative. Noua aristocraţie plebeiană, conştientă de puterea pe care i-o conferea situaţia ei economică, porneşte la o adevărată ofensivă împotriva patricienilor, determinând schimbări radicale în structura cetăţii.

Mai întâi teritoriul Romei este împărţit în mai multe subdiviziuni administrative, numite triburi, ce înglobau atât solul Romei cât şi regiunile învecinate ei, determinând drepturile şi obligaţiile locuitorilor în raport de domiciliul acestora. Astfel, teritoriul capătă un rol constitutiv al organizării sociale, înlăturând criteriul descendenţei gentilice ca factor de evaluare socială.

Un al doilea element care devine, probabil din secolul al VI-lea, esenţial în organizarea socială romană este bogăţia, întreaga populaţie fiind împărţită în cinci clase, după avere: cei bogaţi se numeau locupletes, adică „stăpânii pământului”, deoarece bogăţia principală o constituia fondul funciar, iar săracii proletarii, a căror singură „bogăţie” o constituiau copiii (proles). Această ierarhizare avea două consecinţe: drepturile politice erau acordate în măsura în care cetăţeanul era proprietar, iar obligaţiile militare stabilite în aceeaşi măsură, deoarece în concepţia romană cu cât cineva era mai avut, cu atât era mai interesat la apărarea cetăţii.

Aceste transformări au constituit o adevărată revoluţie politică: este procesul de formare a statului roman, cunoscut sub denumirea tradiţională de „reforma” lui Servius Tullius, care se pare că a avut loc în secolul al VI-lea î.e.n.

După formarea statului, forma de organizare politică a Romei este republica, care cunoaşte o rapidă dezvoltare social-economică până în secolul 1 î.e.n., când datorită ascuţirii contradicţiilor sociale,

8

Page 5: Manual de Drept Privat Roman 2009

luptelor pentru putere şi creşterii rolului armatelor romane, devenite profesioniste, statul roman îmbracă o formă dictatorială - imperiul.

În perioada republicană, conducerea de stat se găsea în mâna unor înalţi demnitari numiţi magistraţi (magistratus), aleşi de regulă pentru un an de zile. Cei mai importanţi erau consulii, după care urmau pretorii, însărcinaţi cu administraţia jurisdicţiei civile, apoi cenzorii, a căror atribuţie consta în întocmirea recensământului, edilii ce aveau în grijă aprovizionarea populaţiei, problemele urbanistice şi organizarea spectacolelor şi în fine questorii ce administrau tezaurul public şi arhivele statului.

Un rol important în viaţa politică romană l-au jucat tribunii plebei, care, deşi la început au avut menirea de a apăra interesele plebei, treptat s-au transformat în magistraţi ai Romei putând influenţa întregul mecanism constituţional roman.

În cazuri excepţionale (războaie, răscoale, etc.), conducerea statului putea fi încredinţată unui dictator, ales pe o perioadă de şase luni.

Un alt rol important în viaţa publică revenea senatului care, alcătuit aproape în exclusivitate din foşti magistraţi, avea atribuţii legislative (confirma, suspenda sau interpreta legile), financiare, religioase, militare (fixarea contingentelor de ostaşi şi numirea generalilor), îndruma politica externă a statului şi putea decreta, în cazuri excepţionale, starea de necesitate.

Al treilea element component al organizării romane de stat îl constituiau adunările populare, convocate fie pe clase cenzitare (aşa-zisele adunări centuriate, deoarece clasele erau împărţite în centurii), fie după domiciliu, aşa-zisele adunări tribute, întrucât districtele teritoriale ale Romei erau numite triburi). În competenţa adunărilor centuriate intrau: alegerea magistraţilor, luarea hotărârilor privind pacea sau războiul, votarea legilor etc., iar cele tribute devin aproape singurul organ legislativ începând din secolul al III-lea î.e.n.

Republicii îi urmează, cu începere din secolul I. î.e.n., imperiul, care în primele trei secole ale existenţei sale sub forma principatului, reprezenta teoretic o dualitate de putere, împărţită între senat şi împărat, de unde şi denumirea ei de diarhie. În fapt însă, împăratul concentra în mâinile sale întreaga putere de stat, iar începând din timpul domniei lui Vespasian (69-79) îi era atribuită, printr-o decizie a

9

Page 6: Manual de Drept Privat Roman 2009

senatului, o dată cu urcarea sa pe tron. Datorită acestui fapt, magistraturile republicane devin un simplu veston de ceremonie, împăratul însuşindu-şi mai toate atribuţiile acestora. În schimb se dezvoltă un puternic aparat funcţionăresc, menit să aducă la îndeplinire ordinele împăratului, în cadrul căruia un rol important revenea conducătorului gărzilor imperiale (praefectus praetorio) şi şefului administraţiei capitalei (praefectus urbi). Apar totodată numeroase birouri centrale, destinate să-i furnizeze împăratului informaţiile şi materialele de care avea nevoie în soluţionarea multiplelor probleme ce se cereau soluţionate.

Concentrarea puterilor publice în mâna împăratului, a dus la decăderea rolului politic al senatului şi la dispariţia adunărilor populare; activitatea lor electorală dispare la începutul secolului I e.n. iar cea legislativă la finele lui.

Dacă până la urcarea pe tron a împăratului Diocleţian (284-305), structura dictatorială a statului roman continuă să fie camuflată de unele forme republicane, odată cu reformele social-politice ale acestuia, dictatura imperială ia forme deschise. Acum începe epoca dominatului, numită aşa deoarece împăratul, zeificat asemenea monarhilor orientali, devine „dominus et deus” (stăpân şi zeu), un adevărat monarh autocrat; la rândul său senatul se transformă într-un simplu „cabinet” (consistoriul), aflat la ordinele împăratului. În epoca imperială, sclavia face loc colonatului, dar poziţia colonilor nu diferă prea mult de aceea a sclavilor, deoarece statul roman menţine încă vechile relaţii sclavagiste, care limitau şi frânau dezvoltarea noilor elemente de producţie. Proprietatea sclavagistă continuă juridiceşte să-şi păstreze întâietatea, în ciuda încercărilor legislative făcute spre a generaliza formele juridice reclamate de colonat. Datorită acestei contradicţii fundamentale, tot mai accentuate, manifestate pe plan social în răscoale şi răzvrătiri, dezagregarea imperiului se accelerează, cu toate măsurile de constrângere sau de „reanimare” luate de împăraţii de după Diocleţian. La această decădere au contribuit, pe plan extern, atacurile tot mai primejdioase ale popoarelor migratoare.

În anul 476, Roma va sucomba sub loviturile triburilor de heruli, conduşi de Odoacru. Prăbuşirea Cetăţii Eterne simbolizează finele

10

Page 7: Manual de Drept Privat Roman 2009

unei orânduiri şi începutul alteia, noi, ce se va dezvolta în evul mediu după legi proprii.

1.3. Evoluţia dreptului roman

Epoca vechiului drept care începe o dată cu formarea statului şi durează până spre finele celui de al II-lea secol î.e.n., constituie prima etapă a dezvoltării dreptului roman. Drept al unei societăţi în care predomină economia naturală şi în care autarhia producţiei familiale constituie un ideal, el s-a redus multă vreme la reguli simple, formaliste şi rigide. Impregnat de anumite elemente religioase, formalismul vechiului drept atrăgea atenţia părţilor asupra consecinţelor actului juridic pe care urmau să-l încheie şi fixa în memoria celor ce asistau la realizarea lui elementele constitutive ale acestuia, ce adesea puteau fi contestate, la judecată, în caz de neînţelegere. Pătruns de elemente religioase, vechiul drept era interpretat de pătura sacerdotală, care se impunea restului societăţii şi din acest punct de vedere; dar faptul generând abuzuri, i-a împins pe cei săraci să pornească la luptă pentru secularizarea dreptului şi pentru a obţine legi care să emane de la autorităţile laice.

Din punct de vedere ştiinţific, vechiul drept constituie o structură pragmatică, lipsită de subtilităţii teoretice, apropiată de concepţia utilitaristă despre lume şi viată (gravitas) a cetăţeanului roman de la începutul epocii republicane.

Perioada clasică este a doua etapă de dezvoltare a dreptului roman, ce cuprinde ultimul secol al republicii şi întreaga perioadă a principatului. După victoria asupra Cartaginei, economia romană se dezvoltă impetuos, schimbul de mărfuri ia proporţii, iar activitatea comercială romană se extinde asupra întregii lumi cunoscute pe atunci (oikumena). În acelaşi timp, austeritatea primitivă romană face loc unor tendinţe „liberale”, iar filosofia greacă şi misticismul oriental pătrund tot mai puternic în viaţa spirituală a Romei.

Asemenea schimbări structurale nu puteau rămâne fără rezultate asupra evoluţiei dreptului. Treptat, formalismul juridic dispare, iar existenţa actului juridic, încetând să depindă de forme rigide, îşi trage întreaga vigoare din voinţa reală a părţilor (voluntas). Dreptul clasic a însemnat înlăturarea rigorismului juridic; elementul

11

Page 8: Manual de Drept Privat Roman 2009

formă cedează celui intenţional, volitiv, iar echitatea şi buna-credinţă (bona fides) asigură dreptului eficienţa şi maleabilitatea reclamate de o societate ajunsă la apogeul ei. Datorită interpretărilor doctrinare, dreptul clasic dobândeşte o desăvârşită elaborare juridică; acestea au ţinut seama în egală măsură de două principii: unul conservator şi altul progresist.

Declarându-se partizani până la veneraţie ai înaintaşilor lor, juriştii clasici apărau tradiţiile romane, iar dacă vechile norme se dovedeau a fi depăşite în raport cu interesele societăţii din care făceau parte, aceştia nu ezitau să formuleze şi să aplice principii şi reguli noi. Dovedind o abilitate remarcabilă ei asigurau astfel victoria noului, iar pe calea interpretării lărgeau sfera de aplicare a normelor juridice care niciodată nu pot acoperi în mod complet varietatea nesfârşită a raporturilor pe care viaţa socială le creează. De aici rolul ideii de echitate (aequitas) în procesul aplicării creatoare a dreptului pozitiv ce trebuia mereu pus de acord cu interesele celor ce dominau la Roma. De aici, în fine, definiţia celebră pe care juristul Celsus o dă dreptului: „ştiinţa a ceea ce este util şi echitabil” (ius est ars boni et aequi) (3).

Epoca postclasică, cea din urmă fază de dezvoltare a dreptului roman, cuprinde întreaga perioadă a dominatului, inclusiv domnia lui Iustinian. În această epocă, imperiul se găseşte într-o criză profundă: producţia de mărfuri decade, populaţia descreşte, aristocraţia rivalizează cu puterea centrală, provinciile tind spre independenţă, anarhia militară pune sub semnul întrebării unitatea de stat, iar atacurile din afara fruntariilor se înteţesc. Pe plan suprastructural arta şi literatura îşi pierd din originalitate, păgânismul se prăbuşeşte, spiritualitatea romană sărăceşte, iar misticismul se infiltrează în cetate. La rândul ei, ştiinţa dreptului încetează a mai fi creatoare, juristul face loc practicianului, ce foloseşte tot mai mult reguli cutumiare de rutină, cunoscute sub numele de „drept vulgar”.

Asupra dreptului roman se exercită tot mai mult influenţe greco-orientale, iar încercările de a readuce la viaţă dreptul clasic au avut aceleaşi rezultate ca şi încercările de a „reînsufleţi” Cetatea Eternă, condamnată de ceea ce unii numesc „fatalitate” dar care în realitate este o legitate istorică.

12

Page 9: Manual de Drept Privat Roman 2009

1.4. Ramurile dreptului roman

În manualul său de drept roman numit Instituţii (Institutiones), juristul Ulpian (secolul II e.n.) arată că dreptul roman cunoaşte o primă diviziune în drept public (ius publicum) şi privat (ius privatum), precizând că prima ramură ocroteşte interesele publice, iar cea de-a doua pe cele private (4). Între cele două ramuri existau unele deosebiri de ordin juridic: normele dreptului public „nu puteau fi modificate prin convenţii încheiate între particulari” (publicum ius privatorum pactis mutari non potest) (5), după cum afirma Papinian, pe când de la cele ale dreptului privat părţile puteau să se abată, fără însă a depăşi limitele sistemului juridic roman.

La rândul său dreptul privat cunoştea trei subramuri: dreptul civil, al ginţilor şi dreptul natural.

Dreptul civil (ius civile) este dreptul poporului roman care iniţial fusese politiceşte organizat în cadrul cetăţii (civitas) Roma. Aplicat numai romanilor, dreptul civil era în epoca veche exclusiv roman, dar spre finele republicii, odată cu dezvoltarea producţiei şi a schimbului de mărfuri, când tranzacţiile comerciale dintre romani şi străini (peregrini) devin tot mai numeroase, o parte din dispoziţiile dreptului civil devin aplicabile şi străinilor, sub denumirea de dreptul ginţilor (ius gentium).

Drept al unei cetăţi în care predomina iniţial producţia naturală, ius civile era un drept rigid şi formalist, dar, spre finele republicii, nevoile unei societăţi în plină dezvoltare economică i-au impus modificări structurale, spre a-l face aplicabil noilor cerinţe ale vieţii. Adaptarea a fost făcută de către pretori care, călăuziţi de principiile echităţii, au completat şi ameliorat regulile dreptului civil, făurind adesea norme juridice noi, cunoscute sub numele de drept pretorian (ius praetorium).

Acest „dualism”, drept civil - drept pretorian, constituind una din caracteristicile dreptului roman, a însemnat în final biruinţa dreptului pretorian, dovedind că ceea ce este mai aproape de cerinţele vieţii învinge în virtutea unei elementare legităţi.

Ultima ramură a dreptului privat o constituie dreptul natural (ius naturale), care în concepţia romană era un drept comun tuturor vieţuitoarelor, sădit fiind de natura mamă în conştiinţa oamenilor şi în

13

Page 10: Manual de Drept Privat Roman 2009

instinctele celorlalte vieţuitoare (6). Ideea de drept natural era în realitate fără multe tangenţe cu dreptul pozitiv, ba uneori potrivnică acestuia. „După dreptul natural - scria juristul Ulpian - toţi oamenii sunt egali” (Quod ad ius naturale attinet, omnes homines aequales sunt) (7): cu toate acestea, dreptul roman îi considera pe sclavi simple lucruri.

Iată de ce ideea unui drept natural „permanent echitabil şi util” (semper sequum et bonum) (8), după spusele juristului Paul, rămâne un deziderat filosofic sau, cel mult, nişte norme ideale în raport cu imperfecţiunile dreptului pozitiv.

Dacă ideea unui drept comun tuturor oamenilor apare ca un ideal, ilogică apare ideea unui drept comun tuturor vieţuitoarelor: oameni şi animale. Teoretizare filosofică a unor date biologice, generalizate dincolo de limitele fireşti, un astfel de drept natural comun oamenilor şi animalelor nu are nici o legătură reală cu viaţa socială.

Spre finele evului mediu însă, teoriile romane asupra dreptului natural vor juca un rol pozitiv când, opuse de filosofii timpului dreptului feudal absolutist, vor uşura progresul social reclamat de legităţile orânduirii burgheze în formare.

14

Page 11: Manual de Drept Privat Roman 2009

CAPITOLUL IIIZVOARELE

2.1. Cutuma

Cele mai vechi reguli de drept roman au fost cutumele (obiceiurile), adică reguli nescrise care, aplicate în mod continuu şi îndelungat, au căpătat forţă juridică. În primele secole ale republicii, cutumele au constituit aproape singurele izvoare ale dreptului roman, dar după războaiele punice, când societatea începe să se dezvolte impetuos, cutumele, rămânând în urma evoluţiei sociale, cedează locul altor izvoare juridice şi în special legii.

2.2. Legea

În epoca republicană şi în special în ultimele ei secole locul cutumei este luat de lege, care, datorită posibilităţilor sale rapide şi complete de reglementare, se impune ca fiind izvorul cel mai important din epoca republicană.

„Legea este - după cum o defineşte juristul Gaius - ceea ce poporul porunceşte şi rânduieşte” (lex est quod populus iubet atque constituit) (9), adică o hotărâre pe care poporul liber o ia în adunările sale legislative, organizate fie după criteriul averii, fie după cel al domiciliului.

Cea mai veche şi mai importantă lege romană este aşa-zisa lege a celor XII table (lex duodecim tabularum), care - după cum se exprima istoricul Titus Livius - a constituit multă vreme izvorul dreptului public şi privat roman (fons omnis publici privatique iuris); consecinţă a luptei duse de plebei pentru laicizarea dreptului (451-450 î.e.n.), legea a fost săpată pe douăsprezece table de aramă, fiind expusă în for pentru a fi cunoscută de toţi cetăţenii. Deşi textul ei nu ni s-a păstrat decât fragmentar, totuşi, în mare conţinutul ei a putut fi

15

Page 12: Manual de Drept Privat Roman 2009

reconstituit, după relatările pe care scriitorii antici ni le-au lăsat cu privire la acest monument juridic.

2.3. Edictele magistraţilor

Edictul (edictum) este un program pe care magistraţii (pretori, edili, questori, etc.) îl afişau în for la intrarea lor în funcţie, şi care cuprindea dispoziţiile pe care aceştia urmau să le ia cu privire la organizarea instanţelor şi la modul în care înţelegeau să soluţioneze pricinile dintre cetăţeni. Deoarece edictul rămânea afişat în for timp de un an, (termenul obişnuit al magistraturilor romane), el se numea „perpetuu” (perpetuum), spre deosebirile de edictele pe care magistraţii le dădeau pentru soluţionarea unor situaţii excepţionale şi care se numeau edicte „neprevăzute” (repentina).

Deşi, în principiu, edictul îl obliga numai pe magistratul care-l afişa, totuşi s-a format obiceiul ca unele dispoziţii, ce se dovediseră foarte utile, să treacă de la un edict la altul; ele formau aşa-zisul edict „vechi sau tradiţional” (vetus sau translaticium), în opoziţie cu normele ce fuseseră introduse pentru prima dată de către respectivul magistrat la intrarea sa în funcţie şi care se numeau edictul „nou” (novum).

Spre finele republicii, edictele magistraţilor şi în special al pretorului - care devine edictul „prin excelenţă” - încep să joace un rol tot mai important în aplicarea şi perfecţionarea dreptului pozitiv al cetăţii (ius civile). Prin mijlocirea edictului, pretorul reuşeşte, după cele spuse de Papinian, fie să ajute (adiuvandi) la aplicarea mai echitabilă a dreptului civil, fie să-i completeze (vel supplendi) normele, fie chiar să-i schimbe structura (vel corrigendi iuris civilis gratia) (11).

Împăratul Hadrian îl însărcinează pe juristul Salvius Iulianus să „codifice” edictul; operaţiunea a avut loc în anii 125-138 şi i-a obligat pe pretori să se conformeze unui edict tip, fără a mai putea adăuga sau înlocui ceva din el. Datorită acestui fapt, activitatea creatoare a pretorilor dispare, căci edictul lor murise odată cu codificarea lui. Împăratul nu avea nevoie de rivali în materie de legiferare.

16

Page 13: Manual de Drept Privat Roman 2009

2.4. Senatus - consultele

În epoca republicană, hotărârile senatului (senatus consulta) nu erau izvoare de drept, competenţa acestuia reducându-se la interpretarea legilor, la avizarea acestora şi, când era cazul, la posibilitatea de a le declara nule şi neaplicabile. Totuşi indicaţiile „maturului corp” puteau deveni în mod indirect izvoare de drept, în măsura în care acestea erau introduse de magistraţi în edictele lor, spre a căpăta valoarea unor norme juridice.

În timpul domniei împăratului Hadrian (117-138), senatus-consultele dobândesc putere de lege, dacă erau votate de către Senat, la propunerea împăratului. Aşadar, senatus-consultele devin izvoare de drept în măsura în care exprimau voinţa împăratului: iată de ce juriştii romani, când tratau problema acestor izvoare, se refereau nu atât la hotărârea propriu-zisă a senatului, cât mai degrabă la cuvântarea (oratio) pe care împăratul o ţinuse în senat cu ocazia propunerii făcute.

După vot se proceda la redactarea hotărârii luate, iar textul senatus-consultului era depus la arhivele statului.

2.5. Constituţiile imperiale

În primul secol al imperiului, activitatea legislativă a împăraţilor s-a desfăşurat în forme aparent republicane, fapt explicabil prin prudenţa lor politică, menită să menajeze susceptibilitatea păturilor republicane, care nu priveau cu simpatie instaurarea dictaturii imperiale. Iată de ce împăratul Augustus a refuzat propunerea ce i se făcuse „de a se îngriji de legi şi de obiceiuri” (cura legum et morum), urmărind să convingă astfel opinia publică de sinceritatea convingerilor sale republicane, tot atât de „republicane” ca şi regimul pe care-l instaurase şi care nu avea, în afara unor simple aparenţe, nimic comun cu republica romană pentru care luptaseră Grachii, Cato şi Cicero.

Începând din secolul al II-lea, împăraţii renunţă la această justificare, pe care odată cu consolidarea poziţiei lor o considerau inutilă, şi caută o altă fundamentare juridică a dreptului lor de a

17

Page 14: Manual de Drept Privat Roman 2009

legifera. Juriştii Romei imperiale nu zăbovesc în a o găsi. Poporul, spuneau ei, ar fi fost acela care, renunţând la dreptul său suveran de a legifera, l-a încredinţat împăratului, o dată cu urcarea sa pe tron.

Redactate de consiliul imperial (consilium principis), hotărârile imperiale (constitutiones) erau de mai multe feluri.

Primele sunt edictele (edicta), adică dispoziţiile generale în domeniul juridic, administrativ sau politic.

Urmează instrucţiunile pe care împăratul le adresa funcţionarilor superiori şi mai ales guvernatorilor de provincii. Cunoscute sub numele de „mandate” (mandata), numărul lor scade în perioada dominatului ca o consecinţă a procesului de unificare politico-teritorială a imperiului, ce a dus la egalizarea poziţiei juridice a provinciilor cu aceea a Peninsulei Italice.

A treia categorie de hotărâri sunt „decretele” (decreta), adică deciziile judecătoreşti date de împărat în prima instanţă sau în apel. Ele deveneau adevărate izvoare de drept numai dacă împăratul, soluţionând speţa, acorda deciziei sale valoarea unei norme generale, aplicabile în toate cazurile similare; în acest chip precedentul judiciar imperial se impunea ca o regulă generală, devenind un „case law”.

Ultima categorie este aceea a „rescriptelor” (rescripta), adică a răspunsurilor pe care împăratul le dăduse magistraţilor sau părţilor, care-i ceruseră opinia în cazul unor procese mai dificile. Ele deveneau izvoare de drept în măsura în care stabileau reguli juridice noi. În epoca târzie a imperiului ele se reduc la simple „rezoluţii” (adnotationes) puse de împărat pe cererile celor interesaţi.

Din nevoi practice, hotărârile imperiale au fost strânse în colecţii, menite să servească de îndrumar instanţelor şi funcţionarilor. Apărute la început din iniţiative private, ele fac loc altora întocmite de oficialitate, dintre care cea mai de seamă este colecţia de constituţii cunoscută sub numele de Codul Teodosian (CodexTheodosianus), intrat în vigoare în ianuarie 439. Lucrările acestei colecţii oficiale au durat trei ani şi ea cuprinde în ordine cronologică constituţiile imperiale editate între anii 313 şi 437.

18

Page 15: Manual de Drept Privat Roman 2009

2.6. Ştiinţa dreptului (Iurisprudentia)

La începuturile Romei, ştiinţa dreptului se reduce la cunoaşterea formulelor de judecată şi a calendarului juridic; considerate secrete, asemenea cunoştinţe se aflau în mâna pontifilor, care păstrau aceste „taine” pentru patricienii privilegiaţi. De aici lupta plebeilor pentru divulgarea acestor secrete, care a dus la publicarea formulelor de judecată în secolul al IV-lea î.e.n. şi la afişarea concomitentă a calendarului după care urmau să se judece procesele.

Decăderea nivelului ştiinţific al jurisprudenţei romane se reflectă în mod elocvent în aşa-zisa „lege a citaţilor”, edictată în anul 426, prin care se stabilea că în fata instanţelor au putere de lege numai operele juriştilor Papinian, Paul, Ulpian, Modestin şi Gaius, precum şi operele juriştilor citaţi de aceştia. Partea care aducea în sprijinul cauzei sale un număr mai mare de opinii decât adversarul său, câştiga procesul. Rolul judecătorului se reducea aşadar la „numărătoarea” opiniilor juriştilor, iar soluţionarea cazurilor se întemeia pe un mecanism ce excludea orice evaluare şi apreciere critică; spiritul creator al jurisprudenţei clasice romane dispăruse pentru totdeauna.

2.7. Codificarea lui Iustinian

Moştenitor politic,al cezarilor, fascinat de ideea trăiniciei veşnice a Imperiului Roman, Iustinian (527-565) a voit să fie omul unor mari restaurări: politice, religioase şi legislative, îndreptată spre trecut, o astfel de politică era sortită, cu toată grandoarea idealului urmărit, eşecului.

În anul 528, Iustinian numeşte o comisie de zece persoane, în fruntea căreia se găsea celebrul profesor al Universităţii din Constantinopol, Tribonian, care să purceadă la întocmirea marii sale opere legislative.

Prima lucrare apărută (529) a fost „Codul lui Iustinian” (Codex Iustiniani), ce cuprinde constituţiile date de împăraţii romani începând din epoca împăratului Hadrian şi până în vremea lui Iustinian.

19

Page 16: Manual de Drept Privat Roman 2009

Avându-se în vedere dificultăţile muncii - trebuiau cercetate şi compilate aproape 2.000 de cărţi ce fuseseră alcătuite vreme de 400 de ani - Iustinian a acordat compilatorilor un termen de 10 ani pentru îndeplinirea acestor sarcini. Muncind cu pricepere şi perseverentă, ei au reuşit însă să termine lucrarea în trei ani; aşa s-au născut Digestele (Digesta) sau, cu titlul grecesc, Pandectele - ambele denumiri având sensul de „culegeri” - care, în 50 de cărţi, cuprind cele mai semnificative extrase din operele clasicilor dreptului roman.

În timp ce Digestele erau în lucru, Iustinian îi încredinţează lui Tribonian sarcina de a alcătui, cu ajutorul a încă doi profesori universitari, Teofil de la Constantinopol şi Doroteu de la Beirut, un manual juridic pentru pregătirea studenţilor. Apărut la finele anului 533, noul manual numit „Instituţiuni” (Institutiones) cuprinde numeroase definiţii, clasificări şi noţiuni generale.

Procesul de legiferare a continuat şi după această dată, noi constituţii fiind edictate în vederea reglementării noilor raporturi pe care le scotea la iveală dezvoltarea vieţii sociale. Aceste „noi constituţii” (Novellae Constitutiones), 158 la număr, au fost adunate în diverse colecţii întocmite de persoane particulare, fie în timpul domniei lui Iustinian, fie după moartea lui.

Aceste patru cărţi ale legislaţiei lui Iustinian - Codul, Digestele, Instituţiile şi Novellele - sunt cunoscute, începând din secolul al XII-lea, sub denumirea de Corpus Iuris Civilis („Colecţia dreptului civil”).

2.8. Interpretarea legilor

Juriştii Romei au acordat o mare însemnătate interpretării legilor, urmărind, pe de o parte, să le aplice cât mai eficient la realităţile sociale, iar, pe de alta, să adapteze normele la evenimentele noi pe care viaţa le creează necontenit.

A interpreta înseamnă a desluşi sensul exact şi total al legii pentru a i se asigura o aplicare echitabilă şi eficientă. Dacă în dreptul modern această sarcină revine de obicei judecătorului, la Roma interpretarea aparţinea în epoca clasică în principal jurisconsulţilor şi apoi senatului, iar în măsura consolidării regimului imperial, împăraţilor.

20

Page 17: Manual de Drept Privat Roman 2009

Prima metodă de interpretare este numită gramaticală, lexicală sau terminologică.

CAPITOLUL IIIJUDECATA

3.1. De la comunitatea primitivă la stat

În comunitatea primitivă, încălcarea intereselor personale duce la o confruntare nemijlocită între personale interesate; dacă cel lezat nu primea în mod amiabil satisfacţia cerută, acesta îşi făcea singur dreptate în limitele în care forţele sale fizice, ale familiei sale şi ale amicilor săi îi îngăduiau să-i impună părţii adverse comportamentul dorit. Forţa constituia un mijloc eficient de restabilire a intereselor încălcate, fiind acceptată în acelaşi timp ca un criteriu de justificare morală a posteriori a atitudinii învingătorului, ce reuşeşte să-şi impună voinţa, într-un cuvânt, societatea accepta „dreptul pumnului”, „dreptul celui mai tare”.

3.2. Procedura arhaică

a. Cea mai veche procedură de judecată, procedura arhaică, a fost reglementată de legea celor XII table, primul „cod” al Romei. Această procedură era simplă, deoarece dreptul se reducea la numai câteva reguli, simplu formulate, asemenea realităţilor sociale la care se refereau. Instituţiile juridice încă nu se diversificaseră, deoarece schimbul şi tranzacţiile comerciale pe care le reglementau fiind reduse ca număr şi volum, nu reclamau dispoziţii juridice specifice.

3.3. Procedura clasică

După războaiele punice, noile relaţii sociale se conturează tot mai puternic, producţia de mărfuri creşte, iar comerţul se dezvoltă pe

21

Page 18: Manual de Drept Privat Roman 2009

o arie tot mai cuprinzătoare. Vechea procedură devine o frână în calea evoluţiei sociale, deoarece formalismul ei îngreuna soluţionarea proceselor, tot mai numeroase într-o societate în care conflictele de interese materiale ţineau de însăşi structura ei economică.

Pornind de la această structură „procedurală” a drepturilor, juriştii Romei le clasificau în funcţie de acţiunile din care decurgeau, dând în fapt o mare importanţă acestora din urmă. Iată-le pe cele mai importante dintre ele:

1. Acţiuni reale şi personale. Acţiunile reale (in rem) consacrau drepturi reale (de exemplu dreptul de proprietate) şi erau opozabile tuturor (erga omnes), pe când cele personale (in personam) consacrau drepturi „relative” (de exemplu între creditor şi debitor), şi în consecinţă nu puteau fi folosite decât de părţile ce se aflau într-un anumit raport juridic.

2. Acţiunile de drept strict şi de bună-credinţă. Primele, consfinţind contractele de drept strict, îngrădeau puterea de interpretare a judecătorului la textul, la litera contractului respectiv, ca în cazul contractelor solemne, pe când acţiunile de bună-credinţă, generând contracte încheiate prin simplu consimţământ, ofereau judecătorului o largă putere de interpretare a voinţei reale a părţilor, în lumina a tot ceea ce echitatea şi buna-credinţă (ex fide bona) impuneau.

3. Acţiuni civile şi pretoriene. Acţiunile civile sancţionau raporturile juridice ce fuseseră recunoscute de dreptul civil, pe când cele pretoriene sancţionau unele raporturi noi care, datorită importanţei lor, necesitau, pentru a avea efecte, o consacrare juridică. 4. Acţiuni private şi populare. Primele acţiuni puteau fi intentate de oricine considera că propriul său interes a fost lezat, iar celelalte de orice cetăţean liber (quivis a populo), în vederea apărării intereselor generale ale societăţii sclavagiste (de pildă împotriva celui ce deteriorase edictul pretorului afişat în for).

3.4. Procedura statală

După instaurarea imperiului, împăratul concentrează treptat în mâinile sale prerogative tot mai întinse, justiţia devenind şi ea un instrument al dominaţiei imperiale. Alături de cea clasică apare acum

22

Page 19: Manual de Drept Privat Roman 2009

procedura „etatizată” în care rolul hotărâtor revine organelor de stat. Aplicată concomitent cu procedura clasică, noua procedură o înlocuieşte pe aceasta la finele secolului III e.n., în mod definitiv.

Judecata nu se mai desfăşoară acum în două faze, ci într-o singură fază, ce avea loc înaintea unui funcţionar de stat, înlăturându-se astfel orice urme de justiţie privată ce mai dăinuiseră în procedura clasică.

Chemarea la judecată devine un act al puterii publice. Reclamantul îi adresa judecătorului o cerere de chemare la judecată (litis denuntiatio), iar acesta, după înregistrare, o transmitea printr-un funcţionar pârâtului. Dacă acesta nu se prezenta în instanţă era judecat în lipsă.

Judecata se încheia cu darea unei sentinţe care, spre deosebire de procedura clasică, comporta asupra lucrului însuşi (in rem ipsam); persoana care pierdea procesul era obligată să-l restituie de bunăvoie, riscând, în caz contrar, să suporte consecinţele unei execuţii silite organizate de organele statului, în cazul insolvabilităţii debitorii puteau, după judecată, să fie încarceraţi în închisorile private ale creditorilor, iar după desfiinţarea acestora, în anul 338 e.n. în cele de stat. Totuşi debitorii care dovedeau că insolvabilitatea lor se datora unui caz de forţă majoră şi făceau o „cesiune de bunuri” (cessio bonorum), adică predau întreaga lor avere creditorilor, erau scutiţi de pedeapsa cu închisoare.

CAPITOLUL IVPERSOANELE

4.1. Capacitatea juridică a persoanelor

Termenul de persoană, desemnându-l în mod obişnuit pe om ca unitate indisolubilă în totalitatea structurilor sale, are pe lângă o accepţiune sociologică (relaţie om-societate) şi una juridică (omul ca subiect de drepturi şi obligaţii) Aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii, de a juca un rol în viaţa juridică, de a fi, cu alte cuvinte, o „persoană” (termenul derivă de la „persona”, masca pe care o purtau

23

Page 20: Manual de Drept Privat Roman 2009

actorii pe scenă), se numeşte personalitatea sau capacitatea juridică (de la „caput” = cap, partea cea mai semnificativă a activităţii omului). Recunoscută numai oamenilor liberi, nu şi sclavilor, consideraţi simple lucruri (res), capacitatea juridică apare, aşadar, nu ca o calitate cu care fiecare om se naşte, ci ca o suprastructură ce se întemeiază pe relaţiile sociale de producţie din respectiva societate.

Deplina capacitate juridică presupunea existenţa a două categorii de elemente: unele de drept, altele de fapt. Cele de drept cer ca omul să fie liber (status libertatis) să fie cetăţean roman (status civitatis), şi să nu se găsească în puterea altei persoane (status familiae), adică să fie independent (sui iuris). Condiţiile de fapt cer ca persoana în cauză să aibă o anumită vârstă, o stare mintală normală şi să fie de sex masculin, deoarece romanii considerau femeia, în multe privinţe, incapabilă.

4.2. Libertatea

Element al capacităţii juridice, libertatea (status libertatis) se dobândea prin naştere sau posterior acesteia. Dacă părinţii erau liberi şi copilul se năştea liber, iar dacă unul din ei era sclav, copilul urma soarta mamei. Totuşi, dacă aceasta era sclavă în momentul naşterii, dar avusese în timpul sarcinii, indiferent pentru câtă vreme, calitatea de femeie liberă, copilul se năştea liber, potrivit regulii romane că „un copil conceput este privit ca şi născut, dacă interesele lui o cer”, iar interesele acestuia cereau ca să fie liber, căci „libertatea - după cum afirma juristul Paul - este un lucru de nepreţuit” (libertas inestimabilis res est) (25). Posterior naşterii, libertatea se dobândea în principal prin dezrobire („manumissio”).

4.3. Sclavia

În Roma veche, în care producţia se desfăşura într-un cadru familial, sclavii, reduşi ca număr, duceau o viaţă patriarhală, consideraţi fiind ca membri inferiori ai familiei pentru care munceau. După războaiele duse de Roma cuceritoare, odată cu dezvoltarea producţiei de mărfuri, numărul sclavilor creşte simţitor, devenind baza

24

Page 21: Manual de Drept Privat Roman 2009

întregii producţii. Ducând o viaţă asemănătoare animalelor de povară, adesea s-au răzvrătit, punând uneori în primejdie existenţa Cetăţii; exemplul lui Spartacus este cel mai elocvent.

Sclav putea deveni cineva, aşa cum am precizat, prin naştere sau prin fapte posterioare naşterii.

Odată cu epoca imperială economia sclavagistă intră în declin, iar numărul sclavilor scade, în primul rând datorită războaielor defensive ale Romei, care nu mai procurau cetăţii mase îndestulătoare de sclavi, şi în al doilea rând, datorită cruzimii stăpânilor care-i istoveau pe sclavi cu munci grele, îi ucideau pentru cele mai neînsemnat vini, îi lăsau să fie devoraţi de fiare, cu ocazia petrecerilor private ori publice, sau îi obligau să lupte până la moarte la jocurile de circ.

Sclavii puteau fi dezrobiţi de către stăpânii lor din felurite considerente, începând cu cele dezinteresate, mai rare (unele acte de recunoştinţă din partea stăpânilor pentru credincioasele servicii aduse de sclavi) şi terminând cu cele interesate, mult mai numeroase: uneori sclavii îşi cumpărau eliberarea cu banii pe care-i câştigaseră din activităţile speculative pe care le îngăduiseră chiar stăpânii lor, alteori dezrobirea sclavilor, aducând acestora deplina capacitate, le permitea să exercite diverse operaţiuni lucrative ce urmau să aducă profituri şi fostului lor stăpân, numit după dezrobire „patron” (patronus).

Societatea romană urmărea să-şi asigure cât mai multe instrumente de achiziţie, pentru a garanta o continuă înflorire economică. Aşa se explică apariţia în diverse etape de dezvoltare a statului roman a unor categorii de persoane care, deşi teoretic erau libere, în fapt aveau o situaţie apropiată de aceea a sclavilor.

4.4. Familia romană

Familia romană, organizată pe baze monogamice, se axa în jurul puterii şefului de familie (pater familias) a cărui autoritate era unică şi nelimitată. „Şeful familiei - spunea juristul Ulpian - se numeşte acela care exercita dominaţia în familie” (pater familias appellatur qui în domo dominium habet) (30), iar termenul de familie (famillia, domus), precizează acelaşi jurist, „se referă şi la bunuri şi la persoane” (et în res et în personas deducitur) (31). Autoritatea pe

25

Page 22: Manual de Drept Privat Roman 2009

care străvechile cutume romane o recunoşteau şefului de familie purta diferite denumiri: manus („mână”, ca simbol al forţei fizice) dacă se exercita asupra soţiei, patria potestas, când se referea la „puterea părintească”, domenica potestas („puterea stăpânului”); când era vorba de sclavi şi „dominium”, când se referea la „proprietatea” sa asupra lucrurilor.

4.5. Căsătoria

Izvoarele dreptului roman ne fac cunoscute mai multe definiţii ale căsătoriei, dintre care două au rămas celebre: prima aparţine juristului Modestin din secolul III e.n., iar a doua e cuprinsă în manualul de drept (Institutiones) al împăratului Iustinian. După Modestin, căsătoria este „unirea bărbatului cu o femeie, o comunitate a întregii vieţi, o împărtăşire a dreptului divin şi uman” (nuptias sunt coniunctio maris et feminae et consortium omnis vitae, divini atque humani iuris comunicatio) (33), iar după Iustinian este „unirea bărbatului cu femeia, care constă dintr-o comunitate de viată de nedespărţit” (viri et mulieris coniunctio individuam consuetudinem vitae continens) (34).

4.6. Izvoare artificiale ale puterii părinteşti

Încheierea căsătoriei urmărea în principal să asigure şefului de familie descendenţi care să-i perpetueze numele şi să-i continue, după moarte, exploatarea bunurilor. În cazul în care şeful familiei nu avea urmaşi, îi rămânea totuşi posibilitatea să-şi creeze unii „artificiali”, pe calea adopţiunii (înfierii), care stabilea între şeful familiei şi o persoană străină raporturi similare cu cele pe care căsătoria le producea între părinte şi descendenţii săi.

Adopţiunea se realiza printr-o procedură complicată care, pe timpul lui Iustinian, se reducea la o simplă declaraţie făcută înaintea autorităţii de către adoptator şi cel în a cărui putere se afla copilul ce urma să fie adoptat.

26

Page 23: Manual de Drept Privat Roman 2009

4.7. Legitimarea

În vechiul drept roman, când singura rudenie cunoscută era cea civilă (agnatică), copilul născut în afara căsătoriei avea o situaţie precară. El nu era rudă cu tatăl său natural şi nici cu mama sa naturală: tatăl, nefiind căsătorit cu mama copilului, nu putea fi rudă civilă cu aceasta din urmă, iar între mamă şi copil nu puteau exista legături de rudenie civilă, deoarece o astfel de rudenie se transmitea numai prin bărbaţi, şi nu prin femei. În adevăr, numai bărbaţii, în calitatea lor de şefi de familie (pater familias), puteau exercita autoritatea în familie, iar temeiul rudeniei civile îl forma tocmai acest gen de putere.

4.8. Instituţii pentru ocrotirea persoanelor incapabile

Capacitatea juridică era recunoscută în dreptul roman acelor persoane care îndeplineau, pe lângă unele condiţii de drept (libertate, cetăţenie, etc.), şi unele de fapt (vârstă, sex, stare mintală, etc.).

Spre a veni în ajutorul persoanelor care, deşi îndeplineau toate condiţiile de drept pentru a fi capabile, nu puteau în fapt să-şi exercite drepturile lor din pricina vârstei, sănătăţii sau sexului, dreptul roman a creat două instituţii care, după cum arată şi numele, urmăresc „ocrotirea” (tutela) şi „îngrijirea” (cura) acestor persoane. Este de la sine înţeles că tutela şi curatela erau organizate pentru incapabilii „independenţi” (sui iuris), căci cei „dependenţi” (alieni iuris), aflându-se sub puterea capului de familie (pater familias), se bucurau de supravegherea şi ajutorul acestuia şi, în consecinţă, nu aveau nevoie de tutori sau curatori.

4.9. Persoane juridice

Persoane juridice sau morale sunt colectivităţi umane cărora dreptul pozitiv le-a recunoscut, asemenea persoanelor fizice, capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. În concepţia romană, o asemenea capacitate sau personalitate juridică aparţinea unor

27

Page 24: Manual de Drept Privat Roman 2009

comunităţi de persoane (universitates personarum), cum sunt diversele colectivităţi publice (statul, oraşele), asociaţiile profesionale (colegii de negustori, meseriaşi, etc.), cele religioase, etc. În epoca dominantului o capacitate juridică redusă capătă şi unele „comunităţi de bunuri” (universitates rerum), cum sânt stabilimentele create pentru ajutorarea săracilor, pentru educarea şi întreţinerea orfanilor, pentru îngrijirea bolnavilor, aşezămintele religioase etc. Asemenea „fundaţii” dobândesc deplină capacitate juridică în vremea împăratului Iustinian.

CAPITOLUL VDREPTURILE REALE

5.1. Lucrurile

În terminologia romană, lucrurile (res) sunt tot ce există în natură, iar bunurile (bona) acele lucruri care cad sub incidenţa unui raport juridic. Cu alte cuvinte, un fond de teren este un lucru, dar în măsura în care acesta devenea obiect al dreptului de proprietate sau element al unei succesiuni este privit ca un bun. Reglementările juridice referitoare la bunuri depind de unele trăsături ale lucrurilor ce derivă fie din structura acestora, fie din unele evaluări sociale asupra lor. De aceea, diviziunile lucrurilor cuprind implicit şi pe aceea a bunurilor, deoarece aproape orice lucru poate deveni, în anumite condiţii, un bun.

5.2. Proprietatea şi posesiunea

Precedată de proprietatea colectivă şi cea familială, proprietatea romană cunoaşte, în perioada de formare a statului, două forme: publică şi privată.

Născută odată cu războaiele romane de cucerire, proprietatea publică avea ca obiect fie sclavii capturaţi, fie pământul cotropit de la duşmani (ager publicus); din acest fond, o treime era vândută

28

Page 25: Manual de Drept Privat Roman 2009

cetăţenilor, o alta împărţită veteranilor şi a treia era dată pe o sumă mică patricienilor. Păturile sărace fiind îndepărtate de la asemenea arendări s-au răsculat adesea, mişcările lor revendicative ajungând la apogeu sub fraţii Gracchi; rezultatele au fost însă neînsemnate.

A. Moduri de dobândire a proprietăţii după dreptul natural Cel mai vechi mod de dobândire a proprietăţii după dreptul

natural este ocupaţia (occupatio), adică luare în posesiune, cu intenţia de a deveni proprietar (animo domini) a unui lucru ce nu aparţine nimănui (res nullius), cum sunt produsele marii (peşte, perle, etc), animale sălbatice (forrae bestiae), vânatul, prada de război (res hostiles), lucrurile abandonate de stăpân, etc.

Un alt mod este tradiţia (traditio) ce constă în simpla transmitere, în temeiul unui act juridic, a unui lucru de către o persoană (alienator) către o alta (dobânditor), în vederea transferării proprietăţii respectivului lucru de la alienator la dobânditor.

Al treilea mod de dobândire a proprietăţii după dreptul natural este accesiunea (accessio); ea consta în întruparea unui lucru secundar (accesoriu) în altul principal, de aşa manieră încât primul devine parte integrantă a celui de-al doilea, şi în consecinţă proprietarul bunului principal devine proprietarul întregului astfel realizat.

Un alt mod de dobândire a proprietăţii îl constituia confuziunea (confusio), ce consta în unirea sub forma unei mase unice, a mai multor lucruri, fie lichide (ulei, vin, metale topite, etc.), şi amestecul (commixtio) în cazul lucrurilor solide (grâu, animale de turmă, etc.), care aparţineau unor proprietari diferiţi.

Printre modurile de dobândire a proprietăţii după dreptul natural figurează şi specificarea ce are loc când cineva creează un lucru nou (nova species) dintr-un material străin, cum este cazul celui care confecţionează un inel din aurul ce aparţine unui terţ sau o barcă din materialul lemnos al altei persoane.

În fine, fructele puteau fi dobândite după moduri specifice, caracteristice dreptului natural.

B. Moduri de dobândire a proprietăţii după dreptul civilCel mai vechi mod de dobândire a proprietăţii după dreptul civil

era mancipaţiunea (mancipatio), procedură prin care, iniţial şeful

29

Page 26: Manual de Drept Privat Roman 2009

familiei transfera unui terţ puterea (mancipium) asupra unei persoane (soţie, copii, etc.) sau asupra unui bun (sclavi, animale, etc.), în schimbul unei cantităţi de metal ce juca rol de monedă.

Un al doilea mijloc de dobândire a proprietăţii consta într-un proces fictiv (in iure cessio), pe care persoana, ce urmărea să dobândească un lucru, îl intenta împotriva celui de la care voia să-l dobândească, pretinzând că respectivul lucru este al său.

În fine, al treilea şi ultimul mod de dobândire a proprietăţii după dreptul civil este uzucapiunea, care, după definiţia lui Ulpian, „este dobândirea proprietăţii printr-o posesiune prelungită de un an sau doi ani; un an pentru lucrurile mobile, doi ani pentru imobile” (usucapio est autem dominii adeptio per continuationem possessionis anni vel bienii; rerum mobilium anni, imobilium bienni) (54).

5.3. Drepturile reale asupra lucrurilor altuia

Dreptul de proprietate conferă titularului anumite prerogative: de a se folosi de lucru (ius utendi), de a-i culege roadele (ius fruendi) şi de a dispune de el (ius abutendi). Sunt cazuri însă in care unele din aceste prerogative (ius utendi şi ius fruendi) sunt încredinţate altor persoane decât proprietarul. În asemenea situaţii se spune că proprietatea este grevată de o „servitute” (servitus), iar persoana care exercită asemenea prerogative asupra bunului altuia este, după expresia glosatorilor, titularul „unui drept asupra lucrului străin” (ius în re aliena).

Servituţile constituite în interesul unei persoane determinate (de exemplu un uzufruct) se intitulează servituţi personale (servitutes personarum), iar cele care grevează un fond în folosul altuia - şi indirect servesc interesele titularului acestui din urmă fond - sunt cunoscute sub denumirea de servituţi reale sau prediale (servitutes rerum seu praediorum).

30

Page 27: Manual de Drept Privat Roman 2009

CAPITOLUL VIOBLIGAŢIILE

6.1. Noţiunea de obligaţie

Obligaţia este un raport juridic în temeiul căruia o persoană numită creditor poate cere o anumită prestaţie unei alte persoane numită debitor; acesta, refuzând să execute prestaţia, poate fi constrâns pe cale judiciară la executare.

6.2. Elementele obligaţiei

Rezultă din lectura celor două definiţii de mai sus că o obligaţie este alcătuită din următoarele elemente:

a) ubiecţii, adică creditorul (creditor, reus credendi) şi debitorul (debitor, reus debendi).

Primul, subiectul activ al obligaţiei, poate constrânge pe cel de al doilea, subiectul pasiv al obligaţiei, să-şi îndeplinească prestaţia la care este îndatorat.

b) Al doilea element îl constituie obiectul obligaţiei, adică prestaţiunea pe care trebuie s-o îndeplinească debitorul.

c) În fine al treilea element şi cel mai caracteristic îl constituie constrângerea, adică sancţiunea judiciară ce loveşte pe debitor în cazul neexecutării. Sancţiunea va fi cerută de creditorul nesatisfăcut, care are la îndemână, în vederea realizării dreptului său de creanţă (ius in personam), o acţiune personală (in personam).

6.3. Izvoarele obligaţiilor

A. În epoca clasicăPrin noţiunea de izvor al obligaţiei se înţelege un act juridic sau

un fapt care dă naştere unei obligaţii.

31

Page 28: Manual de Drept Privat Roman 2009

În epoca veche a dreptului roman izvoarele obligaţiilor constau în contracte şi delicte; contractele erau rare în această perioadă, deoarece producţia membrilor familiei acoperea aproape toate nevoile materiale ale acesteia. La rândul lor delictele dădeau naştere, în măsura în care răzbunarea privată a fost înlocuită prin compoziţia voluntară şi, natural după apariţia obligaţiei contractuale, unei obligaţii de despăgubire din partea delincventului în favoarea victimei.

B. În dreptul romano-bizantinÎn epoca lui Iustinian vechile clasificări cu privire la izvoarele

obligaţiilor s-au dovedit a fi neîndestulătoare, datorită dezvoltării tot mai complexe a vieţii sociale. Pe de altă parte tendinţele de sistematizare s-au accentuat în domeniul dreptului sub influenţa filozofiei greceşti şi a spiritului speculativ grec ce pătrundeau, tot mai adânc, în teoriile şi construcţiile juridice.

Instituţiile lui Iustinian ne fac cunoscută o diviziune cvadripartită a izvoarelor obligaţiilor: contractele, delictele, cvasicontractele şi cvasidelictele.

Aceste două din urmă categorii cuprind actele şi faptele juridice ce anterior intrau în acele variae causarum figurae şi care prezentând asemănări formale cu contractele şi delictele, au fost numite cvasicontracte şi cvasidelicte.

CAPITOLUL VIICONTRACTELE

7.1. Dezvoltarea dreptului contractual roman

În perioada cea mai veche a dreptului roman contractul era o convenţie a cărei obligativitate rezulta din formalităţile şi solemnităţile efectuate cu ocazia încheierii lui. Elementul esenţial, cu alte cuvinte, al contractului nu îl constituia acordul de voinţă, ci elementele formale cerute pentru întocmirea lui.

32

Page 29: Manual de Drept Privat Roman 2009

7.2. Elementele esenţiale ale contractului

În afară de condiţiile de validitate caracteristice fiecărui contract în parte există anumite elemente comune oricărui contract. Aceste elemente numite esenţiale sunt: consimţământul, capacitatea şi obiectul. În anumite cazuri apare ca element esenţial şi cauza.

CAPITOLUL VIIICONTRACTELE FORMALE

8.1. Definiţie

Contractele formale sunt acele contracte pentru a căror realizare este necesară îndeplinirea anumitor formalităţi.

8.2. Nexum

După o veche, dar autorizată opinie, nexum a fost un contract de împrumut ce se realiza prin formalităţile mancipaţiunii, adică per aes et libram.

8.3. Contractul verbal

Contractul verbal este contractul ce se încheie prin pronunţarea anumitor cuvinte solemne. Cel mai important contract verbal este stipulaţiunea. Termenul derivă, spune jurisconsultul Paul, de la stipulus care înseamnă tare, ferm, deoarece stipulaţia serveşte să dea tărie convenţiei pe care o îmbracă.

33

Page 30: Manual de Drept Privat Roman 2009

8.4. Stipulaţia pentru altul

Stipulaţia pentru altul urmăreşte să atribuie unei terţe persoane, ce n-a luat parte la încheierea unui contract, calitatea de creditor al respectivului contract.

8.5. Promisiunea pentru altul

Promisiunea pentru altul constă în promisiunea faptului altuia: alium facturum promittere. Spondesne Titium mihi dare centum? (te îndatorezi că Titius îmi va da o sută?) \ întreba stipulantul, iar promitentul va răspunde: Spondeo (mă îi,datorez).

8.6. Contractul literal

Contractul literal este un contract solemn ce se încheie prin anumite formalităţi scripturale făcute în registrul (codex) pe care fiecare pater familias îl avea şi în care acesta trecea veniturile şi cheltuielile gospodăriei sale.

CAPITOLUL IXCONTRACTELE REALE

9.1. Consideraţii generale

Contractele reale sunt acele contracte care necesită pentru încheierea lor un element material şi unul intenţional. Elementul material constă în remiterea materială a lucrului (re, cum spuneau romanii), iar cel intenţional în convenţia de restituire a lucrului remis. Fără a necesita forme solemne, scrise sau orale, contractul real capătă valoare juridică numai prin realizarea acestor două elemente.

34

Page 31: Manual de Drept Privat Roman 2009

Aceste contracte neformale au luat naştere după ce, în urma cuceririlor Romei, comerţul, care începuse a se dezvolta, avea nevoie de forme juridice tot mai simple şi mai mlădioase.

Contractele reale erau următoarele: mutuum, fiducia, depozitul, comodatul şi gajul.

9.2. Mutuum

Este împrumutul de consumaţie şi constă în transferul proprietăţii unei sume de bani sau a unei cantităţi de lucruri fungibile de către creditor debitorului cu îndatorirea din partea acestuia din urmă de a restitui celui dintâi o cantitate egală de lucruri de acelaşi gen şi calitate.

9.3. Fiducia

Fiducia constă în transferul proprietăţii unui lucru, însoţit de o convenţie prin care dobânditorul se îndatorează să restituie respectivul lucru fie alienatorului, fie unei terţe persoane.

9.4. Comodatul

Comodatul (utendum dare) este contractul prin care o persoană numită comodant dă cu împrumut, în mod gratuit, unei alte persoane, numită comodatar, un lucru în folosinţă (rem utendam dare) cu obligaţia acesteia de a-l restitui posterior.

9.5. Depozitul

Depozitul (depositum) este contractul prin care o persoană numită deponent, dă în păstrare unei alte persoane, numite depozitar, un lucru cu îndatorirea din partea acesteia de a-l restitui la cerere.

35

Page 32: Manual de Drept Privat Roman 2009

9.6. Gajul

Gajul (pignus). Cuvântul pignus poate indica orice garanţie reală, dar, în special, este folosit pentru a desemna contractul real prin care un debitor remite creditorului său, în vederea garantării unei creanţe, posesiunea lucrului. Obiectul gajului, lucru mobil sau imobil, va fi păstrat de creditor până la achitarea datoriei.

CAPITOLUL XCONTRACTELE CONSENSUALE

10.1. Consideraţii generale

Contractele consensuale se încheie prin simplul consimţământ al părţilor, fără nici o altă formalitate verbală sau scriptică. Create pe tărâmul dreptului ginţilor (ius gentium) spre a se da eficacitate juridică multiplelor convenţii comerciale pe care romanii le încheiau cu peregrinii, contractele consensuale sunt contracte sinalagmatice perfecte, deoarece creează obligaţii în sarcina ambelor părţi şi totodată de bună-credinţă, întrucât judecătorul are dreptul, în cazul unui conflict între părţi, să interpreteze aceste convenţii în conformitate cu principiile de echitate şi de bună-credinţă.

Contractele consensuale sunt în număr de patru: vânzarea-cumpărarea, locaţiunea, societatea şi mandatul.

10.2. Vânzarea-cumpărarea

Vânzarea-cumpărarea (emptio-venditio) este un contract consensual în temeiul căruia o persoană numită vânzător se obligă să transmită alteia, numită cumpărător, posesiunea liniştită şi trainică a unui lucru (merx) în schimbul unei sume de bani numită preţ (pretium).

36

Page 33: Manual de Drept Privat Roman 2009

10.3. Locaţiunea

Locaţiunea (locatio conductio) este contractul consensual prin care o persoană se obligă faţă de o alta să-i procure acesteia folosinţa vremelnică a unui lucru sau serviciile sale sau să-i execute o anumită lucrare în schimbul unei sume de bani numită merces.

10.4. Societatea

Societatea (societas) este un contract consensual în temeiul căruia două sau mai multe persoane se obligă să pună ceva în comun în vederea obţinerii unui profit. Aportul poate fi deosebit atât calitativ (unii pun în comun munca lor, alţii o sumă de bani etc.) cât şi cantitativ (unii vor presta o muncă mai grea sau vor depune un capital mai mare. iar alţii o muncă mai uşoară sau o sumă mai mică).

10.5. Mandatul

Mandatul este contractul consensual prin care o persoană numită mandante (mandator) însărcinează pe o alta numită mandatar (procurator) să iacă ceva gratuit în interesul său, adică a mandantelui.

CAPITOLUL XICONTRACTELE NENUMITE

11.1. Naşterea şi denumirea acestor contracte

Contractele analizate până acum şi anume: contractele formale, reale şi consensuale au constituit multă vreme singurele forme contractuale recunoscute de ordinea juridică romană. Cu alte cuvinte o convenţie, un pact, nu putea avea eficacitate juridică decât dacă se integra în una din aceste categorii contractuale recunoscute de dreptul obiectiv.

37

Page 34: Manual de Drept Privat Roman 2009

11.2. Categoriile contractelor nenumite

Categoriile contractelor nenumite sunt, după un text interpolat al lui Paul, următoarele:

1. Do ut des (dau, ca să-mi dai), cum este cazul schimbului.2. Do ut facias (dau, ca să-mi faci): îţi dau un sclav, ca să-mi

pictezi un tablou.3. Facio ut des (fac ca să-mi dai): dezrobesc un sclav, ca să-

mi dai un altul în locul lui.4. Eacio ut facias (fac, ca să-mi faci), cum este cazul a doi

constructori de imobile ce se obligă reciproc să-şi ridice unul altuia două case în două oraşe diferite.

11.3. Sancţiunea contractelor nenumite

Sancţiunea contractelor nenumite este în dreptul lui Iustinian o actio praescriptis verbis prin care partea ce şi-a executat prestaţia sa poate cere contraprestaţia ce i se cuvine.

Privită în dreptul bizantin ca o acţiune generală (genike agoge), ea putea fi folosită, sub diverse denumiri, (actio incerţi, civilis incerţi, in factum civilis etc.) la cele mai variate situaţii.

În fine, partea ce şi-a executat prestaţia putea, dacă cealaltă parte nu şi-a executat-o pe a sa, să ceară restituirea propriei prestaţii (printr-o condictio causa data causa non secuta), ceea ce putea să facă şi dacă şi-a schimbat părerea şi voia să se dezică de la contract (printr-o condictio propter poenitentiam) înainte ca partea cealaltă să fi avut răgazul de a-şi fi executat prestaţia sa.

38

Page 35: Manual de Drept Privat Roman 2009

CAPITOLUL XIIPACTELE ÎNTĂRITE CU ACŢIUNI ŞI

OBLIGAŢIILE NĂSCUTE DIN DELICTE

12.1. Pactele întărite cu acţiuni (pacta vestita)

Deşi iniţial simplele acorduri de voinţă, adică pactele (pacta), nu aveau efecte juridice, totuşi unele din ele au căpătat, datorită importanţei pe care o prezentau în viaţa economică, o recunoaştere treptată a valabilităţii lor, fie pe cale doctrinară, fie pretoriană, fie legislativă.

12.2. Obligaţii născute din delicte

1. Delictul (delictum) este o faptă dăunătoare sancţionată de dreptul civil sau pretorian, care încălca fie interesele generale ale societăţii (publicum), fie pe cele individuale (privatum). Delictele publice, judecate de instanţe speciale, erau pedepsite mai grav (exil, moarte, etc.) pe când cele private erau sancţionate de instanţele de drept comun, fiind sancţionate în principiu cu amenzi (poenae).

CAPITOLUL XIIIOBLIGAŢII NĂSCUTE

„DIN DIFERITE CAUZE” (EX VARIIS CAUSARUM FIGURIS)

13.1. Consideraţii generale

Obligaţiile se puteau naşte nu numai din contracte şi delicte, ci şi din felurite acte şi fapte juridice, care, neavând trăsături unitare, erau etichetate sub denumirea de „alte cauze”.

39

Page 36: Manual de Drept Privat Roman 2009

13.2. Gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără cauză

Cele mai importante izvoare din categoria „diverse cauze” o constituie însă gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără cauză.

Gestiunea de afaceri (negotiorum gestio) avea loc când o persoană, numită gerant, administra cu bună ştiinţă (animus gerendi) afacerile altei persoane numite gerat, fără a fi primit vreo însărcinare din partea acesteia din urmă. Gerantul de afaceri era obligat să administreze patrimoniul străin cu diligenta unui bun gospodar (bonus pater families) şi să dea socoteală proprietarului pentru actele de administrare pe care le-a săvârşit. Cheltuielile făcute de gerant trebuiau să fi fost utile proprietarului, dar utilitatea lor se aprecia în mod obiectiv, şi nu subiectiv; iată de ce proprietarul nu-i putea, de pildă, opune gerantului intenţia pe care ar fi avut-o de a fi lăsat imobilul, ce ameninţa cu dărâmarea, fără reparaţii capitale.

Îmbogăţirea fără cauză avea loc când cineva dobândea fără un just temei (sine causa), în detrimentul altei persoane, un profit oarecare. Apărut încă din epoca arhaică, principiul capătă o formulare generală în epoca clasică, într-o lucrare a juristului Pomponius din secolul al II-lea; „în conformitate cu dreptul natural - scria el - nu este echitabil ca cineva să se îmbogăţească pe nedrept in dauna altuia” (iure naturae aequum est neminem cum alterius detrimento et iniuria fieri locupletiorem) (61).

CAPITOLUL XIVRĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

14.1. Daunele interese

Dacă debitorul refuza să execute prestaţia la care s-a îndatorat faţă de creditor sau şi-o executa în mod necorespunzător sau cu întârziere, creditorul se putea adresa instanţelor judiciare pentru a obţine satisfacţia necesară. Aceasta consta într-o despăgubire bănească numită „daune-interese”. În epoca arhaică, ele reprezentau

40

Page 37: Manual de Drept Privat Roman 2009

valoarea materială a prestaţiei sau, cum spun textele, se reduceau la „preţuirea dreaptă a lucrului” (vera rei aestimatio) (62), sau la „adevăratul preţ al lucrului” (verum rei pretium) (63).

14.2. Forţa majoră şi cazul fortuit

Forţa majoră (vis maior, damnum fatale) era considerată un eveniment căruia „slăbiciunea omenească nu-i poate rezista” (cui humana infirmitas resistere non potest) (66), fiind o forţă ce-i depăşea puterile, ca, de pildă, decesele (mortes), incendiile (incendia), inundaţiile (aquarum magnitudines), cutremurele de pământ (terrae motus), atacurile răufăcătorilor (latronum incursus, etc.).

Cazul fortuit consta în evenimente care, surprinzând diligenta gospodarului obişnuit (fuga unui sclav, un furt, etc.), puteau fi totuşi evitate prin măsuri excepţionale, dar normale.

Cu toate acestea, debitorul rămânea mai departe răspunzător (perpetuari obligationem) (67) şi în ipotezele de mai sus, dacă nu şi-a executat prestaţia dintr-o vină imputabilă lui (culpă, dol, punerea în întârziere).

14.3. Culpa şi dolul

Culpa (culpa) era considerată o neglijenţă, o greşeală nescuzabilă în executarea unei obligaţii, iar dolul, o vină intenţionată (sciens prudensque), pe care debitorul o manifesta în încheierea sau executarea unui act juridic. În epoca lui Iustinian, culpa era de două feluri: „uşoară” (levis) şi „mare” (gravis, lata). Prima consta într-o simplă neglijenţă, iar cea de-a doua într-o greşeală atât de grosolană încât era asimilată cu dolul.

14.4. Punerea în întârziere

A treia vină imputabilă debitorului este punerea în întârziere (mora); pentru existenta ei se cereau trei condiţii: creanţa să fie

41

Page 38: Manual de Drept Privat Roman 2009

exigibilă, creditorul să-l fi somat pe debitor să plătească (interpellatio) şi acesta să fi refuzat să se conformeze. Debitorul pus în întârziere suporta riscurile lucrului, fiind obligat să plătească daune-interese chiar dacă lucrul pierea prin caz fortuit sau forţă majoră. Dacă debitorul sau chiar un terţ oferea creditorului prestaţia datorată, cu eventuale despăgubiri pentru neplata la termen, punerea în întârziere a debitorului lua sfârşit (mora purgatur).

14.5. Obligaţiile naturale

Deşi orice obligaţie presupune o acţiune prin care creditorul poate pretinde plata, totuşi existau unele obligaţii imperfecte, numite şi naturale, care, fiind lipsite de acţiuni, nu erau exigibile. Cu toate acestea, dacă debitorul plătea, nu putea cere restituirea plăţii făcute. Aşa erau, de pildă, obligaţiile contractate de către sclavi, pe care dacă aceştia le executau după eliberarea din sclavie, nu puteau cere restituirea lor pe considerentul că, în momentul în care ei au contractat, nu aveau capacitatea de a se obliga.

CAPITOLUL XVISTINGEREA OBLIGAŢIILOR

16.1. Consideraţii generale

Obligaţia este destinată, prin finalitatea ei, să se stingă prin executare, deoarece numai astfel creditorul dobândeşte un profit din creanţă, iar debitorul îşi recapătă libertatea avută anterior încheierii obligaţiei.

42

Page 39: Manual de Drept Privat Roman 2009

16.2. Stingerea obligaţiilor după dreptul civil

A. Plata

B. Novaţiunea

C. Confuziunea

16.3. Stingerea obligaţiilor după dreptul pretorian

A. Compensaţia

B. Prescripţia liberatorie

CAPITOLUL XVIICESIUNEA DE CREANŢĂ

Având iniţial un caracter strict personal şi fiind concepută ca o legătură exclusivă intre creditor şi debitor, obligaţia nu putea fi înstrăinată de către creditor. Spre finele republicii, însă, odată cu dezvoltarea schimburilor comerciale şi a circulaţiei băneşti, obligaţia devine, ca şi proprietatea, un element al patrimoniului şi, în consecinţă, poate face obiectul unor acte juridice cu titlu oneros sau gratuit: vânzări-cumpărări, donaţii, etc. Transferul unei creanţe de către creditor prin acte între vii se numeşte cesiune de creanţă.

CAPITOLUL XVIIIMODALITĂŢILE OBLIGAŢIILOR

18.1. Consideraţii generale

Modalităţile sunt modificările pe care părţile contractante le stabilesc referitor la existenta, execuţia sau obiectul obligaţiilor pe

43

Page 40: Manual de Drept Privat Roman 2009

care le încheie. În principiu, numărul modalităţilor ce puteau afecta un contract era nelimitat, dar, în practică mai importante au fost: „accessio”, ce dădea dreptul şi unei alte persoane decât creditorul să primească plata, modus prin care se creau obligaţii alternative, adică obligaţii cu două prestaţii, din care numai una era obligatorie pentru debitor (sclavul Stichus sau Pamphilus) şi mai ales „termenul” şi „condiţia”.

18.2. Termenul

Termenul (dies) constituie un eveniment viitor şi cert de care depindea exigibilitatea sau stingerea unei obligaţii. Termenul putea fi determinat expres de părţi sau rezulta din execuţia însăşi a contractului (obligaţia de a construi o casă) ori din mersul fatal al evenimentelor (moartea unei persoane). Dar cea mai importantă diviziune era în termen suspensiv şi termen extinctiv.

18.3. Condiţia

Condiţia (condicio) consta într-un eveniment viitor şi incert de care depindea naşterea sau stingerea unei obligaţii. Condiţia putea depinde de un eveniment exterior (casus), ca de pildă, sosirea unei corăbii (si navis venerit), de voinţa uneia din părţi („dacă voi călători la Roma”) sau şi de o asemenea voinţă şi de un factor exterior („dacă te vei căsători cu Seia”).

CAPITOLUL XIXGARANŢIILE

19.1. Generalităţi

Raporturi juridice accesorii faţă de o obligaţia principală, garanţiile urmăresc să-l asigure pe creditor că va fi despăgubit in eventualitatea în care debitorul, devenind insolvabil, nu-şi va putea

44

Page 41: Manual de Drept Privat Roman 2009

onora datoria. Dacă o asemenea răspundere şi-o asuma o persoană, garanţia era personală (obligatio personae), iar dacă garanţia consta într-un bun din care creditorul se putea satisface, se avea de-a face cu una reală (obligatio rei).

19.2. Garanţiile personale şi reale

Cele mai vechi garanţii au fost personale, deoarece în societatea romană din primele secole, în care domina încă ideea de solidaritate familială şi locală, angajamentele personale („cuvântul dat”) erau socotite cele mai puternice chezăşii pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor asumate. Treptat însă, odată cu dezvoltarea şi extinderea legăturilor comerciale pe arii tot mai largi, ca o consecinţă a lărgirii fruntariilor Romei, solidaritatea locală de tip familial tinde să dispară, ceea ce a dus la decăderea garanţiilor personale. Datorită acestui fapt, ele cedează locul celor reale, mai sigure totodată datorită, avantajului pe care-l aveau: uşurinţa cu care creditorii se puteau despăgubi din bunul ce le fusese afectat drept garanţie.

CAPITOLUL XXSUCCESIUNILE

20.1. Succesiunea legală

a. În conformitate cu dispoziţiile normelor vechiului drept civil înscrise în Legea celor XII table, moştenitorii erau împărţiţi în mai multe clase (ordines), potrivit criteriului rudeniei civile ce rezulta din apartenenţa la un grup suspus puterii capului de familie.

20.2. Succesiunea testamentară

a. Testamentul era un act de ultimă voinţă (mentis contestatio) (78), voluntatis sententia (79)), unilateral, solemn (solemniter factum)

45

Page 42: Manual de Drept Privat Roman 2009

şi revocabil, prin care testatorul instituia o persoană sau mai multe ca să-i ducă la îndeplinire voinţa pentru timpul când nu va mai fi în viaţă.

46