DREPT PARLAMENTAR

Lect. Univ. Drd. Boroiu Cristina

NOŢIUNE. ISTORIC.

Apariţia parlamentului ca instituţie reprezentativă a transformat radical relaţiile dintre

guvernaţi şi guvernanţi. Odată cu Parlamentul s-a putut asigura o legitimitate de tip

democratic puterii politice şi statului.

Ideea întrunirii unei Adunări a cetăţenilor pentru a discuta problemele importante ale

unei comunitatea nu este recenta şi nici a apărut spontan. Originea acestei practici trebuie

căutata în Antichitate la greci şi mai ales la romani.

Astfel, în Sparta funcţiona Senatul sau Sfatul bătrânilor, iar în Atena democratică,

Ecclesia (Adunarea Poporului ) şi Bule (Consiliul celor 500). În timpul republicii romane,

Senatul reprezenta cel mai înalt organ consultativ. Se pare ca acesta a fost înfiinţat de

Romulus, iar numărul senatorilor este discutabil (100 de membri conform tradiţiei sau 300 de

membri în raport cu cele trei triburi şi 30 de curii).

Deci, treptat devine imposibil procesul de întrunire a tuturor membrilor unei

comunităţi ci se recurge la instituţia Parlamentului (Adunare) care reuneşte un număr limitat

de persoane alese de comunitate.

Termenul de « Parlament » apare la începutul Evului Mediu şi defineşte o adunare de

persoane care avea ca obiect de lucru treburile publice. Începând din secolele al VIII-lea şi al

IX-lea au loc adunări ale oamenilor liberi din oraşe pentru a discuta despre problemele

politice şi administrative.

Parlamentele generale îşi au originea în adunările oamenilor purtători de arme din tradiţia

germanică , din care au derivat adunările nobiliare.

Cel mai vechi Parlament este considerat Althing-ul din Islanda datând din secolul X.

Este binecunoscut şi rolul progresist al parlamentului în perioada premergătoare revoluţiilor

burgheze clasice în limitarea absolutismului.

În Anglia, forţele parlamentare conduse de Cromwell vor înlătura dinastia de Stuart, iar într-

un final, coroana Angliei va fi oferit lui Wilhelm III de Orania.

În Franţa, prin convocarea în 1789 a Adunării Stărilor Generale (care nu mai fusese convocat

din 1614) a început o oarecare activitate parlamentara care s-a desfăşurat în secolul al XIX-

lea .

Adunarea Stării a treia s-a autoproclamat ca Adunare Naţionala cu atribuţii legislative.

Adunarea Naţionala era dizolvata la 30 aprilie 1791, după proclamarea noii Constituţii. De

atunci termenul desemnează camera inferioara a parlamentului francez.

Adunările parlamentare în sensul pe care-l exprima astăzi, expresie a egalitarii între

cetăţeni şi a voinţei naţionale au apărut deci, la sfârşitul secolului al XVIII-lea prin revoluţia

americana şi prin cea franceza. În lupta contra monarhiei absolute, Parlamentul devine

reprezentantul poporului.

În Italia, parlamentul naţional a moştenit structurile parlamentului piemontez,

confirmat prin Statutul lui Carlo Alberto al Sardiniei (1848). Aceasta nou instituţie era

formata din Senat, cu numire de către rege şi Camera Deputaţilor, electiva . În 1939

Parlamentul este înlocuit cu o Camera a fasiilor şi Corporaţiilor neelective , reprezentând

interesele organizate .

În epoca contemporană, raţiunea practică a existentei parlamentului rezida în alegerea

unor persoane demne de încredere şi competente care sa ia decizii în locul poporului şi în

numele sau.

Instituţia Parlamentului poarta diferite denumiri: Congres (SUA, Filipine şi în majoritatea

tarilor din America Latin), Althing (Islanda), Dieta (Japonia), Riksdag (Suedia) , Seim

(Polonia) , Medjilis (Turcia şi Iran), Stortinget, (Norvegia) .

În statele federale, camera care reuneşte reprezentanţii unitarilor teritoriale ce le

compun (cantoane, landuri, state, republici) poarta şi ea diverse denumiri: Adunarea statelor

(India), Bunderstat (fosta RFG), Consiliul statelor (Elveţia), Senat (Australia, Africa de Sud,

Brazilia, Canada, SUA) . Camera este compusa dintr-un număr egal de reprezentanţi din

fiecare teritoriu.

În Marea Britanie, Parlamentul este format din Camera Comunelor şi camera Lorzilor,

iar Congresul SUA este alcătuit din Camera Reprezentanţilor şi Senat.

Majoritatea Adunărilor legislative sunt bicamerale, însa unele sunt monocamerale,

precum la Danemarca, Grecia, Portugalia .

La baza activităţii Parlamentului sta principiul separării puterilor în stat, echilibrul şi

controlul reciproc al puterilor.

Originea Dreptului parlamentar se considera în dreptul modern ca este Manualul lui T.

Jefferson, elaborat de acesta ca preşedinte al Senatului SUA, în care a reunit practicile

consacrate în activitatea adunării .

În realitate, Dreptul parlamentar este consecinţa formarii Parlamentelor în sensul

modern al termenului, adică atunci când acestea:

- au căpătat un rol prioritar în cadrul regimului politic, în dauna monarhiei (ce s-a transformat

în monarhie constituţionala) sau în cadrul regimului republican, devenind sediul suveranităţii

(aşa numita suveranitate parlamentara, dominanta în secolul al-XIX-lea în numeroase tari);

- Guvernul (cabinetul) a apărut ca o noua autoritate în cadrul puterii executive, separata de

seful statului, iar răspunderea sa politica fata de Parlament, indiferent de faptul ca este numit

exclusiv de Parlament sau doar de seful statului, pe baza unei prezumţii de încredere, a fost

decisiva pentru formarea şi caracterizarea regimului parlamentar;

- s-a constituit sistemul reprezentativ si, în cadrul acestuia, pluralismul politic, Parlamentul

devenind locul de înfruntare şi agregare a intereselor şi reprezentărilor ce îşi disputa

întâietatea în societate, prin intermediul opiniei publice şi a celor care o formează în cadrul

mass-media.

Se observa astfel ca dreptul parlamentar reglementează activitatea parlamentarilor în

cadrul Parlamentului, ca şi funcţionarea internă a acestuia, adică modul de executare în

Parlament a mandatului parlamentar. De aceea, dreptul parlamentar este o subramură a

dreptului constituţional, cum sunt şi dreptul electoral sau justiţia constituţională.

Clasificarea ţărilor comunitare după structura Parlamentelor

După criteriul structurii – (numărul camerelor), parlamentele se clasifică în :

* parlamente unicamerale ( o execepţie de la tradiţia europeană) formulă adoptată de 6 din

cele 15 ţări comunitare;

* parlamente bicamerale. Distingem două tipuri de bicameralism, şi anume: egalitar (ambele

camere au aceleaşi puteri legislative ) – 2 state şi ingalitar (camera superioară având puteri

restrânse faţă de cea inferioară), în celelalte 7 ţări cu parlament bicameral.

Binenţeles că această structură influienţează administraţia în sensul că un parlament

bicameral va avea mai mulţi parlamentari, deci va determina un control mai exigent asupra

guvernului prin posibilitatea unui număr mai mare de întrebări sau interpelări. Totodată,

bicameralismul implică şi o procedură legislativă mai îndelungată şi mai exigentă, ceea ce

oferă o garanţie de calitate a operei legislative.

Avantajele parlamentului unicameral constau într-un randament mai mare în procesul

de legiferare, la costuri mult mai reduse. Din cele prezentate mai sus rezultă că ambele

sisteme prezintă şi avantaje dar şi dezavantaje, cu influienţe publice .

Aspecte privind organizarea şi funcţionarea parlamentelor unicamerale

Aşa cum am spus, parlamentul unicameral constituie o excepţie de la tradiţia

europeană care a consacrat bicameralismul.

Formula unicamerală a fost adoptată de şase state membre ale U.E. şi anume:

Finlanda, Danemarca, Grecia, Luxemburg, Portugalia şi Suedia.

Pentru ilustrarea sistemului s-a ales modelul danez şi grec deoarece sunt reprezentative

pentru sistem şi fiecare are particularităţi semnificative care demonstrează diversitatea şi

complexitatea sistemelor de guvernare în cadrul U.E.

* Modelul Danez

Până în 1953 când a fost revizuită Constituţia, Parlamentul Danez a avut două camere:

Landsting-ul (camera superioară) şi Folketingul (Adunarea Poporului).

După acest moment Landstingul a fost suprimat.

Folketingul este compus din 179 deputaţi aleşi prin vot universal direct, doi din

aceştia fiind aleşi pentru insulele Feroe şi 2 pentru Groenlanda. Durata legislaturii este de 4

ani, putând fi scurtată ca urmare a pierderii de către Guvern a majorităţii în parlament ori din

alte motive.

Procedura constă în dizolvarea Adunării Poporului pronunţată de rege la cererea

primului ministru. Este un mijloc comod de rezolvare a unor crize ministeriale sau a unui

blocaj parlamentar determinat de destrămarea coaliţiei majoritare.

Singurele limitări ale competenţelor Parlamentului vizează respectarea Constituţiei

care este asigurată printr-un control al constituţionalităţii legilor, care poate fi exercitat de

orice tribunal.

Conform Constituţiei procedura legislativă presupune 3 examinări succesive a

proiectelor şi propunerilor legislative de către parlament, la intervale de câteva zile.

Dreptul de a formula şi dispune amendamente aparţine atât parlamentarilor cât şi

Guvernului. Proiectele de lege nedaptate pe parcursul unei

sesiuni, devin caduce, guvernul ne având la dispoziţie nici un alt mijloc de a forţa adoptarea,

decât ameninţarea cu demisia sau dizolvarea Parlamentului.

Promulgarea legii nu se face automat, regele având posibilitatea de a o refuza.

Procedura legislativă necesită şi un referendum, dacă este impus de Constituţie

sau dacă 1/3 din numărul parlamentarilor o cer, în termen de 3 zile de la adoptarea legii.

*Modelul grec

Cu excepţia regimurilor instituite prin constituţiile efemere din 1832, 1884, 1927,

Grecia a avut întotdeauna parlament unicameral.

Conform Constituţiei din 1975 numărul membrilor Camerii Deputaţilor este între 200

şi 300, Codul Electoral fixându-l la 300, aleşi prin sufragiu universal direc, pentru o perioadă

de 4 ani.

Parlamentul poate fi dizolvat de Preşedintele republicii, dizolvarea fiind

obligatorie când Parlamentulnu reuşeşte să aleagă noul Preşedinte al Republicii şi facultativă,

când două guverne succesive au demisionat; Parlamentul a refuzat investitura a două guverne

succesive; compoziţia Camerei nu permite o guvernare stabilă şi pentru referendum naţional

în probleme de interes naţional a căror soluţie guvernamentală nu a fost aprobate de

parlament.

Controlul constituţionalităţii legilor este exercitat de tribunale iar competenţele

Parlamentului sunt limitate de garanţiile constituţionale ale drepturilor fundamentale şi alte

câteva dispoziţii scrise în Constituţie.

Reglementarea structurilor interne şi a funcţionării serviciilor statului, este

rezervată puterii executive şi se face prin decrete organice emise de Preşedintele Republicii.

O propunere legislativă sau un proiect legislativ guvernamental trebuie să treacă

printr-o singură examinare în Parlament, dacă deputaţii nu decid altfel. Pentru adoptare este

nevoie de majoritatea voturilor celor prezenţi.

Preşedintele are dreptul să ceară reexaminarea legii înainte de promulgare iar

Parlamentul poate delega preşedintelui puterea de a legifera prin ordonanţe, într-un cadru

stabilit printr-o lege de abilitare.

Măsurile de ordin legislativ stabilite de Preşedinte, în caz de urgenţă, trebuie supuse

ratificării Parlamentului în termen de 40 de zile.

Aspecte privind organizarea şi funcţionarea parlamentelor bicamerale

Parlamentul bicameral este tradiţional în Europa, el fiind determinat de diversitatea

socio-teritorială şi de existenţa unor puternice comunităţi regionale care au impus necesitatea

unei duble reprezentări (una naţională şi una regională) şi a unei proceduri care să implice

participarea a două camere drept garanţii ale protecţiei minorităţilor.

A. Bicameralismul egalitar se caracterizează prin faptul că amândouă camerele au aceleaşi

puteri legislative: o lege, pentru a fi adoptată, trebuie să fie votată în aceiaşi termeni de

ambele camere.

Bicameralismul egalitar se întâlneşte în două ţări comunitare: Italia şi Franţa.

*Modelul Italian

Constituţia republicană din 1947 menţine în Italia parlamentul bicameral, în cadrul

căruia Camera Deputaţilor cuprinde 630 de membri aleşi prin vot universal, direct,

reprezentare proporţională, pe bază naţională.

Senatul cuprinde 3 categorii de senatori:

- 5 membri numiţi pe viaţă de către Preşedintele Republicii;

- foştii preşedinţi ai Republicii;

- 322 de senatori aleşi prin scrutin majoritar pe bază regională.

Diferenţele de majoritate politică între cele două camere sunt minime.

Din 1963 durata mandatului este de 5 ani pentru fiecare cameră şi data alegerilor

coincide deoarece, în caz de dizolvare, pronunţată de Preşedinte la cererea Preşedintelui

Consiliului de Miniştri, sunt vizate ambele camere.

Dizolvările Parlamentului italian sunt foarte frecvente şi au ca obiectiv principal

rezolvarea crizelor guvernamentale, cu toate că nu întotdeauna se reuşeşte atingerea acestui

obiectiv.

Competenţele Parlamentului nu sunt limitate de Constituţie decât în domeniul

drepturilor fundamentale şi în alte câteva materii. Controlul constituţionalităţii legilor este

realizat de Curtea Constituţională care a elaborat şi jurisprudenţa concretă şi detaliată în

materie.

Iniţiativa legislativă aparţine deputaţilor şi senatorilor, Guvernului, unui număr de

50.000 de alegători, Consiliilor regionale şi Consiliului naţional al economiei şi al muncii,

putând fi depusă la oricare din camere.

În procedura ordinară după expunerea ei de o comisie parlamentară, este dezbătută

în plen. Camera adoptă pe articole şi cu un vot final.

Există şi o procedură simplificată, conform căreia proiectul de lege se examinează

şi se aprobă de o comisie parlamentară, care reflectă compoziţia

politică a Camerei. În acest caz, guvernul, 1/10 din numărul membrilor Camerei sau 1/5

numărul membrilor Comisiei Parlamentare pot cere dezbaterea în plen.

Regulamentele camerelor stabilesc, pentru cazuri de urgenţă, şi proceduri mai scurte.

Legile trebuie votate în aceeaşi termeni de ambele camere şi nu există procedura comisiei

paritare de mediere pentru a le pune de acord..

Preşedintele Republicii are posibilitatea de a cere o nouă deliberare, de către ambele Camere,

dacă textul nu a fost adoptat în aceiaşi termeni.

Procedura parlamentară italiană este considerată ca cea mai lungă din U.E. şi totodată

, procedura în care Guvernul are cea mai mică influienţă. Această lipsă de influenţă este

oarecum compensată de posibilitatea delegării puterii legislative. Constituţia prevede 2

modalităţi de delegare legislativă în favoarea Guvernului:

-procedura ordinară, care permite camerelor să delege Guvernului anumite puteri sub

controlul Curţii Constituţionale caz în care se emit decrete legislative;

-procedura de urgenţă, care permite Guvernului să adopte măsuri provizorii cu putere de legi,

prin intermediul decretelor-legi. Acestea trebuie prezentate în aceiaşi zi, Camerelor

parlamentului, spre a fi transformate în legi sau infirmate.

În ambele modalităţi (proceduri) actul normativ emis de Guvern se promulgă prin

decrete ale Preşedintelui Republicii.

Menţionăm că Italia este şi singurul stat din U.E. în care se foloseşte referendumul

abrogativ, al cărui drept de iniţiativă aparţine fie a 500.000 de alegători, fie a 5 consilii

regionale, drept ce se exercită sub controlul Curţii Constituţionale. Demersul este lovit de

caducitate în cazul în care Guvernul adoptă o nouă lege cu acelaşi obiect.

B.Bicameralismul inegalitar este specific majorităţii ţărilor comunitare, cu unele

caracteristici pentru modelul francez, britanic şi german, astfel:

-modelul francez este propriu statului unitar în care predomină executivul;

-modelul britanic este caracteristic pentru statul unitar în care predomină (cel puţin teoretic)

Parlamentul;

-parlamentul şi modelul german este caracteristic pentru statul federal.

*Modelul Francez

Majoritatea constituţiilor franceze, inclusiv cea actuală (a celei de-a V- a

Republici)am instituit un parlament bicameral: Adunarea Naţională şi Senatul.

- Adunarea Naţională este compusă din 577 deputaţi aleşi prin vot universal direct pe

departamente, proporţional cu numărul populaţiei.

- Membrii Senatului (321 în 2001) sunt aleşi în cadrul departamentelor de către o adunare de

“mari electori” compusă din deputaţi şi consilierii generali din departament şi din

reprezentanţii aleşi de consiliile municipale din rândul membrilor acestora. Acest sistem

determină o supraprezentare a electoratului rural faţă de cel urban.

Mandatul Adunării Naţionale este de 5 ani, Adunarea putând fi dizolvată oricând

de Preşedintele Republicii cu excepţia anului următor dizolvării anterioare. Acest drept a fost

folosit foarte rar, constituind până în prezent, mijlocul de a pune de acord majoritatea

parlamentară cu majoritatea prezidenţială.

În ce priveşte senatorii aceştia sunt aleşi pe 9 ani şi se reânoiesc cu o treime la

fiecare 3 ani. Dizolvarea Senatului este şi ea posibilă.

Inegalitatea celor două camere se manifestă evident cu excepţia situaţiilor privind

revizuirea Constituţiei.

Astfel, guvernul nu răspunde decât în faţa Adunării Naţionale, iar în materie

legislativă Adunarea, la la iniţiativa guvernului, poate să treacă peste amendamentele

Senatului.

Trebuie menţionată o caracteristică aparte a modelului francez, şi anume faptul că

sfârşitul legislaturii parlamentare nu determină caducitatea proiectelor sau propunerilor

legislative rămase neadoptate, acestea continuandu-şi procedura legislativă.

*Modelul britanic

Termenul de Parlament are în Marea Britanie mai multe semnificaţii:

- Suveranul împreună cu cele două camere ale Parlamentului;

- cele 2 camere propriu-zise:Camera Lorzilor şi Camera Comunelor;

- numai Camera Comunelor,atunci cand este vorba de deputaţi, sub denumirea de membri ai

Parlamentului.

Camera inferioară este formată din membri (651) aleşi prin sufragiu universal

direct, proporţional cu numărul populaţiei.

Camera superioară este compusă din 26 lorzi spirituali: arhiepiscopi

şi episcopi ai Bisericii Anglicane şi lorzi temporali: peste 800 lorzi ereditari şi circa 300 lorzi

pe viaţă, înnobilaţi de regină la cererea Primului Ministru.

În urma reformei declanşate în 1999, începand cu alegerile din 2002 din Camera

Lorzilor vor fi eliminaţi lorzii ereditari.

Inegalitatea dintre cele două camere este considerabilă. Guvernul nu răspunde decât

în faţa Camerii Comunelor iar în materie legislativă Camera Lorzilor nu se poate opune

adaptării unui text de lege mai mult de un an.

Amendamentele propuse de Camera Lorzilor sunt considerate constructive, fapt

pentru care sunt acceptate fără dificultate.

Camera Lorzilor are şi funcţia de jurisdicţie de ultimul grad, situată în vârful

edificiului judiciar britanic.

Principiul suveranităţii parlamentare şi inexistenţa unei constituţii mai presus de

lege, conferă puteri nelimitate Parlamentului.

Principiul competenţei generale a Parlamentului oferă posibilitatea unei distincţii a

actelor acestuia:

- public bills – care ar corespunde naţiunii continentale de lege – sunt norme generale de

comportament impersonale;

- private bills – sunt acte legislative individuale.

Datorită acestui fapt instituţiile private şi colectivităţile locale se pot adresa

Parlamentului perintr-o petiţie adresată Coroanei, pentru a obţine permisiunea să realizeze

anumite activităţi care nu au suport în legislaţia existenta.

Iniţiativa legislativă aparţine Cameriei – de fapt Guvernului şi membrilor camerelor

şi comportă o procedură în 3 etape, numite lecturi: prezentarea, dezbaterea şi adoptarea.

Primul ministru are puterea de a stabili ordinea de zi a Camerelor şi ca lider al majorităţii,

decide disciplina votului în funcţie de importanţa pe care o dă legii sau amendamentelor în

discuţie.

Votul este personalizat (nominal) şi nu permite abţinerea. Mecanismele procedurii

legislative îi conferă primului ministru puteri importante în domeniul legislativ, care îşi are

temeiul în caracterul omogen al majorităţii sistemului bipartid britanic.

*Modelul german

În general se afirmă că Parlamentul federal german se compune din Dieta federală

(Bundestag) şi Consiliul federal (Bundesrat), ceea ce nu este tocmei corect. Potrivit Curţii

Constituţionale, Consiliul federal nu are calitatea propriuzisă de cameră superioară a

Parlamentului, întrucât nu are caracter reprezentativ şi nu exercită anumite funcţii tipice

pentru o cameră parlamentară.

Deci, Bundestarul ar fi o instituţie care reprezintă landurile în cadrul procesului

legislativ.

Rezultă că Parlamentul federal german în sens constituţional strict, este alcătuit

dintr-o singură cameră reprezentând poporul în ansamblul său, anume Dieta federală.

Participarea landurilor la procesul legislativ prin Consiliul federal – indispensabila statului

federal, ne determină să convenim totuşi că parlamentul german este bicameral inegalitar.

Dieta este compusă din 622 deputaţi aleşi prin vot universal direct proporţional cu

numărul populaţiei în timp ce Consiliul este compus din membri ai guvernurilor landurilor,

numiţi şi revocaţi de acestea.

Indiferent de numărul reprezentanţilor unui land prezenţi la şedinţele Consiliului,

fiecare land dispune de un anumit număr de voturi, determinat în principiu tot de numărul

populaţiei.

Durata legislaturii este determinată de mandatul Dietelor federale, în principiu de 4

ani. Dizolvarea Dietei poate fi pronunţată de Preşedintele federal dar numai dacă nu reuşeşte

să aleagă un Canceral federal şi dacă refuză un vot de investitură cerut de Cancelar.

Guvernul nu răspunde decât în faţa Dietei federale – ceea ce pune în evidenţă

inegalitatea bicameralismului german. De asemenea, Dieta poate, în afara sistemului de

revizuire a Constituţiei, să să treacă peste opoziţia, Consiliului în materie legislativă, dacă

realizează o majoritate calificată de 2/3. Totuşi o procedură legislativă complexă garantează

o participare substanţială a Consiliului, atât la elaborarea legii federale, cât şi la adoptarea

actelor normative emise de Guvernul federal cu efecte asupra landurilor.

Există un control de constituţionalitate foarte perfecţionat, iar Parlamentului

federal îi este interzis să legifereze în domeniile rezervate exclusiv landurilor. Domeniile

rezervate exclusiv Parlamentului sunt: apărarea şi relaţiile externe, cetăţenia, moneda, vama şi

comerţul exterior, poşta şi telecomunicaţiile, funcţia publică, federala, cooperarea între

federaţie şi landuri în domeniul politic.

Dreptul de iniţiativă legislativă aparţine membrilor dietei federale, Consiliului şi

Guvernului federal.

Procedura legislativă cunoaşte 3 variante diferite:

1.-procedura pentru situaţiile în care acordul Consiliului este obligatoriu;

2.-procedura legislativă ordinară;

3.-procedura pentru stare de necesitate legislativă.

În primile două variante în caz de dezacord între cele 2 camere, se poate cere

formarea unei comisii mixte generale landurilor având puterea de a interveni înt-o manieră

eficace în procesul legislativ, prin Consiliul federal.

În ce priveşte Guvernul acesta nu are la îndemână decât două mijloace de

intervenţie : ameninţarea cu demisia sau solicitarea de către Cancelar a unui vot de încredere

pentru Guvernul federal, în cadrul Dietei, ceea ce poate duce la dizolvarea acesteia dacă

refuză votul.

În cazul că refuză votul fără a fi dizolvată de preşedintele federaţiei, acesta, la

cerearea Cancelarului şi cu acordul Consiliului, poate declara starea de necesitate legislativă

faţă de un proiect de lege considerat urgent. Acesta poate fi adoptat numai de Consiliul

federal.

Prin lege de abilitare Parlamentul poate deroga Guvernului, unui ministru federal

sau guvernelor landurilor, dreptul de a stabili anumite măsuri

prin ordonanţe.

Procedura legislativă obligă Guvernul federal la o conlucrare permanentă cu

guvernele landurilor. Această cooperare explică buna funcţionare a sistemului legislativ

german atât de complex.

STRUCTURA DREPTULUI PARLAMENTAR ROMANESC

Studierea, dar mai ales înţelegerea structurilor şi instituţiilor parlamentare, presupune

anumite clasificări, enumerări şi delimitări ale termenilor cu care se operează.

Ca rezultat al specializării sale, Dreptul parlamentar este format din trei componente:

1. Drept parlamentar instituţional, care se refera la organele de lucru ale Parlamentului:

preşedinte, birou permanent, comisie parlamentara şi altele - şi la organizarea, funcţionarea,

compoziţia lor politica şi rolul pe care îl au în funcţionarea Camerelor.

2. Drept parlamentar al mandatului reprezentativ, care se refera la statutul parlamentarilor

potrivit mandatului lor (dobândire, încetare, drepturi şi obligaţii, mijloace de protecţie).

3. Drept parlamentar al procedurilor parlamentare, care cuprinde regulile specifice

procesului de legiferare, de control al executivului şi de realizare a celorlalte competente

constituţionale şi legale ale Parlamentului.

IZVOARELE DREPTULUI PARLAMENTAR

Izvoarele de drept sunt formele de exprimare a normelor juridice. În Dreptul parlamentar

românesc sunt recunoscute următoarele izvoare de drept: Constituţia, legea, regulamentele

Camerelor şi cutuma.

a. Constituţia

Provenind din latinescul constitutio, cuvânt compozit care desemna faptul de a stabili un

ansamblu, derivat din prefixul cum ce semnifică ansamblul (comunitatea) şi verbul statuo care

desemnează acţiunea de a fixa, de a statua, Constituţia, înainte de a indica totalitatea legilor ce

fondează politic un stat, are sensul unui pact social, al unui contract între cei ce guvernează şi

cei ce sunt guvernaţi, prin care se stabilesc principiile şi instrumentele regimului politic.

Este principalul izvor al dreptului parlamentar nu numai pentru ca cuprinde regulile de

baza în definirea acestuia, dar si, îndeosebi, datorita supremaţiei Constituţiei în cadrul

sistemului juridic.

În acest sens, Constituţia, instituind principiul fundamental al autonomiei

parlamentare, reglementează, în sfera obiectului specific dreptului parlamentar, aspectele

esenţiale privind organizarea şi funcţionarea interna a Parlamentului în funcţie de structura sa

bicamerala, mandatul reprezentativ, procedura parlamentara pentru adoptarea legii în forma

aprobata de Camera decizionala, controlul executivului, competenta Parlamentului în

materie de numiri etc.

Înainte însă de a deveni un set de reguli stabil, Constituţia se dezbate şi, mai ales, se dispută.

Tocmai de aceea ea nu poate fi definitivă, ci se modifică permanent. Nici modul de alegere,

nici controversele privind stabilirea unei Constituţii nu sunt activităţi politice în spiritul

restrictiv al termenului.

Respingerea aşa-numitei Constituţii europene, mai exact a Tratatului ce stabilea o Constituţie

pentru Europa, (re)aduce în atenţie aspectele democratice şi polemice ale construcţiei

instituţionale. În fond, Constituţia reprezintă modul în care poporul îşi defineşte şi

instrumentalizează puterea, altfel spus, îşi afirmă suveranitatea.

b. Legea

Imediat după Constituţie, izvor al dreptului constituţional este legea, înţeleasa in accepţiunea

sa restrânsa de act juridic al Parlamentului.

Nu toate legile sunt izvoare ale dreptului constituţional, ci numai unele dintre ele, in

timp ce celelalte sunt izvoare ale altor ramuri de drept. Organica sau ordinara, legea este

izvor al dreptului parlamentar numai în cazurile şi în limitele prevăzute de Constituţie .

c. Regulamentele Camerelor

Constituie izvorul principal al dreptului parlamentar, deoarece obiectul lor este de a

reglementa organizarea şi funcţionarea interna a fiecărei Camere a Parlamentului, procedurile

de urmat în deliberările lor şi disciplina membrilor. Fiecare Camera are un regulament

propriu, potrivit principiului autonomiei parlamentare. De asemenea, exista şi un regulament

al şedinţelor comune ale celor doua Camere. Regulamentele trebuie sa fie în strictă

conformitate cu Constituţia, ele fiind adoptate, cu votul majoritarii membrilor Camerei, direct

pe temeiul Constituţiei, ca şi legea, de care se deosebesc, însa, prin aceea ca nu sunt supuse

promulgării.

În mare măsură, prevederile regulamentare constituie norme pentru concretizarea şi în

prelungirea (dezvoltarea) principiilor şi regulilor constituţionale . De aceea, ele sunt

caracterizate ca legea interna a Camerelor şi sunt supuse controlului constituţionalităţii legii,

potrivit art. 146 lit. c) din Constituţie .

Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului au o structura similara, cuprinzând reguli

prealabile constituirii organelor de lucru ale Camerelor şi privesc detalierea procedurii

parlamentare de adoptare a legii în forma aprobata de Camera decizionala, raporturile dintre

acestea, norme referitoare la grupurile parlamentare, regimul desfăşurării lucrărilor, aspectele

legate de controlul parlamentar asupra

activităţii executivului, statutul parlamentarilor şi serviciile Camerelor. Regulamentul

şedinţelor comune cuprinde numai reguli de desfăşurare a lucrărilor, pentru celelalte

regulamentele Camerelor, după caz.

d. Cutuma

În anumite limite, cutuma este recunoscuta ca izvor de drept pe plan constituţional .

Rezervele fata de cutuma ca izvor de drept constituţional rezulta din faptul ca relaţiile sociale

care privesc puterea politica în amplitudinea dimensiunilor sale (cucerire, instaurare,

exerciţiu, trasatori), reglementarea acestora este preferabil a fi făcuta prin reguli juridice

scrise, clar definite.

Cutuma constituţionala este insa şi lăudata deoarece supleţea sa permite corijarea

rigidităţii textelor scrise şi adaptarea la circumstanţele momentului, deoarece modul sau de

formare garantează oportunitatea sa intr-un domeniu unde experienţa este adesea mai fecunda

decât dogmatismul, deoarece ea este actuala, in timp ce textul contrazis este vechi.

În dreptul parlamentar însa, deşi subramura a dreptului constituţional - cutuma este

mai larg acceptata, întrucât corespunde dinamicii inerente practicii parlamentare.

Pentru că practica parlamentară să genereze o cutumă, este necesar ca repetarea ei fie

îndeajuns de consecventa spre a fi receptata şi a genera reprezentarea ca a devenit obligatorie.

De aceea, unele precedente ar putea genera cutume. Cu titlu de exemplu, menţionam

prezentarea de câtre Preşedintele României, după depunerea jurământului, a unui mesaj în fata

Camerelor reunite în şedinţa comuna, audierea candidaţilor la funcţiile de ambasadori sau

consuli ai României de câtre comisiile pentru politica externa reunite, constatarea de câtre

birourile reunite ale celor doua Camere ca nu s-a depus o moţiune de cenzura în cazul

angajării răspunderii Guvernului.

4. Principiile dreptului parlamentar

exprima solutii juridice cu o mare generalitate de aplicabilitate, în pofida diversitatii cazurilor

concrete.

Premisa principiilor dreptului parlamentar este principiul constitutional al autonomiei

parlamentare, care este una dintre consecintele esentiale ale separatiei puterii între autoritatile

publice, în scopul asigurarii echilibrului si colaborarii între acestea. În Parlament, separatia

puterii se concretizeaza într-o tripla autonomie:

regulamentara, institutionala si financiara.

-

regulament de organizare si functionare.

-

art.64 din Constitutie, se constituie exclusiv ca acelea ale lor, iar fiecare Camera îsi poate

constitui si alte structuri cum sunt, de exemplu, grupurile de prietenie, delegatiile

parlamentare la Adunarile Parlamentare europene (OSCE, Consiliul Europei, Pactul

Atlanticului de Nord) etc.

-

necesare în cadrul unui buget propriu, parte integranta a bugetului de stat.

Principiul specializarii

Dreptul parlamentar este un drept special si specializat ca urmare a incidentei principiului

constitutional al autonomiei parlamentare. Parlamentul (Camerele acestuia) fiind autonom,

nici un alt principiu, specific altei ramuri sau subramuri de drept, nu-i poate fi aplicabil

întrucât i-ar nega, sub aspect juridic, aceasta autonomie.

Principiul majoritatea decide, opozitia se exprima

Acest principiu este consecinta naturii elective a mandatului reprezentativ si a caracterului

pluralist al Camerelor Parlamentului. Majoritatea, întrucât exprima optiunea majoritara a

corpului electoral, este legitimata sa decida asupra masurilor necesare îndeplinirii

programului sau politic, fiind cea care a învins în alegeri.

Principiul transparentei

Transparenta este o consecinta a democratiei, întrucât influenteaza decisiv participarea

grupurilor sociale la Guvernare. Deci, fiind o caracteristica generala a unui regim politic

democratic, în dreptul parlamentar principiul transparentei are un continut specific si anume:

- ca regula, activitatea Parlamentului are un caracter public; totusi, principiul transparentei

nu exclude ca, în anumite conditii, activitatea parlamentara sa nu fie publica, cum este, de

regula, în faza pregatitoare a lucrarilor în plen, din comisiile parlamentare, în cadrul

negocierilor dintre grupurile parlamentare, când plenul a decis ca sedinta sa fie secreta etc.;

- transparenta nu este un scop în sine, ci un principiu necesar pentru realizarea dialogului

social. Transparenta asigura un contact permanent între Parlament si opinia publica, controlul

lor reciproc; de aceea, ea implica contactul cu mass-media, cu grupurile de presiune,

activitatea parlamentarilor în teritoriu (contactul cu alegatorii), obligatia parlamentarilor

privind declaratia de avere, evitarea conflictelor de interese etc.

DREPTUL PARLAMENTAR INSTITUTIONAL

Introducere (aspecte generale)

Procedura parlamentară, ca şi statutul parlamentarilor sunt indisolubil legate de structura

Parlamentului. Acestea vor fi diferite în funcţie de tipul de Parlament: unicameral sau

bicameral. Structura Parlamentului rezulta din prevederile art. 61 alin. 2 din Constituţie, în

care se arata expres ca Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.

Parlamentul s-a impus ca realitate teoretică şi practică în istoria constituţională a lumii

mai întâi în Anglia şi apoi, treptat, în Europa şi pe întreg mapamondul.

Toţi autorii de drept constituţional sunt de acord că această instituţie politică s-a

constituit ca o reacţie firească împotriva despotismului şi a tiraniei specifice absolutismului

feudal.

Funcţia principală a Parlamentului este adoptarea legilor, reguli generale de conduită după

care se organizează şi funcţionează orice stat din lume.

Legea este expresia voinţei suverane a poporului. Dacă la început, când activitatea

statală se desfăşura în sânul cetăţilor (Grecia Antică), era posibilă participarea tuturor

cetăţenilor la procesul legiferării, prin mărirea graniţelor statelor şi, implicit, a numărului

membrilor acestora, participarea întregului popor la luarea deciziilor în mod direct nu a mai

fost posibilă.

Soluţia a fost găsită în instituţia delegării, a reprezentării, prin care poporul îşi

desemna un număr rezonabil de mandatari care să-i exprime juridiceşte voinţa suverană.

La momentul actual, majoritatea constituţiilor statelor civilizate consacră suveranitatea

poporului şi stabilesc că aceasta se exercită prin reprezentare şi prin referendum,

referendumul fiind o garanţie ca parlamentul să acţioneze conform împuternicirilor date.

Importanţa împuternicirilor ce i se delegă, rolul său statal juridic, funcţia de legiferare,

au impus autonomia Parlamentului în sistemul autorităţilor statale. Totodată,

parlamentul trebuie să fie o eficientă contrapondere pentru guvern.

Parlamentul apare ca o instituţie politică şi juridică, alcătuită din una sau două camere, care

dispune de puterea de decizie la nivel statal, putere ce-şi trage seva din modul de desemnare a

membrilor acestui organism statal.

Principiul bicameralismului

Bicameralismul a existat în tara noastra sub imperiul Constitutiilor din 1866, 1923 si 1938 si

îsi afla radacinile în Regulamentele organice . Comisia de la Focsani. În perioada regimului

comunist, a existat o reprezentanta nationala unicamerala numita Marea Adunare Nationala.

În statele federale, bicameralismul se justifica prin însasi structura statului: una din Camere

reprezinta interesele fiecarui stat, iar cealalta Camera, corpul electoral al federatiei în

ansamblul ei.

Într-un stat unitar, cum este România, temeiurile bicameralismului sunt date de necesitatea

evitarii concentrarii puterii politice în Parlament si de asigurarea în cadrul procedurii

legislative parlamentare a aprobarii legii de catre Camera decizionala dupa dezbaterea si

votarea ei de catre Camera de reflectie.

Bicameralismul minimalizeaza riscul dominatiei majoritatii si favorizeaza dialogul între

grupurile parlamentare ce constituie opozitia.

Avantajele bicameralismului fata de sistemul Parlamentului unicameral, chiar într-un stat

unitar, sunt urmatoarele:

- cele doua Camere se vor împiedica reciproc sa devina despotice, evitându-se astfel o

dictatura colectiva prin dedublarea grupurilor parlamentare ale majoritatii si opozitiei;

- evitarea practicii multiplei lecturi (cel putin 3), care are loc în Parlamentele unicamerale,

pentru evitarea adoptarii unei legi fara o analiza si dezbatere suficienta;

- cresterea controlului asupra executivului, realizat de fiecare Camera în parte;

- asigurarea unui cadru de analiza succesiva a legilor de catre doua corpuri de legiuitori

diferiti. Procesul de legiferare nu este mai complicat, dar mai profund, deoarece reluarea

procedurii cu ocazia fiecarei lecturi, cum este în sistemul parlamentar unicameral,

îngreuneaza, câteodata artificial, procedura, evitându-se o simplitate daunatoare intereselor

generale.

Ca urmare a revizuirii Constitutiei din anul 2003, Adunarea Constituanta derivata a optat

pentru un sistem bicameral functional, ce prezinta urmatoarele avantaje fata de sistemul

anterior al unui bicameralism integral (egalitar):

- Camerele au atributii diferentiate, ceea ce presupune o specializare a acestora si, implicit, o

profesionalizare a comunitatii parlamentarilor; astfel, Camera Deputatilor are rolul de Camera

decizionala de drept comun, adica în toate cazurile în care competenta decizionala nu

apartine Senatului, iar Senatul este competent sa decida definitiv în probleme ce tin de

ratificarea tratatelor si altor acorduri internationale, ca si pentru masurile legislative ce rezulta

din aplicarea acestora, precum si în domeniul unor legi organice care privesc exclusiv

organizarea si functionarea statului;

- procedura legislativa nu este conflictuala, deoarece prima Camera sesizata este de reflectie,

realizând o prima lectura a legii, în timp ce competenta decizionala revine celei de a doua

Camere;

- procedura este mult mai accelerata, Camera prima sesizata fiind obligata sa se pronunte în

termen de 45 de zile, iar pentru legile de complexitate deosebita, în termen de 60 de zile; daca

aceste termene au fost depasite, s-a introdus institutia juridica a adoptarii tacite,

considerându-se ca prima Camera sesizata a fost de acord cu propunerea legislativa, respectiv

proiectul lege, în forma depusa de initiator.

Organizarea interna a Camerelor

Camerele Parlamentului îsi constituie structurile, care, potrivit art. 64 din Constitutie,

reprezinta organele de lucru ale acestora, si anume: biroul permanent, presedintele Camerei,

comisiile parlamentare permanente; organele de lucru nu se confunda cu aparatul functional,

care este alcatuit din functionari parlamentari.

Birourile permanente si comisiile parlamentare, permanente sau de avizare, se alcatuiesc în

functie de configuratia politica a fiecarei Camere. Nu trebuie confundate Camerele cu

structurile lor interne, care au un rol ajutator, întrucât le revin unele împuterniciri proprii, fara

însa ca ele sa poata hotarî în locul Camerelor (plenului). Plenul va putea astfel decide în

cunostinta de cauza, în mod ordonat si eficient.

Organele de lucru se constituie de catre plenul Camerei si îsi desfasoara activitatea sub

controlul plenului pe baza mandatului acordat de catre acesta, care îl poate oricând modifica

sau retrage. Atributiile organelor de lucru ale Parlamentului sunt prevazute de regulamente

sau reprezinta însarcinari date de plen, cu exceptia unor atributii prevazute de Constitutie, ca,

de exemplu, dreptul presedintilor Camerelor de a sesiza Curtea Constitutionala cu controlul

constitutionalitatii legii sau a regulamentelor parlamentare, sau de a fi consultati de

Presedintele României la dizolvarea Parlamentului, de a participa la depunerea juramântului

unor persoane etc.

Plenul Camerei

Plenul Camerei este alcatuit, dupa caz, din totalitatea deputatilor sau a senatorilor,

confundându-se cu însasi Camera.

Pentru a se asigura caracterul deliberativ al sedintelor Camerelor, mai multe reguli trebuie

avute în vedere:

-

poate întruni si lucra legal; pentru dezbaterea pe articole a unui proiect de lege sau a unei

propuneri legislative (cvorumul de sedinta de lucru), atât la Camera Deputatilor, cât si la

Senat, nu este necesara prezenta unui anumit numar de membri; cvorumul trebuie asigurat în

cadrul sedintelor de vot, când în sala trebuie sa fie prezenti minim jumatate plus unu dintre

parlamentarii Camerei respective, pentru adoptarea de legi organice sau ordinare sau pentru

adoptarea de motiuni, hotarâri etc.; pentru adoptarea legilor constitutionale, cvorumul este de

minim doua treimi din parlamentarii fiecarei Camere;

-

acestuia, de catre un vicepresedinte (la Senat, vicepresedintele ce urmeaza sa îndeplineasca

aceasta însarcinare este stabilit de plen);

- sala de sedinta pe grupuri parlamentare (cutuma) spre a se

putea urmari comportamentul, mai ales la vot, al fiecarui parlamentar;

Biroul Permanent al Camerei

- este un organ colegial, ales de Camera, alcatuit din presedintele Camerei, ajutat de

vicepresedinti, secretari si chestori;

- prin modul de alegere a membrilor, este un organ reprezentativ al optiunilor politice din

Parlament, fiind alcatuit potrivit configuratiei politice a Camerei;

- durata mandatului membrilor biroului este diferita: presedintele este ales pe durata unei

legislaturi, iar ceilalti membri pe durata unei sesiuni.

- activitatea sa este sub controlul Camerei, membrii acestuia putând fi revocati înainte de

expirarea mandatului, la cererea grupului parlamentar pe care îl reprezinta, prin votul

majoritatii senatorilor, respectiv, la Camera Deputatilor, la cererea grupului parlamentar care

i-a propus sau a cel putin unei treimi din numarul deputatilor provenind din minimum trei

grupuri parlamentare; revocarea poate fi atât cu titlu de sanctiune disciplinara, pentru

neîndeplinirea obligatiilor ce le revin în cadrul Biroului Permanent sau a celor legate de

sarcinile proprii, cât si ca urmare a retragerii spijinului grupurilor parlamentare care au propus

candidatura;

- activitate sa este permanenta, adica si în perioada dintre sesiuni;

- asigura conducerea lucrarilor Camerei, beneficiind de o competenta delegata de

regulamentul Camerei. Astfel, Biroul permanent are urmatoarele atributii principale:

initiativa regulamentara, fiind garantul autonomiei regulamentare a Camerelor în care sens

supune aprobarii plenului regulamentul Camerei, si, dupa caz, propunerile de modificare ale

extraordinara (convocarea se face

de presedinte);

adunarii (întocmeste proiectul ordinii de zi, primeste proiectele cu care este sesizata Camera,

realizeaza un control asupra sesizarii în raport cu competenta Camerei si asigura trimiterea

catre cealalta Camera în cazul în care initiatorul a depus în mod gresit sesizarea, aducându-le

la cunostinta plenului; asigura difuzarea fiecarei sesizari parlamentarilor; sesizeaza comisiile

pentru examinarea acestor proiecte, solutionând si eventualele conflicte de competenta,

pozitive sau negative, dintre comisii etc.);

fiecarei comisii parlamentare;

functii si regulamentul

serviciilor Camerei;

exercitiului bugetar;

anizeaza relatiile Camerei cu Parlamentele altor state si cu organizatiile parlamentare

internationale, stabileste componenta nominala a delegatiilor;

sau poate organiza consultari politice cu grupurile parlamentare etc.).

În exercitarea împuternicirilor proprii, membrii Biroului permanent nu angajeaza

raspunderea acestuia, ci propria raspundere.

Componenta Biroului Permanent

1. Presedintele Camerei

Caracterizare generala:

- este lider politic, din care cauza e dublat de o alta structura politica, biroul permanent;

- în modelul opus (modelul englez) presedintele (speaker) nu e lider politic si are prerogative

mult mai mari, nefiind ajutat de un birou permanent, ci de o structura de functionari

parlamentari;

- este ales de plen, pe durata legislaturii (presedinte de legislatura);

- principalele atributii ale presedintelui au un caracter neutru din punct de vedere politic, din

care cele mai importante sunt: convoaca Camera în sesiuni ordinare sau extraordinare,

prezideaza lucrarile în plen, fiind garantul libertatii tribunei Parlamentului, acorda cuvântul,

modereaza discutiile, sintetizeaza problemele supuse dezbaterii, asigura mentinerea ordinii în

timpul dezbaterilor si respectarea regulamentului, proclama rezultatul votului, reprezinta

Camera si interesele ei, inclusiv pe plan international, supune spre aprobare plenului proiectul

ordinii de zi si a programului de activitate, prezideaza lucrarile Biroului permanent, conduce

organele de ordine;

- are si unele atributii de ordin constitutional sau legal, care au coloratura politica; astfel,

presedintii Camerelor sunt consultati, împreuna cu liderii grupurilor parlamentare, de catre

Presedintele României la dizolvarea Parlamentului, pot sesiza Curtea Constitutionala în

conditiile prevazute de art.146 lit. a), b) si c) din Constitutie; participa la consultarile politice

organizate de Presedintele României, primesc sau participa la depunerea juramântului unor

persoane etc.;

- poate fi revocat de plen, fiind în exercitiul unui mandat încredintat de acesta;

- în ordine, presedintele Senatului si presedintele Camerei Deputatilor asigura interimatul

functiei de Presedinte al României, conform art.98 din Constitutie;

- Presedintele Senatului, respectiv presedintele Camerei Deputatilor pot fi înlocuiti în

exercitarea unor atributii de vicepresedinti

2. Vicepresedintii Camerei

- îl ajuta pe Presedintele Camerei în realizarea sarcinilor sale;

- îndeplinesc sarcini încredintate de presedinte sau de Biroul permanent;

- conduc activitatea Biroului Permanent sau a Camerei la solicitarea Presedintelui Camerei.

3. Chestorii

- verifica modul de gestionare a patrimoniului Camerei, functionarea si calitatea serviciilor

acesteia si fac propuneri corespunzatoare Biroului permanent;

- exercita controlul financiar asupra cheltuielilor;

- prezinta Biroului permanent proiectul de buget si executia bugetara;

- la sfârsitul fiecarei sesiuni, prezinta Camerei un raport cu privire la rezultatele controalelor

efectuate;

- asigura mentinerea ordinii în sedintele plenului.

4. Secretarii

- întocmesc lista înscrierilor la cuvânt;

- prezinta propunerile, amendamentele si orice alte comunicari adresate adunarii;

- efectueaza apelul nominal si tin evidenta prezentei la lucrari;

- numara voturile;

- tin evidenta hotarârilor adoptate si a situatiei proiectelor de legi si propunerilor legislative

înregistrate la Camera;

- vegheaza la întocmirea stenogramei sedintei si verifica transmiterea ei spre publicare în

Monitorul Oficial, Partea a II-a;

- îl asista pe presedinte la realizarea atributiilor ce îi revin în conducerea lucrarilor plenului si

îndeplinesc orice alte sarcini primite de la acesta sau de la Biroul permanent.

i este de a asigura ordinea dezbaterilor de pe agenda saptamânala a

Camerei.

-

grupurilor parlamentare sau din loctiitorii acestora, fiecare cu dreptul de vot al grupului în

totalitatea membrilor Camerei; presedintele Camerei prezideaza, dar fara drept de vot;

- Comitetul ordinii de zi aproba saptamânal ordinea de zi si programul de activitate la

propunerea Biroului permanent si aproba repartitia timpilor alocati în cazul sedintelor

organizate (sedinte pe o durata limitata, cu împartirea acesteia prin alocarea unor durate limite

fiecarui grup parlamentar).

-

propunerea Biroului permanent largit cu participarea presedintilor de comisii si a celor de la

grupurile parlamentare; repartitia timpilor alocati în cazul sedintelor organizate se face de

catre Biroul permanent largit;

Comisiile parlamentare

Principalele trasaturi:

- se constituie dintr-un numar restrâns de senatori sau deputati, dupa caz, potrivit

configuratiei politice a Camerei;

- au o structura organizatorica proprie, iar componenta lor este stabilita prin acordul liderilor

grupurilor parlamentare si se aproba de plen;

- membrii pot fi revocati de grupul parlamentar care i-a propus (raspundere politica) sau pot fi

considerati demisi de drept în caz de absenta nejustificata o durata mai îndelungata.;

- comisiile sunt conduse de birouri formate din un presedinte, 2 vicepresedinti si 2 secretari,

cu exceptia comisiei pentru regulament, care este formata dintr-un presedinte, un

vicepresedinte si un secretar, la Camera Deputatilor, si un presedinte, 1-2 vicepresedinti si 1-2

secretari, la Senat.

Organele de lucru ale comisiei sunt:

a) Biroul comisiei, care, dupa caz, stabileste sau propune:

- ordinea de zi a fiecarei sedinte;

- sarcinile ce revin fiecarui senator în cadrul comisiei;

- constituirea de subcomisii, cu votul majoritatii membrilor comisiei, stabilindu-le

componenta si sarcinile;

- alte masuri ce intereseaza bunul mers al activitatilor comisiei.

b) Presedintele comisiei are urmatoarele atributii:

- asigura reprezentarea acesteia în raporturile cu Biroul permanent si cu celelalte

comisii;

- conduce sedintele comisiei;

- are acces sau poate desemna un alt reprezentant al comisiei la sedintele altor comisii care

examineaza lucrari ce prezinta importanta pentru comisia pe care o conduce îndeosebi, daca,

potrivit regulamentului, comisia a emis un aviz;

- îndeplineste alte atributii prevazute de regulamentul propriu de organizare si functionare.

c) Vicepresedintele comisiei îl ajuta pe presedinte, iar, în lipsa sau la cererea presedintelui,

îndeplineste atributiile acestuia.

d) Secretarul comisiei are urmatoarele atributii:

- îl ajuta pe presedinte în realizarea atributiilor acestuia;

- tine evidenta prezentei senatorilor sau deputatilor la sedintele comisiei;

- asigura redactarea tuturor actelor comisiei, tine evidenta amendamentelor depuse în scris,

eliberând o dovada în acest sens;

- numara voturile exprimate în sedintele comisiei;

- urmareste întocmirea proceselor-verbale ale sedintelor comisiei;

- îndeplineste orice alte atributii necesare bunului mers al activitatilor comisiei.

e) Raportorul este presedintele comisiei sau alt membru desemnat de comisie sa întocmeasca

raportul comisiei; dupa votarea raportului, el îl prezinte si îl sustine la lucrarile plenului.

Caracteristici generale ale procedurii în comisie

pregatitor pentru a oferi Camerei toate elementele necesare luarii deciziei; ele emit în acest

scop rapoarte sau avize;

de plen, dar, fiind .laboratoarele de lucru ale

Camerei., prefigureaza clivajul politic si decizia plenului (de regula, ceea ce comisia propune

va fi adoptat de plen); de aceea, daca apare o problema noua în cursul dezbaterilor în plen, ea

se supune, pentru adoptarea deciziei, analizei prealabile a comisiei de specialitate;

presedintele poate invita, din proprie initiativa sau la solicitarea membrilor comisiei, sa

participe la lucrarile comisiei persoane din afara ei, daca interesele analizei efectuate o cer,

inclusiv presa; autorii amendamentelor, ca si reprezentantii comisiilor de avizare au acces la

lucrarile sedintelor, fara drept de vot; reprezentantii Guvernului sunt obligati sa se prezinte

daca li se cere aceasta de catre comisie; ei pot participa din proprie initiativa;

aproba de catre Biroul permanent si care precizeaza domeniile lor de activitate;

hotarârile se iau cu majoritatea membrilor prezenti, votul fiind, de regula, deschis;

ctivitate nu se prevede

altfel, precum si în perioada dintre sesiuni, cu aprobarea Biroului permanent.

Tipologia comisiilor

a. Comisiile permanente

activitate neîntrerupta pe toata durata legislaturii.

Caracteristici generale:

- -le interzis sa faca

parte din mai mult de o comisie la Camera Deputatilor si de doua comisii la Senat;

- Deputatilor, presedintele, vicepresedintii si parlamentarii care sunt si membri ai

Guvernului nu pot face parte dintr-o comisie permanenta, în timp ce la Senat, personale care

ocupa functiile susmetionate pot face parte dintr-o comisie permanenta;

- iciparea membrilor comisiei la lucrari este obligatorie.

-

Parlamentului României pentru integrare europeana si comisia pentru exercitarea controlului

parlamentar asupra activitatii Serviciului Român de Informatii (membrii lor nu pot face parte

din alte comisii).

Competenta comisiilor permanente

Rol: dezbat proiectele de acte normative cu care au fost sesizate de Biroul permanent; daca nu

le considera a fi de competenta lor, ci, dimpotriva, considera ca în mod gresit a fost sesizata o

alta comisie, se adreseaza Biroului permanent, iar împotriva deciziei acestuia, plenului.

Atributii:

formulate, prin acceptarea sau respingerea lor, în vederea pregatirii dezbaterii în plenul

adunarii prin raportul prezentat; în acelasi scop se pronunta si asupra amendamentelor sau

altor probleme trimise de plen spre examinare; astfel, ele prefigureaza decizia Camerei,

asigurându-i fundamentarea;

care au examinat proiectul, la avizul Consiliului Legislativ, al Consiliului Economic si Social,

ori al altor institutii sau organisme care, potrivit legii, sunt competente sa avizeze un proiect

sau o propunere legislativa, precum si la toate amendamentele din avizele primite, inclusiv

cele prevazute în punctul de vedere al Guvernului;

-

politica externa; pentru buget si finante; pentru agricultura, silvicultura, industrie alimentara;

pentru drepturile omului; pentru cercetarea abuzurilor si petitii; etc.

b. Comisiile temporare

-o problema anume

- oblema concreta;

-

termenul de prezentare a raportului, în limita mandatului si alte aspecte, daca e cazul;

- -au terminat misiunea pentru care au fost înfiintate în cadrul mandatului

stabilit (îndeosebi al termenului);

-

-

elaborarea unui proiect (avantajul este ca proiectul nu se mai supune altor comisii).

revizuire a Constitutiei, fiind alcatuite din 7 senatori si 7 deputati (comisie paritara);

de comisie, iar hotarârile comisiei se iau cu acordul majoritatii membrilor acesteia; în caz de

egalitate la 7 voturi, votul presedintelui este decisiv;

-activitatea comisiei înceteaza o data cu depunerea raportului ori în cazul în care membrii sai

nu ajung la un acord în termenul stabilit.

rminat, în orice domeniu de

activitate economico-sociala, pentru realizarea controlului parlamentar;

loc doar în domeniul de activitate al comisiei;

oncluzii plenului adunarii care le-a înfiintat;

documente si alte mijloace de proba; se aplica, prin analogie, regulile probatorii din

procedura civila;

limita a unei anchete parlamentare este începerea actiunii penale;

Camerei, indiferent de faptul ca aceasta a adoptat sau nu un act în urma acestei dezbateri.

comisii speciale pot avea ca scop avizarea unui proiect de act normativ, în vederea

pregatirii dezbaterilor în plen sau elaborarii unei propuneri legislative, efectuarii unui studiu

pentru documentarea Parlamentului etc.

omune ambelor Camere, cum ar fi Comisia parlamentara

pentru elaborarea Proiectului de hotarâre privind modificarea si completarea Regulamentului

sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului.

Structura politica a Camerelor - grupurile parlamentare

afinitate politica;

Constituire:

deputatilor având aceeasi conceptie politica sau conceptii politice înrudite (pe baza de

afinitate politica); daca sunt alcatuite pe baza partinica, ele reprezinta partidele în Parlament;

membri este de 10 deputati sau 7 senatori de pe listele unui partid; parlamentarii care nu

întrunesc numarul necesar pentru a constitui un grup, precum si deputatii independenti se pot

reuni în grupuri parlamentare mixte sau se pot afilia grupurilor parlamentare constituite; este

interzis ca membrii unui grup sa fie împrumutati la asemenea grupuri mixte (cutuma

parlamentara);

decât minoritatea maghiara, pot constitui un singur grup parlamentar; formarea de grupuri

parlamentare ale unor partide care nu au obtinut mandate în urma alegerilor este interzisa; un

parlamentar nu poate face parte din mai multe grupuri parlamentare, deoarece nimeni nu

poate face parte din mai multe partide;

de ordini juridice diferite, una politica si cealalta constitutionala, rezultând din teoria

mandatului reprezentativ si nulitatea celui imperativ;

un singur grup parlamentar la Camera Deputatilor, respectiv la Senat;

Senatului se interzice trecerea de la un grup parlamentar la altul, iar

senatorii care parasesc un grup parlamentar nu se pot afilia altui grup parlamentar si nu pot

reprezenta partide sau formatiuni politice care nu au obtinut mandate în Senat în urma

alegerilor sau nu au participat la aceste alegeri; aceleasi reguli sunt si la Camera Deputatilor,

unde au, însa, un caracter cutumiar;

parlamentare nu se pot asocia între ei pentru constituirea unui grup parlamentar;

minim, ceea ce va atrage în sesiunea urmatoare modificare compozitiei politice a

organelor de lucru (birou permanent, comisii etc.);

- grupul parlamentar se bucura de unele facilitati (spatiu, telefoane, faxuri, personal de

secretariat si de specialitate, automobile etc.) care sa le asigure logistica necesara îndeplinirii

atributiilor.

icare intervenita în componenta unui grup parlamentar se aduce la cunostinta,

în scris, presedintelui Camerei;

carui structura se stabileste de Biroul permanent.

- grupurile parlamentare îsi aleg un lider, unul sau doi vicelideri si un secretar;

a) Liderul grupului, cu urmatoarele atributii:

-

-

-

permanente si a altor comisii sau delegatii parlamentare;

- din Biroul permanent;

-

-

-

permanente propusi de grupul pe care îl reprezinta;

-

-

- uirea sa.

Viceliderul grupului îl înlocuieste pe lider în lipsa acestuia sau ori de câte ori este nevoie, în

baza mandatului privind alegerea sa de catre membrii grupului;

b) Secretarul grupului tine evidenta prezentei si asigura redactarea proceselor-verbale.

-

decât o parte din membrii Camerei, precum si închise, întrucât reuniunile lor nu sunt de regula

publice; ele nu sunt expresia unui drept de asociere, ci structuri rezultate din baza electiva a

Parlamentului;

- ului

permanent, pentru numirea comisiilor parlamentare permanente sau temporare si a altor

structuri, cum sunt delegatiile parlamentare;

-

lor în Camera (algoritm);

-

-

- întregului grup

(mai ales la sedintele organizate);

-

-

regulamentului Camerei.

MANDATUL PARLAMENTAR

Notiunea de mandat parlamentar

Mandatul parlamentar defineste o demnitate publica obtinuta prin alegerea parlamentarului

de catre electorat, în vederea reprezentarii acestuia în realizarea competentelor

Parlamentului, demnitate din care rezulta ca mandatul parlamentar este reprezentativ, în

sensul ca, desi ales de un segment al corpului electoral, alcatuit din alegatorii dintr-o

circumscriptie, fiecare parlamentar reprezinta întreg corpul electoral (circumscriptia constituie

numai un mod de desemnare practicat datorita dimensiunii corpului electoral).

Continutul mandatului parlamentar este prestabilit, prin Constitutie, lege, regulamentele

parlamentare sau pe cale cutumiara, fiind dedus din exercitarea prerogativelor ce alcatuiesc

competenta Parlamentului.

Deosebirile mandatului parlamentar fata de mandatul civil

Potrivit art. 1532 din Codul Civil, mandatul este un contract în puterea caruia o persoana se

obliga, fara plata, de a face ceva pe seama altei persoane de la care a primit însarcinarea.

- vil este de drept privat, cu un continut rezultat din acordul de vointa expres sau

prezumat al partilor si cu caracter imperativ, raportat numai la vointa mandantului, pe când

mandatul parlamentar este un mandat de drept public, cu un continut prestabilit si cu caracter

reprezentativ al întreg corpului electoral (popor);

-

mandatar (cum ar fi în cazul gestiunii de afaceri), pe când mandatul parlamentar este

rezultatul alegerilor parlamentare (baza electiva), care reprezinta un act - conditie

-pentru dobândirea lui (cu un continut prestabilit, cum este actul alegerii si conditia

reprezentativitatii rezultate din aditionarea voturilor pentru fiecare candidat),

- civil este imperativ, în sensul obligativitatii împuternicirii mandantului, pe când

mandatul parlamentar este reprezentativ, definind o demnitate publica, al carei continut este

stabilit prin Constitutie, prin regulamentele Parlamentului sau prin lege, ori pe cale cutumiara;

de aceea mandatul civil implica acceptarea de catre mandant a actelor mandatarului facute în

virtutea împuternicirii acordate, pe când cel parlamentar este general si nu implica

ratificarea de catre electorat a actelor îndeplinite;

-

alegatorii trebuind sa voteze pentru o lista sau un candidat, în functie de tipul de scrutin;

- parlamentar nu poate fi

revocat;

-

de mandant, pe când mandatul parlamentar nu presupune o relatie juridica între alegatori si

alesi ori între partid si parlamentari, potrivit art. 69 alin. (2) din Constitutie, orice mandat

imperativ fiind nul.

Natura juridica a mandatului parlamentar

Asa cum rezulta din cele aratate:

- sau

eventual cutuma sunt cele care îi stabilesc continutul si îi determina limitele;

-

partid, ci doar o relatie politica sanctionata prin aceea ca nu va mai fi ales, iar pe parcursul

exercitarii, pierderea sprijinului politic, chiar eliminarea din grupul parlamentar etc.; ca

demnitate publica mandatul parlamentar presupune împuternicirea data de alegatori ca

parlamentarul sa fie în serviciul întregului corp electoral (popor) si nu numai al unei parti din

aceasta (alegatorii circumscriptiei electorale sau ai partidului din care parlamentarul face

parte), exercitând astfel un mandat reprezentativ.

Trasaturile mandatului parlamentar

din natura sa si anume:

-

-

-

-

a) Generalitatea mandatului parlamentar

- o data ales, parlamentarul devine reprezentantul întregului popor, iar continutul mandatului

sau este determinat de interesele acestuia, pe care îl reprezinta, si nu numai ale celor care l-au

votat; în definirea acestor interese, optiunea parlamentarului este libera, chiar daca el face

parte dintr-un partid pe care îl reprezinta în Parlament; chiar fata de partid optiunea sa rezulta

exclusiv din propria convingere;

- mandatul parlamentar exprima relatia parlamentarului cu întregul popor, în serviciul caruia

este, nu numai cu alegatorii circumscriptiei care l-au votat, desi acestia beneficiaza de

prezenta sa în virtutea obligatiei parlamentarului de a tine legatura cu alegatorii.

b) Independenta mandatului parlamentar

- în exercitarea mandatului, parlamentarul se supune numai Constitutiei, legilor si este tinut

sa adopte atitudini care, potrivit constiintei sale, servesc binelui public;

- independenta parlamentarului nu este contrara obligatiei depunerii juramântului care se

refera tocmai la îndatorirea de a respecta continutul politic al mandatului;

- libertatea de actiune a parlamentarului rezulta din prevederile art. 69 alin. 2 din Constitutie,

potrivit caruia .mandatul imperativ este nul..

c) Irevocabilitatea mandatului parlamentar

- mandatul imperativ fiind nul, potrivit art. 69 alin. 2 din Constitutie, pe cale de consecinta

mandatul parlamentar nu poate fi revocat, fiind reprezentativ; irevocabilitatea este garantia

independentei care, la rândul sau, asigura generalitatea mandatului;

- irevocabilitatea nu este afectata de obligatia depunerii juramântului datorita continutului

acestuia.

Dobândirea mandatului parlamentar

a) Dobândirea mandatului parlamentar prin alegeri

Camera Deputatilor si Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret si liber

exprimat potrivit sistemului electoral instituit prin legile electorale; de aceea, parlamentarul

dobândeste mandatul la data la care a fost ales.

b) Dobândirea mandatului parlamentar prin desemnare

Durata mandatului parlamentar

- coincide cu aceea a Camerei, de patru ani, deoarece mandatul se exercita individual, dar

se realizeaza colectiv la nivelul Camerei;

-

Parlament, potrivit art. 63 alin. 3 din Constitutie, pentru a se asigura permanenta functiei

Parlamentului; potrivit art. 63 alin. 4 din Constitutie competenta Parlamentului în aceasta

perioada este însa limitata întrucât nu poate adopta, modifica sau abroga legi organice sau

urgenta, pâna la încetarea acestora.

Durata mandatelor celor doua Camere este egala; ea poate fi mai mica de 4 ani în cazul

dizolvarii Parlamentului; potrivit art. 89 din Constitutie, Presedintele României, dupa

consultarea presedintilor celor doua Camere si a liderilor grupurilor parlamentare, poate

sa dizolve Parlamentul, daca acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea

Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare si numai dupa respingerea a

cel putin doua solicitari de investitura. Constitutia permite o singura dizolvare a

Parlamentului într-un an de zile. Deci, dizolvarea este conditionata de existenta unei crize

guvernamentale, a carei solutionare reclama arbitrajul electoratului, dar ea nu poate avea

loc în ultimele 6 luni ale mandatului Presedintelui României si nici în timpul starii de

mobilizare, de razboi, de asediu sau de urgenta.

Încetarea mandatului poate fi:

a) colectiva, ca urmare a încetarii mandatului Camerei la expirarea duratei acestuia sau a

dizolvarii Parlamentului de catre Presedintele României

b) individuala, pentru nedepunerea juramântului, deces, demisie, incompatibilitate sau

pierderea drepturilor electorale.

Continutul mandatului parlamentar reprezinta totalitatea drepturilor si obligatiilor pe

care le presupune.

Drepturile parlamentarilor pot fi clasificate în drepturi politice si drepturi patrimoniale.

politic al mandatului lor si anume:

a) Initiativa parlamentara ce se poate manifesta sub modalitatea dreptului de initiativa

legislativa, prin propuneri legislative sau amendamente, depunerea de motiuni sau

proiecte, hotarâri ori prin declaratii, dreptul de a participa la initiative colective, cum sunt

pentru suspendarea din functie a Presedintelui României, motiunea de cenzura pentru

demiterea Guvernului, sesizarea Curtii Constitutionale cu privire la neconstitutionalitatea

legii înainte de promulgare sau a tratatelor sau altor acorduri internationale înainte de

adoptarea legii de ratificare, cererea de întrunire a Camerelor în sesiune extraordinara etc.

b) Libertatea de exprimare, specifica parlamentarilor prin dreptul la cuvânt si dreptul la vot.

c) Drepturi legate de activitatea de control a executivului prin chestionarea Guvernului sau a

membrilor sai pe calea întrebarilor sau interpelarilor, participarea la initierea de motiuni

simple sau de cenzura, anchete, solicitarea de informatii; Guvernul este obligat sa prezinte

informatiile si documentele cerute de Camere.

d) Drepturi legate de organizarea si functionarea Camerelor care se refera la dreptul de a alege

si a fi ales în organele de lucru ale acestora, la dreptul de a se organiza în structuri politice, la

dreptul de a face parte din alte formatiuni ad-hoc sau permanente ale Camerei cum sunt

grupurile de prietenie cu alte tari sau delegatiile parlamentare, dreptul de a demisiona.

reprezentativ; demnitatea de parlamentar rezulta dintr-un raport de drept public în cadrul

caruia drepturile patrimoniale reprezinta contraprestatia serviciului realizat;

- fac parte dintre masurile de protectie a mandatului parlamentar, întrucât sunt destinate sa

asigure independenta patrimoniala a parlamentarilor (au aparut ca urmare a generalizarii

votului universal, ce a permis accesul în Parlament al unor persoane fara avere, spre deosebire

de votul cenzitar, ce asigura selectarea doar a celor ce plateau un anumit nivel de impozit

reprezentând censul de avere);

- sunt consecinta faptului ca functia de parlamentar, constituind o demnitate publica, ca si

orice alta demnitate, cum este aceea de ministru, judecator etc., implica plata unei remuneratii

a serviciului prestat (indemnizatia lunara sau acordarea unor facilitati în lipsa carora serviciul

nu s-ar putea presta . transportul, cazarea, plata cheltuielilor pe plan local, pentru legatura cu

alegatorii etc.).

Indemnizatiile si alte drepturi patrimoniale

- cuantumul indemnizatiei lunare se stabileste prin lege organica;

- indemnizatia cuprinde o parte fixa si una variabila, legata de participarea la sedinte (diurna

de sedinta);

- indemnizatia este de ordine publica, deci nu se poate renunta la ea;

- alte drepturi pecuniare se refera la decontarea cheltuielilor de transport si cazare,

îndeosebi pentru parlamentarii din provincie, la suma acordata pentru reprezentativitatea pe

plan local, cum este biroul senatorial etc.

Obligatiile parlamentarului

Corelativ drepturilor, parlamentarul are urmatoarele obligatii:

- participarea la lucrarile comisiilor si a plenului;

- încadrarea într-o comisie permanenta;

- respectarea juramântului depus, a procedurii parlamentare si a regulamentelor;

- declararea averii înainte de validare si la sfârsitul mandatului;

- evitarea conflictului de interese;

- asigurarea unui contact permanent cu alegatorii din circumscriptia electorala.

Sanctiuni

Pentru încalcarea obligatilor, sanctiunile pot fi disciplinare, pecuniare si politice.

a) Sanctiuni disciplinare

Constituie abateri disciplinare savârsite de parlamentari urmatoarele fapte, daca,potrivit legii,

nu constituie infractiuni:

a) încalcarea dispozitiilor privind îndatoririle parlamentarului prevazute de Constitutie si de

legea statutului deputatului si senatorului;

b) încalcarea juramântului de credinta;

c) nerespectarea prevederilor Regulamentului Camerei;

d) exercitarea abuziva a mandatului parlamentar;

e) comportamentul injurios sau calomniator la adresa unui parlamentar ori a altui demnitar în

sedintele de plen, de comisii sau de birou sau în afara acestora, dar cu privire la exercitarea

mandatului de parlamentar.

- Sanctiunile disciplinare aplicate de presedintele Camerei sunt: atentionarea, chemarea la

ordine, retragerea cuvântului, avertismentul scris, eliminarea din sala;

- Sanctiunile disciplinare aplicate de Camera sunt: interzicerea participarii la lucrari pentru o

perioada de timp, excluderea temporara de la un numar de maxim 30 de sedinte. Excluderea

temporara are ca efect suspendarea indemnizatiei lunare pe timpul excluderii si a drepturilor

ce tin de calitatea de parlamentar, cu exceptia imunitatii, interzicerea participarii la lucrarile

Camerei si ale comisiilor, ca urmare a interzicerii accesului în incinta Camerei; excluderea se

executa de catre chestor si, în caz de opunere, cu ajutorul fortei publice puse la dispozitia

Camerei;

- de regula, sanctiunile se aplica gradual, însa în cazul unei fapte mai grave se aplica o

sanctiune mai grava.

b) Sanctiuni pecuniare

Constituie sanctiuni pecuniare urmatoarele consecinte ale unei sanctiuni disciplinare:

- reducerea indemnizatiei, neacordarea diurnei de sedinta; ele sunt specifice pentru

combaterea absenteismului;

- sanctiunea pecuniara complementara a pierderii dreptului de premiere anuala.

c) Sanctiuni politice

Constituie sanctiuni politice cele aplicate pentru încalcarea de catre parlamentari a disciplinei

de partid, fara a implica consecinte juridice.

- ele sunt specifice parlamentarilor din structurile de conducere care pot fi revocati fie ca

urmare a unor fapte imputabile, fie a pierderii sprijinului politic;

- sanctiunea maxima ca urmare a pierderii sprijinului politic al partidului sau a sanctionarii de

catre alegatori a comportamentului sau sau al partidului din care parte, este aceea ca

parlamentarul respectiv nu va mai fi ales.

Protectia mandatului parlamentar

Categorii de masuri cu rol de protectie:

- împotriva presiunilor alegatorilor si ale partidului cu sprijinul caruia a intrat în Parlament,

mandatul parlamentar este aparat de dispozitiile art. 69 alin. 2 care interzic mandatul

imperativ; interdictia mandatului imperativ este un mijloc de protectie a libertatii si

independentei parlamentarilor; de aceea, programul politic pe baza caruia parlamentarul a fost

ales nu are semnificatia unui mandat imperativ; realizarea programului poate antrena

raspunderea politica a parlamentarului fata de partidul politic pe care îl reprezinta, care îl

poate exclude sau îi poate retrage sprijinul acordat, cât si în fata electoratului, sub acest aspect

alegerile constituind un mijloc de verificare a modului în care parlamentarii si-au adus la

îndeplinire mandatul;

- fata de presiunile ce ar putea fi exercitate de Guvern sau de grupuri de interese, protectia

mandatului este asigurata prin incompatibilitati, evitarea conflictului de interese, imunitate

parlamentara si drepturile patrimoniale la care ne-am referit.

Incompatibilitatile reprezinta interdictia unei persoane ce ocupa demnitatea de

parlamentar de a îndeplini o alta functie care, potrivit legii, este incompatibila cu aceasta.

Incompatibilitatea protejeaza independenta parlamentarului. Ea implica optiunea acestuia

între mandat si o alta functie publica sau privata. Deputatul va demisiona din functiile

care sunt incompatibile cu mandatul de deputat, în termenul legal de la data aparitiei

cazului de incompatibilitate, iar senatorul va demisiona din functiile care sunt

incompatibile cu mandatul de senator, în termenul prevazut de lege.

- incompatibilitatea cu orice alta functie publica de autoritate, cu exceptia celei de membru al

Guvernului; scopul este evitarea subordonarii fata de executiv;.

- respectarea bicameralismului duce la interdictia de a ocupa în acelasi timp functia de

deputat si cea de senator; de altfel, este o cauza de iligibilitate;

- alte incompatibilitati sunt stabilite prin Legea organica privind statutul deputatilor si

senatorilor, cum sunt, de exemplu, cu functia de primar, consilier local, secretar al Consiliului

local etc.

- evitarea conflictului de interese are ca scop asigurarea, de asemenea, a independentei

parlamentarilor; de aceea, sunt aplicabile asemanator regulile de la incompatbilitati.

- este pentru voturile si opiniile exprimate în exercitiul mandatului, aparând doua drepturi de

baza ale parlamentarului: dreptul de vot si libertatea cuvântului;

- este absoluta, în sensul ca nu poate fi ridicata si se refera la orice fel de raspundere, penala,

contraventionala sau civila;

- este perpetua, aparând pe parlamentar si dupa terminarea mandatului;

- este o imunitate de fond, întrucât priveste actele intrinseci mandatului, cum sunt votul,

amendamentele, luarile de cuvânt, întrebarile, interpelarile, rapoartele si avizele prezentate din

partea comisiei din care face parte etc.;

- lipsa raspunderii juridice pentru votul sau opiniile exprimate nu exclude raspunderea

disciplinara pentru încalcarea regulamentelor, raspunderea penala sau civila pentru savârsirea

unor fapte straine mandatului pe care parlamentarul îl exercita;

- ea nu apara pe parlamentar pentru faptele savârsite în afara mandatului (articole,

manifestatii, declaratii la televiziune sau radio etc. sau pentru proferarea de injurii, chiar la

tribuna Parlamentului);

- este o imunitate functionala, întrucât priveste exercitiul mandatului.

- se refera numai la interdictia arestarii, retinerii, perchezitionarii parlamentarului fara

încuviintarea Camerei din care face parte, dupa ascultarea lor; urmarirea si trimiterea în

judecata penala se pot face numai de catre Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si

Justitie, iar competenta de judecata apartine tot acestei Curti;

- este o imunitate de procedura, întrucât poate împiedica actele de procedura susmentionate

doar pe durata mandatului; dupa încetarea acestuia, parlamentarul nu mai este aparat, iar pe

perioada imunitatii termenul de prescriptie este suspendat;

- se refera exclusiv la raspunderea penala, în limitele discutate anterior nu si la cea civila,

contraventionala sau de alta natura (ca în cazul lipsei de raspundere), precum si la fapte

straine de exercitiul mandatului;

- în caz de infractiune flagranta, parlamentarul poate fi retinut si supus perchezitiei, dar

ministrul justitiei va informa de îndata Camera din care acesta face parte, care va decide, prin

vot secret, cu majoritate absoluta, cu privire la mentinerea sau revocarea masurii;

- inviolabilitatea, în limitele mentionate, are ca scop sa împiedice ca un parlamentar sa fie

privat de posibilitatea de a-si exercita functia din cauza urmaririi represive si arbitrare,

inspirate din motive politice;

- inviolabilitatea nu suprima represiunea, ci întârzie declansarea procedurii arestarii, retinerii

sau perchezitionarii parlamentarului;

- cererea motivata de retinere, arestare sau perchezitie se adreseaza presedintelui Camerei de

catre ministrul justitiei si se înscrie cu prioritate pe ordinea de zi; savârsirea sau descoperirea

ulterioara a unor noi fapte penale determina introducerea unei noi cereri de retinere, arestare

sau perchezitie;

PROCEDURI PARLAMENTARE

Competenta Parlamentului este:

-generala, de a delibera asupra problemelor natiunii, esentiala fiind calitatea sa de unic organ

legiuitor;

-speciala, îndeosebi în materie de control, numiri etc.

Fiind data de Constitutie, competenta Parlamentului nu poate fi nici extinsa si nici restrânsa

printr-un alt act decât legea constitutionala.

Limitele competentei Parlamentului:

a) suprematia Constitutiei, care constrânge Parlamentul sa nu încalce prevederile acesteia;

b) principiul separatiei puterilor , care implica echilibru si colaborarea între puterile statului,

împiedicând Parlamentul sa se substituie altei autoritati (Guvernului, judecatorului,

Presedintelui României);

c) partajarea competentei, în anumite domenii si anume.

-

delegare legislativa ce justifica ordonanta de urgenta;

- semnate în numele

României, pe care numai presedintele le poate trimite Parlamentului spre ratificare, instituirea

masurilor exceptionale (starea de asediu sau de urgenta) sau mobilizarea fortelor armate, ce

pot fi luate doar de Presedintele României cu aprobarea prealabila sau posterioara a

Parlamentului, numirea la propunerea Presedintelui a directorilor serviciilor speciale;

-

Functiile Parlamentului

a) Functia de legiferare

b) Functia de control

- se exercita în principal asupra executivului, dar poate privi orice alt domeniu de

activitate;

- se realizeaza prin rapoarte si programe prezentate Parlamentului, prin întrebari,

interpelari sau anchete parlamentare, prin rezolvarea petitiilor adresate Camerelor, prin

motiuni simple sau de cenzura;

c) Functia de reprezentare

- a fost esentiala în configurarea democratiei reprezentative si a regimului parlamentar,

îndeosebi în perioada initiala a conflictului dintre Parlament si monarhie (care astfel a devenit

constitutionala);

- asigura agregarea intereselor si valorilor ce îsi disputa întâietatea în societate în procesul de

adoptare a unei masuri, indiferent de natura ei exclusiv politica sau si legislativa etc.;

d) Functia externa

- ratificarea si denuntarea tratatelor internationale;

- declararea starii de razboi sau încetarea ostilitatilor militare;

- participarea la structurile parlamentare internationale (ale Consiliului Europei,

ale OSCE, ale Pactului Nord Atlantic).

e) Competenta de numiri

- învestirea Guvernului sau retragerea încrederii acordate acestuia prin motiunea de cenzura;

- numirea Avocatului Poporului de catre Camerele reunite ale Parlamentului;

- numirea, la propunerea Presedintelui României, a directorilor serviciilor speciale;

- numirea de catre fiecare Camera a trei judecatori ai Curtii Constitutionale (din cei 9 ce

alcatuiesc Curtea);

- numirea în conditiile legii a unor membrii ai Consiliului Superior al Magistraturii;

- numirea unor membri în Consiliul National al Audiovizualului;

- propunerea, de catre comisiile de specialitate, a membrilor Consiliului Concurentei etc.

f) Functia de organizare interna

- este o consecinta a principiului constitutional al autonomiei parlamentare.

- Camerele valideaza alegerea parlamentarilor si au o structura politica proprie, alcatuita din

grupurile parlamentare;

-de asemenea, Camerele îsi adopta regulamente proprii si îsi aleg organele de lucru pe care

pot sa le revoce.

ACTELE PARLAMENTULUI

sedinta comuna rezultata din desfasurarea procedurii parlamentare si obiectivata într-un

înscris; deci, în definirea actului, forma determina continutul acestuia;

categorii de acte exprima întotdeauna o optiune politica.

-

o anumita activitate, cum ar fi: declaratia, apelul, mesajul, chemarea, proclamatia etc. Actele

exclusiv politice sunt numerus apertus, nefiind definite constitutional, iar respectarea lor nu

poate fi impusa de forta coercitiva a statului; motiunea simpla reprezinta singurul act politic

definit prin Constitutie;

-

aceea, încalcarea lor este sanctionata juridic prin forta coercitiva a statului si sunt numerus

clausus, fiind prevazute de catre Constitutie si anume: legile, hotarârile si regulamentele

Camerelor; actele juridice sunt normative, daca instituie reguli juridice sau individuale (cum

ar fi o parte din hotarâri); motiunea de cenzura este un tip de motiune care, daca este adoptata

cu respectarea procedurii constitutionale, are ca efect juridic demiterea Guvernului.

a) Legea

- reprezinta actul adoptat de Camerele Parlamentului în forma aprobata de Camera

decizionala, promulgat de Presedinte, si publicat în Monitorul Oficial al României;

- poate fi ordinara, organica si constitutionala, potrivit art. 73 din Constitutie;

b) Hotarârea

- reprezinta actul Camerei sau Camerelor reunite privitor la activitatea acestora, cum ar fi

aprobarea regulamentului parlamentar, validarea mandatelor, alegerea organelor interne ale

Parlamentului, aprobarea cererii de arestare, retinere sau perchezitionare a unui parlamentar

de catre Camera etc.;

- reprezinta un act specific autonomiei regulamentare a Camerelor;

- ca regula, hotarârea are efecte juridice cu caracter intern; aceste efecte pot fi si externe, cum

ar fi o hotarâre de aprobare a cererii de arestare, retinere sau perchezitionare a unui

parlamentar de catre Camera, care, chiar daca priveste nemijlocit exercitarea în Parlament a

mandatului de catre deputat sau senator, dupa caz, reprezinta si autorizarea aplicarii

împotriva parlamentarului a unor masuri specifice procedurii penale, ceea ce este un efect

extern.

Fiecare Camera îsi adopta propriul regulament, iar Camerele reunite adopta regulamentul

sedintelor comune ale Camerelor. Regulamentul este o .rezolutie. sau o varietate de hotarâre

prin care se fixeaza principiile activitatii parlamentare.

Regulamentul parlamentar este un act normativ, fiind supus obligatiei de publicare în

Monitorul Oficial, dar sub semnatura presedintelui Camerei.

c) Motiunea

- poate fi simpla sau de cenzura;

- motiunile reprezinta actele prin care o Camera sau Camerele reunite îsi exprima atitudinea

într-o anumita problema;

- motiunea de cenzura adoptata are efecte juridice, în timp ce motiunea simpla este exclusiv

un act politic;

- de regula, nu este obligatoriu ca motiunea sa se concretizeze într-un înscris, putând rezulta

numai din vot (cum ar fi respingerea unei legi).

PROCEDURA PARLAMENTARA

Continut: procedura parlamentara cuprinde reguli ce ordoneaza activitatea Parlamentului în

scopul exercitarii competentei sale constitutionale si legale; ele rezulta din Constitutie si din

regulamentele parlamentare.

Forma: forma scrisa este esentiala, dar exista si reguli cutumiare sau precedente cu caracter

complementar, care însa devin obligatorii în sens normativ doar dupa receptarea lor cu titlu

de cutuma; valoarea precedentului este aceea a unei solutii ce nu are caracter obligatoriu,

similar cu precedentul judecatoresc.

Functionalitatea: procedura trebuie sa asigure participarea opozitiei în functionarea

Camerelor si în structurile organizatorice ale acestora, pentru a se valorifica pluralismul

politic.

Diferentiere: procedurile parlamentare generale cuprind reguli de aplicatie generala si reguli

speciale (distinctie exclusiv metodologica); singura distinctie stiintifica este, însa, aceea dintre

regulile procedurale de natura constitutionala, întrucât de respectarea lor depinde

constitutionalitatea externa a legii (cum sunt majoritatea necesara adoptarii legii, specializarea

sesizarii etc.), si celelalte reguli de procedura, a caror respectare este o problema exclusiv de

competenta Parlamentului.

- activitatea parlamentara se dimensioneaza în timp;

- legislatura desemneaza durata mandatului colectiv al Parlamentului, implicit al fiecarei

Camere;

- ca regula, legislatura este de 4 ani, având în vedere explicatiile date atunci când s-a tratat

durata mandatului, prorogarea acesteia sau dizolvarea Parlamentului;

- efectele expirarii legislaturii: perima toate lucrarile nefinalizate, cu exceptia proiectelor de

lege sau propunerilor legislative înscrise pe ordinea de zi a unei Camere (art. 63 din

Constitutie).

Sesiunea

- este perioada în care o adunare parlamentara îsi exercita în deplinatate competenta sa

constitutionala sau, sub aspect functional, perioada în care plenul se poate întruni în sedinte;

- în afara sesiunii, parlamentarii nu pot adopta acte de competenta plenului;

- încheierea sesiunii nu are efecte asupra activitatii Biroului permanent si nici, cu aprobarea

acestuia, asupra activitatii comisiilor parlamentare;

- în dreptul parlamentar sunt doua solutii, a sesiunii continue, cum a fost în cazul lucrarilor

Adunarii Constituante, si a sesiunii ordinare, cu posibilitatea convocarii în afara acesteia a

sesiunii extraordinare, care este sistemul constitutional actual;

- convocarea în sesiuni ordinare sau extraordinare se face de catre presedintii Camerelor,

înlaturând-se astfel orice imixtiune a autoritatilor executive în functionarea Parlamentului.

Doua sunt principiile specifice sesiunii, ca expresie a bicameralismului:

* principiul simultaneitatii, potrivit caruia nu poate fi convocata în sesiune numai o Camera si

nu poate fi dizolvata numai una din Camere, iar alegerile sunt simultane;

în ce priveste exclusiv convocarea, ca exceptie, în mod justificat poate fi convocata doar una

din Camere, cum ar fi pentru dezbaterea propriului regulament, alegerea presedintelui

Camerei, locul devenind vacant, dezbaterea în Camera decizionala pentru aprobarea legii

adoptate anterior de catre Camera prima sesizata etc.;

* principiul continuitatii, potrivit caruia sesiunea nu poate fi întrerupta sau suspendata;

a. Sesiunea ordinara

- sunt doua sesiuni ordinare pe an: februarie-iunie si septembrie-decembrie, totalizând una

din cele mai lungi perioade din Europa;

- pe perioada sesiunii ordinare, Parlamentul îsi poate exercita oricare din functiile sale;

- deschiderea sesiunii are doua efecte specifice: încetarea mandatului membrilor

Biroului permanent, cu exceptia presedintelui, al carui mandat este pe durata legislaturii, si

alegerea unui nou birou permanent.

b. Sesiunea extraordinara

- este pentru o ordine de zi determinata, fiind justificata de cerinta îndeplinirii unei sarcini

neobisnuite, de un eveniment neprevazut sau de situatiile în care întrunirea în sesiune

extraordinara este de drept (adica nu la cerere); fiind limitata la rezolvarea problemei înscrise

pe ordinea de zi, parlamentarii pot, prin neadoptarea ordinii de zi, sa evite tinerea sesiunii;

deci, în realitate, sesiunea are loc numai cu acordul lor (prin votarea ordinii de zi); durata

sesiunii nu poate depasi termenul maxim pâna la care presedintele Camerei, potrivit

Constitutiei, convoaca sesiunea ordinara;

- Camerele se întrunesc în sesiuni extraordinare la cererea Presedintelui României, a

Biroului permanent sau a cel putin o treime din numarul deputatilor sau al senatorilor; data

este cea stabilita de presedintele Camerei prin actul convocarii parlamentarilor;

- întrunirea de drept în sesiune extraordinara se face în conditiile expres prevazute de

Constitutie: în caz de agresiune armata împotriva tarii, de instituire a starii de urgenta sau de

asediu, în ipoteza depunerii dupa închiderea sesiunii ordinare a unei ordonante de urgenta de

catre Guvern.

Sedinta

- reprezinta forma de constituire a Camerei în reuniune plenara;

- sedintele se desfasoara pe parcursul a patru zile din saptamâna, cea de a cincea fiind

rezervata activitatii în circumscriptiile electorale;

- sedintele sunt publice, în afara cazurilor în care, la cererea presedintelui sau a cel putin 20

de senatori, respectiv a unui grup parlamentar la Camera Deputatilor, se hotaraste, cu votul

majoritatii parlamentarilor prezenti, ca acestea sa fie secrete; la sedintele publice ale

Camerelor pot asista diplomati, reprezentanti ai presei, radioului si televiziunii, precum si alti

invitati, pe baza acreditarii sau a invitatiei semnate de secretarul general al Camerei, în

conditiile stabilite de Biroul permanent; cetatenii pot asista pe baza unor permise de acces

distribuite la cerere, în ordinea solicitarii de catre cei interesati, în limita locurilor disponibile

si a spatiului destinat publicului.;

PROCEDURILE PARLAMENTARE GENERALE

Definire: Procedurile parlamentare generale cuprind acele reguli aplicabile indiferent de

procedura specifica problemei ce face obiectul deliberarii, precum si anumite reguli ale

procedurii parlamentare speciale de care depinde constitutionalitatea externa (formala) a

actului adoptat; unele dintre ele au fost legiferate, îndeosebi în materie de numiri, iar restul

sunt prevazute exhaustiv în regulamentele parlamentare sau pot fi cutumiare.

1. Sesizarea

- Parlamentul poate actiona si din oficiu, adica din initiativa sa, dar regula este sesizarea; în

fond, procedura este un ansamblu de reguli pentru solutionarea sesizarii;

- sesizarea, asigurând declansarea unei proceduri, este expresia unui drept sau a unei atributii

careia îi corespunde obligativitatea punerii în miscare a competentei organului sesizat; ca

urmare, competenta Parlamentului fiind constitutionala sau legala, numai actele prin care,

potrivit Constitutiei sau legii, se pune în miscare aceasta competenta, constituie o sesizare. De

aceea, o petitie sau o cerere, cum a fost cea a minerilor când au patruns cu forta în incinta

Camerei Deputatilor, neavând asemenea efect, nu constituie o sesizare.

Procedura ordinii de zi

Principiu: Camera este stapâna ordinii de zi.

Ordinea de zi si programul de activitate:

- sunt o garantie împotriva improvizatiei si surprizei si, desi sub aspect juridic reglementeaza

ordinea dezbaterilor, au un caracter esentialmente politic;

- continutul proiectului ordinii de zi si al programului de activitate este reglementat de

regulamentele Camerelor, precum si de regulamentul sedintelor comune;

- ordinea de zi si programul de activitate ale Senatului se aproba de plenul Senatului, la

propunerea Biroului permanent largit, cu participarea presedintilor de comisii si a liderilor

grupurilor parlamentare;

- la Camera Deputatilor, proiectul ordinii de zi si al programului de activitate se întocmesc

de Biroul permanent, cu consultarea grupurilor parlamentare, si se aproba de Comitetul

ordinii de zi, prezidat de presedintele Camerei, fara drept de vot, ce apartine numai liderilor

grupurilor parlamentare, fiecare cu puterea de vot a grupului în plenul Camerei; la elaborarea

si aprobarea

ordinii de zi este invitat si reprezentantul Guvernului, pentru a fi consultat;

- proiectul ordinii de zi cuprinde, în succesiunea determinata de importanta, proiecte de lege,

propuneri legislative, rapoarte, informari si alte acte prevazute de lege pentru a fi dezbatute de

Camere, precum si, dupa caz, întrebari, interpelari, declaratii sau alte probleme propuse de

Guvern, de Biroul permanent ori de parlamentari;

- la întocmirea si aprobarea ordinii de zi se asigura prioritate dezbaterii:

Camera respectiva are rolul de Camera prima sesizata, precum si celor referitoare la

armonizarea legislatiei nationale cu cea a Uniunii Europene si a Consiliului Europei;

divergentelor între Camere în cadrul procedurii de revizuire a Constitutiei;

-ministru cu privire la politica Guvernului;

Procedura dezbaterilor

- dezbaterea si dreptul la cuvânt sunt de esenta parlamentarismului, deoarece în acest fel se

exprima diversitatea de opinii; dreptul la cuvânt poate fi

utilizat într-o maniera obstructionista, spre a împiedica sau întârzia luarea unei decizii; de

asemenea, este esential ca opozitia sa se poata exprima; de aceea, procedura dezbaterilor

trebuie sa fie contradictorie si sa evite pe cât posibil practicile obstructioniste;

Procedura de vot

Definire: votul reprezinta manifestarea de vointa care exprima acordul sau dezacordul

parlamentarilor unei Camere sau ai Camerelor reunite pentru a lua decizii referitoare la masuri

de ordin legislativ, politic, procedural, electiv ori de alta natura, ce au facut obiectul

dezbaterii; abtinerile, absentii, ca si cei prezenti care nu voteaza au semnificatia unui vot

.contra., deoarece împiedica formarea majoritatii necesare adoptarii masurii supuse votului;

- Decizia este expresia vointei majoritare, obiectivizata prin însumarea voturilor individuale

în rezultatul votarii, dupa ce minoritatea ce s-a opus adoptarii masurii s-a putut exprima;

- Votul este un drept . functie, în serviciul poporului si nu al parlamentarului care îl exercita;

de aceea, parlamentarii nu pot renunta la dreptul de vot si nu îl pot tranzactiona în interes

personal.

Caracteristicile votului în Parlament:

- votul este universal în cadrul comunitatii parlamentarilor, egal, direct, public, cu exceptia

celui secret, dar nu este liber exprimat, datorita obligatiei parlamentarilor de a se prezenta la

sedinta de vot;

- votul constituie punctul culminant al dezbaterii, finalizarea acesteia; în cursul votarii nu se

acorda dreptul la cuvânt.

Modalitatile de vot

a) deschis (public), când se poate sti votul fiecarui parlamentar; modalitatile sale sunt votul

prin ridicare de mâini sau în picioare, prin apel nominal (fiecare parlamentar este chemat la

tribuna si se pronunta .contra. sau .pentru.), prin vot electronic cu listing;

b) secret, cum sunt: votul cu bile - fiecare parlamentar introduce o bila alba sau

neagra în urna (bilele introduse în urnele de aceeasi culoare sunt vot .pentru., iar cele în urne

de culori diferite, vot .contra.), cu buletine de vot pentru numiri individuale sau votul

electronic fara listing;

Reguli procedurale privind exprimarea votului:

- presedintele voteaza ultimul;

- repetarea votului se poate face pentru vicii de procedura sau vicii în derularea votarii sau în

caz de paritate de voturi; daca si a doua oara paritatea se mentine, votul este .contra.;

retractarea votului nu este admisibila (votul odata exprimat este dobândit).

BIBLIOGRAFIE

C.Calinoiu, V.Duculescu, DREPT PARLAMENTAR, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2006