Universitatea de studii europene din moldova

Drept privat roman

anul 1, semestrul 1 (2013)

Profesor: Savca Tamara

CuprinsNotiuni introductive ale dreptului privat roman......................2

Izvoarele dreptului privat roman................................................9

Procedura civila la romani.........................................................15

Persoanele....................................................................................24

Familia romana............................................................................32

Drepturile reale...........................................................................41

Proprietatea.................................................................................49

Drepturile reale asupra lucrului altuia....................................58

Succesiunea la romani................................................................65

Obligatiile.....................................................................................75

1

Notiuni introductive ale dreptului privat roman.

I.Notiunea dreptului privat roman.II. Obiectul de studiu si delimitarea dreptului roman in privat si public.III. Documentele istorice ale romanilor.IV. Periodizarea istorica a statului roman: epocile de dezvoltare ale dreptului.

2

3

I.Notiunea dreptului privat roman.

Dreptul roman cuprinde totalitatea institutiilor si a normelor instituite si sanctionate de catre statul roman care reglementeaza relatiile dintre membrii unei societati. Acest obiect este format din numeroase ramuri si institutii juridice.

II.Obiectul de studiu si delimitarea dreptului roman in privat si public.

Dreptul roman ca institutie de drept era impartit in doua mari sisteme si anume: dreptul privat si dreptul public.

Dreptul public reglementeaza relatiile aparute dintre cetateni si stat.

Dreptul privat reglementeaza doar relatiile aparute intre particulari.

Dreptul privat include urmatoarele sisteme de drept:

1. Dreptul civil (ius civile);2. Dreptul gintsilor, drept international privat (ius gentium);3. Dreptul natural (ius naturale).

1. Dreptul civil era accesibil doar cetatenilor romani. Accesul necetatenilor la acest drept era interzis.Dreptul civil era un drept foarte dificil, deoarece era urmat de un formalism (atitudine exagerata) riguros, ceea ce nu permitea tuturor sa beneficieze de acest drept.Din cauza formalismului si a solemnitatilor dreptului civil a fost folosit din ce in ce mai rar ca pina la urma sa fie exclus totalmente din viata romanilor si sa fie inlocuit cu dreptul gintsilor.

2. Datorita dreptului gsintilor statul roman a cunoscut o rapida dezvoltare din punct de vedere economic. Dreptul gintilor cuprinde normele juridice care se aplicau in raporturile dintre cetateni si straini. Aceste norme s-au format ca urmare a extinderii relatiilor cu strainii.

4

3. Dreptul natural se considera a fi dreptul desprins din natura si trebuia sa fie respectat de toate persoanele care locuiau in statul dat.

Ramurile de drept incluse in dreptul public:

Dreptul administrativ; Dreptul penal; Procedura penala; Procedura civila.

III.Documentele istorice ale romanilor.

Documentele istorice ne ofera date pretioase cu privire la sistemul de drept al romanilor.

Cunoastem urmatoarele categorii de documente istorice:

Textele epigrafice; Textele literare; Papirusurile .

Acestea au pastrat cele mai importante documente ale romanilor.

Din categoria textelor epigrafice fac parte tablele cerate (primul document pe care au fost scrise actele normative).

Din categoria tablelor cerate fac parte:

Tripticele (3 placi de lemn – una goala); Dipticele.

IV.Periodizarea istorica a statului roman.

4 regiuni pe teritoriul carora era repartizata populatia romana:

Cimpia suburama; Cimpia collina; Cimpia palatina; Cimpia esquiliana.

5

Intemeierea statului roman.

Intemeierea statului roman a avut loc la sfirsitul secolului VI, in urma reformei lui Servius Tullius care a obligat fiecare locuitor al Romei sa faca o declaratie asupra cenzului de averi. Fiecarei persoane statul roman le oferea cite doua iugare de pamint pentru intretinere.

Servius Tullius a impartit intreaga populatie a statului roman in cinci clase in dependenta de cenzul de averi:

1. Persoane care aveau venit de peste 100.000 de asi;Acestia formau 80 de centurii.

2. Persoane care aveau o avere in valoare de peste 75.000 de asi;Acestia formau 20 de centurii.

3. Persoane care aveau o avere in valoare de peste 50.000 de asi;Acestia formau 20 de centurii.

4. Persoane care aveau o avere in valoare de peste 25.000 de asi;Acestia formau 20 de centurii.

5. Persoane care aveau o avere in valoare de peste 11.000 de asi;Acestia formau 30 de centurii.

Perioada regalitatii (mijlc. sec. VI – anul 509 i.Hr.)

Regele era numit de catre senatori si conducea statul pina la moartea sa. Odata cu moartea regelui pina la alegerea altuia conducerea tarii era preluata de membrii senatului care conduceau tara cite 5 zile.

In afara de senat (300) la organizarea statului mai participa si comisia centuriata care avea prerogative legislative, elective si jurisdictionale.

Alt organ era comisia curiata, care avea competente religioase si se implica in viata publica a statului.

Perioada republicii (509 – 27 i.Hr.)

6

Republica romana cunoaste în aceasta perioada o dezvoltare rapida din punct devedere social si economic. Roma îsi extinde cuceririle printr-o politica de permanenta expansiune, devenind dupa razboaiele punice singura stapâna a bazinului mediteranean.

Drept urmare a razboaielor de cucerire, la Roma se concentreaza un numar tot mai mare de sclavi, pe a caror munca începe sa se bazeze întreaga productie de bunuri a societatii.

În acest context, viata sociala se caracterizeaza prin confruntarea contradictorie între patricieni si plebei, conflict întretinut de conditiile discriminatorii impuse celor din urma din punct de vedere atât politic, cât si economic.

Plebeii reusesc sa obtina accesul la comisia centuriata, dar sunt exclusi din domeniul administrativ, religios si jurisdictional. De asemenea, si ager publicus (pamintul care era in proprietatea statului – domeniu public) era exploatat în exclusivitate tot de catre patricieni.

Pe linga patricieni si plebei apar inca doua paturi sociale: cavalerii si nobilii.

Cavalerii – patura de elita in stat. Denumirea lor vine de la o veche cavalerie formata din persoanele a caror cenz de avere depasea 400.000 de sistertsi.

Cavalerii erau cei îmbogatiti în urma comertului cu sclavi, a celui maritim, în arendarea impozitelor si a lui ager publicus, în arendarea minelor statului si în aprovizionarile militare.

Nobilii – patura care cindva au detinut o magistratura in stat.

Pe linga cavaleri si nobili apar alte doua paturi noi: proletari si sclavi.

Proletari (lat. „proles” – copil) – cei mai saraci oameni in stat, unica lor avere erau copiii. Statul era obligat sa intretina aceasta patura sociala.

Sclavii – nu aveau nici un drept.

Organizarea statului.

7

In perioada republicii dispare regele si apar magistratii (consulii) [unul fara altul nu putea lua nici o hotarire], care se adauga adunarilor poporului si senatului.

Adunarile poporului adoptau hotarâri legislative, electorale sau judiciare. Ele se concretizau în patru categorii de adunari, respectiv: comitia curiata, comitia centuriata, concilium plebis si comitia tributa.

Comitia curiata îsi pierde din prerogativele avute în perioadele anterioare si rolul sau devine tot mai limitat în conducerea politica a societatii romane. Ea îsi exercita atributii în materia dreptului privat legate de anumite institutii juridice, ca testamentul sau adrogatiunea.

Comisia centuriata avea grija de cenzul de avere.

Concilium plebis era vechea adunare a plebei care la început adopta hotarâri obligatorii numai pentru plebei. În urma legii Hortensia din sec. III î.e.n., hotarârile acestor adunari devin obligatorii pentru toti cetatenii, deci si pentru patricieni, si astfel s-a transformat în comitia tributa.

Comisia tributa avea grija de repartizarea populatiei pe triburi.

Senatul (900), în aceasta perioada, a dobândit un rol important în conducerea politica a societatii romane si chiar daca nu avea dreptul sa elaboreze legi, el trebuia sa le confirme pe cele votate de adunarile poporului. În acest fel, el supraveghea respectarea vechilor traditii si moravuri ale poporului roman.

Magistrat = consul

Magistratii erau inaltii functionari care detineau atributii importante din punct de vedere administrativ si jurisdictional. De asemenea, in miinile magistratilor era concentrata si puterea militara. Erau alesi pe o perioada limitata, de regula, un an.

Puterea magistratilor era infaptuita prin doua atribute:

1. Protestas – dreptul de a elabora legi (edicte); dreptul de a pedepsi contravenientei;

8

dreptul de a convoca senatul;dreptul de a convoca comisiile.

2. Imperium – dreptul de a convoca armata.

Magistratii superiori, consulii detineau puterea civila suprema, dar si conducerea armatei.

Pretorii aveau ca atributie principala administrarea justitiei, cu preponderenta cea civila.

Cenzorul – persoana responsabila de cens-recensamint, adica sa evalueze periodic din cinci în cinci ani averea cetatenilor si sa înscrie toate perioadele pe listele censului.

Edilii curuli erau magistratii care supravegheau organizarea si functionarea pietelor, se ocupau de aprovizionarea orasului si aveau atributii jurisdictionale în ceea ce priveste vânzarea vitelor si sclavilor, care se faceau în pietele publice.

Questorii – aveau grija de tezaurul statului, de arhiva statului, de repartizarea (de vinzarea) prazii de razboi.

Tribunii plebei – era format din consiliul plebis, care avea dreptul de a se opune actelor magistratilor prin veto.

În cazuri deosebite, de exceptie, cum erau razboaiele, rascoalele etc., conducerea statului era încredintata unui dictator, caruia nimeni nu i se putea opune, dar care avea o împuternicire exceptionala pe un termen limitat, respectiv pe sase luni.

Perioada monarhiei (Imperiului) – se mai imparte in doua perioade:

Principatul (27 i.Hr. – 284 d.Hr.)

În aceasta perioada, structura societatii romane s-a mentinut în mare parte, dar s-a polarizat prin cresterea diferentelor dintre bogati – honestiores si saraci – humiliores. În perioada principatului, organele politice de conducere în statul roman sunt împaratul, senatul si magistraturile.

9

Dominatul (284 – 565 d.Hr.)

Forma de stat instaurata era o monarhie absoluta de drept divin în care împaratul nu mai era considerat principes, primul între cetateni, ci mai presus de oameni – dominuset deus, având puteri supranaturale.IV. Epocile de dezvoltare ale dreptului.

Romanii au cunoscut trei epoci de dezvoltare a dreptului:

1. Epoca veche (din momentul intemeierii statului roman si dureaza de-a lungul perioadei regalitatii – pina la sfirsitul republicii) (jum sec. VI – 27 i.Hr.)

2. Epoca clasica (de-a lungul perioadei principatului, anul 27 i.Hr. – 284 d.Hr.)

3. Epoca postclasica (de-a lungul perioadei dominatului, 284 d.Hr. – 565 d.Hr.) – cea mai devoltata din toate punctele de vedere.

10

Izvoarele dreptului privat roman.

I.Notiunea si clasificarea izvoarelor dreptului privat roman.II. Obiceiul ca izvor formal al dreptului.III. Legea: tipurile de legi, structura legii.IV. Edictele magistratilor, senatconsultele, constitutiile imperiale si jurisprudenta.

11

I.Notiunea si clasificarea izvoarelor dreptului privat roman.

Izvor de drept – totalitatea surselor de cunoastere existente la moment in societate.

Romanii au definit izvorul de drept din punct de vedere material si formal.

Prin izvor de drept in sens material intelegem conditiile materiale (factorii sociali, economici, politici, geografici, culturali – factori de configurare a dreptului) care influenteaza asupra adoptarii unor norme juridice.

In sens formal, izvoarele de drept sunt formele de exprimare a normelor juridice. Pentru ca o norma sociala sa devina o norma de drept sunt necesare anumite procedee de adoptare, procedee ce difera de la o societate la alta. Rezultatul procedeelor folosite in scopul transformarii normelor sociale in norme juridice constituie izvoarele formale ale dreptului. Izvoare formale: obiceiuri, legea, jurisprudenta, edictele magistratilor, senatus consultele, constitutiile imperiale.

Din punct de vedere formal izvorul de drept consta din totalitatea mijloacelor prin care o norma de drept are putere obligatorie.

Intre izvoarele formale si cele materiale exista o strinsa legatura, deoarece orice schimbare din societate se reflecta asupra sistemului de norme juridice.

Mai erau si izvoarele in sens documentar, adica totalitatea documentelor istorice care servesc la un moment dat in calitate de izvoare. Se mai numeau izvoare ca sursa de cunoastere: tablele din marmura, bronz sau lemn, manuscrisele, cartile vechi, monedele.

12

Izvoare formale: obiceiuri, legea, jurisprudenta.Izvoare materiale: monumente, texte, papirusuri.

II. Obiceiul ca izvor formal al dreptului.

Obiceiul – regula nescrisa care, prin aplicare continua a capatat forta juridica.

Obiceiul (cutuma) constituie cel mai vechi izvor de drept care s-a format in procesul destramarii societatii prestatale. Se spunea ca erau niste traditii provenite de la stramosi, dar puteau fi asemanate cu legea, deoarece erau respectate cu multa strictete, la fel cum mai tirziu a fost respectata legea. La inceput obieciurile nu erau obligatorii, deoarece aveau un caracter nejuridic, insa odata cu fondarea statului obiceiurile s-au transformat in obiceiuri juridice si respectarea lor era obligatorie. Totodata, obiceiul juridic a devenit rigid, formalist, pierzindu-si din importanta, insa pe parcursul istoriei in epoca postclasica obiceiul din nou revine la importanta lui initiala.

Odata cu intemeierea statului o parte din obiceiuri isi pierd din valoarea lor si s-a simtit necesitatea inlocuirii obiceiului cu alte izvoare de drept, insa pe parcursul istoriei, in epoca postclasica obiceiul din nou revine la importanta lui initiala.

III. Legea: tipurile de legi, structura legii.

Legea (lex) ca izvor de drept apare pe terenul luptei dintre patricieni si plebei. Ea este definita ca o hotarire luata de catre adunarea poporului, din momentul in care era adoptata ea devenea obligatorie pentru intreaga populatie. De asemenea prin lege se intelege o conventie si un contract.

Principala lege in stat era considerata legea celor XII Table adoptata in anul 451 i.Hr., ea cuprindea reglementari de drept public si de drept privat roman. Aceasta lege a fost adoptata deoarece atunci cind aparea un conflict intre un patrician si un plebeu, pontifii, care erau alesi din rindul patricienilor erau invinuiti ca dadeau raspunsuri in favoarea patricienilor, dat fiind faptul ca pontifii erau unicii care cunosteau multe dintre obiceiurile juridice. Astfel plebeii au cerut ca

13

obiceiurile juridice sa fie sistematizate si publicate pentru a fi cunoscute de toti cetatenii. Astfel a luat nastere legea.Legea a fost cel mai important izvor de drept in perioada republicii, odata cu instaurarea monarhiei isi pierde din importanta.

Cunoastem urmatoarea clasificare a legilor:

Legile perfecte – principala sanctiune in caz de incalcare a acestora era anularea legii;

Legile imperfecte – nu aveau nici o sanctiune in caz de incalcare a lor;

Legile mai putin perfecte – incalcarea lor era sanctionata cu o amenda.

In epoca veche, legile nu aveau nici o sanctiune. Magistratii acordau pedepse dupa bunul lor plac.

Legea era constituita din 3 parti:

1. Prescriptio – in prescriptio era indicat numele magistratului care a propus legea, denumirea adunarii care a votat-o, numarul de voturi (pro si contra), locul si data cind a fost votata.

2. Rogatio – continea textul legii, carea putea fi impartit in capitole si paragrafe.

3. Sanctio – in ea era inscrisa sanctiunea aplicata in caz de nerespectare a dispozitiilor cuprinse in rogatio.

IV. Edictele magistratilor, senatconsultele, constitutiile imperiale si jurisprudenta.

Magistratii, consulii, pretorii, cenzorii venind la guvernare li se atribuia un drept (ius edicende – dreptul de a edita un edict). Edictul era un act prin care magistratul arata poporului cum va conduce tara.La inceput edictele erau rostite in piata, cu timpul se scriau pe table de lemn vopsite in alb (album) si se asezau in forum, ca toti sa le citeasca.

14

Cel mai important edict la romani – edictul de jurisdictie – jurisdictio, prin care magistratul numea un judecator pentru solutionarea litigiilor dintre particulari.Edictul era valabil pe o perioada de un an.

Dupa durata, existau doua feluri de edicte:

Perpetue – folosit intreaga perioada a anului; Ocazionale – valabile citeva zile (emise cu prilejul unor

sarbatori sau evenimente publice).

Continutul edictelor era alcatuit din doua parti:

partea veche (edictum vetus) – cuprindea dispozitii lasate de magistratii precedenti;

partea noua (edictum novum) – cuprindea dispozitii noi.

Senatconsultele, niste consultatii date de catre membrii senatului atit cu privire la dreptul public cit si cu privire la dreptul privat. S-au mentinut ca izvor de drept in perioada principatului, sec. I – sec. III.

Cunoastem doua categorii de senatconsulte:

1. Intrau legile care erau discutate cu toti membrii senatului pina a intra in vigoare;

2. Intrau legile luate de catre imparat fara a cere votul membrilor din senat.

Constitutiile imperiale – sunt niste hotariri luate de catre imparat prin decret, scrisoare sau edict. Acestea au constituit izvor de drep in perioada monarhiei, cind imparatul detinea puterea suprema. Incepind cu sec. II d.Hr., hotaririle imperiale devin izvoare de drept ce pot crea norme de drept civil.

Constitutiile imperiale erau de 4 feluri:

1. Edicta – erau emise de imparat in calitate de magistrat suprem al statului si cuprindeau dispozitii cu caracter general, ce puteau fi aplicate in domeniul public si privat;

2. Mandata – niste instructiuni date direct de catre imparat guvernatorilor de provincii si doar acestia trebuiau sa se

15

supuna acestui mandat, acestea purtau un caracter administrativ;

3. Rescripta – erau niste raspunsuri date de catre imparat particularilor in anumite probleme de drept;

4. Decreta – erau niste hotariri luate de catre imparat pentru procesele de judecata.

Jurisprudenta – era stiinta creata de catre juristi, prin diferite scrieri, comentarii, explicatii si consultatii asupra legislatiei din acele timpuri.

La inceputul epocii vechi s-a intrebuintat jurisprudenta religioasa, meserie monopolizata de catre pontifi. Acestia tineau jurisprudenta in secret.

Jurisprudenta a constituit izvor de drept numai in epoca clasica.

In epoca clasica apar doua scoli de drept:

Scoala proculiana – era mai novatoare, urma linia de gindire a edictului pretorului;

Scoala sabiniana – a avut o orientare conservatoare, oferea solutii bazate pe dreptul civil.

Activitatea jurisconsultilor era orientata pe trei directii:

Respondere – consultatii oferite in orice problema de drept;Cavere – consultatii pe care jurisconsultii le ofereau cetatenilor in legatura cu forma actelor juridice;Agere – consultatii pe care jurisconsultii le ofereau judecatorilor.

In epoca postclasica, jurisprudenta nu mai era izvor de drept. Avind o putere absoluta, imparatul nu avea nevoie de juristi. Vointa imparatului putea deveni oricind izvor de drept.

Primele coduri pe care le-au cunoscut romanii erau:

1. Codul lui Teodosian care a fost sistematizat de catre imparatul Teodosiu II, in care erau incluse toate constitutiile imperiale.

Ele erau impartite in 18 carti, acestea erau impartite in titluri si titlurile in capitole.

16

2. Codul lui Gregorian, care a fost compus de un profesor universitar – Grigorianus; includea foarte multe constitutii imperiale datate intre anii 196 si 291.

3. Codul lui Hermogian, care a fost scris de un profesor universitar – Hermogian, care a continuat sistematizarea inceputa de Grigorianus, incluzind constitutiile imperiale din anii 293 si 294.

Codificarea lui Iustinian apare odata cu formarea statului in secolul VI i. Hr. Aceasta codificare a servit drept model pentru sistemele de drept ulterioare continind norme atit din materia dreptului privat cit si din cel public.

Codul lui Iustinian era format din 4 carti:

1. Codex – publicat in anul 529 i. H. de catre o comisie formata din 10 membri in fruntea carora era imparatul Tribonian. Codexul dat a fost impartit in 12 carti, aceste carti au fost impartite in titluri, titlurile in constitutii, iar unele constitutii in paragrafe.

2. Digestele – au fost adoptate in anul 535, acestea contineau operele marilor jurisconsulti clasici. A fost intocmita de o comisie formata din 16 membri. Ele au fost impartite in 50 de carti. Cartile au fost impartite in titluri, titlurile in fragmente, fragmentele in paragrafe.

3. Institutele – acestea serveau drept manuale pentru pregatirea juristilor in universitati. Erau compuse din 4 carti. Cartile erau impartite in titluri, titlurile in paragrafe.

4. Novelele – era o completare a celor trei carti si adaugarea la legile vechi a proiectelor de legi noi.

17

Procedura civila la romani.

I.Notiuni generale despre tipurile de procedura.II. Procedura legisanctiunilor: mijloacele de judecata, de executare si tipurile de actiuni.III. Procedura formulara: structura formulii, desfasurarea procesului si activitatea judecatorului.IV. Procedura extraordinatra: desfasurarea procesului, caile de atac.

18

I.Notiuni generale despre tipurile de procedura.

Mijloacele de solutionare a litigiilor dintre parti:

Razbunarea; Legea talionului; Arbitrajul – pentru solutionarea litigiilor dintre parti era numit

un arbitru (o persoana terta care era obligata sa asculte pretentiile ambelor parti si sa ia o solutie corecta).

Arbitrajul era de doua tipuri:

Arbitrajul public; Arbitrajul privat.

Dupa arbitraj apare justitia ca mijloc de solutionare a litigiilor, care era de doua feluri:

Justitia privata; Justitia publica.

19

Justitia privata era de doua tipuri:

Justitia agresiva; Justitia defensiva.

Prin justitia agresiva o persoana isi realiza pretentiile sale unei alte persoane prin mijloace proprii.Justitia defensiva – cind o persoana se apara de pretentiile unei alte persoane.

Procedura civila cuprindea totalitatea normelor cu privire la proprietate, mostenire si la valorificarea drepturilor de creanta (dreptul unei persoane de a poseda un lucru).

II. Procedura legisanctiunilor: mijloacele de judecata, de executare si tipurile de actiuni.

Legisanctiune – (in epoca veche); orice actiune se facea in virtutea (in baza) legii. Pentru fiecare caz in parte existau anumite actiuni.

Procedura legisanctiunilor se desfasura in doua faze:

1. In iure – in fata magistratului; magistratul trebuia sa pregateasca pricina pentru solutionare;

2. In iudicio – in fata judecatorului; judecatorul ales de parti trebuia sa dea o hotarire, adica sa solutioneze cazul.

Caracterele procedurii legisanctiunii:

1. Caracterul legal – se facea in virtutea legii;2. Caracterul formalist – rezulta din faptul ca procedura data era

urmata de formule si solemnitati;3. Caracterul judiciar – partile trebuiau sa se prezinte in mod

obligatoriu in fata magistratului si sa rosteasca anumite formule solemne.

Procedura in fata magistratului (in iure)

Romanii au cunoscut 3 procedee de chemare (citare) a piritului in fata magistratului:

20

(piritul – reus)

1. In ius vocatio – formula „eu te chem in fata magistratului”; care se putea face in strada sau in forum. Domiciliul romanilor era inviolabil.

2. Vadimonium extrajudiciar – o conventie dintre reclamant si pirit care stabilea o zi in care se vor prezenta ambii in fata magistratului.

3. Condictio – prin el se chema in instanta piritul peregrin (strain).

Daca piritul refuza sa se prezinte in fata magistratului, reclamantul il putea aduce cu forta, dar refuzul piritului trebuia confirmat de martori.Piritul avea si alte posibilitati de garantare a faptului ca se va prezenta in fata magistratului. El putea aduce o persoana ca garant. Acesta promitea ca il va convinge pe pirit sa se prezinte. Daca totusi piritul nu se prezenta, garantul era obligat sa achite o despagubire baneasca in fondul statului. Daca piritul se ascundea cu scopul de a evita procesul, magistratul putea recurge la masuri de constringere, acordind reclamantului o trimitere in posesiunea bunurilor piritului.

Ambele parti trebuiau sa se prezinte inaintea magistratului, iar reclamantul trebuia sa arate care sunt pretentiile sale fata de pirit. Piritul putea reactiona in trei feluri:

a) Sa recunoasca pretentiile, si atunci era condamnat, procesul incheindu-se, fara a se trece la faza a doua;

b) Sa nu fie de acord cu pretentiile si sa doreasca incetarea procesului. Si atunci el era condamnat si procesul se incheia;

c) Sa nu fie de acord cu pretentiile si sa doreasca continuarea procesului. Atunci procesul trecea in faza a doua si se finaliza cu pronuntarea sentintei.

Lidis contestatie (luare de marfa) este un act ce leaga prima faza a procesului cu cea de a doua. Daca deja au aparut martorii, partile trec de la magistrat in fata judecatorului. Judecatorul este o persoana particulara aleasa de catre parti si ratificata de catre magistrat.

Organizarea instantelor:

21

In perioada regalitatii magistratul care judeca procesele in prima faza era regele. In lipsa regelui judecata se putea face de catre prefectii oraselor. La inceputul republicii aceasta atributie le-a revenit celor doi consuli, care judecau procesele timp de o luna, cite unul, apoi se schimbau. Incepind cu anul 367 i.Hr. litigiile de judecata au trecut in competenta pretorilor.

De la inceput judecatorul forma o instanta unica. Mai apoi el putea fi inlocuit cu un arbitru. Deosebirea dintre judecator si arbitru consta in aceea ca judecatorul judeca cele mai importante procese cu privire la proprietate, libertate si valorificarea drepturilor de creanta. Arbitrii judecau cele mai simple procese cu privire la neintelegerile dintre rude si divergentele dintre vecini.

Cu timpul pe linga un singur judecator procesele se puteau judeca si de catre judecatorii multipli. Astfel apar tribunalele, care erau de doua tipuri:

1. Permanente, care erau alcatuite dintr-un numar par de persoane;

2. Nepermanente, care erau alcatuite dintr-un numar impar de persoane.

Romanii au cunoscut doua tipuri de legisanctiuni:

1. Legisanctiunile de judecata;2. Legisanctiunile de executare.

Legisanctiunile de judecata (tipuri de procese):

1. Sacramentum (juramintul) – un juramint care trebuia sa fie rostit de catre parti in fata judecatorului. Acesta era de doua tipuri:

a) Juramintul asupra unui lucru (per sacramentum in rem), el era folosit in cazul recunoasterii proprietatii unui lucru.

b) Juramintul asupra unei persoane (per sacramentum in personam), ceea ce inseamna valorificarea drepturilor de creanta.

2. Per iudicis arbitrive postulatio – prin depunerea cererii de a numi un judecator;Aceasta forma procedurala avea un caracter exceptional. Se folosea acolo unde sacramentum-ul nu se putea aplica.

22

3. Per condictio – prin somatie;A fost introdusa pentru obligatii al caror obiect consta intr-o suma de bani, iar mai apoi, a fost extinsa si asupra obligatiilor al caror obiect consta intr-un bun determinat.Esenta actiunii se baza pe faptul ca ori de cite ori piritul nu dorea sa satisfaca cerintele reclamantului, acesta il soma sa vina in fata magistratului peste 30 de zile pentru alegerea unui judecator care sa judece conflictul dintre ei.

Procedura in fata judecatorului (in iudicio)

De la magistrat, partile se infatisau judecatorului, unde isi expuneau pe scurt pricina. Dupa expunerea pricinii urmau pledoariile, pe care le tineau partile sau avocatii acestora, apoi continua prezentarea probelor cu martori. In fata judecatorului partile vorbeau liber. Reclamantului ii revenea sarcina probei. In mod obisnuit se recurgea la martori, dar se puteau folosi si alte probe, de exemplu inscrisurile. Judecata avea loc in public. Inainte de a da sentinta, judecatorul se consulta cu diferiti jurisconsulti care alcatuiau consiliul sau. La luarea sentintei, judecatorul se baza pe libera sa convingere.

Legisanctiunile de executare:

Cunoastem doua tipuri de legisanciuni de executare:

1. Manus iniectio (punerea miinii) , aceasta legisanctiune putea fi folosita in baza unei sentinte judecatoresti cu privire la bani.

2. Pignoris capio (luarea de gaj) , reclamantul putea lua un bun din proprietatea piritului si il putea poseda pina acela isi rascumpara datoria.

Clasificarea actiunilor folosite in proces:

Actiunea era un mijloc procedural prin care o persoana putea sa-si recapete un drept subiectiv al lui, care a fost incalcat.

I. Actiuni reale si actiuni personale:

1. Actiune asupra unui lucru (in rem), aceste actiuni tin de dreptul de proprietate.

23

2. Actiune in persona (personam), care sanctioneaza drepturile personale care luau nastere din incheierea unor contracte sau delicte.

II. Actiuni de drept strict si actiuni de buna credinta:

1. Actiuni de drept strict, judecatorul aprecia procesul in limitele textului legii.

2. Actiuni de buna credinta, judecatorul avea o pozitie libera de textul legii, apreciind cazul dupa propria sa parere si convingere.

III. Actiuni civile si actiuni pretoriene:

1. Actiuni civile, care se bazau pe legea civila si erau urmate de formule si solemnitati.

2. Actiuni onorarii (pretoriene), acestea erau elaborate de catre pretori si erau mult mai accesibile din punct de vedere juridic.

IV. Actiuni private si actiuni populare:

1. Actiunile private, ele erau folosite pentru a proteja interesul particularilor.

2. Actiunile populare, care aveau drept scop protejarea intereselor generale ale populatiei.

V. Actiuni directe si actiuni utile:

1. Actiunile directe, care erau folosite in litigii care aveau drept scop o cauza unica (directa).

2. Actiunile similare (utile), care erau folosite in cazuri similare.

VI. Actiuni penale, persecutorii si mixte:

1. Actiuni penale, care aveau drept scop condamnarea piritului la o amenda baneasca (pecuniara). Aceste actiuni erau protejate de legea penala.

2. Actiuni persecutorii. Ele impuneau piritul la repararea prejudiciului cauzat sau la restituirea bunului pierdut.

3. Actiuni arbitrarii. Ele erau date de catre arbitri, in actiunile simple pe care acestia le judecau.

III. Procedura formulara.24

Procedura formulara apare odata cu epoca clasica si a fost urmata de o inalta dezvoltare a statului din punct de vedere economic. Citarea se facea la fel ca la procedura legisanctiunilor.

Caracterele procedurii formulare:

1. Caracterul legal – se facea in virtutea legii;2. Caracterul formalist – rezulta din faptul ca procedura data era

urmata de formule si solemnitati;3. Caracterul judiciar – partile trebuiau sa se prezinte in mod

obligatoriu in fata magistratului si sa rosteasca anumite formule solemne.

Procedura formulara se desfasura la fel in doua faze:

1. In iure – in fata magistratului;2. In iudicio – in fata judecatorului.

Prin formula se intelege un program de judecata care servea drept reper pentru judecator la luarea unei decizii corecte. Cunoastem urmatoarele parti componente a formulii:

1. Parti principale;2. Parti secundare.

Partile principale ale formulii erau: intentio, demonstratio, adiudicatio, condemnatio.

Intentia cuprindea pretentiile reclamantului fata de pirit, adica ceea ce el dorea sa obtina. Aceste pretentii puteau fi certe (determinate) si incerte (nedeterminate).

In demonstratio se includea cauza pretentiilor reclamantului. Aceasta parte a formulii forma fundamentul juridic a intregii formule.

Adiudicatio, care se folosea doar in problemele de transfer a dreptului de proprietate de la o persoana la alta.

Condemnatio – sentinta de condamnare data de catre judecator, care putea fi de doua tipuri: de absolvire si de condamnare.

25

Partile secundare: prescriptiile si exceptiile.

Exceptiile constituiau niste mijloace de aparare a piritului, de la pretentiile reclamantului.Prescriptiile satisfaceau interesele atit a reclamantului cit si a piritului.Aspectele practice se aseamana cu cele a legisanctiunilor.

Intr-o formula niciodata nu puteau fi intrunite toate aceste parti.

Procedura in fata magistratului (faza in iure)

Procesul de chemare in judecata a fost perfectionat. Avea loc citarea verbala a piritului. Daca acesta nu se prezenta la proces si nici nu indica un garant in favoarea lui, magistratul il putea obliga la plata unei amenzi. Daca piritul se ascundea pentru a nu putea fi citat, bunurile lui erau preluate si vindute.

In fata magistratului, reclamantul isi spunea pretentiile in mod liber, fara a utiliza forme solemne. Daca pretentiile sale erau justificate, magistratul ii inmina o formula, cu care reclamantul se prezenta in fata judecatorului. Piritul putea sa aiba trei atitudini: sa recunoasca pretentiile reclamantului, sa nu le recunoasca ori sa nu se apere suficient de bine.

Procedura in fata judecatorului (faza in iudicio)

Judecarea pricinii se facea in public. Partile trebuiau sa aduca toate probele de care dispuneau: martori, inscrisuri, rapoartele expertilor etc. Sarcina probelor ii revenea reclamantului. Daca judecatorul nu era hotarit cu privire la partea care avea dreptate, el putea sa nu judece invocind ca cauza nu ii este lamurita. Procesele trebuiau sa fie judecate intr-un anumit termen, altfel se perimau.

Apar avocatii, persoanele care veneau impreuna cu reclamantul, procuratorii, cognitorii, garantul.Efectele sentintei.

Sentinta de condamnare avea un dublu efect, si anume forta juridica si forta executorie.Forta juridica inseamna ca partile nu se mai puteau judeca a doua oara.

26

Forta executorie inseamna ca condamnatul era impus sa execute sentinta judecatorului intr-un anumit numar de zile. Daca condamnatul refuza sa execute sentinta, el era silit fortat la executare. Astfel, bunurile condamnatului erau scoase la licitatie si pe ele se punea sechestru. Daca condamnatul nu dispunea de patrimoniu, nu avea nici un bun, el era inchis in inchisoarea particulara a creditorului.

Caile de atac.

Prin cale de atac se intelege o nemultumire care vine de la una dintre parti cu privire la declararea sentintei judecatorului. Cunoastem urmatoarele tipuri de apel:

1. Intercesiunea – era dreptul pe care il aveau unii magistrati de a se opune hotaririlor date de catre alti magistrati. Acest drept il aveau doar pretorii si consulii. Hotarirea judecatorului era irevocabila.

2. Revocatio in dublu (intoarcerea dubla) – o cale de atac prin care partea nemultumita solicita o noua judecare a cazului si in cazul pierderii acestui proces el era condamnat dublu.

3. Restituirea integrala (restitio in integrum) – aceasta era cererea partii care a pierdut procesul de a fi repus acest proces in situatia anterioara.

4. Apel – se facea impotriva sentintei judecatoresti.

Reprezentantii in procedura formulara se numau cognitori si procuratori. Cognitorii ii reprezentau prin rostirea unor formule solemne, iar procuratorii vorbeau intr-un limbaj cotidian.

IV. Procedura extraordinatra: desfasurarea procesului.

Principala deosebire dintre procedura extraordinara si celelalte proceduri era faptul disparitiei fazelor. Procesul se judeca in fata unei singure persoane, care era judecatorul. Judecatorul in procedura data nu mai era un simplu particular si facea parte din inaltii functionari administrativi. Pentru a fi judecatori persoanele date erau supuse unui examen de calificare si erau specializati in diferite domenii, cum ar fi: mostenirea, proprietatea, familia si

27

contractele. Citarea la proces a inceput deja sa aiba un caracter oficial. Citarea se facea de catre organele statului prin inscrierea partilor intr-un registru care se pastra in cancelaria de stat.

Cunoastem urmatoarele forme de citare:

1. Citarea prin denuntatio (notificare) – aceasta era o cerere in adresa piritului cu avizul magistratului, in care se inscriau pretentiile reclamantului si ziua in care piritul era invitat in instanta.

2. Chemarea prin rescrit – aceasta era chemarea piritului de catre judecator printr-un decret.

3. Chemarea prin litis denuntatio – care consta dintr-o notificare data partilor de un functionar inferior.

4. Procedura prin lebel (prin scrisoare) – se adresa partilor de catre judecator.

Desfasurarea proceselor.

Procesele se desfasurau in cladiri administrative si erau publice. In afara de judecator, la proces erau prezente partile si avocatii acestora, precum si functionarii judecatoresti. Partile erau obligate sa aduca la proces mijloace de proba. Drept proba puteau servi inscrisurile, juramintul si martorii. Daca piritul nu se prezenta la proces, judecarea se facea in absenta lui. Partea nemultumita cu hotarirea judecatorului putea face apel. Apelul se facea in decurs de doua zile dupa pronuntarea sentintei. Mai tirziu se facea dupa 10 zile. In cazul apelului, judecatorul care a emis sentinta era obligat sa scrie o nota explicativa si sa o trimita unei instante mai superioare. Daca persoana si aici pierdea apelul, ea era supusa unei amenzi. Cheltuielile de judecata in procedura data erau mult mai costisitoare decit in procedurile precedente si erau pe seama partii care pierdea procesul. In procedura data dispar inchisorile particulare si apar inchisorile statului. Persoana condamnata era supusa unei forte executorii, adica in decurs de 30 zile trebuia sa intoarca datoria (creanta) creditorului. In caz contrar, era inchis.

Termenul de prescriptie – sunt niste intevale de timp in decursul carora persoana are posibilitatea sa inainteze in instanta de judecata o cerere pentru apararea drepturilor sale. Daca in acest

28

rastimp persoana nu s-a adresat in judecata si termenul de prescriptie a expirat, actiunea nu mai putea fi satisfacuta.

In cazul dreptului de proprietate, termenul de prescriptie incepea sa curga din momentul incalcarii dreptului de proprietate. In cazul obligatiilor termenul de prescriptie incepea sa curga din momentul cind debitorul se obliga sa intoarca creanta. Termenul de prescriptie putea fi suspendat din diferite motive: din motiv de boala, din motivul lipsei persoanei de la domiciliu si din motivul ca obligatia a fost intoarsa.

Persoanele.

I.Capacitatea juridica a persoanelor: a) inceperea si incetarea capacitatii juridice, b) elementele capacitatii juridice, c) limitarea capacitatii juridice.

II. Statutul juridic al sclavilor: a) peculiul sclavului (patrimoniul sclavului), b) izvoarele sclaviei.

III. Oamenii liberi.

IV. Dezrobitii: a) formele dezrobirii, b) obligatiile dezrobitilor fata de patroni.

V. Statutul juridic al cetatenilor, drepturile si obligatiile acestora.

29

VI. Persoana juridica.

I.Capacitatea juridica a persoanelor:

Cuvintul persoana vine de la lat. „persum” ceea ce insemna masca actorilor din amfiteatre + verbul „personare” – a face sa rasune. Persoana era considerata subiectul de drept care participa la raporturile juridice. Acest subiect putea fi format dintr-o persoana si el se numea persoana fizica sau dintr-o colectivitate de persoane care formau persoana juridica. Exemplu: statul, coloniile, municipiile. Persoana fizica: cetateanul care era privit individual. Pentru ca o persoana sa fie subiect de drept este obligatoriu ca ea sa dispuna de capacitate juridica, care este aptitudinea persoanei de a avea drepturi si obligatii in raporturi juridice concrete.

Capacitatea juridica era de doua feluri:

1. de folosinta;2. de exercitiu.

Capacitatea de folosinta este aptitudiena persoanei de a avea drepturi si obligatii.

Capacitatea de exercitiu este aptitudinea persoanei de a exercita aceste drepturi si obligatii.

30

a) inceperea si incetarea capacitatii juridice.

Capacitatea juridica a persoanei incepe odata cu nasterea daca pruncul se naste viu, a se naste viu inseamna a respira macar o data si a se naste fara malformari. Exista o abatere de la norma, capacitatea juridica putea sa inceapa la conceperea pruncului cind era vorba de mostenire.Incetarea capacitatii de exercitiu are loc odata cu moartea persoanei dar si aici exista o abatere de la norma, in cazul mostenirii vacante sau iacente – dupa moartea defunctului daca acesta nu a lasat testament si nu are mostenitori legali capacitatea lui juridica se prelungeste pina in momentul cind bunurile lui sunt transmise in patrimoniul unei persoane.

b) elementele capacitatii juridice.

Pentru a fi persoana cu o capacitate deplina romanii trebuiau sa intruneasca trei elemente:

1. status libertatis (statut de om liber);2. status civitatis (statut de cetatean al Romei);3. status familias (statut de sef de familie).

c) limitarea capacitatii juridice.

Cunoastem urmatoarele categorii ale limitarii capacitatii juridice: capitis deminutio (limitarea capacitatii juridice):

1. Limitarea capacitatii maxima – atunci cind persoana isi pierde libertatea si dintr-un om liber devine sclav;

2. Limitarea capacitatii medie – atunci cind persoana isi pierde statutul de cetatean;

3. Limitarea capacitatii minime – cind persoana isi pierde statutul de sef de familie;

31

4. Debitorul insolvabil – cei ce nu-si intorc datoria;

5. Intestabilitatea – o ingradire a cuiva de a fi martor in procesele de judecata, de a incheia anumite acte juridice; cauza ce ducea la ingradire era scrierea unor scrisori ofensatoare la adresa unei persoane;

6. Infania – nu permitea unor persoane de a detine o magistratura, de a alege si de a fi alesi si de a fi reprezentanti in justitie. Cauza aparitiei infaniei erau actele amorale si luxul necinstit;

7. Desconsiderarea – persoanele care nu aveau o pozitie onorifica in societate; cauza era conruleinajul;

8. Emanciparea era o cauza a ingradirii capacitatii deoarece persoana pierdea legatura organica (legatura dintre sot-sotie) cu fosta ei familie dar o recapata devenind sef de familie;

9. Adoptiunea – este o ingradire prin faptul ca adoptatul iese din familia sa de origine si intra in familia adoptantului.

II. Statutul juridic al sclavilor:

Sclavii la romani erau considerati niste lucruri sau bunuri care puteau fi donate, vindute sau puteau fi ucisi de stapinii lor. Originile sclaviei sunt:

nasterea; faptele posterioare nasterii.

Nasterea era principalul izvor al sclaviei, deoarece copilul nascut de o sclava de fiecare data se nastea in afara casatoriei chiar daca tatal acestuia era om liber, copilul primea statutul mamei, deoarece mama nu avea dreptul la casatorie si copilul la fel nu avea.

Faptele posterioare nasterii:

Razboiul – statea la baza aparitiei sclaviei pentru ca prizonierii de razboi nu erau ucisi dar transformati in sclavi;

Captivarea – un tip de prizonierat, atunci cind o persoana cadea ca prizonier la dusmani;

32

Debitorul insolvabil – era vindut ca sclav daca nu executa sentinta de condamnare a judecatorului;

Personele care se eschivau de la declararea censului de avere de asemenea devenau sclavi;

Hotii prinsi in flagrant;

Strainii veniti la Roma care nu se puneau sub protectia unei familii deveneau sclavi;

Persoana care intretinea relatii cu o sclava de asemenea putea fi transformata in sclav.

Pe parcursul celor 3 epoci conditia juridica a sclavilor se schimba, daca in epoca veche sclavii erau niste unelte pentru straini, in epoca clasica si postclasica ei beneficiau de unele drepturi si chiar puteau sa detina un patrimoniu. Patrimoniul sclavului se numea peculiul, acesta era un patrimoniu de fapt, pentru ca de drept era considerat patrimoniul stapinului. Acest patrimoniu era o conditie juridica prin care sclavul participa la viata juridica din numele sau. De asemenea in perioada data sclavilor le-a fost recunoscut dreptul la casatorie, care producea efecte juridice si asupra copiilor nascuti din aceste casatorii. In epoca postclasica sclavii puteau fi dezrobiti. Prin dezrobire se intelege iesirea sclavului de sub puterea stapinului sau, aceasta putere se numea „patestas”.

Cunoastem mijloace formale si mijloace neformale de dezrobire:

Izvoarele (mijloacele) formale:

1.censul – consta in afisarea pe listele de cens a fostilor sclavi si odata cu platirea impozitelor sclavul devenea om liber;

2.vendicta – o actiune prin care stapinul declara ca sclavul nu-i mai apartine;

3.testamentul – care era de doua tipuri: direct si indirect;Prin testamentul direct sclavul eliberat detinea o capacitate deplina.Prin testamentul indirect sclavul detinea o capacitate limitata.

33

Izvoarele neformale:

1. per epistula (prin scrisoare) – stapinul dezrobea sclavul printr-o scrisoare adresata magistratului;

2. post mensa (in timpul mesei) – in prezenta oaspetilor;3. inter amicos (intre prieteni) – in fata prietenilor;4. in eclesia (in biserica) – era dezrobit in fata pretorului;

Din punct de vedere al dreptului public sclavii dezrobiti aveau toate drepturile politice si civile.Din punct de vedere al dreptului privat dezrobitii aveau urmatoarele obligatii fata de fostii sai patroni:

1. bona – era dreptul patronului de a dispune de bunurile dezrobitului;

2. obseqium – obligatia sclavului de a respecta toata viata fostul stapin;

3. operae – servicii care trebuiau prestate de catre sclavi fostilor sai stapini.

III. Oamenii liberi.

Cetatenii erau oameni liberi.

Din categoria oamenilor liberi aflati in stare de semisclavie faceau parte:

latinii, peregrinii, oamenii liberi cu statut juridic special, colonii.

Cetatenii erau categoria de persoane care beneficiau de toate drepturile civile si politice.

Drepturile civile erau:

Dreptul comercial (ius comercius) – dreptul cetatenilor de a incheia acte juridice si de a inainta o actiune in judecata;

Dreptul de a incheia o casatorie valabila (ius conubium);

34

Dreptul militar (ius militare) – dreptul de a fi soldat in legiunile romane.

Drepturile politice: dreptul de a alege si dreptul de a fi ales.

Cetatenia apare odata cu nasterea si prin fapte ulterioare nasterii. Prin nastere, copilul nascut in sinul casatoriei va lua conditia juridica a tatalui sau. Copilul nascut in afara casatoriei ia conditia juridica a mamei sale, daca ea este cetatean al Romei. Faptele ulterioare nasterii:

naturalizarea – era dobindirea cetateniei in urma unei legi votate pentru o anumita categorie de persoane;

beneficiul legii – consta in dobindirea cetateniei pentru strainii veniti la Roma;

dezrobirea .

Pierderea cetateniei:

Odata cu pierderea libertatii are loc si pierderea cetateniei. Exilul politic. Dubla cetatenie. Faptele ilicite savirsite de o persoana duceau la pierderea

cetateniei.

Latinii erau categoria de persoane mai inferioara in drepturi ca cetatenii.Unicul drept de care beneficiau latinii era dreptul comercial si in unele cazuri dreptul de a incheia o casatorie valabila.

Latinii se imparteau in 4 categorii:

Latinii veteres (vechii latini) – rude de singe cu romanii. Acestia beneficiau doar de dreptul de a incheia acte juridice dupa dreptul civil.

Latinii coloniari – populatia coloniilor fondata dupa anul 268, beneficiau doar de ius comercio.

Latinii fictivi – locuitorii provinciilor, care au dobindit conditia juridica a latinilor coloniari.

Latinii iuniani – fostii sclavi dezrobiti prin moduri neformale.

35

Peregrinii erau categoria de persoane formata din strainii veniti la Roma, care nu se puneau sub protectia unui stapin. Peregrinii beneficiau de dreptul comercial.

Cunoastem doua categorii de peregrini:

Peregrinii obisnuiti , care beneficiau de drepturile cetatii in care traiau;

Peregrinii dedicicii , erau fostii rivali ai Romei.

Imparatul Caracalla a votat o lege prin care peregrinii au devenit cetateni.

Oamenii liberi cu un statut juridic special (nu erau nici liberi, nici sclavi).

Din aceasta categorie faceau parte persoanele in mancipio. Din acestia faceau parte fiii de familie, care desi erau persoane libere, erau vinduti de catre tatal lor pentru comiterea unui delict sau pentru o datorie.Diferenta dintre sclavi si persoanele in mancipio consta in aceea ca sclavii erau numiti pe viata (fara libertate), iar persoanele in manicipio – pentru 5 ani.Procedeul de transmitere a acestor persoane creditorilor sai se numea abandon noxal.

A doua categorie care faceau parte din oamenii liberi cu un statut juridic special erau oamenii care cu buna credinta traiau in calitate de sclavi.

Cunoastem doua procedee:

In cazul cind un copil mic era rapit si vindut ca sclav; In caz cind sclavul era dezrobit printr-un testament, dar el nu

stia de existenta acestuia.

A treia categorie: debitorii insolvabili – persoanele care erau inchise in inchisorile private timp de 60 de zile si persoanele care munceau in urma contractului de nexum (un contract de aservire).

36

O alta categorie: persoanele care luptau ca gladiatori in amfiteatre. Acestia erau oamenii semiliberi care nu aveau capacitate juridica.

Ultima categorie: colonii – erau taranii ruinati a caror meserie era de a prelucra pamintul. Conditia de colon se putea dobindi prin nastere; prin prescriptia de 30 de ani; printr-o conventie particulara – atunci cind un om liber pentru a cistiga bani se vindea in calitate de colon; prin cucerire si captivare; cersetorii daca erau prinsi deveneau coloni.

Cauzele disparitiei colonatului.

Un colon putea deveni om liber prin adoptiune, prin vointa stapinului la care colonul muncea.

Cunoastem urmatoarele categorii de coloni:

Colonii voluntari – care de la inceput erau oameni liberi, care lucrau in baza unui contract de arenda;

Colonii partiali – ei de asemenea arendau pamintul de la oamenii bogati, dar in locul banilor ei se rasplateau cu fructele.

Colonii propriu-zisi (siliti): prizonierii de razboi, care nu erau transformati in sclavi, dar in coloni.

Iustinian a atribuit colonilor unele drepturi: dreptul de a incheia o casatorie valabila, dreptul de a alege, dreptul de a incheia actele juridice.VI. Persoana juridica.

Persoana juridica – o colectivitate care are un patrimoniu propriu, are drepturi si obligatii si raspunde pentru obligatiile sale cu patrimoniul sau.

Distingem persoana juridica de drept privat si persoana juridica de drept public.

Persoanele de drept privat se formau fara amestecul statului, dar activitatea lor nu trebuia sa fie contrara ordinii publice. Din categoria persoanelor juridice de drept privat faceau parte: asociatiile, fundatiile de binefacere, corporatiile si biserica.

Persoana juridica de drept public era: coloniile, provinciile, cetatile, orasele, colegiile, diferite asociatii. Principala persoana juridica in

37

stat era statul. Toate celelalte erau subdiviziunile care intrau intr-un stat.

De asemenea o importanta mare o aveau societatile de publicani, de aici faceau parte inspectorii fiscali, care colectau taxe si impozite de la particulari, care se duceau in fondul statului. Colegiile erau conduse de catre un actor, care avea competenta de a reprezenta colegiul in procesele de judecata.Fundatiile se ocupau de actele de caritate, ajutau saracii, batrinii, casele de copii.

Incetarea persoanei juridice avea loc in urmatoarele cazuri:

Cind persoana isi atingea scopul pentru care a fost creata; Cind membrii persoanei juridice nu mai erau in viata si era

important ca toti membrii sa inceteze din viata; In cazul dizolvarii persoanei juridice de catre stat; In cazul cind patrimoniul persoanei date nu mai exista.

Familia romana.

I.Definirea si caracterizarea familiei romane:a) puterea parinteasca asupra persoanelor;b) puterea parinteasca asupra bunurilor.

II. Modurile artificiale de iesire de sub puterea parinteasca:

a) adoptiunea;

38

b) adrogatiunea;c)abrogatiunea;d) legitimarea;e) filiatia.

III. Casatoria: a) tipurile de casatorie;b) efectele casatoriei asupra persoanelor;c)efectele casatoriei asupra bunurilor;d) desfacerea casatoriei.

IV. Tutela.

V. Curatela.

I.Definirea si caracterizarea familiei romane.

Romanii au desemnat termenul de familie in trei acceptiuni:

1. totalitatea sclavilor aflati sub puterea cuiva;2. un grup de persoane aflate sub aceeasi putere;3. totalitatea bunurilor si a persoanelor aflate sub puterea lui

pater familias (tatalui);

In epoca veche aceasta putere era unica si nelimitata si purta denumirea de manus. Puterea asupra persoanelor se mai numea

39

pater potestas si emancipatio. Puterea data se exercita de catre tatal familiei asupra descendentilor sai. Descendentii: copii, sotia, nepotii. Persoanele care faceau parte din cadrul familiei romane se imparteau in doua categorii:

1. persoanele sui iuris (sefii de familie: tatal si bunicul);2. persoanele alieni iuris (toti ceilalti care se supuneau sefului de

familie);

Pe linga aceste doua categorii de persoane, romanii au mai cunoscut doua categorii de rudenii:

1. rudenia cognata (in care prevaleaza legatura de singe dintre persoane)(copii);

2. rudenia agnata (in care prevaleaza legatura civila dintre persoane)(sotii);

Pe linga cognatiunea reala, care isi avea izvorul in natura, romanii cunosteau si cognatiunea fictiva. Izvorul cognatiunii fictive se afla in regula ca toti agnatii sunt cognati. Indiferent daca erau sau nu rude de singe, agnatii deveneau in mod automat si cognati. Astfel, adoptatul devenea agnat cu membrii familiei adoptantului, intrucit se afla sub aceeasi putere. Fiind agnat, devenea si cognat cu membrii familiei adoptive, cu toate ca nu era si ruda de singe. Asadar, daca toti agnatii erau cognati, nu toti cognatii erau rude de singe (cognatii fictivi).

Existau trei categorii de agnati:

a) in prima categorie intrau cei care se aflau sub puterea aceluiasi pater familias la un moment dat (fratii si surorile);

b) din a doua categorie faceau parte cei care se aflau sub puterea aceluiasi pater familias, dar care apoi au devenit persoane sui iuris (fratii dupa moartea tatalui lor);

c) cea de-a treia categorie de agnati era formata din persoane care nu s-au aflat vreodata sub aceeasi putere, dar s-ar fi putut afla daca pater familias ar mai fi trait in momentul nasterii lor (verii primari care s-au nascut dupa moartea bunicului).

40

In epoca veche puterea parinteasca avea urmatoarele caractere:

1. caracterul permanent (perpetuu) – fiul de familie, oricare ar fi virsta lui sau situatia lui politica, el raminea sub puterea tatalui sau pina la moartea acestuia;Puterea tatalui nu cunostea ingradiri in aceasta epoca (el putea sa-si vinda copii, sa-i alunge, sa-i abandoneze).

Seful de familie era judecator suprem pentru membrii familiei sale.

In epoca clasica puterea tatalui a cunoscut careva ingradiri:

1. dreptul la viata si la moarte asupra copiilor a fost limitat;2. bunurile dobindite de catre fiul de familie se gaseau in

patrimoniul acestuia si sub stapinirea juridica a fiului, parintii nu mai aveau voie sa-si vinda copiii, sa-i doneze etc.

In epoca postclasica puterea parinteasca a fost complet diluata, iar fiul de familie capata o capacitate juridica deplina.

II. Modurile artificiale de iesire de sub puterea parinteasca:

Puterea parinteasca se crea in moduri naturale si artificiale.Modul natural este casatoria si nasterea.Modurile artificiale erau adoptiunea, adrogatiunea si legitimarea.

a)adoptiunea;

Prin adoptiune un fiu de familie trece de sub puterea tatalui sau natural sub puterea tatalui adoptiv. Copilul adoptiv devenea agnat cu familia adoptantului si raminea cognat cu familia sa veche. Pentru ca o persoana sa poata adopta un copil, trebuia sa intruneasca urmatoarele conditii:

1. sa fie persoana sui iuris, 2. sa-si dea consimtamintul de intretinere cu buna-credinta a

persoanei date; 3. diferenta de virsta dintre adoptat si adoptant trebuia sa fie de

cel putin 18 ani. 41

Copilul adoptat isi pierdea dreptul la mostenire in familia veche, dar dobindea acest drept in noua sa familie.

Efectele adoptiunii:

1. pe plan personal, persoana adoptata iesea din familia din care a provenit si intra intr-o alta familie, sub puterea unui nou pater familias;

2. pe plan patrimonial, dreptul la mostenire al persoanei adoptate se stingea in raport cu vechea sa familie si se dobindea in cadrul noii familii.

b)adrogatiunea;

Prin adrogatiune se intelege trecerea unui sef de familie cu toate bunurile sale sub puterea unui alt sef de familie. Aceasta trecere era foarte importanta si se desfasura in fata comisiei calate (curiate). Conditiile adrogatiunii erau urmatoarele:

1. adrogantul trebuia sa fie sef de familie;2. sa aiba o virsta de peste 60 de ani;3. sa nu aiba succesori legali;4. sa aiba o capacitate juridica deplina.

Dupa adrogatiune, toate bunurile celui adrogat treceau, pe deplin drept, in proprietatea adrogantului. Datoriile adrogantului se stingeau, intrucit, pe de o parte acesta si-a pierdut vechea sa calitate juridica de sui iuris (pe temeiul careia a contractat respectivele datorii); pe de alta, intrucit a cistigat o alta calitate, de alieni iuris. Deja nu mai putea fi urmarit de creditori, fiindca in aceasta noua calitate el nu a contractat nimic si, ca urmare, nu avea datorii.

c) legitimarea;

Legitimarea era un mod artificial de creare a puterii parintesti, prin care copiii naturali erau asimilati cu cei legitimi.

42

Dreptul crestinesc, care nu accepta concubinajul, considerindu-l imoral, a oferit sefului de familie posibilitatea sa dobindeasca autoritate asupra copilului nascut din concubinaj, pentru a-i legaliza situatia prin legitimare.

Legitimarea se facea sub trei forme:

1. prin casatoria parintilor cind sotii trebuiau sa se casatoreasca intr-un interval de timp determinat si sa nu mai aiba pe viitor copii nelegitimi;

2. prin lege – printr-un rescript imperial, imparatul Iustinian a oferit posibilitatea legitimarii si atunci cind casatoria parintilor nu se putea realiza. De exemplu, daca mama decedase, se calugarise, se casatorise cu altcineva etc. se cerea ca tatal sa faca o petitie catre imparat;

3. prin prezentare facuta curiei – a fos creata din motive fiscale. Functionarii care colectau impozite (decurioni) nu doreau sa lucreze. Cu fiecare an numarul lor devenea tot mai mic, astfel incit nu avea cine stringe impozite pentru stat.

Pentru a putea angaja mai multi decurioni, s-a permis legitimarea copiilor nascuti din concubinaj, dar numai daca tatal ii inscria in lista decurionilor inca de mici copii. Daca era vorba de o fiica, tatal care dorea s-o legitimeze, trebuia sa o casatoreasca dupa un decurion.

Emanciparea.

Romanii au cunoscut si moduri de iesire de sub puterea parinteasca:

Prin emancipare copilul iese cu acordul parintilor de sub puterea lui. De la inceput emanciparea era privita ca o pedeapsa, dar de fapt aceasta era o favoare din partea tatalui pentru copilul sau.

Dupa emancipare, fiii de familie dobindeau capacitate juridica, deveneau persoane sui iuris si puteau incheia acte juridice. Ei sufereau si un dezavantaj prin faptul ca, iesind de sub puterea parinteasca, inceta de a mai fi ruda cu tatal sau si pierdea astfel dreptul la mostenire. Pentru a pune capat acestui dezavantaj, pretorul a intervenit in sprijinul emancipatului, creind un nou drept – dreptul asupra bunurilor care i se cuveneau ca fiu emancipat (collatio emancipati). In virtutea acestui drept, la moartea tatalui, emancipatul primea bunurile care i se cuveneau ca persoana sui

43

iuris, dupa care venea la mostenire alaturi de fratii si surorile ramasi sub puterea parinteasca.

Incetarea puterii lui pater familias avea loc in urmatoarele situatii: moartea, caderea in prizonierat, condamnarea pentru infractiuni grave, ocuparea de catre un membru al familiei sale a unei functii de conducere in stat ori in biserica, casatoria cu manus a fiicei si emanciparea.

III. Casatoria.

Casatoria este o uniune dintre un barbat si o femeie (o asociere pe viata dintre ei) si o impartire comuna a dreptului civil si religios.

Femeia tot timpul se supunea barbatului. Casatoria romana se incheia in baza consimtamintului celor doi sefi de familie, dupa care femeia trecea sub puterea barbatului. Uneori, casatoria era precedata de o logodna, care se incheia in forma verbala, intre pater familias al fetei si pater familias al baiatului, dupa care urma casatoria propriu-zisa.Logodna reprezenta un angajament solemn si religios al ambelor familii. Dupa consultarea zeilor, se schimbau inelele cu valoare simbolica. Desfacerea nejustificata a logodnei il obliga pe vinovat la despagubiri materiale fata de cealalta parte.

Tipurile de casatorie.

Cunoastem citeva tipuri de casatorie:

1. casatoria cu manus (cu putere);2. casatoria fara manus (fara putere);

1. In cazul casatoriei cu manus (puterea maritala a barbatului) femeia parasea familia ei de origine, rupea legatura agnata cu fosta ei familie si venea in noua ei familie cu drepturi la mostenire si cu obligatii asupra sotului si a copiilor sai.

Odata cu iesire de sub puterea lui pater familias, acesta trebuia sa-i acorde femeii o dota (dos).Dota, numita si zestre, era alcatuita din diverse bunuri mobile sau imobile si era menita „sa sustina sarcinile casatoriei”. Lipsa acesteia era considerata drept o dovada de dezonorare.

44

2. In cazul casatoriei fara manus, femeia raminea in familia ei de origine cu dreptul la mostenire in acea familie, venea in noua ei familie fara de drepturi, obligatii si era socotita ca o straina fata de copiii sai.

Sotia avea o dubla pozitie: pe de o parte, era sui iuris, aflindu-se sub tutela in familia sotului ei, iar pe de alta parte, era alieni iuris fiindca se supunea lui pater familias din familia sa de origine.

Sotia raminea sub puterea lui pater familias al familiei din care provenea.Sotul trebuia sa se comporte cu sotia sa ca si cum ar fi egala cu el.Sotia avea dreptul sa divorteze, ca si sotul.Daca sotul dorea sa foloseasca lucrurile sotiei, trebuia sa ceara permisiunea ei.

Conditiile de fond si de forma (doar la casatoria cu manus):

Conditiile de forma:

1. Confarreatio – un ritual solemn in care viitorii soti trebuiau sa se prezinte in fata zeului Jupiter cu o piine (conferatio), care era simbolul casatoriei. Se realiza in fata pretorului, in prezenta martorilor, mireasa era acoperita cu un voal rosu. La acest tip de casatorie aveau acces numai patricienii.

2. Usus – coabitarea dintre viitorii sot si sotie pe parcursul unui an. Dupa expirarea termenului de un an femeia trecea automat sub puterea sotului. Daca femeia lipsea trei nopti de la domiciliul sotului, casatoria se intrerupea, reluindu-se doar cu acordul sotului.

3. Coemptio – presupune vinzarea femeii viitorului sot. La aceasta forma de casatorie recurgeau cetatenii simpli si plebeii.

Conditiile de fond:

1. Dreptul unei persoane de a incheia o casatorie valabila (ius conubio). Acest drept deseori era lovit de incapacitate, care era de doua feluri: relativa si absoluta.

45

Incapacitatea relativa consta in aceea ca persoanele care erau rude atit cognate cit si agnate nu puteau sa incheie o casatorie.Incapacitatea absoluta consta in faptul ca necetatenii nu puteau sa incheie o casatorie valabila.

2. Consimtamintul, persoanele care se casatoreau erau obligate sa isi dea consimtamintul. Persoanele sui iuris nu erau obligate sa isi dea consimtamintul.

3. Virsta. Pentru femei – 12 ani, baieti – 14 ani.

Desfacerea casatoriei.

Cunoastem moduri voluntare si moduri fortate de desfacere a casatoriei. La categoria modurilor fortate se atribuie urmatoarele situatii:

1. Moartea unuia dintre soti;2. Caderea in prizonierat;3. Absenta de la domiciliu a unuia dintre soti timp de 5 ani fara

de a se cunoaste locul aflarii acestuia;4. Incheierea casatoriei fara respectarea conditiilor de forma ale

acesteia;5. Casatoria dintre un senator si o dezrobita.

In cazul cind casatoria se desfacea cu acordul partilor ne intilnim cu divortul.Acesta era unul din modurile voluntare de desfacere a casatoriei.

Simplitatea cu care se faceau divorturile ducea la esuarea multor casatorii. Vazind aceasta, imparatul Iustinian a cerut ca divorturile sa fie justificate, de exemplu, caderea in prizonierat, adulterul, atentarea la viata sotului, impotenta sexuala, violenta barbatului fata de femeie. In celelalte cazuri, declarate „nejustificate”, sotul (barbatul sau femeia) vinovat de desfacerea casatoriei era tinut la plata unei amenzi.

In epoca clasica, sotii erau liberi sa desfaca casatoria daca ambii isi doreau acest lucru. Divortul avea loc si atunci cind unul dintre soti facea o declaratie de refuz de a trai impreuna cu celalalt. Acestei desfaceri unilaterale a casatoriei i se spunea repudium. Se cerea ca

46

declaratia facuta de sot sa exprime cu adevarat intentia sa de a desface casatoria.

Pe linga divort mai cunoastem un mod de desfacere voluntar care se numeste repudium, ceea ce inseamna desfacerea solemna a casatoriei in prezenta a 10 martori.

Desfacerea casatoriei cu manus se facea prin principiul simetriei conditiilor de forma.

Astfel, la desfacerea casatoriei incheiate in fata zeului Jupiter si a zece martori se cerea respectarea intocmai a acestei solemnitati; la desfacerea casatoriei in care sotia a fost vinduta sotului pentru o suma de bani, sotului ii era restituita suma de bani, respectiv el trebuia sa intoarca sotia.

La desfacerea casatoriei fara manus nu se cerea respectarea conditiilor de forma.

Dupa desfacerea casatoriei fostii soti dispuneau de dreptul de a incheia noi casatorii. Cu referire la copii, acestia ramineau la sotul nevinovat.

Sotul era obligat sa restituie imediat dota. Daca nu o facea, rudele sotiei aveau la dispozitie actiunea in restituirea dotei, cu care se adresau in judecata impotriva sotului.

IV. Tutela.

Tutela era institutia care proteja incapabilii cu incapacitati firesti: batrinetea, virsta.

Cunoastem urmatoarele tipuri de tutela:

1. Tutela impuberului (copilul minor pina la virsta de 14 ani). Asupra bunurilor impuberului era instituit un administrator fiduciar, care administra patrimoniul copilului pina la virsta de 21 de ani, dupa care acest administrator trebuia sa dea o dare de seama celui aflat sub tutela cu privire la administrarea patrimoniului acestuia.

47

2. Tutela instituita asupra femeilor (deoarece ea era considerata incapabila de actiunile ei). Acest tip de tutela nu se instituia asupra bunurilor femeii, ci doar asupra actiunilor sale in justitie.

Moduri de constituire a tutelei:

1. Tutela prin testament , se facea de catre seful familiei printr-un act de ultima sa vointa prin care era numit un tutore pentru copiii si femeile din familia sa.

2. Tutela legala se folosea in cazul cind nu era testament. Legea atribuia familiei date un tutore. Aceasta se facea in dependenta de gradul de rudenie.

3. Tutela dativa (pretoriana) se facea in lipsa celor doua tutele.

V. Curatela.

Curatela era o institutie de protectie a incapabilor cu incapacitati accidentale (nefiresti)(boli psihice).

1. Curatela nebunilor era de doua tipuri:a) Furios – persoanele care aveau perioade de criza;b) Dementis – nebuni pe tot parcursul vietii (surzii, mutii si

ceilalti care sufereau de boli grave ce nu le permitea sa actioneze din numele propriu).

2. Curatela prodigului (risipitorului) – persoana care risipea toti banii pe care ii cistiga.

3. Curatela instituita asupra femeilor gravide.

4. Curatela asupra barbatilor de pina la 25 de ani. Era numit un administrator fiduciar care prin gestiunea de afaceri (negatorium destium) administra cu bunurile acestuia.

Spre deosebire de tutela, curatela nu putea fi instituita prin testament, dar era doar legala sau dativa (prin ordinul pretorului)

48

Drepturile reale.

I.Patrimoniul, elementele si principiile patrimoniului.II. Clasificarea bunurilor.III. Posesiunea, elementele posesiunii, dobindirea si pierderea posesiunii.IV. Clasificarea posesiunii.V. Efectele posesiunii.

49

I.Patrimoniul, elementele si principiile patrimoniului.

Prin bun se intelege totalitatea lucrurilor care puteau fi insusite de cineva sub forma dreptului de proprietate. Toate bunurile puteau fi considerate lucruri, dar nu toate lucrurile puteau fi considerate bunuri.

In zilele noastre, pentru ca un lucru sa devina bun trebuie sa intruneasca trei calitati: sa fie util omului, sa aiba o valoare economica (sa aiba un pret) si sa fie susceptibil de apropiere (adica sa poata fi dobindit in proprietate).

Prin patrimoniu se intelege totalitatea drepturilor si obligatiilor care sunt impuse in sarcina unei persoane si sunt susceptibile (au) de o valoare pecuniara (economica). De aici reiese cele doua elemente ale patrimoniului: drepturile (latura activa) si obligatiile partilor (latura pasiva).

50

Drepturile partilor erau de doua tipuri, si anume: drepturi reale si drepturi personale.

Drepturile reale constituie acele drepturi patrimoniale care luau nastere intre o persoana numita titular de drepturi si toti ceilalti membri ai societatii (gajul, ipoteca, superficia si uzucapiunea).

Drepturile personale sunt cunoscute prin termenul de drept de creanta. Aceste drepturi luau nastere printr-un raport juridic dintre doua persoane strict determinate (contractele).

Principalul drept real era considerat dreptul de proprietate.

Drepturile reale prezentau doua prerogative, si anume: dreptul de urmarire si dreptul de preferinta.

Prin drept de urmarire se intelege dreptul de a inainta o actiune in judecata impotriva persoanei care va incalca dreptul de proprietate al stapinului unui lucru.

Prin drept de preferinta se intelege dreptul creditorului de a trece pe planul principal fata de creditorii multipli.

Distinctia dintre aceste doua elemente (drepturile reale si drepturile de creanta) consta in urmatoarele aspecte:

1. Drepturile reale aveau un caracter absolut si erau opozabile tuturor, pe cind drepturile de creanta aveau un caracter relativ si erau opozabile doar fata de creditor si debitor.

2. In cazul drepturilor de creanta, atit partea activa, care este creditorul cit si partea pasiva, care este debitorul sunt determinati de la inceputul raportului juridic pina la finisarea acestuia.

3. Drepturile personale (de creanta) iau nastere din contracte, din quasicontracte (ca si contractele), din delicte si quasidelicte, pe cind drepturile reale iau nastere din moduri specifice, cum sunt: mancipatiunea, ocupatiunea, specificatiunea, traditiunea, prescriptia de timp indelungat, prescriptia de timp foarte indelungat, uzucapiunea.

51

4. Drepturile reale sunt limitate la numar, pe cind drepturile de creanta sunt nelimitate.

Romanii au cunoscut doua principii ale patrimoniului:

1. Consta in faptul ca patrimoniul este emanatia unei persoane. Pentru a dispune de patrimoniu persoana trebuia sa posede capacitatea de folosinta (aptitudinea persoanei de a avea drepturi si obligatii) si cea de exercitiu (aptitudinea persoanei de a exercita aceste drepturi si obligatii). Titularul patrimoniului de fiecare data se considera ca era seful de familie.

2. Patrimoniul unic. Cetateanul roman care era seful de familie putea sa aiba doar un patrimoniu.

II. Clasificarea bunurilor.

Principala clasificare pe care a facut-o Iustinian era ca el a impartit toate bunurile in doua mari categorii:

I. Res in patrimoniu (bunurile aflate in patrimoniu);II. Res extra patrimoniu (bunurile din afara patrimoniului).

Aceasta clasificare a mai fost denumita de alti jurisconsulti:

bunurile comerciale; bunurile necomerciale.

I. Prin categoria bunurilor aflate in patrimoniu se inteleg lucrurile susceptibile de apropiere sub forma dreptului de proprietate. Bunurile din aceasta categorie se mai subdivid in urmatoarele categorii:

1. Res mancipi (bunurile pretioase: sclavii, vitele mari, casele);Res necmancipi (bunurile mai putin pretioase: animalele mici, imbracamintea).

2. Bunurile corporale si bunurile incorporale:

52

Prin bunuri corporale se inteleg acele bunuri care au o forma materiala, sunt susceptibile de apropiere si pot fi atinse cu mina.

Prin lucruri incorporale intelegem lucrurile care nu au o forma materiala si nu pot fi atinse: dreptul de proprietate, mostenire, dreptul de creanta.

3. Lucrurile mobile si lucrurile imobile:

Lucrurile mobile sunt lucrurile care se pot transporta dintr-o parte in alta fara a-si epuiza substanta si a-si pierde forma.

Lucrurile imobile erau acelea care la schimbarea locului isi pierdeau forma, continutul economic si isi epuizau substanta: casele, paminturile, terenurile agricole.

4. Lucrurile determinate individual si lucrurile nedeterminate (de gen si de specie):

Lucrurile nedeterminate erau acele care nu se individualizau cu proprietati unice doar lor: griu, zahar, livada, vin.

Lucrurile determinate individual – bunurile care aveau calitati proprii doar lor. De exemplu: sclavul cuiva, tabloul in original al unui pictor.

5. Fructele si produsele:

Produsul era bunul careia ii lipsea caracterul periodicitatii.

Fructele erau rezultatele produselor care aveau caracterul periodicitatii.

Fructele se imparteau in trei categorii:

Fructe naturale : roada, animalul vacii, laptele; Fructe industriale : marfa pe care o produceau uzinele, fabrici; Fructe civile : chiria unei case, anumite procente care vin din

suma de bani imprumutate, arenda, dobinzile, veniturile.

53

6. Bunurile care pot fi cintarite, masurate si numarate: stofa, legume, cereale;

7. Bunurile care se consuma la prima intrebuintare si bunurile care pot fi utilizate in mod repetat fara a se consuma.

Care se consuma la prima intrebuintare: mar, pahar de apa, suma de bani (depinde de suma).

Care nu se consuma la prima intrebuintare: imbracamintea, incaltamintea.

II. Lucrurile aflate in afara patrimoniului sunt acele bunuri care nu sunt susceptibile de apropiere sub forma dreptului de proprietate. Din categoria data faceau parte urmatoarele tipuri de bunuri:

Bunurile scoase din circuitul civil:

1. Bunurile predestinate pentru sufletele mortilor;2. Portile si zidurile cetatilor;3. Bunurile predestinate pentru zei;4. Bunurile publice: sclavii publici si pamintul;5. Bunurile comune, care erau de utilitate publica

(comuna);6. Bunurile universale (teatrele, amfiteatrele, parcurile)

– ceea ce nu se putea vinde.

III. Posesiunea.

Prin posesiune se intelege o stare de fapt, ocrotita de lege, care este formata din actul material de a pastra si a folosi un anumit lucru. Aceasta stare de fapt producea efecte juridice.

Din definitie rezulta doua elemente esentiale ale posesiunii: animus si corpus.

Animus este intentia unei persoane de a pastra un anumit lucru pentru sine. Persoana data avea atitudine similara cu proprietarul bunului.

54

Corpus era actul material prin care o persoana se folosea de un lucru.

Posesia exista numai daca erau intrunite ambele elemente. Daca unul dintre ele disparea, posesia inceta. Nu era necesar ca aceste doua elemente sa apara deodata, ele puteau aparea si pe parcurs.

Incapabilii (copii, batrinii, bolnavii psihic) nu aveau animus. Se considera ca nu au animus persoanele capabile, dar lipsite de discernamint in anumite momente, de exemplu: daca celui care dormea in timpul somnului i se punea in mina un lucru oarecare, el nu avea animus, fiindca nu si-a dat acordul.

Posesia si proprietatea sunt doua notiuni diferite.

Cunoastem doua moduri de dobindire a posesiunii:

1. Prin sine (pe cale directa);2. Prin altul (prin reprezentant).

1.Prin sine posesiunea se dobindeste prin intrunirea celor doua elemente (animsului si corpusului) asupra uneia si aceeasi persoane, persoana data trebuie sa dispuna de capacitatea de exercitiu si bunul posedat trebuie sa fie corporal.

2.Prin altul posesiunea se dobindeste cu un animus strain (ca in cazul celor incapabili) sau cu un corpus strain (actul material) care se produce in cazul administrarii fiduciare.

Pentru dobindirea posesiunii prin reprezentant, se cerea ca acesta sa corespunda unui sir de conditii. Reprezentantul trebuia sa aiba imputerniciri de a obtine posesia pentru altul, imputerniciri pe care le dobindea prin lege (cum ar fi tutela) sau prin contract. Acordindu-i reprezentantului asemenea imputerniciri, persoana care o facea isi exprima din timp vointa (animus) de a poseda prin reprezentant. Celalalt element (corpus) se realiza la fel de catre reprezentant, insa se cerea ca el sa aiba intentia de a avea lucrul nu pentru sine, ci pentru persoana pe care o reprezenta.

Ca si dobindirea, pierderea posesiunii se face prin sine sau prin altul.

55

1.Prin sine – cind se pierde animus, corpus sau ambele elemente.

2.Exista doua situatii de pierdere prin altul:

1. Nebunia detentorului (care detinea un lucru);2. Moartea.

Posesia inceta si in cazul distrugerii lucrului sau daca lucrul, obiect al posesiei, era scos din circuitul civil ca urmare a faptului ca devenea stadion, drum public, biserica – acestea apartineau statului.

IV. Clasificarea posesiunii.

Cunoastem urmatoarea clasificare a posesiunii:

1.Posesiunea protejata prin intermediul interdictelor . Interdictul era un act emis de catre pretor cu intentia de a proteja posesiunea unui lucru de catre o persoana.

2.Posesiunea dobindita prin uzucapiune – este folosirea indelungata a unui lucru cu trecerea lui in proprietatea persoanei. Conditiile uzucapiunii erau: termenul, buna-credinta, animus si corpus, lucrul sa fie uzucapat si o justa cauza.

3.Posesiunea iniusta (vicioasa sau clandestina)(nelegitima) era posesiunea dobindita prin mijloace viclene, prin violenta sau prin leziune.

Posesiunea nelegitima se instituia daca persoana care poseda lucrul nu avea dreptul sa o faca. Aceasta se intimpla din motiv ca posesorul nelegitim nu avea ius possidendi (dreptul de a poseda).Posesia nelegitima putea fi de buna-credinta si de rea-credinta.In cazul posesiei de buna-credinta posesorul lucrului nu stia ca nu are dreptul de a poseda acel lucru. De exemplu, a primit lucrul de la un neproprietar care se prezenta a fi proprietar. In cazul posesiei de rea-credinta, posesorul de rea-credinta stia ca lucrul nu-i apartine, dar se comporta in asa mod, ca si cum lucrul ar fi al sau.

4.Posesiunea naturala. Elementele ei sunt: animus, corpus, termenul, buna-credinta si capacitatea de exercitiu.

56

5.Posesiunea mijlocita. Avea loc in cazul contractului de mandat, de depozit si arenda.In cazul acestor contracte persoana care poseda lucrul nu era considerata si proprietarul acestuia, deoarece dupa expirarea contractelor date, detentorul (cel care detine posesiunea) trebuia sa restituie proprietarului posesiunea legala a lucrului.

6.Posesiunea derivata. Avea loc in cazul cind un bun se afla in litigiu de judecata si pina la pronuntarea hotaririi judecatorului bunul dat se dadea in posesiunea unei a treia persoane (terte) cu scopul ca aceasta sa il pastreze si sa-l restituie in termen partii care va avea cistig de cauza.

7.Posesiunea civila. Ea se dobindea in virtutea dreptului civil cu respectarea formulelor si a solemnitatilor civile.

V. Efectele posesiunii.

Posesiunea la romani producea trei efecte:

1. Posesorul se bucura de protectia posesiunii prin intermediul decretelor si a interdictelor.

2. Prezumtia proprietatii , adica posesorul unui bun sau unui lucru era prezumat ca fiind si proprietar al acestuia. Insa prezumtia data era relativa, fiindca putea fi rasturnata prin dovezi ce demonstrau ca nu posesorul, ci o alta persoana este proprietarul lucrului.

3. Dobindirea proprietatii prin uzucapiune . Are loc in cazul cind o persoana cu buna-credinta poseda un lucru fara stapin o anumita perioada de timp (pentru lucrurile mobile – un an, pentru lucrurile imobile – doi ani). Dupa expirarea acestui termen, persoana era considerata proprietar, dobindea posesiunea prin uzucapiune, fiind considerata si proprietar al acestei posesiuni cu dreptul de a dispune, folosi, distruge, vinde sau dona acest bun.

57

Apararea posesiunii.

Decretele si interdictele erau principalele mijloace de aparare a posesiunii date de catre pretor.

Prin decret se intelege un ordin dat de catre pretor pentru pastrarea posesiunii ilegale.Prin interdicte intelegem ordinele elaborate de pretor pentru pastrarea posesiunii legale.

Cunoastem doua mari categorii de interdicte posesorii:

I. Interdictele de mentinere (de pastrare) a posesiunii pierdute (interdicta retinende posesione cauza);

II. Interdictele de restituire a posesiunii (interdicta recuperande posesione cauza).

I. Interdictele de pastrare a posesiunii erau de doua feluri:

1. Pentru lucrurile mobile;2. Pentru lucrurile imobile.

Pentru lucrurile mobile interdictele se numeau „care din doi” (utrubi).Pentru lucrurile imobile se numeau „dupa cum posedati” (uti posidendis).

Interdictele utrubi dadeau prioritate persoanei care a posedat bunul o perioada mai indelungata de timp.Interdictele „dupa cum posedati” – prioritatea avea persoana care poseda bunul cu buna-credinta si calitativ.

II. Interdictele de recuperare ale posesiunii erau aplicate in cazul cind o persoana pastra bunul prin violenta.

Din categoria interdictelor de recuperare faceau parte:

1. Interdictul „unde vi” (prin violenta) – daca violenta venea de la o persoana obisnuita – interdictul „unde vi cotidiana” (prin violenta cotidiana). Daca violenta venea de la o persoana inarmata interdictul se numea „unde vi armata” (prin violenta armata).

58

2. Interdicul „de precario” – era folosit in cazul cind persoana arenda un spatiu locativ si dupa expirarea termenului refuza de a restitui imobilul proprietarului.

3. Interdictele clandestine – erau atribuite proprietarului pentru ca acesta sa-si restituie bunul sustras pe ascuns.

Proprietatea.

I.Formele de proprietate folosite in epoca veche, clasica si postclasica.

II. Modurile de dobindire a proprietatii:a) mancipatiunea;b) in iure cesio;c)uzu capiunea;d) prescriptia de timp indelungat si foarte

indelungat;e) adiudicatio;f) ocupatiunea;g) traditiunea;h) accesiunea;i) specificatiunea.

III. Sanctiunea dreptului de proprietate, stingerea dreptului de proprietate.

59

I.Formele de proprietate folosite in epoca veche, clasica si postclasica.

Proprietatea a fost definita ca dreptul real care are caracterul de a poseda, de a dispune si de a folosi obiectul acestui drept. Termenul de proprietatea avea un sens economic si unul juridic.

Prin sens economic se inteleg veniturile sau dobinda pe care o avea proprietarul din bunul dat (arenda, depozit, mandat).In sens juridic prin proprietatea se intelege dreptul pe care il are o persoana asupra modului de stapinire al bunului aflat in proprietatea lui.

Elementele proprietatii sunt:

1. ius utendi – dreptul proprietarului de a folosi in mod direct sau indirect proprietatea;

2. ius fruendi – dreptul de a culege fructele;3. ius abutendi – dreptul de a dispune de proprietate.

Odata cu trecerea de la societatea gentilica la cea sociala sau statala apar urmatoarele forme de proprietate:

Proprietatea gentilica a gintilor; Proprietatea familiara asupra pamintului; Proprietatea individuala asupra sclavilor.

Primul tip de proprietate se mai numea proprietatea colectiva (ager gentilicus). Ea se forma pe baza mancipatiunii, care era un mod de dobindire al dreptului de proprietate. Principala actiune care era

60

folosita la acest tip de proprietate era actiunea in revindicare care se mai numea sacramentum in rem.

Al doilea tip de proprietate era denumita prin termenul heredium si era constituita din portiunile de pamint pe care statul le atribuia fiecarei familii. Proprietatea familiara prezenta urmatoarele caractere: primul caracter se numea caracterul inalienabil (acest tip de proprietate nu putea fi instrainat). Al doilea tip de caracter era caracterul indivizibil (aceasta proprietatea nu putea fi impartita in mod egal intre mostenitori).

Proprietatea asupra sclavilor era detinuta de catre persoanele private in scopuri proprii si in interese proprii.

Proprietatea in epoca veche.

Proprietatea colectiva a gintilor a fost transformata in proprietatea publica a statului.Proprietatea familiara s-a transformat in proprietate privata.Proprietatea sclavilor – proprietate privata individuala.

Prima forma de proprietate (proprietatea publica) se impartea in doua categorii:

Proprietatea asupra pamintului (ager publicus); Proprietatea asupra sclavilor (servi publicus).

Prizonierii de razboi erau transformati in sclavi si deveneau proprietatea statului roman. Statul ii putea vinde, ii putea folosi la diferite functii publice (servitori, scribi etc.). Sclavii care ramineau sa lucreze in folosul statului se numeau sclavii statului (publici).

Intre sclavii privati si cei publici existau urmatoarele deosebiri:

Sclavii publici erau mult mai privilegiati decit cei privati.

1. Sclavii publici puteau fi dezrobiti de catre magistrat printr-o simpla declaratie solemna fara respectarea formalitatilor conform dreptului civil;

2. Sclavii publici primeau anual o suma de bani pentru intretinere;

3. Barbatii sclavi aveau dreptul de a se casatori cu femei libere;61

4. Fiecare familie primea in mod obligatoriu un teren pentru constructia casei;

5. Aveau dreptul de a dispune pentru cauza de moarte cu anumite bunuri din patrimoniul lor.

Proprietatea privata mai purta denumirea de proprietate quiritara si avea urmatoarele caractere:

1. Caracterul absolut , prin care se intelge ca proprietarul avea putere nelimitata asupra proprietatii.

2. Caracterul perpetuu (permanent) ceea ce inseamna ca persoana nu putea fi proprietar pina la un anumit termen. Aici lucra urmatorul principiu: odata herede, pentru totdeauna herede.

3. Caracterul exclusiv , prin care proprietarul nu putea imparti proprietatea cu alta persoana.

Proprietatea quiritara se mai impartea in urmatoarele categorii:

1. Proprietatea asupra sclavilor;2. Proprietatea asupra vitelor mari;3. Proprietatea asupra vitelor mici.

Proprietatea in epoca clasica.

In epoca clasica proprietatea quiritara s-a mentinut si pe linga ea mai apar doua feluri de proprietate:proprietatea bonitara (pretoriana); proprietatea provinciala.

Din aceste trei tipuri de proprietate cea mai superioara era considerata proprietatea quiritara (privata).

Proprietatea pretoriana era recunoscuta si ocrotita de catre pretor, in opozitie cu cea quiritara – recunoscuta de dreptul civil. Aparitia proprietatii pretoriene se explica prin dezvoltarea comertului, care necesita o mai mare usurinta in incheierea tranzactiilor comerciale. Daca proprietatii quiritare ii erau caracteristice formalismul si rigorismul, acestea au fost inlaturate la proprietatea pretoriana.

Proprietatea provinciala. Cucerind diferite provincii, romanii lasau locuitorilor acestora dreptul de a se folosi de paminturile lor in schimbul platii unor impozite. Paminturile provinciilor cucerite

62

apartineau statului roman (ager publicus), iar posesorii unor astfel de fonduri erau indatorati sa plateasca acestuia un impozit funciar (vectigal), ceea ce materializa ideea ca proprietatea apartinea statului.

Epoca postclasica.

In epoca postclasica Iustinian a fost cel care a facut o concesiune (contopire) dintre toate tipurile de proprietati, formind o proprietate unica care se numea dominium.

II. Principalele moduri de dobindire ale proprietatii:

Modurile de dobindire a proprietatii se imparteau dupa ramura de drept care era aplicata. In dependenta de ramura de drept cunoastem moduri dupa dreptul civil:

a) Mancipatiunea;b) In iure cessio;c) Uzucapiunea.

Dupa dreptul gintilor distingem urmatoarele moduri:

a) Traditiunea;b) Ocupatiunea;c) Specificatiunea;d) Prescriptia de timp lung;e) Prescriptia de timp foarte lung;f) Adiudicatio.

1. Mancipatiunea.

Mancipatiunea este cel mai vechi mod de dobindire al proprietatii prin care o parte numita mancipant transmite proprietatea lucrului unei alte parti numite dobinditor in schimbul unei sume de bani. Vinzarea data se facea in fata magistratului cu prezenta a zece martori si era obligatoriu ca obiectul litigios sa fie prezent in fata magistratului. Mancipatiunea era de doua tipuri:

63

In rem; In persona.

Principala actiune care era folosita de pretor pentru restituirea proprietatii de la proprietarul ilegal era actiunea in revindicare. Insasi vinzarea prin mancipatiune se desfasura prin doua faze consecutive.

Prima faza – fara martori; A doua faza – cu martori.

2. In iure cesio (in fata magistratului).

In iure cessio reprezenta un mod de dobindire al proprietatii ce consta in organizarea unui proces fictiv. Conform unei intelegeri prealabile, partile se prezentau in fata magistratului, unde reclamantul afirma ca este proprietarul obiectului litigios. Piritul nu-l contrazicea pe reclamant. Fata de tacerea piritului, magistratul pronunta cuvintul addico, ratificind pretentiile reclamantului. In asa mod, bunul i se transmitea reclamantului.

3. Uzucapiunea.

Prin uzucapiune se intelege posedarea indelungata a unui lucru, care dupa expirarea unui anumit termen va avea drept efect dreptul de proprietate asupra acestui lucru.

Prin proba diabolica proprietarul trebuia sa dovedeasca calitatea de proprietar a tuturor predecesorilor sai.

Pentru ca un lucru sa fie uzucapat trebuie sa fie respectate urmatoarele conditii:

1. Termenul: dupa lege pentru lucrurile mobile termenul era de un an de zile, pentru lucrurile imobile termenul era de doi ani.

2. Posesia: prin posesie se intelege folosirea indelungata a lucrului. Folosinta data trebuia sa fie lipsita de vicii si era interzisa de a fi intrerupta.

64

3. Lucrul uzucapat trebuia sa fie susceptibil de apropiere, adica sa faca parte din categoria lucrurilor din comerciu (din patrimoniu). Nu puteau fi uzucapate lucrurile extra patrimoniu (care nu puteau apartine persoane, cetatile, drumurile; furate; luate in posesiune cu violenta; cele religioase (bisericile, templele, obiectele de cult).

4. Buna-credinta. Trebuia sa o faca cu buna-credinta. Buna-credinta era convingerea uzucapantului ca a dobindit lucrul de la o persoana care avea dreptul sa-l instraineze, adica de la un proprietar.

5. Justul titlu, prin care se intelegea un act care dovedea faptul ca posesorul a devenit proprietar prin uzucapiune.

4. Prescriptia de timp indelungat.

S-a format dupa modelul uzucapiunii, diferenta fiind doar in termeni. Acest mod de dobindire a proprietatii era folosit de necetateni, adica de cei care nu se supuneau dreptului civil. Astfel, pentru persoanele care locuiau intr-o cetate termenul dobindirii proprietatii era de zece ani, iar pentru cei care locuiau in cetati diferite termenul era de 20 de ani.

5. Prescriptia de timp foarte lung.

Dobindirea proprietatii prin expirarea a 40 de ani din momentul posedarii lucrului, mai tirziu acest termen a fost redus pina la 30 de ani.

6. Adiudicatio.

Adiudicatio este un mod de dobindire al proprietatii prin care judecatorul in materia succesiunii impartea o cota parte din masa succesorala anumitor mostenitori.

7. Ocupatiunea.

Prin ocupatiune se intelege luarea in posesie a unui lucru lasat fara stapin. La aceasta categorie de lucruri putem atribui urmatoarele:

65

lucrurile lasate de dusmani, animalele salbatice, pestii, pietrele pretioase, perlele, comorile si lucrurile care erau benevol parasite de catre proprietar.

8. Traditiunea.

Traditiunea este unul din cele mai simple moduri de dobindire ale proprietatii dupa dreptul international privat (dreptul gintilor). Prin traditiune se intelege o simpla remitere materiala a lucrului de catre proprietar cumparatorului.

1. Traditio brevi-mano (transmiterea prin intinderea miinii);2. Traditio longo-mano (transmiterea simbolica a cheilor

proprietatii).Conditiile traditiunii:

1. Persoana trebuia sa dispuna de capacitate;2. Justul titlu;3. Buna-credinta;4. O justa cauza;5. Bunul nu trebuia sa fie viciat.

9. Accesiunea.

Prin accesiune se intelege alipirea unui lucru accesoriu la lucrul principal. Lucrul accesoriu permanent va urma conditia juridica a lucrului principal. Cunoastem urmatoarele tipuri de accesiune:

1. accesiunea imobiliara;2. accesiunea mobiliara.

Prin accesiune imobiliara se intelege alipirea unui lucru imobil la alt lucru imobil.Prin accesiune mobiliara se intelege alipirea unui lucru mobil la un alt lucru mobil.

Din categoria accesiunii imobiliare fac parte: aluviunea, avulsiunea.Din categoria accesiunii mobiliare face parte specificatiunea.

10. Specificatiunea.

66

Prin specificatiunea o persoana numita specificator confectioneaza un lucru nou din materia unei alte persoane.

Iustinian a impartit specificatiunea in doua tipuri, si anume:

Specificatiunea imperfecta; Specificatiunea perfecta.

Prin specificatiune imperfecta lucrul nou putea fi adus la starea lui initiala (cel care modifica era proprietar).Specificatiunea perfecta era acea prin care lucrul nu putea fi adus la starea lui initiala (ambii erau proprietari).

11. Legea .

Legea putea fi si ea un mod de dobindire al proprietatii. Functionarul public printr-un act de vointa putea atribui obiectul litigiat prin decizia lui.

III. Sanctiunea dreptului de proprietate.

Proprietatea quiritara.

In epoca veche proprietatea quiritara era protejata prin actiunea in revendicare, care se instituia in procedura legisanctiunilor in forma de sacramentum in rem (juramintul asupra unui lucru).

In procedura formulara actiunea in revindicare era formulata in intentio.

In procedura extraordinara actiunea in revindicare era exercitata prin forta de constringere a statului (manu militare).

Actiunea in revendicare era actiunea pe care o inainta proprietarul lipsit de posesiunea lucrului si care cerea restituirea lucrului de la persoana care il poseda fara a fi proprietar.

Pentru ca actiunea in revendicare sa poata exista este obligatoriu sa fie respectate urmatoarele conditii:

67

1. Reclamantul sa nu posede lucrul, dar dupa acte sa fie proprietar quiritar.

2. Piritul sa nu fie proprietar, dar sa posede lucrul.3. Obiectul litigiului sa fie un bun susceptibil de apropiere,

corporal si determinat.

Proprietatea pretoriana.

Principalul mod de reintoarcere al proprietatii pretoriene se facea prin intermediul actiunii publiciene. Aceasta actiune a fost formata de catre pretorul Publicus de unde si vine denumirea de publiciana. Actiunea publiciana era o actiune reala si proteja posesorii care posedau lucrul prin uzucapiune. Pentru a intenta o actiune publiciana era obligatoriu ca posesorul sa fie de buna-credinta. Acest posesor avea cistig de cauza daca a procurat bunul de la un neproprietar (sau de la un proprietar cu rea-credinta).

Proprietatea provinciala.

Reiesind din faptul ca proprietatea provinciala nu putea fi uzucapata, principala actiune de redobindire a proprietatii era actiunea in revendicare, ca si in cazul proprietatii quiritare.

Proprietatea peregrina.

Datorita faptului ca acest tip de proprietate apartinea strainilor, ea nu era ocrotita dupa dreptul civil, dar dupa dreptul gintilor (international public). Nu exista o denumire fixa a actiunii de redobindire a proprietatii, aceasta redobindire se facea printr-o simpla formula.

Stingerea dreptului de proprietate.

Cunoastem doua moduri de stingere a proprietatii:

Prin ordin material; Prin ordin juridic.

68

Din punct de vedere al ordinului material dreptul de proprietate se stinge atunci cind lucrul nu mai exista. Din punct de vedere juridic dreptul de proprietate inceteaza odata cu instrainarea lucrului (vindere, donare, testament), dar exista in miinile achizitorului (persoana care a achizitionat lucrul).

Drepturile reale asupra lucrului altuia.

I.Servitutea.II. Superficia.III. Emfitioza.IV. Drepturile reale pretoriene.

69

I.Servitutea.

De multe ori bunul care se afla in proprietatea unei persoane putea fi detinut de o alta persoana: arenda, imprumutul, chiria, in cazul cind se gaseste un lucru lasat fara stapin. In aceste cazuri dreptul de proprietate a proprietarului ramine sa existe, dar insusi actul material se afla in stapinirea altor persoane. Acest procedeu se numeste drept real asupra lucrului altuia.

Servitutea (servitutile) sunt niste sarcini impuse in folosul unei persoane care are calitatea de proprietar sau in folosul unei alte persoane care beneficiaza de drepturile reale asupra lucrului altuia.

70

Terenul grevat cu o sarcina se numea teren aservit, iar terenul in uzul sau utilitatea caruia era impusa sarcina se numea teren dominant.

Persoana care avea un drept de servitute putea, in mod gratuit sau in schimbul unei sume de bani, sa beneficieze pe parcursul intregii sale vieti de foloasele unui lucru care nu era al lui. Pentru proprietar servitutea era ca o povara. Aceasta sarcina consta in obligatia proprietarului de a permite titularului de servitute sa foloseasca lucrul (sa treaca cu oile, sa sara gardul pentru a culege fructele etc.).

Cunoastem urmatoarele categorii de servituti:

1. Servitutile prediale sunt niste sarcini impuse in favoarea proprietarului de imobil. Esenta servitutii prediale consta in aceea ca un imobil (cel aservit) este grevat cu o sarcina pentru a fi de folos (a servi) altui imobil (celui dominant). La rindul sau, servitutile prediale se mai impart in doua categorii:

a) Rustice;b) Urbane.

Diferentierea dintre aceste doua tipuri de servituti se facea in dependenta de bunul dominant. In cazul cind bunul era o cladire ne intilnim cu o servitute urbana, dar daca bunul dominant era un lot de pamint ne intilnim cu servitutile prediale rustice.

Din categoria servitutilor prediale rustice faceau parte urmatoarele:

a) Dreptul persoanei de a calca cu piciorul pe un pamint strain (iter);

b) Dreptul unei persoane de a trece pe un lot strain cu turmele de vite (via);

c) Dreptul unei persoane de a aduce apa printr-o teava de pe un teren strain (actus);

d) Dreptul de a paste vitele pe un teren strain (ius pascendi).

71

Din categoria servitutilor urbane cele mai importante erau:

a) Stilicidium – dreptul de scurgere a apelor de ploaie prin terenul strain;

b) Cloaca – dreptul de scurgere a apelor prin niste canale mari;c) Dreptul unei persoane de a sprijini casa cu o birna care va

atinge casa vecinului;d) Dreptul de a ridica o casa mai sus decit casa vecinului .

2. Servituti personale cereau existenta unui singur lucru, asupra caruia doua persoane exercitau drepturi reale distincte:

a) Uzu fructu – dreptul de a culege fructele;b) Usus – dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia fara a-i

culege fructele;c) Habitatio – dreptul unei persoane de a trai in casa unei alte

persoane;d) Ius operae servorum – dreptul de a se folosi de serviciile

unui sclav strain.

Principalul drept real din cadrul servitutilor personale era dreptul de uzufruct. Celelalte drepturi reale erau niste varietati ale contractului de uzufruct. Partile care participa la contractul de uzufruct se numesc: uzufructuarul si nudul proprietar.

Uzufructuarul era persoana care detinea cele doua atribute ale dreptului de proprietate si anume dreptul de a poseda si dreptul de a culege fructele.

Nudul proprietar – persoana care detinea principalul atribut al proprietatii si anume dreptul de a dispune (a vinde, a dona, a instraina).

Obiect al dreptului de uzufruct puteau servi:

a) atit bunurile mobile, cit si bunurile imobile, dar era obligatoriu ca aceste bunuri sa fie corporale.b) bunurile neconsumtibile, bunurile care nu se puteau consuma la o prima consumare.

Caracterele servitutilor

72

Atât servitutile personale, cât si cele reale, prezinta unele caractere comune:

toate servitutile sunt drepturi reale; proprietarul lucrului aservit nu are obligatia de a face ceva

pentru titularul dreptului de servitute; nimanui nu-i poate fi aservit propriul lucru (daca proprietarul

imobilului dominant devine si proprietar al fondului aservit, servitutea se stinge);

nu poate exista o servitute a servitutii.

In epoca veche, dreptul de uzufruct avea un caracter temporar (viager) – el producea efecte juridice doar in timpul vietii uzufructuarului. Pe parcursul vietii, uzufructuarul nu putea vinde bunul, consuma sau instraina bunul, deoarece nu avea dreptul de a dispune de acest bun. Pe linga uzufruct, mai apare in epoca clasica o categorie de drepturi reale asupra lucrului altuia care se numeste quasiuzufruct. Obiect al quasiuzufructului puteau servi bunurile consumptibile.

Constituirea servitutilor se facea printr-un contract care se incheia in forma scrisa sau verbala. Modalitatea cea mai frecventa de incheiere a contractului era forma verbala. Servitutile prediale rustice, deoarece erau legate nemijlocit de un teren agricol se transmiteau sau se dobindeau prin mancipatiune. Servitutile prediale urbane se transmiteau prin in iure cessio (in fata magistratului). Servitutile personale se dobindeau prin legat – mod de transmitere al bunurilor de la mostenitor succesorilor sai. Ele se mai transmiteau prin legat, uzucapiune.

Modurile de stingere ale servitutilor.

Pentru servitutile prediale nu existau moduri de stingere, deoarece ele aveau un caracter perpetuu (nelimitat in timp). Pentru servitutile personale distingem urmatoarele moduri de stingere: moduri generale si moduri speciale.

Moduri generale:

1. Disparitia (pieirea) lucrului , care servea drept obiect a dreptului de uzufruct. Aceasta pieire era de doua tipuri:

73

a) materiala;b) juridica.

Distrugerea materiala are loc atunci cind obiectul nu mai exista.Distrugerea juridica are loc atunci cind se instraineaza un lucru prin actul juridic.

2. Confuziunea era intrunirea asupra uneia si aceeasi persoane a doua calitati (a dreptului de proprietate si a dreptului de uzufruct).

Moduri speciale:

1. Moartea , putea fi atit fizica cit si juridica (limitarea capacitatii de exercitiu).

2. Neuzul (nefolosirea) servitutilor un timp indelungat. (lucrurile mobile – 1 an, lucrurile imobile – 2 ani).

3. Expirarea timpului . Apararea dreptului de servitute.

Dreptul real de servitute era aparat (sanctionat) prin actiunea in revendicare, care era asemanatoare cu cea a proprietatii, dar in epoca clasica a fost inlocuita cu un alt tip de actiune, care se numea actiunea confesorie. Aceasta actiune putea fi inaintata doar de titularul servitutii impotriva nudului proprietar.

II. Superficia .

Superficia era un drept ce se acorda unei persoane de a se folosi de o constructie ridicata pe terenul unei alte persoane. Dreptul de superficie a aparut in sec. II atunci cind statul asigura cetatenii cu un lot de pamint pentru casa. Superficia facea parte de la inceput din dreptul public, ca mai tirziu, sa faca parte din dreptul privat.

Persoanele care detineau in proprietate terenurile le acordau in chirie sub forma de superficie. Terenul era acordat pe termen lung pentru ca chiriasul (superficiarul) sa aiba posibilitatea de a ridica o constructie pe teren, de a o exploata si de a avea un profit din aceasta.

74

Dreptul de superficie era axat cu strictete pe relatia care se crea intre imobil (edificu, locuinta, constructie) si terenul pe care era imobilul amplasat, respectiv, superficia era considerata un drept imobiliar.

Caracterele superficiei erau:

1. Caracterul temporar;2. Caracterul absolut. (ca la servitute)

Partile raportului de superficie se numeau: superficiar si nudul proprietar. In schimbul pamintului de care se folosea, superficiarul platea nudului proprietar o suma de bani, numita solarium. De asemenea, superficiarul era obligat sa achite taxele si impozitele la stat pentru pamint.

Obiect al superficiei puteau servi doar terenurile pe suprafata carora mai tirziu se construia o casa. Superficiarul aveau drepturi cu mult mai mari decit uzufructuarul. Superficiarul putea lasa ca testament, putea dona, vinde, sa greveze, sa puna ca gaj, ipoteca.

Apararea dreptului de superficie.

Apararea dreptului de superficie avea loc prin niste interdicte posesorii, care erau instituite de catre un functionar de stat. Superficiarul era cu mult mai protejat decit nudul proprietar, deoarece el era persoana care platea impozite la stat, taxele fiscale, amenzile; pe cind nudul proprietar era o persoana, numele careia figura doar in contract.

Interdictele de superficie puteau fi inaintate impotriva oricarei persoane ce l-ar fi tulburat pe superficiar in exercitarea dreptului de superficie, chiar si impotriva proprietarului terenului.Interdictele posesorii puteau fi inaintate datorita faptului ca superficiarul era in acelasi timp si posesor, iar ca si orice posesor isi putea proteja posesia folosind mijloacele de aparare a ei.

Incetarea superficiei:

La expirarea termenului pentru care a fost constituita; In cazul refuzului superficiarului la dreptul de superficie;

75

La intrunirea in una si aceeasi persoana a ambelor calitati (atunci cind superficiarul devenea si proprietar al terenului, prin cumpararea acestuia sau invers, cind proprietarul devenea superficiar, prin cumpararea constructiei.

III.Emfitioza.

Emfitioza – contract in baza caruia o persoana numita emfitiot ia in arenda o portiune de pamint de la imparat cu scopul de a o cultiva si a-i plati imparatului o suma de bani, numita canon.

La inceput emfiteoza a fost utilizata numai de imparati, mai apoi la emfiteoza recurgeau si marii latifundiari, pentru a da in arenda paminturile lor ramase neprelucrate, din cauza lipsei fortei de munca.

Emfiteoza se forma prin acordul de vointa dintre proprietar si emfiteot. Daca terenul arendat apartinea bisericii era nevoie de un act scris (contract).

Emfitioza avea urmatoarele caractere juridice:

1. absolut;2. perpetuu.

Emfitioza dadea nastere urmatoarelor efecte juridice asupra emfitiotului si asupra functionarilor publici (imparat):

1. Emfitiotul avea obligatia de a cultiva pamintul cu buna credinta si de a plati regulat taxa pentru arenda numita canon.

2. Emfitiotul care arenda pamintul trebuia sa aiba capacitate juridica deplina.

3. Imparatul era obligat sa respecte conditiile contractului.

4. Termenul stabilit in contract nu putea fi intrerupt si taxa stabilita in contract nu putea fi schimbata.

Pe linga obligatii, emfiteotul avea si drepturi. Emfiteotul era posesor al lucrului care facea obiectul emfiteozei si se bucura de interdictele posesorii si culegea fructele acelui lucru.

76

Contractul de emfitioza se incheia de obicei in forma scrisa, dar exista si o exceptie de la regula, in cazul nacarturarilor, contractul se incheia in forma verbala. Emfitioza putea fi transmisa ca mostenire urmasilor emfitiotului. In cazul cind emfitiotul se eschiveaza de la plata canonului (sumei anuale) contractul putea fi reziliat (desfacut) de catre imparat, fara ca acesta sa-l anunte pe emfitiot.

Stingerea emfiteozei. Emfiteoza se stingea in urmatoarele cazuri:

La pierderea totala a lucrului; La expirarea termenului; La moartea fara mostenitori a emfiteotului; In caz de neindeplinire a obligatiilor din partea emfiteotului,

respectiv cind emfiteotul nu a ingrijit de pamintul arendat sau nu a platit canonul timp de trei ani.

IV.Drepturile pretoriene.

Drepturile pretoriene erau niste drepturi reale dictate de imparat. Ele aveau o putere juridica mai mica decit drepturile reale asupra lucrului altuia. Ele constituiau niste varietati ale contractului de servitute. Unul din principalele drepturi pretoriene se numea conductio vectigales.

Înca din epoca veche, cetatile practicau sistemul arendarii unor terenuri pe termen lung sau chiar fara termen, în schimbul unei redevente numita vectigal. Întrucât aceasta forma de arendare avea un caracter perpetuu, pretorul a protejat-o prin mijloace speciale, acordând lui conductor ager vectigalis o actiune reala.Ca titular de drept real, conductor ager vectigalis dobândeste fructele prin separatiune, se bucura de protectie prin interdicte, poate transmite lucrul prin acte între vii sau pentru cauza de moarte.

77

Succesiunea la romani.

I.Caracteristica generala a succesiunii.II. Tipurile de succesiune si principiile ei.III.Succesiunea legala (ab intestat).IV.Succesiunea testamentara.V. Succesiunea diferita contra testamentului.VI. Acceptarea succesiunii.VII.Renuntarea (repudierea) succesiunii.VIII.Sanctiunea succesiunii.IX.Legatele.X.Fidecomisiile.

78

I.Caracteristica generala a succesiunii.

Prin succesiune se intelege trecerea patrimoniului unei persoane care decedeaza (defunct) catre urmasii acesteia. Succesiunea era numita de catre romani: ereditas. Succesorii se numeau sui heredes. In epoca veche romanii nu acceptau transmiterea patrimoniului de la o persoana la alta, deoarece ei se conduceau dupa principiul „nu exista persoana, nu exista nici patrimoniu”, odata cu moartea persoanei se stingea si dreptul acesteia asupra bunurilor sale. Transmiterea patrimoniului se spunea ca se numeste manus, adica o persoana noua cu o putere noua asupra bunurilor.

Succesiunea testamentara. Succesiunea legala.

III.Succesiunea legala.

Succesiunea legitima. In textele juridice intilnim si termenul de succesiune ab intestat o defuncto (lat.), succesiunea diferita atunci cind decuiusul, cel despre a carui mostenire este vorba a murit fara sa lase testament.

Succesiunea legitima se deschide atit atunci cind defunctul nu a lasat testament, cit si atunci cind testamentul este ineficace sau instituirea de herede (mostenitor) este nula ori lovita de ineficacitate dintr-un motiv oarecare. Cind spunem ca succesiunea legitima este diferita in baza legii ne gindim de obicei la Legea celor XII Table, unde intr-adevar exista un text privind materia succesiunii legale. De fapt, reglementarea data este mai veche decit legea. Exista o reglementare cutumiara care a fost preluata de lege ca si alte reguli cutumiare. Legea celor XII Table da intiietate testamentului, pentru ca in lege se contine urmatoarea fraza „daca cineva moare fara sa fi lasat testament”. In epoca straveche testamentul trebuie sa fi fost utilizat rar, deoarece se putea face in conditii de forma, care se indeplineau greu: testamentul se facea in fata comitiilor calate, in fata liniilor de lupta inainte de a incepe batalia. Institutiile lui Gaius trateaza succesiunea in partea consacrata lucrurilor (ius rerum). Succesiunea este prezentata

79

printre modurile de dobindire a proprietatii cu titlu universal si cu cauza de moarte.

Posterior Legii celor XII Table testamentul a devenit un mod obisnuit de transmitere a averii succesorale. Din aceasta cauza distingem succesiune diferita in baza Legii celor XII Table si succesiune diferita prin testament. Legea celor XII Table spune „daca cineva murea fara sa fi lasat testamentul si nu are un herede sui succesiunea revine agnatului celui mai apropiat. Daca nu exista agnat atunci gentilii vor prelua averea familiei.” Asadar, Legea celor XII Table cunoaste trei ordine de mostenitor: herede sui, agnatus poximus si gentili.

Criteriul principal dupa care se acorda dreptul la mostenire a fost legatura de rudenie. Cineva devenea mostenitor doar din motivul ca era ruda cu decedatul. Persoanele erau considerate rude fiindca locuiau si munceau intr-o familie, sub puterea aceluiasi pater familias. Aceste fel de rudenie se numea agnata.

Treptat, mostenirea bazata pe rudenia agnata a disparut, iar locul ei a fost preluat de rudenia cognata, bazata pe legatura de singe. Cei mai apropiati urmasi erau copiii, parintii, fratii si surorile, carora le revenea intreaga mostenire.

Mai tirziu, cind a aparut testamentul, mostenirea legala se folosea tot mai rar. Intiietate se acorda mostenirii testamentare. Mostenirea legala se aplica doar atunci cind mostenitorii testamentari nu mai erau in viata, daca defunctul nu lasa testament ori daca testamentul lasat nu era valabil intocmit.

Categorii de mostenitori legali.

Heredes sui sunt persoanele care in momentul mortii lui decuius se gaseau sub puterea sa imediata si in urma mortii lui deveneau sui iuris. Gaius ne spunea ca se numeau herede sui, deoarece inca de cind traia pater ei erau considerati stapinii averii familiei. Nu era o transmitere de drepturi, cit mai degraba o confirmare a drepturilor pe care le aveau inca din timpul vietii lui pater familias. Acesti mostenitori sunt continuatorii personalitatii defunctului. Ei nu trebuiau sa primeasca mostenirea. Lor le revenea automat din momentul decesului lui decuius. Ei nu puteau refuza succesiunea. Ei erau mostenitori necesari. Abia mai tirziu pretorul le-a permis sa se

80

abtina de la succesiune. Potrivit Legii celor XII Table, succesiune civila se numea hereditates.

Sui heredes erau persoanele care locuiau impreuna cu pater familias, iar dupa moartea acestuia deveneau persoane independente (sui iuris). In aceasta categorie de mostenitori intrau fiii, fiicele, sotia casatorita cu manus (in calitate de fiica), nepotii din fii, daca tatal lor a precedat bunicului, adoptatul si adrogatul.

Toti mostenitorii din categoria sui heredes veneau la mostenire. Cei de gradul intii dobindeau cote-parti egale, iar cei de grad mai indepratat de semenea veneau la succesiune insa, doar de partea ascendentului lor – parte pe care si-o imparteau intre ei in mod egal.

Agnatii sunt colaterali prin barbati. Agnatus proximus putea fi fratele sau sora defunctului, copiii fratilor. Agnatus proximus este un mostenitor voluntar, deoarece ei trebuiau sa-si manifeste vointa de a accepta succesiunea, avind posibilitatea sa o si refuze. La inceput agnatus proximus era chemat la succesiune fara distinctie de sex. Dupa ce a fost votata Legea Boconia s-a format un obicei juridic care a exclus femeile de la succesiunea legitima. Vin totusi la succesiune surorile nascute din acelasi tata, pentru ca ele faceau parte din aceeasi familie in sens restrins al cuvintului.

Agnatul cel mai apropiat il excludea pe agnatul mai indepartat in grad. In cazul in care agnatul cel mai apropiat refuza succesiunea, ea nu trece la un agnat mai indepartat ci direct la gentilii in bloc.

Sunt putine date despre succesiunea gentililor. Gaius ne spune ca de la o anumita epoca intregul drept gentilic a cazut in desuetudine. Dreptul gentililor la succesiune a disparut inca inainte de Gaius. Cicero este cel care aminteste de mai multe ori despre succesiunea care revine gentililor. Astfel, in discursurile impotriva lui Veres, guvernatorul Siciliei, Cicero spunea: „un oarecare minucius a murit, iar testamentul lui era nul.”

Gentiles formau cea de-a treia categorie de mostenitori legali. Ei erau rude cu defunctul (agnati), dar intr-un grad indepartat. Gentilii mosteneau averea defunctului in parti egale. Ei veneau la succesiune numai daca lipseau mostenitorii sui heredes si agnatus proximus.

81

IV.Succesiunea testamentara.

Testamentul este un act formal prin care o persoana, numita testator, numeste unul sau mai multi succesori cu scopul ca acestia sa indeplineasca ultima vointa dupa moarte. In epoca veche, testamentul se incheia asemeni unei legi.

Testatorul, prin actul de mostenire putea favoriza unii succesori si defavoriza altii, ceea ce noi nu am observat in mostenirea legala, deoarece mostenitorii legali veneau la succesiune in mod egal. Prin testament se puteau lasa nu doar bunurile testatorului, dar se putea numi un tutore sau un curator, se putea dezrobi un sclav si se putea numi un administrator fiduciar. Insasi prin cuvintul testament se intelege dreptul de a face marturie. Persoana care mostenea nu era un simplu succesor de bunuri, dar el continua capacitatea juridica a defunctului.

Epoca veche.

In epoca veche, romanii au cunoscut urmatoarele tipuri de testament:

Testamentul calatis comisii – in fata adunarii poporului; Testamentul in procinctu – in fata armatei gata pentru batalie; Testamentul per aes et libra – in mod simbolic, prin arama si

balanta.

Testamentul calatis comisii era exemplul unei legi votate care sa facea in public cu acordul a zece martori. Comisiile calate erau niste adunari populare care se convocau de doua ori pe an si anume pe data de 24 martie si 24 mai si aveau menirea de a face testamentul valabil, de a aproba persoana aleasa de catre testator pentru a fi mostenitor. Acest tip de testament avea doua neajunsuri: era accesibil doar patricienilor, se putea face numai de doua ori pe an.

Testamentul in procinctu (in fata armatei) presupunea o simpla manifestare de vointa din partea testatorului. Acest tip de testament era accesibil doar militarilor, adica cetatenilor in virsta de la 17 ani pina la 46 ani. Validitatea testamentului in procinctu era finisata cu impuscaturile de arma, astfel se considera ca testamentul este valabil.

82

Testamentul per aes et libra se facea intre vii si era modelul unei administrari fiduciare. Persoana care vroia sa testeze bunurile sale numea o alta persoana, care se numea emptor familiae – executor familiar, care era insarcinat cu obligatia de a transmite dupa moartea testatorului bunurile lasate de acesta cu dreptul de administrare fiduciara.

Testamentul per aes et libra era de doua tipuri:

Public; Secret.

Testamentul public – numele succesorilor era rostit in public si mostenitorii cunosteau de la bun inceput ca dupa moartea testatorului vor primi bunurile acestuia in proprietate.

In cazul testamentului secret nu se anuntau numele celor care vor mosteni bunurile defunctului.

Epoca clasica.

Testamentul nuncupativ – un testament solemn care se facea sub forma unei declaratii rostite in fata a zece martori si aprobata cu votul acestora. De acest tip de testament beneficiau doar persoanele aflate in gura mortii.

Testamentul militar – un model al testamentului in procinctu care necesita doar o manifestare de vointa a testatorului rostita cu voce tare.

Pe linga testamentul militar mai cunoastem testamentul incheiat in forma verbala care era o manifestare de vointa rostita in fata a cinci, pe urma a sapte martori si acest tip de testament era o copie al testamentului per aes et libra.

Testamentul scris era o manifestare de vointa inscrisa intr-un act si confirmata de pecetea martorilor.

Testamentul public – o manifestare de vointa care se facea in public si in forma scrisa. Aceste tipuri de testamente erau pastrate in cancelaria functionarilor publici.

83

Testamentul exceptional – se facea in cazul cind persoana care dorea sa testeze anumite bunuri era lovita de imposibilitate de a testa din diferite motive: orbii, mutii, nebunii.

Testamentul surdomutilor – ei singuri trebuia sa-si scrie testamentul in prezenta a cinci martori.

Capacitatea de a testa (testamenti factio).

Prin testamenti factio se intelege capacitatea unei persoane de a lasa testament, de a fi martor la intocmirea unui testament, de a fi tutore sau curator si de a fi succesor. Pentru ca o persoana sa lase testament era nevoie de o capacitate de fapt prin care persoana data numea un herede, un tutore sau un curator si un martor. Aceasta capacitate nu este altceva decit o manifestare verbala sau scrisa a dorintei testatorului.

Testamenti factio era de doua tipuri:

Testamenti factio activa; Testamenti factio pasiva.

Capacitatea de a testa activa (o avea testatorul) era accesibila doar cetatenilor romani, celelalte paturi sociale nu puteau beneficia de aceasta capacitate. Prin capacitatea de a testa activa se intelege dreptul testatorului de a institui in testament unul sau mai multi succesori. Doar persoanele sui iuris dispuneau de capacitatea de a testa activa, deoarece doar aceste persoane aveau un patrimoniu in proprietate. Persoanele alieni iuris, deoarece nu aveau in proprietate bunuri nu dispuneau de capacitatea de a testa activa. Femeile nu puteau lasa un testament, deoarece erau considerate incapabile. In epoca clasica, imparatul Hadrianus a instituit o lege prin care si femeile asupra carora era instituita curatela sau tutela puteau lasa un testament.

Existau si unele cazuri prin care capacitatea de a testa activa se pierdea:

Persoanele deportate; Persoanele care se aflau in exil politic; Infractorii;

84

Persoanele care prin savirsirea anumitor fapte ilicite sufereau o limitare a capacitatii (capitis deminutio);

Peregrinii; Persoanele care aveau venit anual peste 100.000 sisterti; Femeia care a incalcat doliul tinut pentru barbat (un an).

Capacitatea de a testa pasiva (o avea succesorul) era atribuita persoanelor care erau inscrise intr-un testament: rudele cognate, rudele agnate. In lipsa acestora, succesorul il determina legea. Succesorul testamentar era obligatoriu sa dispuna de capacitatea de a testa pasiva din momentul intocmirii testamentului pina la momentul acceptarii bunurilor. Persoanele care nu beneficiau de capacitatea de a testa pasiva erau cele lipsite de discernamint (care nu aveau aptitudini mintale) si persoanele incerte, adica persoanele nedeterminate. Prin persoana nedeterminata se subintelege o persoana care nu se cunoaste la momentul instituirii testamentului (de exemplu: cine va veni primul la inmormintare va obtine bunurile). Pe linga capacitatea testatorului si capacitatea succesorului era obligatoriu ca si martorii sa dispuna de o capacitate factio. Nu pot fi drept martori persoanele mute, surzii, chiorii, persoanele incapabile, copiii impuberi, nebunii, persoanele fara discernamint, prodigii. In cazul formei scrise nu puteau servi drept martori orbii. Femeile de asemenea nu puteau fi martori; persoanele care au savirsit un adulter, infractorii, ereticii. Martorii trebuiau sa fie in mod obligatoriu rogati (chemati prin lege) de catre testator. Nu putea un martor intimplator care se afla la momentul deschiderii unui testament sa fie considerat un martor legal.

Instituirea si substituirea de mostenitori.

Daca intr-un testament nu este scris numele succesorului, acest testament este lovit de nulitate (nu este valabil). Prin instituire se intelege numele care era instituit in testament. Acest nume trebuia sa fie rostit respectind procedura imperativa a dreptului roman. Pe linga instituirea scrisa mai cunoastem si instituirea verbala. Instituirea de succesori cunostea urmatoarele conditii de forma si de fond:

Conditiile de fond:

Aceste conditii reieseau din cele doua principii ale mostenirii:

85

1. Persoana instituita nu putea fi succesor pina la un anumit termen;

2. Odata cu instituirea succesorului testamentar nu putea fi instituit si succesorul legal.

Conditiile de forma:

1. Discernamintul;2. Juramintul;3. Formulele solemne.

Modalitatile care afectau instituirea.

Dupa lege aceste conditii ar fi afectat instituirea daca nu existau cele doua principii ale mostenirii. Termenul, conditia si modul – modalitatile care afecteaza instituirea (actual). In dreptul roman termenul si conditia nu au putere legala.Modul de instituire putea fi verbal sau scris.

Prin substituire se intelege o numire a unui mostenitor care va fi conditionata de o imprejurare. Substituirea vine pe plan secund fata de instituire. Substituirea era de mai multe feluri:

1. Substituirea vulgara – substituire a unui sau a mai multi substituitori in locul instituitorului;

2. Substituirea cupilara – era atribuita fiului celui care a lasat testament;

3. Substituirea quasicupilara – prin care testatorul numeste un substituitor pentru descendentul sau lipsit de capacitate mintala.

Deschiderea testamentului.

Pina la formarea imperiului procedura de deschidere a testamentului era una privata si se facea in taina. Mai tirziu, la inceputul sec. VI, cind magistratul a introdus o taxa pentru testament, deschiderea deja era o procedura publica si toti cei care doreau sa asiste la deschiderea unui testament puteau sa o faca liber. Taxa pentru testament, in epoca veche, era una simbolica; in epoca clasica si postclasica ea a fost dublata, apoi triplata,

86

devenind foarte costisitor. Deschiderea testamentului cu producerea efectelor juridice avea loc peste cinci zile dupa moartea testatorului (defunctul (care lasa testament)). Succesorii erau obligati, in aceste cinci zile sa se prezinte la autoritatile publice (magistratii) cu o cerere pentru deschiderea testamentului. Magistratul era obligat sa convoace o adunare formata din citiva functionari publici si martorii care au depus marturie in timpul instituirii testamentului de catre testator. Magistratul facea doua copii ale testamentului, originalul se dadea la mina succesorului, iar o copie era lasata in cancelaria autoritatilor publice si orice persoana care vroia sa faca cunostinta (act de) cu acest testament, magistratul era obligat sa ii ofere acest drept. Datorita faptului ca deschiderea testamentului era o procedura foarte costisitoare, la inceputul epocii postclasice, pretorul, timp de o luna a interzis deschiderea testamentului.

VI.Acceptarea testamentului.

Pentru ca o persoana sa accepte o succesiune, era obligatoriu ca aceasta sa posede o anumita atitudine subiectiva (addictio hereditas). Acceptarea mostenirii se facea in acele cinci zile, in cazul cind persoanele refuzau mostenirea, ei pur si simplu nu se prezentau in termen. Existau niste categorii de succesori, care, in mod obligatoriu trebuiau sa accepte mostenirea:

1. Succesorii siliti – ei nu puteau renunta la masa succesorala, deoarece ei erau obligati prin lege sa accepte succesiunea, fara a lua in consideratie datoriile defunctului. In cazul neacceptarii mostenirii, aceasta categorie era sanctionata cu o amenda pecuniara.

2. Mostenitorii necesari – faceau parte sclavii care erau instituiti in testament.

3. Succesorii voluntari – persoanele care nu aveau nici o legatura cognata sau agnata cu testatorul, dar erau instituiti in testament.

Cunoastem urmatoarele moduri de acceptare a mostenirii:

1. Cretio – se realiza printr-o declaratie facuta in fata martorilor cu avizul magistratului.

2. Pro herede gestio – era un act facut in scris de catre o autoritate publica.

87

3. Nuda voluntas – era o acceptare expresa (direct in scris), dar lipsita de solemnitati.

Conditiile acceptarii.

1. Existenta capacitatii de a se obliga;2. Ius capiende – dreptul de a culege o mostenire.

Efectele mostenirii.

In cazul acceptarii mostenirii, asupra succesorului se produc urmatoarele efecte:

1. Efectul general;2. Efectul special.

In cazul efectului general, cit si cel special are loc o confuziune (contopire) dintre bunurile testatorului si bunurile succesorului.

Prin efectul general se intelege faptul ca mostenitorul va raspunde de toate datoriile testatorului (defunctului), chiar daca aceste datorii depaseau valoarea masei succesorale.

Efectul special ia nastere odata cu dobindirea bunurilor pentru cauza de moarte de catre mai multi succesori, care legal se numesc comostenitori. Toti comostenitorii vor fi obligati sa imparta datoriile defunctului intre ei in cote parti egale.

VII.Renuntarea (repudierea) mostenirii.

Repudierea mostenirii se facea printr-o simpla manifestare de vointa, manifestare care producea efectul renuntarii. Neprezentarea in termen in fata magistratului ducea la renuntarea mostenirii. Cota parte din masa succesorala care era repudiata trebuia sa fie acceptata in mod obligatoriu de ceilalti mostenitori care au acceptat mostenirea sau de persoanele care erau substituite in testament. In cazul cind toti mostenitorii repudiaza mostenirea si testatorul nu are succesori legali, masa succesorala se duce in fondul statului.

VIII.Apararea mostenirii (sanctiunea).

88

Dreptul de mostenire era sanctionat prin niste actiuni care se numeau petitii. Partea careia i-a fost lezat dreptul de mostenire putea sa faca o actiune in justitie pentru redobindirea sau apararea dreptului sau de mostenitor. Pentru a avea cistig de cauza, reclamantul trebuia in mod obligatoriu sa aduca dovezi ca el este mostenitor testamentar sau legal. Nu era obligatoriu de a face dovada a dreptului de proprietate a defunctului (a testatorului).

IX.Legatele.

Prin legat se intelege transmiterea unui bun din masa succesorala a testatorului unei persoane care se numea legatar. Legatul gratifica (dona) dreptul de proprietate al succesorului. Cunoastem urmatoarele caractere juridice ale legatului:

1. El putea fi lasat doar prin testament;2. Era obligatoriu ca sa fie formulat in termeni imperativi si

solemni;3. Legatul nu putea fi impus in sarcina mostenitorului, deoarece

prin legat mostenitorului i se ia un bun din masa succesorala a lui;

4. Legatul era o dispozitie particulara care se rasfringea asupra unui bun determinat. Nu putea un bun nedeterminat sa formeze obiect al legatului.

Epoca veche.

In epoca veche au existat doua tipuri de legate:

1. Legat per vendicatione;2. Legatul per damnatione.

1. Prin legatul per vendicatione testatorul transfera direct legatarului proprietatea unui bun.

2. Legatul per damnatione constituia categoria de legat prin care testatorul il obliga pe mostenitorul testamentar sa transmita din masa lui succesorala un bun ca legat.

89

Epoca clasica.

In epoca clasica, pe linga aceste doua tipuri de legate mai apar altele doua tipuri:

1. Legatul sinende modus (cu titlul de permisiune) , prin care succesorul era obligat de a permite si de a nu impiedica pe legatar sa intre in proprietatea bunului legat (donat, vindut).

2. Legatul per percepione (prin luare de mai inainte) , prin care legatarul si succesorul este una si aceeasi persoana si ea se putea folosi de bun fara dreptul de proprietate pina la momentul acceptarii mostenirii.

Pentru ca legatul sa aiba valoare juridica este obligatoriu ca acesta sa intruneasca urmatoarele conditii de forma si de fond:

Conditiile de forma ale legatului sunt:

1. Partea formala – termenii imperativi si solemnitatile trebuiau strict respectate;

2. Legatul putea fi inscris doar in testament ;3. Numele legatarului in testament trebuia sa fie scris imediat

dupa numele succesorului.

Conditiile de fond ale legatului sunt:

1. Putea primi legatul doar o persoana care dispunea de capacitate deplina;

2. Numai mostenitorul testamentar putea fi grevat cu un legat .

Epoca postclasica.

In epoca postclasica, cind numarul legatelor a crescut considerabil, Iustinian a fost cel care a facut careva ingradiri asupra dreptului de legat: se permitea ca doar a patra parte din masa succesorala sa fie transmisa cu titlul de legat.

X.Fideicomisele.

90

Fideicomisul este un act de ultima vointa prin care o persoana numita disponent roaga o alta persoana, numita fiduciar sa-i transmita unei a treia persoane numite fideicomisar un anumit bun sau o parte din mostenire.

Tipurile de fideicomis:

1. Fideicomisul de familie;2. Fideicomisul de ereditate.

1. Prin fideicomisul de familie disponentul lasa un bun fiduciarului cu scopul ca acesta sa-l transmita urmasilor sai.

2. Fideicomisul de ereditate era dreptul disponentului de a transmite cu titlu de fideicomis anumite bunuri care nu trebuaiu sa depaseasca jumatate din masa succesorala.

Pe linga succesiunea legala si testamentara romanii au mai cunoscut un al treilea tip de mostenire diferita contra testamentului. (acasa)

Obligatiile.

I.Definitia si elementele obligatiei.II. Clasificarea obligatiilor.III.Modalitatile care afectau obligatiile.

91

I.Definitia si elementele obligatiei.

Prin obligatie, o persoana numita creditor transmite in posesiunea unei alte persoane, numite debitor un lucru cu scopul ca debitorul sa intoarca acest lucru in termen. Din definitia data rezulta trei elemente ale obligatiilor:

1. Dare – a da;2. Facere – a face;3. Prestae – a presta.

Cunoastem 4 elemente esentiale ale obligatiilor:92

1. Creditorul – care este subiectul activ al obligatiilor care imprumuta, da sau face ceva pentru subiectul pasiv;

2. Debitorul – care este partea pasiva a obligatiei care este obligat sa intoarca creanta creditorului la nevoie si prin forta de constringere a lui;

3. Obiectul – este ceea ce creditorul ii ofera debitorului ca imprumut, vinzare si chiar donatie;

4. Constringerea – este puterea juridica pe care o aplica creditorul fata de debitor in scopul intoarcerii prestatiei sale.

Caracterele juridice ale obiectului:

1. Obiectul trebuia sa fie licit (legal);

2. Obiectul trebuia sa fie posibil – imposibilitatea putea fi fizica sau juridica; imposibilitatea fizica era atunci cind se promitea un obiect care nu exista in natura; imposibilitatea juridica era atunci cind obiectul promis se afla in afara patrimoniului.

3. Obiectul trebuia sa fie determinat (sa fie de exemplu mentionata cantitatea);

4. Obiectul trebuia sa fie compus dintr-o prestatie – prestatia in mod obligatoriu trebuia sa fie facuta de creditor catre debitor;

5. Obiectul in mod obligatoriu trebuia sa prezinte interes – interesul era de partea creditorului.

Constringerea este sanctiunea juridica prin care creditorul isi va intoarce creanta in cazul neexecutarii obligatiei fata de debitor.

II.Clasificarea obligatiilor.

Iustinian a fost cel care a clasificat obligatiile dupa izvorul aparitiei:

Contractele; Delictele;

93

Quasicontractele; Quasidelictele.

Obligatiile contractuale.

Aceste obligatii se numesc astfel, deoarece ele izvorasc din contracte. Prin contract se intelege o manifestare de vointa care duce la nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil. Stipulatiunea era primul model de contract pe care l-au cunoscut romanii.

Criteriile de clasificare ale contractelor:

1. Dupa sanctiune;2. Dupa efecte;3. Dupa modul de formare.

1. Dupa sanctiune cunoastem urmatoarele categorii de contracte:

a) Contracte de drept strict;b) Contracte de buna credinta.

2. Dupa efecte cunoastem urmatoarele categorii de contracte:

a) Unilaterale – care produc efecte in sarcina unei singure persoane (succesiunea);

b) Bilaterale – care produc efecte pentru ambele parti (vinzare-cumparare);

c) Multilaterale – care produc efecte pentru toate partile contractante (contractul de societate).

3. Dupa modul de formare cunoastem urmatoarele categorii de contracte:

a) Solemne – se incheiau pe baza principiului oralitatii urmat de un formalism riguros si formule proprii pentru fiecare categorie de contract:

94

1.dezrobirea unui sclav; 2.sponsio-religiosa (sponsio-promit); 3.stipulatiunea care consta dintr-o intrebare si un raspuns; 4.dotisdictio (promisiunea de dota); 5.contractul de aservire (nexum); 6.literis (contractul in forma scrisa) – partile se obligau in

scris la plata datoriei sau a prestatiei));

b) Nesolemne – care la rindul lor se mai imparteau in trei categorii:

1.Contractele reale; 2.Contractele consensuale (sinalagmatice); 3.Contractele nenumite;

Contractele reale – pentru incheierea contractelor reale era nevoie pe linga consimtamintul partilor sa fie facuta remiterea materiala a lucrului.

Din categoria contractele reale fac parte:

1.Mutuum (imprumutul de consumatie);2.Gajul;3.Comodatul;4.Fiducia;5.Depozitul.

1.Prin contractul de mutuum se intelege un imprumut de consumatie prin care o persoana imprumuta un bun de la o alta persoana cu scopul de a-l consuma si de a restitui bunul indatorat in aceeasi substanta.

2.Gajul este contractul care se formeaza prin transmiterea posesiunii unui lucru care este facuta de debitor fata de creditor cu scopul ca creditorul sa intre in proprietatea acestui lucru in cazul neexecutarii obligatiei debitorului fata de creditor.

3.Prin contract de comodat intelegem transmiterea materiala a unui lucru de la creditor la debitor (comodant

95

– comodatar) cu scopul folosirii acestui lucru de catre debitor si cu obligatiunea de a-l restitui in termen.

4.Prin contractul de fiducie se intelege contractul real in baza caruia o persoana transmite unei alte persoane un lucru in folosinta si administrare cu scopul ca acest lucru sa fie restituit in termen. Partile se numesc administrator fiduciar si creditor.

5.Depozitul este contractul prin care o parte numita deponent transmite la pastrare unei alte persoane numite depozitar un lucru cu scopul ca acesta sa i-l intoarca in termen.

c) Consensuale (sinalagmatice):

Contractele consensuale se incheie printr-o simpla manifestare de vointa a partilor. Din categoria contractelor consensuale fac parte urmatoarele contracte:

1.vinzare-cumparare; 2.locatiunea;3.societatea; 4.mandatul.

1.Prin contractul de vinzare-cumparare, o parte numita vinzator se obliga sa transmita proprietatea unui lucru unei alte parti numite cumparator in schimbul unui echivalent banesc numit pret.

2.Contractul de locatiune era contractul consensual in baza caruia o parte numita locatar se obliga sa procure folosinta unui lucru sau sa presteze anumite servicii sau sa faca o anumita lucrare pentru o alta persoana numita locator in schimbul unui pret.

3.Prin contractul de societate se intelege unirea a doua sau mai multe persoane care au un scop bine determinat si au intentia de a realiza un cistig.

4.Prin contractul de mandat, o parte numita mandatar se

obliga sa presteze gratuit un serviciu pentru o alta parte, numita mandant.

96

d) Nenumite ;

Contractele nenumite iau nastere printr-o conventie care este insotita de executarea obligatiilor de catre una din parti.

1.Dout des;2.Dout facias;3.Facias ut des;4.Facias ut facias.

1.Dout des (transmit pentru a face) – contractul in baza caruia o persoana transmite proprietatea unui lucru unei alte persoane cu scopul ca aceasta sa faca ceva.

2.Dout farias (fac ca sa transmit) – contractul in baza caruia o persoana face un anumit lucru cu scopul de a-i transmite unei alte persoane proprietatea asupra acestui lucru.

3.Transmit pentru a fi transmis ;

4.Transmit pentru a-mi restitui .

Obligatiile care izvorasc din delicte.

Prin delict se intelege o fapta ilicita care cauzeaza prejudicii si da nastere la obligatia delicventului de a repara acest prejudiciu. Delictele se imparteau in doua categorii:

delicte private; delicte publice.

Delictele private sunt sanctionate de procedura civila. Delictele publice – prin procedura penala.

Delictele private se mai impart in:

delicte private vechi;97

delicte private noi.

Delictele private vechi:

1. furtum; 2. injuria; 3. paguba cauzata pe nedrept.

1. Furtum – insusirea frauduloasa a unui bun de o persoana straina.

2. Injuria – un delict de vatamare corporala sau de o simpla lovire. Injuria contravine legii.

3. Paguba cauzata pe nedrept – paguba produsa de o persoana contrar legii pentru alta persoana.

Delictele private noi:

1. metus;2. dolul;3. rapina;4. frauda creditorului.1. Metus – violenta. Violenta este de doua tipuri: fizica si morala.

Violenta morala – impunerea de ceva de face ceva contra vointei.

2. Dolul – un mijloc de viclenie, prin care o parte este determinata de cealalta parte sa faca ceva.

3. Rapina – un delict de tilharie care nu este altceva decit un furt produs de o persoana sau de mai multe persoane inarmate.

4. Frauda creditorului – cind creditorul comite un fapt ilicit fata de debitor. (o persoana imprumuta o suma de bani creditorului dar cere inapoi o suma mai mare)

Obligatiile quasicontractuale.

Obligatiile quasicontractuale reies din quasicontracte (quasi – ca si) si produc efecte juridice asemanatoare cu cele ale contractului. Cunoastem urmatoarele categorii de quasicontracte:

1. Plata lucrului nedatorat – imbogatire fara justa cauza;

98

2. Gestiunea de afaceri (negotorium gestium) – prin care o persoana administreaza cu un patrimoniu strain fara a intra in proprietatea lui;

3. Gestiunea tutorului pentru pupil – administrarea fiduciara prin care tutorele raspunde de actiunile copilului;

4. Indiviziunea – stapinirea unui lucru de catre mai multi proprietari.

Indiviziunea era de citeva feluri:

1. care ia nastere din efectul mostenirii – cind masa succesorala se imparte in cote parti egale;

2. indiviziune care reiese dintr-o simpla manifestare de vointa.

Obligatiile care reies din quasidelicte.

Prin quasidelict intelegem o fapta ilicita care produce efecte juridice asemanatoare cu cele ale delictelor.

Distingem urmatoarele categorii de quasidelicte:

1. fapta judecatorului care din neglijenta sau intentionat aduce o paguba materiala sau morala uneia din partile participante la proces;

2. atirnarea unor obiecte in afara apartamentelor care produc anumite pagube materiale vecinilor;

3. varsarea anumitor lucruri din apartament in strada.Clasificarea obligatiilor dupa sanctiune.

Din punct de vedere a sanctiunii distingem obligatii civile si obligatii naturale. Obligatiile civile sunt acele obligatii care sunt sanctionate printr-o actiune. Actiunile erau de doua tipuri:

1. de drept strict – interpretarea carora se facea nemijlocit din textul legii;

2. de buna credinta – interpretarea lor reiesea din imprejurarile de la locul actiunii.

Obligatiile naturale nu erau sanctionate printr-o actiune, dar metoda de sanctiune erau exceptiile.

99

Exceptiunile sunt niste procedee naturale prin care reditorul isi inapoia lucrul imprumutat.

Clasificarea obligatiilor dupa numarul de subiecti.

1. Simple;2. Complexe.

1. Simple – cu un singur creditor si cu un singur debitor;2. Complexe – cu pluritate de subiecti.

Din punct de vedere a pluritatii distingem urmatoarele tipuri de obligatii:

1. Obligatii conjuncte – obligatiile care se impart intre creditori si debitori in mod egal;

2. Obligatii coreale – oricare din creditori putea sa pretinda la achitarea intregii creante.

III.Modalitatile care afecteaza obligatiile.

Prin modalitati intelegem anumite modificari care duc la nasterea sau stingerea unei obligatii.

Distingem patru moduri esentiale care afecteaza obligatiile:

1. Termenul;2. Conditia;3. Accesio;4. Modus.

1. Termenul constituie un eveniment viitor si sigur de care depinde exigibilitatea (nasterea) sau extinctivitatea (stingerea) unei obligatii. Distingem urmatoarele tipuri de termene:

a) Termen fix – o data certa, fixa in care obligatia va trebui sa fie extinctiva (stinsa);

b) Termen variabil – un eveniment viitor dar nesigur in care va avea loc stingerea;

c) Termen expres – o data fixata expres sau in mod tacit (precis) in care va avea loc extinctivitatea obligatiei;

100

d) Termenul suspensiv – un termen care va suspenda exigibilitatea (nasterea) obligatiei.

e) Termenul extinctiv – un eveniment viitor si nesigur in care obligatia se stinge.

2. Conditia este un eveniment viitor si nesigur de care depinde stingerea obligatiilor. Cunoastem urmatoarele categorii de conditii:

a) Conditie posibila ;b) Conditie licita ;c) Conditiile ilicite si conditiile imposibile duceau la nulitatea

contractului;d) Conditii pozitive (in folosul creditorului) si conditii negative

(in defavoarea creditorului);e) Conditii cauzale – care depind de o cauza;f) Conditii mixte – care depind si de o cauza (imprejurare) si de

vointa creditorului;g) Conditie suspensiva – care este un eveniment viitor si

nesigur de care depinde exigibilitatea si extinctivitatea obligatiei;

h) Conditie rezolutorie – care este un eveniment viitor si nesigur prin care un contract inceteaza de a mai produce efecte.

3. Accesio. Prin accesio se intelege modalitatea prin care alaturi de creditorul principal este numit un creditor accesoriu (alipit).

4. Modus (modul) este o modalitatea in baza careia creditorul va recurge la o obligatie alternativa pentru a stinge obligatia principala.

Obligatiile divizibile si indivizibile.

Clasificarea data se face dupa obiectul acestor obligatii in dependenta de faptul cum poate fi el franctionat intre debitor si creditor.

101

Obligatia este divizibila in cazul cind obiectul este susceptibil de a fi fractionat in parti omogene.

Din categoria obligatiilor divizibile fac parte dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, abitatia.Din categoria obligatiilor indivizibile fac parte servitutile prediale si dreptul de uz.

Obligatia de a plati o suma de bani este o obligatie divizibila, deoarece banii sunt bunuri fungibile, susceptibile de apropiere si care poate fi numarat. Obligatia a carui obiect este un bun determinat individual este o obligatie indivizibila.

Indivizibilitatea prouce urmatoarele efecte juridice:

1. Creditorul poate cere de la fiecare debitor intoarcerea integrala a obligatiei.

2. In cazul cind exista doar un debitor obligatia este ceruta nemijlocit de la el.

Obligatiile solidare.

In cazul cind o obligatie este formata dintr-un subiect activ si unul pasiv ne intilnim cu o obligatie care produce un efect normal. Cind exista mai multi subiecti pasivi ne intilnim cu obligatii solidare. Obligatia este solidara in cazul cind datoria este intoarsa de toti debitorii in mod egal si creanta se obtine de asemeni in mod egal de catre creditor. Solidaritatea rezulta dintr-o manifestare de vointa a partilor exprimata intr-un testament. Ea poate fi activa si pasiva.

In cazul solidaritatii active toti creditorii primeau creanta exprimata intr-o forma solemna. In cazul solidaritatii pasive se deschidea un testament prin care debitorii se obligau sa achite obligatia cind aceasta devenea extinctiva.

Elementele contractului.

Prin contract se intelege un act juridic care are la baza o manifestare de vointa ce poate duce la nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic obligational. Toate contractele sunt compuse din elemente esentiale si elemente accidentale.

102

Din categoria elementelor esentiale fac parte: obiectul, consimtamintul, capacitatea.

Obiectul contractului poate fi privit dub doua aspecte:

1. Cind se creeaza o obligatie;2. Cind obiectul obligatiei coincide cu obiectul contractului.

La romani, contractul nu este translativ de proprietate, ci este generator de obligatii.

Consimtamintul este o manifestare de vointa a unei parti in sensul dorit de alta parte. Consimtamintul se traduce ca „a avea aceeasi parere”. Cunoastem anumite cazuri care duc la vicierea consimtamintului si la inexistenta lui. Cazurile care duc la vicierea consimtamintului se numesc vicii de consimtamint, dar cele care duc la inexistenta consimtamintului sunt: neseriozitatea si eroarea. Cunoastem urmatoarele vicii de consimtamint:

1. Metos2. Dolul (dolos).

1. Metos este o teama sau in sens juridic, o violenta care se exercita asupra unei persoane cu scopul de a o determina sa incheie un anumit contract. Violenta poate fi de doua tipuri: fizica si psihica.

2. Dolul – un mijloc de viclenie prin care o persoana o determina pe alta persoana sa incheie un anumit contract. Dupa dreptul civil, dolul ca viciu de consimtamint nu era sanctionat, dar aceasta era o cauza care ducea la nulitatea contractului.

Neseriozitatea constituie o imprejurare care ducea la nulitatea contractului din motivul ca a fost facut din gluma.

Eroarea era o intelegere gresita a anumitor imprejurari si era clasificata in urmatoarele tipuri:

103

1. Eroarea asupra naturii lucrului are loc in cazul cind o persoana crede ca a incheiat un anumit act juridic, dar in realitate este altul.

2. Eroarea asupra persoanei constituie eroarea asupra identitatii persoanei, care se produce in cazul cind o persoana crede ca a incheiat un contract cu o anumita persoana dar in realitate este alta.

3. Eroarea asupra obiectului se face in cazul cind persoana crede ca obiectul material este un lucru, dar de fapt este alt lucru.

4. Eroarea asupra substantei sau calitatii lucrului. Are loc in cazul cind persoana crede ca obiectul are o calitate, dar de fapt este alta.

Capacitatea este aptitudinea unei persoane de a incheia un act juridic. Capacitatea se imparte in doua parti: capacitatea de drept si de fapt (de folosinta si exercitiu). Cea de drept este dictata de legiuitor, cea de fapt era determinata de subiecti in dependenta daca au sau nu discernamint.

Elementele accidentale ale contractului erau: termenul si conditia.

Termenul este un eveniment viitor si sigur de care depinde extinctivitatea si exigibilitatea obligatiei.Conditia este un eveniment viitor si nesigur de care depinde extinctivitatea si exigibilitatea obligatiei.Efectele obligatiilor.

Cunoastem doua efecte pe care le produc obligatiile: efectul normal si efectul accidental.

Prin efect normal se intelege actul debitorului de a executa obligatia prevazuta in contract.

Efectul normal depinde de urmatorii factori:

1. Modul de executare;2. Locul executarii;

104

3. Obiectul executarii.

Efectul accidental al obligatiei are loc in cazul cind debitorul nu si-a executat obligatia sau a executat-o cu intirziere. Plata care survine in cazul neexecutarii obligatiei se numeste daune interese. Daunele interese pot fi de doua tipuri: judecatoresti si conventionale. In dependenta de natura lucrului obligat despagubirile pot fi diferite. In cazul cind obiectul este un lucru de gen (adica un lucru general) despagubirea este mai simpla. In cazul cind obiectul obligatiei este un lucru individual determinat despagubirea va include in sine atit valoarea lucrului cit si venitul creditorului. Exista insa sase situatii in urma carora debitorul nu va raspunde sau va raspunde mai simplu in cazul neexecutarii obligatiilor: mora, culpa, dolul, custodia, caz fortuit si forta majora.

1. Prin mora se intelege o intirziere care este sau din vina debitorului sau din vina creditorului. Mora debitorului este o intirziere a executarii obligatiei din partea debitorului in cazul cind obligatia a ajuns la scadenta sau este lovita de extinctivitate. Aceasta intirziere pentru ca sa fie calificata ca mora trebuie sa fie facuta cu vinovatie sau la somarea de catre creditor (cind creditorul il cheama sa achite). Mora creditorului se face atunci cind creditorul refuza intentionat sa primeasca datoria.

2. Culpa era o neglijenta sau o neincredere care survenea atit din

partea creditorului cit si din partea debitorului care ducea la pieirea lucrului. Culpa era de doua tipuri, si anume:

a) Culpa delictuala;b) Culpa contractuala.

a) Culpa delictuala are loc actunci cind creditorul sau debitorul printr-o greseala au facut ca lucrul sa fie distrus.

b) Culpa contractuala are loc doar din vina debitorului, care a distrus lucrul prin nechibzuinta.

3. Dolul consta din abtinerea intentionata a debitorului de natura sa provoace pieirea lucrului datorat. Deosebirea dintre dol si culpa consta in intentie, vinovatie.

105

4. Custodia (paza) care se facea cu intentia ca bunul sa nu fie furat, distrus.

5. Cazul fortuit este un fapt care a avut loc fara vina debitorului, in cazul cind acesta a facut tot posibilul ca acest fapt sa nu se produca.

6. Forta majora este un eveniment care se produce involuntar de vointa omului si interventia omului in acest caz nu ar schimba efectele producerii fortei majore: cutremur, inundatii, razboi, incendiu.

Sanctiunea pentru neexecutarea obligatiei.

In cazul cind debitorul nu-si va intoarce obligatia el va fi sanctionat prin plata despagubirilor. Despagubirile puteau fi conventionale si judecatoresti.

In cazul despagubirilot conventionale creditorul si debitorul vor ajunge la un comun aport pentru plata obligatiei. In cazul despagubirilor judecatoresti, judecatorul va fi persoana care va numi echivalentul banesc pentru neexecutarea obligatiei. Acest echivalent la romani se numea poena si se facea printr-o stipulatiune (contract verbal in fata magistratului).

Transferul de obligatie.

Prin transfer de obligatie se intelege cesiunea de creanta sau cesiunea de datorie care se face sau de creditor sau de debitor. Prin cesiune de creanta se intelege transferul dreptului de a primi datoria de la creditorul principal la o persoana terta. Partile in acest rapirt se numesc: vechiul creditor se numeste cedant, persoana terta se numeste cesionar, iar debitorul se numeste cedat.

Prin cesiune de datorie intelegem transferul obligatiei care se face de la debitor la o persoana terta si va ajunge in mina creditorului.

Modurile de stingere ale obligatiilor.106

Cunoastem doua categorii de moduri de stingere a obligatiilor:

Moduri voluntare; Moduri involuntare.

Prin moduri voluntare intelegem stingerea obligatiilor care va avea loc prin acordul de vointa al partilor. Cunoastem urmatoarele moduri voluntare de stingere a obligatiilor:

plata; darea in plata; novatiunea; compensatiunea; remiterea de datorie.

Plata constituie modul obisnuit de stingere al obligatiilor prin transmiterea prestatiei la care debitorul era indatorat. Cunoastem urmatoarele caractere juridice ale platii:

1. Plata din partea debitorului – putea fi facuta de o oarecare persoana chiar daca nu era consimtamintul debitorului.

2. Plata din partea creditorului. Creditorul trebuia sa fie capabil pentru a primi plata. Nu putea sa ia plata un copil minor al creditorului. De asemenea plata putea fi facuta in mod legal sau prin imputernicire. Prin imputernicire creditorul putea incheia un contract de mandat cu o persoana pe care l-ar insarcina cu primirea platii.

Plata trebuia facuta intr-un loc fix determinat de parti. Plata putea fi facuta integral sau in cazul acordului partilor – in rate. In dependenta de obiectul platii, in cazul cind el era un lucru cert, plata nu se putea face in bani. In cazul cind termenul contractului a fost expirat si plata nu a survenit, creditorul avea dreptul de a inainta o actiune in justitie. Era obligatoriu in cazul executarii platii ca creditorul sa se asigure cu o dovada. Dovada putea fi facuta in scris, chitanta sau recipisa. Cea mai importanta dovada era dovada solemna, adica in fata martorilor.

Darea in plata era un mod de stingere al obligatiilor ce se facea cu acordul creditorului in cazul cind pentru lucrul datorat se dadea in schimb un alt lucru. Darea in plata era calificata ca un contract de schimb. Darea in plata era de doua tipuri:

107

Voluntara; Necesara.

In cazul voluntar se cerea acordul creditorului pentru a inlocui obligatia de bani cu un lucru imobil. In cazul necesar nu se cerea acordul creditorului pentru inlocuirea unui lucru mobil cu un alt lucru imobil.

Prin novatiune se intelege un mod de stingere al obligatiilor prin care obiectul vechi era inlocuit cu un obiect nou. Efectul principal al novatiunii consta in stingerea obligatiei vechi si crearea unei obligatii noi. Novatiunea era si ea de doua tipuri:

Voluntara; Necesara.

Voluntara se facea prin acordul de vointa al partilor;Necesara se facea in cazul disparitiei lucrului fara acordul creditorului.

Obiectul obligatiei in cazul novatiunii putea fi lucruri mobile si lucruri imobile. In cazul cind obligatia nu se stingea prin novatiune creditorul avea dreptul la anumite actiuni in justitie care se numeau exceptiuni. Daca creditorul ationa prin exceptiuni, pe linga obiectul novatiunii el avea dreptul si la o despagubire.

Compensatiunea este modul de stingere al obligatiilor care consta in comasarea a doua obligatii reciproce si achitarea doar a diferentei dintre prima obligatie si a doua. Compensatiunea se facea prin doua contracte: prin contractul in scris sau printr-o stipulatiune (contract care se facea in forma verbala).

Cunoastem urmatoarele tipuri de compensatiune:

Compensatiune judecatoreasca, care era stabilita de un judecator.Compensatiune conventionala, care era stabilita prin acordul de vointa al partilor.Compensatiune legala, care se facea in virtutea legii.

108

Prin remitere de datorie se intelege renuntarea creditorului la creanta sa. Se mai numeste o iertare de datorie. Remiterea se facea dupa dreptul civil si dupa dreptul pretorian. Dupa dreptul civil, iertarea se facea in fata magistratului, cu respectarea anumitor solemnitati. Dupa dreptul pretorian, iertarea se facea doar in fata magistratului si in prezenta martorilor, care ar putea aduce dovada renuntarii.

Modurile involuntare de stingere ale obligatiilor:

Imposibilitatea de executare; Confuziunea; Moartea.

Obligatia se stinge in cazul cind achitarea ei devine imposibila. Imposibilitatea era de doua tipuri:

Imposibilitate fizica; Imposibilitate juridica.

Prin confuziune intelegem modul de stingere al obligatiei care consta in intrunirea asupra uneia si aceeasi persoane capacitatea de creditor si de debitor (in cazul mostenirii se stinge obligatia prin confuziune).

Moartea constituie modul involuntar de stingere al obligatiilor dupa principiul neadmisibilitatii transmisiunii a datoriei defunctului. In cazul cind debitorul se eschiva de la datoria de a ingropa defunctul obligatia nu se stingea.

Garantiile reale.

Garantiile erau niste mijloace juridice prin care creditorul era protejat de insolvabilitatea (cind ebitorul se eschiveaza de la plata) debitorului. Garantiile erau de doua tipuri:

Garantii personale;Garantii reale.

109

Garantiile personale se mai impart in doua tipuri:

Garantii personale formale;Garantii personale neformale.

Prin garantie personala formala intelegem un procedeu juridic prin care debitorului principal i se alatura mai multi debitori accesorii care se numeau garanti. A garanta – a achita pentru debitor.Garantiile personale formale erau urmatoarele:

Fideipromisio;Fideiusio;Sponsio.

Garantiile personale neformale constituiau niste mijloace juridice pentru valabilitatea carora nu se cerea respectarea anumitor formalitati. Cunoastem urmatoarele tipuri de garantii neformale:

Pactul de constituit – fixarea de catre pretor a unui termen nou pentru executarea obligatiilor;Conventia bachirului, prin care bacherul se obliga sa intoarca datoria in locul debitorului.

Garantiile reale constau din atribuirea unui lucru din patrimoniul debitorului in scopul garantarii obligatiei. Din categoria garantiilor reale fac parte urmatoarele obligatii:

Ipoteca;Gajul;Fiducia.

Gajul este garantia reala care consta in remiterea proprietatii lucrului de catre debitor creditorului in momentul incheierii contractului. In cazul insolvabilitatii debitorului dupa expirarea termenului stipulat in contract lucrul pus in gaj devine proprietatea creditorului.

Fiducia este primul tip de garantie care a aparut la romani, se incheia in forma scrisa si conditiile juridice ale fiduciei erau identice cu cele ale contractului de gaj. Acest tip de garantie era accesibil doar cetatenilor, de aceea in epoca clasica a fost inlocuit cu gajul.

110

Ipoteca constituie garantia reala prin care se lasa posesiunea unui lucru de catre creditor debitorului si doar in cazul cind debitorul nu achita la scadenta datoria. Creditorul are dreptul sa intre in posesia lucrului. Ipoteca are doua efecte juridice:

1. Dreptul de a poseda;2. Dreptul de a dispune.

Contractele in DPR.

I.Contractele formale.II. Contractele neformale.III.Quasicontractele.IV.Delictele.V.Quasidelictele.

111

I.Contractele formale.

Contractele constituie cel mai vechi izvor al obligatiilor. Prin contract se intelege un acord de vointa care va avea drept efect nasterea, stingerea sau modificarea unui raport juridic. Romanii au cunoscut urmatoarele forme de contracte:

1. Contractele religioase;2. Contractele verbale;3. Contractele autentice;4. Contractele in forma scrisa;

112

5. Contractele reale;6. Contractele consensuale.

1. Contractele religioase erau niste contracte solemne si aveau urmatoarele denumiri:

a) Sponsio religiosa;b) Juramintul dezrobitului.

a) Sponsio era primul tip de contract aparut la romani ce consta dintr-un acord de vointa dintre un garant si un pagubas facut in fata pontificului (regele religiei);

b) Juramintul dezrobitului – cind era dezrobit el dadea un juramint (sacramentum).

2. Contractele verbale:

a) Sponsio laica;b) Stipulatiunea (ferm, tare, cu voce ridicata);c) Dotis dictio (promisiunea de dota) – dota era un mod de

incheiere a contractului prin care se constituia zestrea fetei inainte de a se marita.

3. Contractele autentice. Forma autentica consta in prezenta magistratului, se emitea un act care era avizat de catre martori. Unicul tip de contract incheiat in forma autentica era nexum – contractul de aservire, prin care debitorul care nu-si putea achita obligatia se angaja prin nexum de a presta anumite servicii pentru creditor in scopul executarii obligatiei.

4. Contractele in forma scrisa.

113

114