drept comparat Și mari sisteme contemporane de drept

8/21/2019 Drept Comparat Și Mari Sisteme Contemporane de Drept

http://slidepdf.com/reader/full/drept-comparat-i-mari-sisteme-contemporane-de-drept 1/32

1

Drept comparat și mari sisteme contemporane de drept

T EMA: N ATURA MARELOR SISTEME CONTEMPORANE DE DREPT ȘI DREPTULUI COMPARAT

1. Apariția și evoluția științei. Mari sisteme contemporane de drept. 2. Obiectul de studiu a marelor sisteme contemporane de drept și dreptului comparat.

Incertitudinile și diversitatea părerilor. 3. Locul marelor sisteme contemporane de drept și dreptului comparat în sistemul științelor

juridice.4. Metodele de studiu a marelor sisteme contemporane de drept și dreptului comparat. Metoda

comparativă – principala metoda de studiu.

1. APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA ȘTIINȚEI. MARI SISTEME CONTEMPORANE DE DREPT. Mari sisteme contemporane de drept apare ca știința la începutul sec. 20. Pînă la acest moment

compararea dreptului era cunoscută, însă nu forma o știință juridică. De asemenea știința marelor sistemecontemporane de drept nu putea depăși momentul formării sistemelor de drept. Compararea dreptului este

întîlnită în perioada antică. Aristotel în lucrarea sa despre politică compară conștiințele orașelor-state grecești,iar în Roma antică legea celor 12 table are la bază un studiu de drept comparat.

În statele antice și medievale normele juridice și obișnuielnice nu erau sistematizate și nu formau unsistem. Știința marelor sisteme contemporane de drept apare și prezintă interes odată cu apariția primelorsisteme de drept, cu apariția primelor state datorită necesității creării sistemelor de drept a acestor state noi.Pentru crearea unui nou sistem de drept se efectuau studii comparative a sistemelor de drept a statelor careaveau o evoluție asemănătoare a relațiilor social-economice. Aceste erau de obicei statele vecine sau statelecotropitoare (imperiile, metropolele).

Știința marelor sisteme contemporane de drept apare în a doua jumătate a sec. 19 și se dezvoltă la începutul sec. 20. Un rol important în evoluția acesteia l-a avut congresul de drept comparat din Paris din an.1900. La acest congres este definit obiectul de studiu și sunt discutate metodele dreptului comparat. În sec. 20 sepune semn de egalitatea între dreptul comparat și mari sisteme contemporane de drept. La sfîrșitul sec. 20știința dreptului comparat se dezvoltă și capătă un obiect nou de studiu diferit de cel al marelor sistemecontemporane de drept. Dreptul comparat la momentul actual nu constituie o disciplină de studiu, iar științamarelor sisteme contemporane de drept este studiată și există ca disciplină de studiu în instituțiile superioare de

învățămînt.

2. OBIECTUL DE STUDIU A MARELOR SISTEME CONTEMPORANE DE DREPT ȘI DREPTULUI COMPARAT.

INCERTITUDINILE ȘI DIVERSITATEA PĂRERILOR. În literatura de specialitate există o multitudine de păreri referitoare la obiectul de studiu a dreptului

comparat și marelor sisteme contemporane de drept. Aceste păreri pot fi grupate în cîteva curente: - Curentul potrivit căruia dreptul comparat nu este știința juridică și nu dispune de un obiect de studiu.

Potrivit părerilor autorilor care susțin acest curent, dreptul comparat nu are o motivație și un interesacademic și nu dispune de un obiect de studiu. Aceasta pentru motivul că compararea dreptului esteefectuată în dependență de nivelul de dezvoltare, inteligența și cultura juridică a fiecărei persoane, carecompară dreptul. Chiar și în cazul, în care va exista o știință privind compararea dreptului, aceasta nu-și varealiza scopul, deoarece ea nu va contribui la îmbunătățirea comparării dreptului. și compararea vacontinua să fie în directă legătură cu aptitudinile personale, profesionale și inteligente ale fiecărei

persoane.- Al doilea curent este că dreptul comparat este o știință juridică de sine stătătoare, care are ca obiect de

studiu totalitatea regulilor, principiilor, mijloacelor și metodelor prin care se efectuează compararea



2

dreptului, în interiorul unui stat sau dreptul național cu dreptul altui stat. Autorii care susțin acest curentsunt de părerea că dreptul comparat este o știință juridică și compararea dreptului pentru a fi corectă șide succes urmează a fi efectuată în baza unor anumite reguli și prin anumite mijloace care sunt specificenumai dreptului.

- Dreptul comparat este egal cu metoda comparativă. Tot mai mulți autori sunt de părerea că drept

comparat nu este o știință juridică, deoarece nu dispune de un obiect de studiu și de metodele decercetare. Autorii menționează că dreptul comparat este o simplă metodă comparativă care se foloseștepentru compararea diferitor norme juridice care sunt la rîndul lor obiectul de studiu a altor științe

juridice. De exemplu: comparîndu-se codul civil al RM cu codul civil francez trebuie să cunoaștem științadreptului civil și să folosim metoda comparativă. Dreptul comparat nu dispune de norme juridice propriicare urmează să alcătuiască obiectul de studiu al unei științe. Confuzia, precum că dreptul comparat esteo știință, apare datorită faptului că metoda comparativă este principala metoda de studiu a marelorsisteme contemporane de drept.

- Mari sisteme contemporane de drept este o știință de sine stătătoare diferită de dreptul comparat.Obiectul de studiu al acestea este totalitatea sistemelor de drept contemporane și gruparea acestora înfamilii de drept. Pentru a înțelege și cunoaște sistemele de drept. Cum acestea formează familiile de drepteste necesar de studiat formarea acestor sisteme și legătura unora cu altele.

Mari sisteme contemporane de drept este o știință juridică pe care unii din autori în trecutul apropiat oconfundau, sau o egalau, cu știința dreptului comparat. Dat fiind faptul că la moment dreptul comparat se dezvoltă ca o știință diferită de cea a marelor sisteme contemporane de drept, menționăm că acesteia auobiecte de studii diferite, dar care au legătură directă.

3. LOCUL MARELOR SISTEME CONTEMPORANE DE DREPT ȘI DREPTULUI COMPARAT ÎN SISTEMULȘTIINȚELOR JURIDICE.

Prin știință înțelegem totalitatea cunoștințelor despre societate, gîndire, natură etc. Știință juridică – totalitatea cunoștințelor despre normele juridice, aplicarea acestora în practică și pedepsele în caz de încălcare aacestora. Științele juridice se clasifică în:

1) științe teoretico-istorice (mari sisteme contemporane de drept, teoria generală a dreptului, istoriadreptului românesc, drept privat roman)

2) științe juridice ramurale (drept civil, drept penal, drept constituțional ș.a.) 3) științe juridice auxiliare (complementare) sunt științele care ajută la studierea științelor juridice ramurale

sau științele care au legătură cu dreptul: medicina legală, criminalistica, criminologia, psihologia șipsihiatria judiciară, etc. Mari sisteme contemporane de drept are legătură cu științele teoretico-istorice fiind și ea ca una ca atare

cu științele ramurale, deoarece aceste științe studiază normele juridice ale sistemelor de drept și mai puțin cu

științele auxiliare.Dintre științele teoretico-istorice este evident coraportul cu teoria generală a dreptului, drept privat

roman și istoria dreptului românesc: Coraportul dintre mari sisteme contemporane de drept și teoria generală a dreptului. Teoria generală a

dreptului studiază dreptul și statul în generalitatea lor, punînd la dispoziția marelor sistemecontemporane de drept cunoștințe despre norma juridică, izvoarele dreptului, sistemul de drept. La rîndulsău mari sisteme contemporane de drept pune la dispoziția teoriei generale a dreptului informații desprenormele de drept și izvoarele dreptului din diferite sisteme de drept.

Coraportul dintre mari sisteme contemporane de drept și drept privat roman. Drept privat romanstudiază apariția și evoluția dreptului în Roma antică. Mari sisteme contemporane de drept studiază cum

a fost recepționat dreptul roman în sistemele romano-germanice, influența acestuia asupra sistemeloranglo-saxone.



3

Coraportul dintre mari sisteme contemporane de drept cu istoria dreptului românesc. Istoria dreptuluiromânesc studiază statul și dreptul în țările de pe arealul românesc (inclusiv Moldova) și pune la dispozițiamarelor sisteme contemporane de drept cunoștințe despre formarea sistemelor de drept în România șiMoldova. Iar mari sisteme contemporane de drept pune la dispoziția istoriei dreptului românescinformații privind recepționarea altor sisteme de drept în România și Moldova și locul sistemelor de drept

al României și Republicii Moldova în familia romano-germanică.

4. METODELE DE STUDIU A MARELOR SISTEME CONTEMPORANE DE DREPT ȘI DREPTULUICOMPARAT. METODA COMPARATIVĂ – PRINCIPALA METODA DE STUDIU.

Metodele de studiu a marelor sisteme contemporane de drept coincid cu metodele de studiu a istorieidreptului românesc, numai că la istoria dreptului românesc sunt două metode (istorică și comparativă, mai alesistorică), dar la mari sisteme contemporane de drept este doar comparativă.

T EMA: F ORMAREA SISTEMELOR DE DREPT . C ARACTERISTI CA GENERALĂ A FAMILI EI DE DREPT

1. Evoluția dreptului spre formarea sistemelor de drept. 2. Conceptul familiei de drept și elementele de formare a acesteia. 3. Clasificarea sistemelor de drept în familii.

5. EVOLUȚIA DREPTULUI SPRE FORMAREA SISTEMELOR DE DREPT.Pînă la formarea sistemelor de drept, dreptul a existat sub forma normelor obișnuielnice și religioase

care au evoluat fiind unificate și sistematizate. Calea parcursă de la apariția regulii de conduită pînă la formareasistemului de drept este diferită de la un sistem (familia) la altul. În familia romano -germanică, mai bine zis înEuropa continentală, la apariția principalul izvor de drept era obiceiul care recunoscut de stat devine cutumă.

Cutumele în perioada medievală erau diferite de la o localitate la altă, de la un feodal la altul. Cutumele localeerau cazuistice, contradictorii și incomplete. Datorită caracterului contradictoriu (cutume diferite î n diferitelocalități sau în una și aceiași localitate care reglementează o anumită relație în mod diferit) erau stopate evoluțiarelațiilor sociale și economice. Necesitate unificării cutumelor era exprimată și de către conducătorii statelor,deoarece cutumele locale diferite și incomplete limitau puterea de stat. În acest fel apar primele încercări deunificare a cutumelor, care erau culegerile de cutume. De rînd cu cutumele se aplica și dreptul roman. În uneleteritorii acesta se aplica ca principal, iar în alte teritorii acesta completa cutumele locale.

O nouă etapă de evoluție a dreptului este marcată de apariția universităților. Dreptul începe a fi studiatdoctrinar. Doctrina și universitățile contribuie la apariția primelor acte cu caracter normativ, care vor unifica șisistematiza cutumele locale și dreptul roman. Actul normativ juridic stă la baza formării sistemului de dreptromano-germanic.

Apariția sistemului anglo-saxon În Anglia dreptul se dezvoltă în mod diferit decît pe continentul european și dă naștere unui sistem

diferit de cel romano-germanic. Acest sistem va fi denumit comun englez. La apariția dreptul are formacutumelor anglo-saxone. Aceste cutume de asemenea nu erau unificate, erau contradictorii și diferite de la olocalitate la altă. Dreptul cutumiar englez este dezvoltat de către judecătorii englezi care la acel moment eraureprezentanții regelui (mai erau numiți judecători regali). Acești judecători examinau litigiile referitoare lapămînt și contestațiile împotriva hotărîrilor feodale. Acestea erau examinate în baza cutumelor anglo-saxone, iar

judecătorii erau obligați să respecte propriile hotărîri și hotărîrile instanțelor judecătorești superioare. Datorităobligativității respectării hotărîrilor adoptate anterior (precedent judiciar), dreptul englez devine unul comun

pentru întreaga Anglia.Precedentul judecătoresc – practica judecătorească devine elementul de bază și marchează apariția

sistemului de drept comun englez.



4

În altă parte a lumii (Asia Mijlocie și Îndepărtată) dreptul are o istorie veche și apare sub forma normelorreligioase și tradiționale. Pe aceste teritorii apariția sistemului de drept este marcată de unificarea șisistematizarea acestei norme. De exemplu: apariția sistemului de drept musulman este marcată desistematizarea și unificarea normelor religioase în cărți sfinte (scripturi) – Coranul, Sunna (carte despre viața șiactivitatea Profetului Mohamed).

Alte norme tradiționale și religioase nu au fost unificate și sistematizate. Acestea se aplică de rînd cunormele juridice a sistemului de drept național (de exemplu: dreptul hindus în India) fie că se aplică ca normeleprincipale, dar nu s-a reușit crearea unui sistem de drept (de exemplu: dreptul cutumiar african).

În concluzia menționăm că evoluția dreptului spre formarea sistemelor de drept este diferită atîtgeografic (de la o localitate la altă), cît și specifică fiecărei familii sau sistem de drept contemporan.

6. CONCEPTUL FAMILIEI DE DREPT ȘI ELEMENTELE DE FORMARE A ACESTEIA.Familia de drept este o totalitate de sisteme de drept care au comune elementele permanente de

formare a sistemelor. Elementele permanente sunt următoarele:a) Evoluția istorică asemănătoare – acest elemente se caracterizează prin modul de apariție a normelor de

conduită, normele juridice care stau la baza formării unui sistem de drept, cît și evoluția unui sistem dedrept după formarea acestuia. În ce privește evoluția dreptului pînă la formarea sistemelor de drept,acesta a fost studiat mai sus (întrebarea nr. 1 – evoluția dreptului spre formarea sistemelor de drept). Odată cu formarea sistemelor de drept unele dintre acestea au stat la baza formării familiilor de drept.Sistemele de drept francez și german au stat la baza formării familiei romano-germanice. Codurile civiledin aceste sisteme de drept au fost recepționate benevol sau silit de către alte sisteme de drept. Benevolaceste coduri au fost recepționate în țările europene (Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, Spania,Portugalia, Elveția, Turcia, România, Republica Moldova). Silit aceste coduri au fost impuse în majoritateacoloniilor franceze, olandeze, spaniole. Unele sisteme din familia romano-germanică au recepționat înforma directă dreptul roman, în special codul lui Iustinian. Observăm că sistemele de drept romano -germanice au aceeași evoluție istorică, care se bazează pe recepția dreptului roman (codul lui Iustinian) și

dreptului francez și german (codurile civile). În familia anglo-saxonă sistemele de drept au la bază precedentul judiciar englez. Precedentele judiciareengleze au fost recepționate de asemenea benevol și/sau silit în fostele colonii engleze și se aplică pînă înzilele noastre. În acest fel precedentul judiciar a fost recepționat în SUA, Canada, In dia, Australia, NouaZeelanda.Sistemele de drept tradiționale și religioase au fost răspîndite odată cu tradițiile și religia. Dreptul musulman este specific statelor cu religia islamică cu foarte mici excepții. De exemplu: Turciadispune de sistem de drept romano-germanic.

b) Izvoarele formale de ale dreptului . Pentru familia romano-germanică sunt specifice izvoarele formale ale

dreptului cum sunt actele normativ-juridice. Sistemele de drept romano-germanice dispun de coduri, iarcodul civil și constituția formează principale izvoare de drept.

În familia anglo-saxonă sistemele de drept au ca izvor principal precedentul judecătoresc. Cu toate că și înaceste sisteme există acte normativ-juridice (legi). Unele sisteme anglo-saxone au constituții scrise (SUA)sau nescrise (Anglia).Precedentul judiciar în diferite sisteme anglo-saxone poate fi tratat diferit – în sistemul de drept comunenglez precedentul are un caracter conservatist și poate fi modificat urmînd o procedură îndelungată șinumai ca excepție de la regula generală.

În sistemul de drept comun american precedentul poate fi modificat cu mult mai ușor, ori de cîte ori vacontravine constituției.

Sistemele de drept religioase au ca izvor de drept norma juridică care se conține într -un sistem religios.Normele juridice religioase sunt supreme și ele vor prevala și vor modifica orice normă inferioară din alteizvoare de drept.



5

Există o ierarhie a izvoarelor de drept religioase. De exemplu: în sistemele de drept unde sunt mai multeizvoare de drept religioase. În dreptul musulman cel mai important izvor de drept este Coranul, urmat deSunna și celelalte izvoare de drept religioase.

În sistemul de drept socialist întîlnim aceleași izvoare de drept specifice sistemelor de drept romano-germanice, cu excepția codului civil comercial. În sistemele socialiste existau unele izvoarele de drept

neprezente în sistemele romano-germanice, cum erau: codul locativ dreptul colhoznic.

c) Structura sistemului de drept . Sistemele romano-germanice au o structură în ramuri de drept care suntde drept privat sau de drept public. Divizarea dreptului în public și privat este specifică numai sistemuluiromano-germanic, moștenită de la dreptul roman. Ca elemente a sistemului romano-germanic pe lîngăramurile de drept întîlnim subramurile de drept, instituțiile juridice, principiile dreptulu i. Cel mai micelement al sistemului romano-germanic fiind norma juridică. Sistemele anglo-saxone au o structură diferită. Nu se divizează în public și privat. Nu sunt prezenteramurile și instituțiile juridice. Sistemul anglo-saxon este tripartit, divizîndu-se în drept comun în sensrestrîns, dreptul echității și dreptul statutar. Sistemele de drept tradiționale și religioase sunt structurate, avînd la bază o ierarhie a izvoarelor,elementelor constitutive. Astfel dreptul musulman are următoare structură: Coranul (în Coran suntnorme-principii de o importanță deosebită, care sunt principalele, iar celelalte norme se bazează peacesteia), Sunna (de asemenea conține principii, norme generale importante, de bază), Idjma(interpretările Coranului și a Sunnei).

În sistemele religioase (inclusiv și cel musulman) a doua parte structurală o formează izvoarele de dreptlaic (legea și actul normativ, subordonat legii).

7. CLASIFICAREA SISTEMELOR DE DREPT ÎN FAMILII.Sistemele de drept care au aceleași elemente permanente formează o familie de drept. Luînd în

considerație aceste caractere, există:

Familia de drept romano-germanică Familia de drept anglo-saxonă Familia de drept religios și tradițional

În literatura de specialitate există o multitudine de clasificări, din diferite puncte de vedere. Deasemenea părerile autorilor sunt contradictorii privitor la unele clasificări. Unii autori menționează că ar existafamilia dreptului socialist, iar alții menționează că sistemele de drept socialiste ar face parte din familia romano -germanică, avînd anumite caracteristice (mici deosebiri de sistemele romano-germanice).

CONCLUZIA: În cadrul dreptului occidental se deosebesc două mari familii de drept. Prima este marea familie romano-germanică. Grupînd sistemul juridic francez și sistemele naționale

înrudite: italian, spaniol, portughez, belgian, român, cele din America latină etc., precum și sistemul german,această mare familie, în care sistemele naționale s-au format pe baza dreptului roman, se caracterizează, înprimul rînd, prin preponderența legii scrise. Specifică acestor sisteme este existența codurilor civile și comerciale.O altă particularitate a sistemului romano-germanic este împărțirea în ramuri de drept . Prima și cea maiimportantă diviziune a dreptului, moștenită din dreptul roman, e cea în drept public și drept privat. Împărțireape ramuri apare ca efectul unor criterii secundare. Dreptul public se împarte în drept constituțional,administrativ, financiar etc., iar dreptul privat în drept civil, drept comercial etc.

O problemă specială în acest context este ridicată de dreptul țărilor scandinave. El nu ocupă locul unuimare sistem de drept, ci este tratat în cadrul sistemului romano-germanic, specificîndu-se însă că reprezintă un

caz special.A doua familie de drept este marea familie a dreptului englez. Aici nu vom întîlni coduri, ca în dreptul



6

francez și cel german, și acte normative cuprinzătoare pentru materia civilă și cea comercială. Regulile esențialeale dreptului civil sunt de origine jurisprudențială. Un element caracteristic sistemului de drept anglo-saxon esteși inexistența conceptului de ramură de drept. Împărțirea tripartită, tipică sistemului anglo-saxon: common-law,equity și statute-law. În common-law, equity și în statute-law, întîlnim atît reguli care în concepția juriștilorcontinentali ar fi de drept public, cît și altele care ar fi de drept privat.

Familia socialistă de drept (sau sistemele juridice socialiste) a format după părerea unor autori, a treia familie juridică. Sistemele juridice a țărilor ce se atribuie la „lagărul socialist” mai înainte s-au atribuit la familia

juridică romano-germanică și la etapa contemporană ele păstrează un șir de trăsături comune.Necătî nd la considerabilele asemănări cu dreptul continental, sistemele juridice socialiste au avut

evidente trăsături specifice, determinate de caracterul său pronunțat de clasa. Unicul sau principalul izvor adreptului socialist de la început era creația revoluționară a executanților, iar mai tîrziu – actele normativ-juridice,cu referință la care se declară ca ele reflectă voința proletariatului, majorității populației, iar apoi – întreguluipopor, condus de partidul comunist.

Teza deosebirii de esență dintre dreptul țărilor socialiste și cel al tuturor celorlalte state ramîne dediscutat. Această realitate era creată de o recepție a dreptului sovietic mergînd uneori pînă la o copiere fidelă a

legislației din Uniunea Sovietică. „Sistemul de drept socialist” era un sistem factice. El era calat pe principiile și structura marelui sistemromano-germanic, din care făcuse parte dreptul țarist. Întîlnim aceeași structură a izvoarelor de drept, o mareasemănare în conceptele fundamentale, aceeași împărțire pe ramuri de drept, o abordare oarecum asemănătoare a fenomenului juridic.

Următoarea este familia de drept religios și tradițional. În primul rînd în acest context este amintitdreptul musulman (cel mai cunoscut și cel mai răspîndit, datorită numărului subiecților cărora le este aplicabil).Alături de el trebuie menționate dreptul ebraic, hindus, chinez tradițional, japonez etc. În țările în care acestesisteme sunt aplicabile există un dualism juridic. Sistemele tradiționale sunt incomplete, ele privind îndeosebimateria persoanelor, familiei și succesiunilor, care se situează în centrul interesului religios. În anumite state ele

sunt dublate de o legislație scrisă care, uneori, promovează principii și reglementări diferite de cele ale dreptuluitradițional. Astfel sunt state islamice – Egiptul, Algeria, Irakil, Siria etc., care au adoptat reglementări modernefără a înlătura dreptul islamic; ori Israelul, în care a fost elaborat un drept statal, uneori dea- dreptul opusdreptului rabinic tradițional.

CRITERIILE CLASIFICĂRII FAMILIILOR DE DREPT:1. Structura izvoarelor dreptului. Marele sistem romano-germanic este rezultat al fuziunii primare

dintre cutumă și dreptul roman, se axează pe legea scrisă și cutuma. Marele sistem de common -law are ca izvor principal jurisprudența – practica instanțelor de judecată care acționează înnumele principiului precedentului judiciar, iar legea scrisă și cutuma ocupă o poziție secundară.Dreptul islamic este un drept relevat, al cărui principal izvor de drept este Coranul și celelalteizvoare de drept.

2.

Originea istorică comună a dreptului dintr-un anumit sistem. Marele sistem romano-germaniceste rezultatul a două mari fenomene de recepție: primul a fost cea a dreptului roman, iarsecundul, cea a dreptului francez și al celui german, marcate de codurile civile ale acelor state.Drepturile spaniol portughez și italian au receptat sistemul francez. Dreptul islamic este împletitcu religia musulmană. Dreptul hindus este împletit cu religia hindusă.

3. O mentalitate juridică specifică, mentalitate care își pune amprenta pe întregul fel de a fi al vieții juridice din cadrul sistemului.

Referitor la dreptul musulman părerea autorilor de asemenea este diferită. Unii menționează că este un

sistem de drept care face parte din familia de drept religios și tradițional. Alții menționează că există familia dedrept musulman.



7

CONCLUZIAAre oare familia de drept musulman o evoluție istorică de sine stătătoare, deosebită de celelalte sistemereligioase?

Familia de drept musulman are o evoluție istorică de sine stătătoare, deosebită de celelalte sistemereligioase. Dreptul musulman ca sistem de norme, ce exprimă în forma religioasă general voința nobilimii

musulmane religioase, într-o oarecare măsură sancționate și susținute de statul musulman, în baza sa s-a format în Califatul Arab în sec. VII-X și este bazat pe religia musulmană – Islam. Islamul pornește de la faptul că dreptulexistent a venit de la Allah care într-un anumit moment al istoriei l-a descoperit omului prin prorocul săuMohamed. Acest drept este dat omenirii odată și pentru totdeauna, de aceea societatea trebuie să se conducă de el și să nu creeze altul sub influența condițiilor sociale ce se schimbă. Este adevărat că teoria dreptuluimusulman recunoaște faptul că revelația divină necesită explicație, interpretare pentru care au trecut veacuri demuncă asiduă a juriștilor musulmani. Dreptul ca o totalitate de norme anumite s-a format în primele două secoleale existenței islamului. Secolele următoare practic nu au admis nimic nou.

Deoarece dreptul musulman reflectă voința lui Allah, el cuprinde toate sferele vieții sociale, dar nunumai acele care de regulă întră sub incidența dreptului. În acest sens el este un sistem islamic unitar de

reglementare social-normativă, care cuprinde atît norme juridice, cît și nejuridice – religioase și obiceiuri.Religia Islamului comportă două fațete diferite: 1) O teologie care fixează dogmele, precizînd ceea ce trebuie să creadă fiecare musulman. 2) Șariatul, care cuprinde regulile de care fiecare credincios trebuie să țină seama, spre a pune în

aplicare principiile fundamentale ale învățăturii profetului. În Islam nu individul, ci familia constituie subiectul esențial de drept. Sistemul musulman este bazat pe postulate incontestabile ce acordă sistemului statornicie. Juriștii

musulmani condamnă totul ce este întî mplător și nedeterminat. Motivele și intențiile persoanei niciodată nu seiau în considerație.

La examinarea dosarului judecătorul nu apelează la cărțile religioase, ci la autorul care le-a interpretat,

autoritatea căruia este unanim recunoscută. În cadrul dreptului musulman lipsește divizarea clasică în dreptul public și drept privat; din numărul principalelor ramuri ale lui fac parte dreptul penal, dreptul judiciar și dreptul familiei.

Izvoarele de drept au caracter diferit sau nu de cele ale sistemelor religioase, tradiționale? Izvoarele de dreptul musulman nu au caracter diferit de cele ale sistemelor religioase. Dreptul

musulman este, în concepția islamică, rodul revelației divine. Regulile de comportare pe care le cuprinde – evităm expresia „norme de drept”, improprie datorită caracterului eterogen al acestor reguli – au fost relevate,potrivit învățăturii musulmane, de Dumnezeu, prin intermediul arhanghelului Gabriel, profetului Mohamed.

Sursa fundamentară este Coran (primul de izvor de drept musulman), cartea sfîntă a musulmanilor.Sancțiunea nerespectării regulii de drept nu este înscrisă în Coran, ea este starea de păcat în care cademusulmanul care nu respectă poruncile divinității. Coranul este un instrument legislativ incomplet. Lacunele dereglementare se cereau completate cu alte izvoare. Completările la Coran și-au găsit fundamentul în tradiție.Corpul de reguli care o exprimă poartă numele de Sunna (al doilea izvor de drept musulman), care reprezintămodul de a fi și de a se comporta al profetului. Fiecare dintre principiile de credință cuprinse în Sunna formeazăobiectul unui hadith. Fiecare hadith cuprinde două elemente: textul (matn) și baza sa (isnad) care exprimă lanțulde transmiteri succesive, de la profet pînă în zilele noastre.

Unitatea de interpretare a textelor sacre este asigurată prin idjma, cel de-al treilea izvor al dreptuluimusulman. Importanța pe care o reprezintă idjma pentru dreptul musulman este enormă, pentru că încomparație cu Coran și Sunna (izvoare istorice și teoretice), idjma este singură bază dogmatică a dreptuluimusulman. Judecătorul musulman va căuta motivele hotărîrii sale în cărțile în care sunt expuse soluțiile

consacrate prin idjma.Idjtihad – activitatea intelectuală de natură să ducă la realizarea perceptelor cuprinse în Coran sau în



8

Sunna. Metoda cu ajutorul căreia a avut loc idjtihadul a fost qiyas, raționamentul prin analogie. Qiyas reprezintăuna din cheile de boltă pentru înțelegerea mentalității juridice musulmane și este al patrulea izvor de drept.Tehnica raționamentului prin analogie constă în asimilarea unei situații ivite în practică cu o alta, avută în vedere

într-un text sacru, ori într-un hadith. Potrivit doctrinei tradiționale, qiyas cuprinde patru elemente:a) Rădăcina – prescripția legală de la care pornește raționamentul;

b)

Ramura – aspectul litigios ce urmează a primi o rezolvare; c) Cauza – calitatea comună care apropie cei doi termeni ce urmează a fi comparați; d) Judecata – rațiune în temeiul căreia regula este extinsă de la un termen la celălalt.

Aceste elemente par identice cu cele ale silogismului obișnuit: rădăcina – premisa majoră; ramura – premisa minoră; cauza – termenul mediu; judecata – concluzia. Diferența dintre aceste două moduri deraționament constă în faptul că în cazul silogismului premisa majoră cuprinde întotdeauna premisa minoră, întimp ce, în cazul lui qiyas, rădăcina este o decizie care emană de la Dumnezeu sau de la profetul său, avîndaproape întotdeauna o formă concretă, din care ulterior urmează a fi extrasă o regulă generală.

Un rol important în dreptul musulman are cutuma (orf). Numeroase cutume preislamice, care nu eraucontrare fiq-ului (legii), au fost înglobate în dreptul musulman prin intermediul idjmaei. Se admite, că multe din

regulile fiq-ului pot fi completate și, uneori, chiar înlocuite sau modificate cu cutumele și uzurile locale. Ceea ceeste consacrat prin uz – se arată în Medjelle, codificarea oficială parțială a dreptului, potrivit ritului hanefit – areaceeași forță ca și ceea ce este formal stabilit prin lege.

Structura dreptului musulman are caracter diferit sau nu de cele ale sistemelor religioase, tradiționale?Structura dreptului musulman nu are caracter diferit de cele ale sistemelor religioase.Doctrina dreptului musulman ca una a sistemului juridic normativ de reglementare socială a evoluat

treptat și a inclus mai multe trăsături specifice. În mod constant s-a îmbogățit cu noi elemente și structura legii. Juriștii musulmani evidențiază în cadrul dreptului musulman două grupuri de norme interconectate și

interdependente. Primul grup cuprinde regulamente legale din Coran si Sunna (aceste reguli sunt de origine

divină). Al doilea grup este format din normele formulate în doctrina legală musulmană pe baza altor surse, șianume, pe baza opiniei unanime a celor mai respectați juriști: mudjtahid, sau Faqih (id jma), și raționamentul prinanalogie (qiyas).

În calitate de cele fundamentale sunt considerate normele din primul grup, și în special, cele înregistrate în Coran. Nu întî mplător, unii cercetători cred că adevărate norme a dreptului musulman sunt cuprinse numai înCoran și Sunna, iar regulile de conduită, bazate pe alte surse, doar le completează și nu sunt incluse în șariat însensul propriu.

În conformitate cu doctrina musulmană, toate regulile din Coran si Sunna sunt împărțite în douăcategorii. Prima categorie include norme absolut exacte și care nu permit diferite interpretări, printre care apartoate regulile de cult religios și cele care reglementează relațiile dintre persoane. Această categorie de norme nupermite idjtihadul și prezintă reguli clare de comportament care pot fi aplicate direct și uniform în practică.

A doua categorie este compusă din prevederi abstracte care nu doar permit o înțelegere diferită asensului lor, dar și prevăd concretizarea în diferite reguli de conduită pe baza idjtihadului. Ca rezultat, juriștii potajunge la concluzii discordante. Fără specificație, aceste instrucțiuni evaluate, în genere, nu pot fi utilizate pentrua evalua comportamentul persoanelor fizice și relațiile publice.

În caracterizarea structurii dreptului musulman un rol important are analiza normelor lui. Jurisprudențamusulmană definește norma de drept musulman ca o regulă de conduită stabilită de către Allah-legiuitor direct – prin revelație, sau indirect – în formă de concluzie a marilor experți a șariatului bazată pe interpretarea voinței luiAllah. Se consideră că orice normă oficială trebuie să fie bazată pe unul dintre izvoare recunoscute de cătrediferite școli de drept musulman.

După conținut toate normele dreptului musulman sunt împărțite în două grupe principale. Prima include

regulamente cu o apreciere a unui act uman. În acest sens, toate acțiunile pot fi împărțite în cinci categorii:obligatorii, recomandate, permise, cenzurate și interzise. Unicul temei prin care sunt apreciate actele umane este



9

criteriul religios – atitudinea șariatului care exprimă „voia lui Allah”. Al doilea grup include normele care formulează reguli de conduită în anumite situații, precum și

determină condițiile și consecințele acțiunilor. De exemplu: prevederile în conformitate cu care omorulintenționat este pedepsit cu moartea, etc.

O trăsătură importantă a sistemului dreptului musulman este că divizarea principiilor și regulilor, spre

deosebire de alte sisteme legislative și de reglementare, nu este dependentă de izvoarele sale. În Coran normelede drept public și privat sunt amestecate.

Uneori unui grup independent aparțin reguli care definesc structura statului musulman și relațiile lui cucetățenii.

Dreptul musulman, în general – este în mare măsură drept privat care istoric a apărut din relațiile deproprietate, schimb, legături personale non-patrimoniale. Locul central este ocupat de regulile de conduită carese concentrează pe principii religioase și criterii religioase și morale. Un sector special și cel mai dezvoltat este dreptul la statutul personal. Principalele instituții sunt căsătorie, divorț, rudenia, sprijinul financiar a familiei,responsabilitățile privind educația copiilor, testament, moștenire „prin lege”, tutelă, curatelă, limitareacapacității de drept, etc. În domeniul dreptului privat este dreptul civil (muamalat) care reglementează probleme

de proprietate, diferite tipuri de contracte și asigurarea lor, etc. Autorii contemporani menționează că dreptulmusulman nu cunoaște o ramură independentă a dreptului comercial, chiar dacă pune accent la diferite formede parteneriat comercial.

Dreptul musulman delictual (penal) este caracterizat prin structura schematică și este mai puțin detaliat decî t cele două ramuri sus-menționate. Un caracter specific a acestei ramuri este că aceasta include sancțiunipentru toate infracțiunile, indiferent de natura lor. De aceea aici sunt unite atît norme de drept public, cît și dedrept privat.

T EMA: C ARACTERISTICA GENERALĂ A FAMILIEI ROMANO-GERMANICE

1. Sistemele de drept romano-germanice. Apariția și evoluția. 2. Structura sistemului de drept romano-germanic. Drept public, drept privat.3. Izvoarele formale ale dreptului. Constituțiile și codurile.

8. SISTEMELE DE DREPT ROMANO-GERMANICE. APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA. Sistemele de drept romano-germanice își trag originea din dreptul privat roman, care a fost dezvoltat în

universitățile germane. De aici provine și denumirea familiei „romano-germanică”. Evoluția sistemelor romano-germanice poate fi divizată în 3 perioade distincte:

1) Perioada dreptului de obicei (dreptul cutumiar)

2)

Perioada dreptului comun al universităților. 3) Perioada dreptului legislativ.

Aceste 3 perioade caracterizează evoluția istorică asemănătoare a dreptului care a stat la bazasistemelor de drept romano-germanice. Însăși sistemele de drept se formează în a treia perioadă de evoluție – perioada dreptului legislativ.

În perioada dreptului de obicei nu se poate de vorbit despre un sistem de drept, deoarece principalulizvor de drept în această perioadă este obiceiul și cutuma. Cutumele se aplicau numai în anumite teritorii îndependență de proprietatea asupra pămîntului. Fiecare proprietar sau posesor de pămînturi (feodalii) aplicaucutuma proprie pe pămînturile sale. În acest fel dreptul se deosebea de la un feodal la altul. Aplicare neuniformăa cutumelor stopa evoluția relațiilor social-economice. Acest neajuns s-a simțit în timpul fărîmițării feodale în

cadrul schimbului de bunuri sau mărfuri. În ultimul caz comercianții doreau să aplice cutuma care le convenealor, de obicei cea locală. În unele regiuni pe lîngă cutumă locală se aplica dreptul privat roman. Acesta era aplicatde către judecători în cazul, în care nu exista cutumă sau în cazurile cînd cutumele se contraziceau.



10

Perioada dreptului comun al universităților. În secolul 13 apar primele centre culturale, unde sestudiază dreptul alături de alte științe. Principala problemă întîlnită de către savanți era dreptul care urma să fiestudiat în aceste universități. Cutumele locale nu puteau fi studiate, deoarece acestea nu erau sistematizate,erau incomplete și contradictorii. S-a decis să se studieze dreptul roman, care avea un caracter sistematizat șiputea face obiectul unei științe. Juriștii care absolveau aceste universități observau că în realitate se aplică un alt

drept – cutumiar. Ei îl numesc pe acest drept – drept vulgar – cutumele barbare, contopite cu elemente aledreptului privat roman. În doctrina tot mai mult se vorbește despre necesitatea sistematizării și unificăriidreptului. Această problemă interesa și conducerea statului, deoarece caracterul defragmentat al dreptului șiaplicare neuniformă a acestuia trezea nemulțumiri în rîndul poporului și limita puterea de stat. Prin intermediuldoctrinei apar primele culegeri de cutumă și tratate de drept, care vor duce la unificarea și sistematizarea adreptului.

Perioada dreptului legislativ. Procesul de unificare și sistematizare a dreptului a avut loc și prinintermediul redactării cutumelor și apariției primelor acte cu caracter normativ, adoptate de către organelestatului. Aceste acte au denumire diferită și au apărut în Europa în secolel e 17-18. Crearea sistemului de dreptnațional a avut loc prin sistematizarea acestor acte cu caracter normativ. La sfîrșitul sec. 18-19 apar primeleconstituții și coduri, care vor sta la baza sistemelor de drept romano-germanice.

9. STRUCTURA SISTEMULUI DE DREPT ROMANO-GERMANIC. DREPT PUBLIC, DREPT PRIVAT.Al doilea element comun sistemelor de drept romano-germanice este structura acestora. Ca și evoluția

istorică structura acestora are origini romane. Principala caracteristică a sistemelor romano-germanice estedivizarea sistemului de drept în ramuri de drept public și drept privat.

Ramurile de drept public conțin norme juridice, care reglementează un raport juridic, unul din subiecțiicăruia este statul. În acest caz subiecții dreptului nu sunt pe picior de egalitate. Statul avînd anumite priorități saudrepturi față de cellalt subiect al dreptului.

Ramurile de drept public sunt: Drept constituțional

Drept administrativ Drept penal Drept procesual (civil și penal)

Ramurile de drept privat conțin norme juridice care reglementează raporturi juridice, subiecții cărorasunt persoanele fizice și juridice, inclusiv statul c persoana juridică, raporturi în care subiecții au drepturi șiobligații bilaterale, fiind pe picior de egalitate.

Ramurile de drept privat sunt: Dreptul civil Dreptul comercial (dreptul afacerilor în RM) Dreptul muncii

Dreptul familiei

10. IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI. CONSTITUȚIILE ȘI CODURILE. Prin izvor de drept înțelegem cursa de proveniență sau care a determinat apariția unei norme juridice,

sau forma pe care o capătă normele juridice. De aici izvoarele dreptului se divizează în izvoare materiale șiformale ale dreptului.

Izvoarele materiale sunt: faptele sau anumite fenomene fie bunurile materiale care determină aparițiaunei norme juridice.

Izvor formal al dreptului este considerată sursa normei juridice sau formă de sistematizare a normelor juridice. În sistemele romano-germanice principalul izvor de drept este actul normativ juridic. Există o ierarhie a

actelor normativ-juridice dintr-un sistem de drept romano-germanic. Tradițional principalele acte normativ- juridice sunt legile. Fiecare sistem romano-germanic dispune de constituție scrisă, considerată a fi principalul actnormativ într-un stat de drept. Actele normativ- juridice care reglementează un domeniu al relațiilor sociale au



11

denumirea de coduri. Principalul cod al unui sistem romano-germanic este codul civil. Acest act normativreglementează cea mai mare parte a relațiilor sociale, cele mai des întîlnite în viață de zi cu zi. Aceste relații țin destatul juridic al persoanei fizice sau juridice, dreptul de proprietate și alte drepturi reale. Dreptul obligațional(obligațiile contractuale și delictuale), succesiunea ș.a.

Ca izvoare de drept în sistemul romano-germanic sunt legile și actele normative subordonate legii.

Legile pot fi constituționale, organice și ordinare (după ierarhie). Actele normative subordonate legii au denumiri diferite în dependență de sisteme de drept și suntadoptate de către președintele țării, organul executiv (guvern), organele administrației publice centrale și locale.

De la un sistem romano-germanic la altul celelalte izvoare de drept pot varia după importanță și sunturmătoarele:

Cutumă

Precedentul judecătoresc

Doctrina

T EMA: DREPTUL FRANCEZ ȘI SISTEMELE JURIDICE DE INSPIRAȚIE FRANCEZĂ

1. Izvoarele formale ale dreptului pozitiv francez.2. Codul civil francez. Structura, principiile și instituțiile juridice de bază. 3. Modalitățile și limitele receptării dreptului francez. 4. Receptarea dreptului francez în Italia, Spania, Portugalia și Belgia.

11. IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI POZITIV FRANCEZ.Istoria izvoarelor formale ale dreptului francez poate fi divizată în 3 perioade:

1)

Perioada dreptului vechi de la origini pînă în anul 1789. 2) Perioada dreptului intermediar sau revoluționar din 1789 pînă la codificările lui Napoleon. 3) Perioada dreptului nou sau contemporan de la codificare lui Napoleon pînă în zilele noastre.

Prima perioada. La origini principalul izvor de drept francez au fost cutuma și drept roman. Acesteizvoare încă nu erau aplicate pe tot teritoriul țării. Parte de est-sud a Franței era numită țara dreptului scris. Aiciprevala ca izvor de drept dreptul roman. Partea de vest-nord a Franței era numită țara dreptului nescris. Caprincipal izvor de drept aici se aplica cutuma. Este de menționat că în țara dreptului scris drept privat roman seaplica numai în cazul în care cutuma nu prevedea sau avea un caracter contradictoriu.

În perioada domniei lui Ludovic al 9-lea în urma reformelor cutumele cîtorva provincii, completate detexte romane și dreptul canonic, au fost sistematizate într-o culegere numită „Așezămintele lui Ludovic”. Culegeri

de acest fel mai sunt întîlnite în Franța în sec. 13: marele cutumiar al Normandiei, cutuma din Paris sau cutumadin Orlean. Ultimele 2 culegeri și-au găsit aplicare și în alte regiuni ale țării. După sistematizarea și redactareacutumelor în perioada absolutismului regele Ludovic al 14-lea ordonă obligativitatea redactării ordonanțelorregali și sistematizării a acestora într-o lege unică a Franței. Ordonanțele regale devin obligatorii pentru toțifeodalii și pe tot teritoriul țării. Importanța ordonanțelor este marcată și prin receptarea acestora de cătrecodurile lui Napoleon.

A doua perioada. În 1789 are loc un important eveniment juridic care va produce o revoluție în dreptulfrancez. Este vorba despre „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”. Acest act normativ care face parte laConstituția franceză pînă în zilele noastre stabilește principii generale ale dreptului care au schimbat total dreptulfrancez. Astfel au fost eliminate restricțiile dreptului canonic și ale dreptului feodal. Persoanele sunt egalate îndrepturi, iar libertatea capătă un nou concept – de a face tot ce nu dăunează altuia. Dreptul la viață, la integritatefizică și dreptul de proprietate sunt considerate ca fiind drepturi sacre, naturale ale omului, de care nimeni nupoate fi lipsit. Este declarat principiul prezumpției nevinovăției persoanei. Proprietatea imobilă este inclusă în



12

cercuitul civil, astfel toate persoanele obțin dreptul la o astfel de proprietate (pînă atunci acest drept aveaunumai feodalii).

A treia perioada. În perioada dreptului contemporan sunt adoptate codurile franceze, și în special codulcivil francez, care va sta la baza formării sistemului de drept francez, cît și altor sisteme de drepturi romano-germanice.

CODUL CIVIL FRANCEZ. STRUCTURA, PRINCIPIILE ȘI INSTITUȚIILE JURIDICE DE BAZĂ. Codul civil francez (adoptată în anul 1804, conține 36 de legi) este caracterizat de către juriști ca fiind o

adevărată operă de artă juridică, un exemplu fără precedent de logica juridică, de tehnica juridică (legislativă)superioară, de stil concis cu deosebite virtuți literare. La fel o adevărată artă a fost și elaborarea acestui cod.Comisia care lucra asupra proiectului s-a întrunit în 102 ședințe, majoritate dintre ele fiind prezidate de cătreNapoleon. După învingerea sa Napoleon aflîndu-se pe insula Sfînta Elena a menționat că „În memoria omenirii nuva rămîine gloria cîștigului acelor peste 40 de bătălii. Ceea ce nimeni nu va stinge, ceea ce va trăi etern este codulmeu civil”.

Codul civil are o structură tripartită, avînd și 6 articole preliminare, referitoare la efectele și aplicarealegii civile. După care urmează 3 cărți:

Prim carte este întitulată „Despre persoane” și se referă la statutul civil al persoanelor (naționalitatea,domiciliul, căsătoria, divorțul, minoritatea)

A doua carte este întitulată „Bunurile și diferitele modificări ale proprietății” și conține prevederireferitoare la bunurile mobile și imobile.

A treia carte este întitulată „Diferite moduri de dobîndire a proprietății” și cuprinde proprietatea,dobîndirea și transmiterea tuturor drepturile reale și succesiunile, testamentele, donațiile, contractele speciale, privilegiile și ipotecile, prescripția.

Principalele instituții ale codului civil francez sunt:

Reglementarea relațiilor de familie – codul ocrotea familia legitimă, lipsind de drepturi copiii născuți în

afara căsătoriei. El a restaurat autoritatea părintească. A fost reintrodus consimțămîntul părinților lacăsătoria copiilor pînă la 25 de ani pentru băieți și pînă la 21 de ani pentru fete. Femeia căsătorită eraincapabilă din punct de vedere juridic, avînd nevoia de autorizarea soțului pentru a săvîrși anumite acte

juridice. Codul a menținut divorțul, dar a circumscris considerabil motivele pentru care poate fi pronunțatși a reintrodus instituția separației de corp, care fusese suprimată în timpul revoluției. Cercetareapaternității copiilor era interzisă, sub pretextul apărării familiei legale; chiar recunoscut de tată, fiulnatural putea avea doar beneficii stării civile, dar nu și alte drepturi și obligații.

Drept de proprietate – proprietatea este amplu reglementată: formele de stăpînire (nuda proprietate,posesia, detenția), drepturile reale (servituțile, uzufructul ș.a.). Codul prevede abolirea regimului feudal șilibera circulație a pămînturilor. Codul se bazează pe proprietatea privată și pe principiile

consensualismului. Dreptului de proprietate îi sunt consacrate 1766 de articole. Dreptul de proprietate, înconcepția codului, reprezintă unul din atributele personalității, codul reluînd astfel teza din „Declarațiadrepturilor omului și cetățeanului”. Proprietatea poate fi transmisă prin acte juridice între vii sau „mortiscausa”, pe cale succesorală (ordinea succesorală e dată de gradul de rudenie: succesorii legitimi, naturalisoțul supraviețuitor etc.) sau testamentară.

Obligațiile (contractuale și delictuale) – răspunderea civilă este contractuală (creată prin încălcarea uneiobligații născută prin contract) sau delictuală (rezultată prin fapt ilicit al unei persoane care aduce unprejudiciu alteia) – în ambele cazuri prejudiciul trebuind să fie acoperit integral de partea care nu-și

îndeplinește obligația.

Garanțiile personale și reale – codul consacră răspunderea personală prin fapta proprie; răspunderea

colectivă sau răspunderea prin faptele altuia (a părinților pentru faptele copiilor minori ș.a.) Succesiunea – codul cuprinde o serie de dispoziții care reprezintă o anumită întoarcere înapoi față de

principiile revoluționare. Codul restabilește voința șefului de familie care redobîndește dreptul de a



13

dispune mortis causa de bunurile sale, păstrîndu-se însă instituția rezervei succesorale, care limita dreptulde dispoziție. Se ajungea în felul acesta la un anumit compromis, protejîndu-se păstrarea bunurilor înfamilie, care împiedică fărîmițarea funciară. Se reglementează amănunțit deschiderea succesiunii,categoriile de succesori, lichidarea succesiunii. Testamentul poate fi:

a) Olograf (scris, semnat și datat de testator);

b)

Autentic (semnat de testator și transmis judecătorului care îi conferă autenticitate prin citirea înședința publică); c) Mistic (secret, semnat de testator și prezentat închis și pecetluit judecătorului în baza unui proces

verbal pentru a fi deschis în condițiile indicate de testator).

Contractele – în încheierea contractelor este consacrat principiul autonomiei de voință a părților,consimțămîntul acestora trebuie să fie liber și neviciat prin eroare, dol sau violența. Contractele suntclasificate în consensuale (prin simplul acord de voință) și solemne (a căror încheiere este însoțită de

îndeplinirea unei formalități).

MODALITĂȚILE ȘI LIMITELE RECEPTĂRII DREPTULUI FRANCEZ. Vorbind despre limitele receptării dreptului francez unii autori menționează că acesta a fost recepționat

în timp și spațiu chiar mai vast decît dreptul roman. În ceea ce privește modalitățile de receptare a dreptuluifrancez ele de asemenea sunt diferite de cele a dreptului roman.

Dreptul roman s-a receptat în special în timpul Imperiului ca urmare a ocupării noilor teritorii și dupădecăderea Imperiului Roman acesta a fost recepționat direct sau indirect în statele noi create.

Dreptul francez cunoaște o receptare de 2 nivele: a) Se referă la receptare directă a codului civil francez de către statele care au făcut parte din Imperiu. b) Are loc atunci, cînd dreptul acestor state fost recepționat de către alte state (formă indirectă).

Recepția dreptului francez a avut loc atît benevol, cît și silit. Silit dreptul francez a fost receptat încoloniile franceze sau coloniile statelor care au receptat dreptul francez (Olanda, Spania).

Referitor la receptarea în spațiu a dreptului francez menționăm că acest este răspîndit uniform în statele

europene și neuniform pe restul continențelor. Astfel în America de Nord: în Quebec (Canada), Virginia, Louisiana(SUA); în America de Sud: Cuba (Republica Dominicana), Columbia (Argentina) etc.; în Asia: Irak, Japonia; înfostele colonii franceze din Africa și Asia.

RECEPTAREA DREPTULUI FRANCEZ ÎN ITALIA, SPANIA, PORTUGALIA ȘI BELGIA. În Italia codul francez s-a bucurat de o importanță deosebită. Între anii 1804 – 1809 codul lui Napoleon a

fost adoptat într-un mare număr de state italiene: Parma, Veneția, Modena; Genova, etc. În anul 1866 toate aceste coduri au fost unificate într-un singur cod civil, care este o variantă a codului

lui Napoleon avînd aceiași structură și aceleași instituții juridice. În anul 1942 ca urmare a venirii la putere a luiMussolini, codul civil italian a fost modificat conform ideologiei fasciste. Importante modificări au avut loc în

instituția statul juridic al persoanei. După căderea acestui regim toate modificările au fost abrogate. Codul civil spaniol a fost adoptat ca urmare a „luptei” dintre codul civil francez și cutuma locală. Aceasta

explică și recepția tîrzia a codului civil francez. Spania fiind divizată în provinci i, fiecare provincie dispunea de ocutumă locală, numită drept foral. În 1889 Spania a adoptat un cod civil care însă nu a reușit să realizezeunificarea legislativă a țării, deoarece în unele provincii se păstrează dreptul foral. Această caracteristică face cadreptul civil spaniol să aibă o poziție specifică, particulară în cadrul sistemelor romano-germanice.

Codul civil spaniol din zilele noastre este inspirat din cel francez, italian și portughez, cît și dreptul alunor provincii. Structura sa se deosebește de cel francez avînd 4 cărți: primele trei sunt ca la cel francez, iar apatra este intitulată „Obligațiile și contractele”. În cel francez aceste instituții fac parte din cartea trei. Dreptulfamilial spaniol este foarte mult influențat de către dreptul canonic (bisericesc).



14

T EMA: DREPTUL GERMAN ȘI INFLUENȚA ACESTUIA ASUP RA ALTOR SISTEME DE DREPT

1. Izvoarele formale ale dreptului german. Codul civil german.2. Răspîndirea dreptului german în Grecia și Japonia. 3. Dreptul elvețian și recepția lui în Turcia.

4.

Dreptul țărilor scandinave (Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda).

IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI GERMAN. CODUL CIVIL GERMAN.Dreptul german reprezintă cel de-al doilea pilon al familiei romano-germanice, ca și în Franța principalul

sistem de drept la apariția Germaniei a fost cutuma. În sec. 12 -13 în Germania existau niște adagii populare,precum cutuma este sfîntă. Dreptul este cutuma. În sec. 13 apar diferite sistematizări a cutumei. Cele mairenumite fiind „oglinda saxonă” și „oglinda șvabă”. Aceste culegeri erau denumite oglinzi, deoarece redau(„oglindeau”) cutumele aplicate în realitate în societatea germană. Cutumele locale cît și oglinzile reglementau înspecial relațiile funciare. Celelalte relații însă erau reglementate incomplet sau nu erau reglementate în general.

Începînd cu sec. 15 pe teritoriul statelor germane peste dreptul cutumiar începe să se suprapună dreptul

roman. Acest proces de recepția dreptului roman era facilitat și de faptul că sfîntul Imperiul roman de originegermană se considera succesorul dreptului roman și respectiv dreptul roman era considerat dreptul Imperiuluigerman. În procesul de formare a sistemului de drept german un rol important l-au avut codificările, în specialcodificarea realizată în Prusia în 1794. Dreptul german cunoaște o dezvoltare fără precedent la începutul sec. 19.Fărîmițarea Imperiului german nu a condus la desființarea dreptului roman, care sub denumirea de drept comuna rămas același în multe state după desființare Imperiului. În această perioadă apare renumita școală istorică dedrept. Potrivit doctrinei acesteia în dreptul german se deosebește așa-numitul drept al pandectelor (dreptulroman actual) pe de o parte, și dreptul privat german, al cărui instituții s-au dezvoltat în afara influențeidreptului roman pe de altă parte.

Dreptul pandectelor a fost dezvoltat în diferite lucrări juridice ale timpului (de ex.: „Sistemul dreptului

roman actual” de Savigny, „Manual de drept al pandectelor” de Winsheid) și a stat la baza codului civil german. Codul civil german reprezintă unul dintre cele mai importante, dar și originale monumente legislative

ale marelui sistem juridic romano-german. Acesta este promovat în alte sisteme de drept datorita limbajuluitehnicist, structurii sale originale, dar și datorită definirii unei concepte de bază în drept civil. Toate acesteparticularități îl fac deosebit de codul civil francez. Elementul ce l mai caracteristic al structurii acestui cod esteexistența părții generale, care cuprinde toate principiile, ce stau la baza reglementării raporturilor civile. Aceastaparte generală a apărut datorită pandectiștilor și o întîlnim în majoritatea codurilor civile actuale, inclusiv aRepublicii Moldova.

În afara acestei părți generale codul cuprinde 4 cărți, care alcătuiesc partea specială a lui: Prima carte a părții speciale cuprinde dreptul obligațiilor. Este important de remarcat că această cuprinde

o parte generală și o parte specială. După cum observăm codul civil francez acordă prioritatea persoanei,iar cel german – obligațiilor acesteia. Cartea a treia cuprinde materia bunurilor. Cartea a patra se referă la dreptul familiei. Ultima carte reglementează succesiunea.

Unul din aspectele caracteristice codului civil german este limbajul acestuia. Codul folosește un limbajtehnicist, inaccesibil persoanelor neinițiate. Fiecare termen juridic are un sens invariabil. Codul neschimbîndniciodată expresiile prin sinonime. De exemplu: codul face diferență dintre noțiunile „a trebui” cu „necesitate”(Mussen) și noțiunea „a trebui” (Sollen). Dacă într-un act juridic lipsește o clauză Mussen, acest act esteconsiderat ilegal și nul. Iar dacă într-un act juridic lipsește o clauză Sollen, acest act nu este considerat nul, cutoate că este considerat ilegal (ilegalitatea nu atrage nulitate).

Spre deosebire de codul civil francez codul german evită formulările generale și regulile cu un conținutlarg. Ceea ce nu este întî lnit în codul civil francez este prezența tehnicii trimiterilor de la un paragraf la altul. Estede exemplificat celebrul paragraf 951, care este alcătuit numai din trimiteri.



15

Ca și codul francez codul civil german nu sancționează abuzul de drept. În RM e la fel.

RĂSPÎNDIREA DREPTULUI GERMAN ÎN GRECIA ȘI JAPONIA. Grecia a avut în contextul legislativ european opoziția particulară, deoarece pînă în 1946 aceasta a

aplicat dreptul roman sub forma sa romano-bizantină într-o formă directă. Grecia se considera succesoarea

Imperiului Bizantin și aplicarea legilor romane era considerată ca fiind firească. În plus nu existau alte actenormative, iar pentru interpretarea dreptului juriștii greci se adresau manualelor juridici bizantine. Legăturadreptului grec cu dreptul german se explică prin faptul că în Germania dreptul roman s -a aplicat ca drept comun

în timpul Imperiului. Codul civil grec a fost elaborat ca proiect în 1940 și a intrat în vigoare în 1946, avea ca modelcodul civil german. Acest cod este inspirat din operele pandectiștilor germani și reproduce textele multorparagrafe ale codului civil german.

Receptarea dreptului german în Grecia este firească însă cînd vorbim despre receptarea dreptuluigerman în Japonia. Urmează să stabilim motivele acestei influențe.

Pînă în sec. 19 Japonia a fost guvernată de către un sistem juridic tradițional bazat pe obiceiurile șitradițiile locale. Evoluția social-economică din această țară determină modernizarea dreptului.

Inițial au fost invitați specialiști francezi care au creat primul proiect, însă nu au luat în considerațietradițiile legate de dreptul familiei și acest proiect nu a fost adoptat de către parlamentul nipon.

Schimbările în dreptul familiei au fost considerate revoluționare (de exemplu: divorțul era reglementatca ceva firesc – foarte ușor se putea divorța).

O altă comisie, care a pregătit proiectul codului civil, a fost alcătuit de juriști autohtoni, care și-au făcutstudiile în universitățile în Germania. Codul civil japonez, adoptat în 1898, este divizat în 5 cărți, asemănător celuigerman, și este redactat după modelul pandectist.

Statutul familiei japoneze a suferit o serie de modificări, abia în 1970-80.

DREPTUL ELVEȚIAN ȘI RECEPȚIA LUI ÎN TURCIA. Codul civil elvețian se consideră a fi una din cele mai reușite codificări europene. Fiind adoptat în 1907

acesta a intrat în vigoare în 1912 pentru a înlocui o serie de coduri promulgate în diferite cantoane elvețiene,dintre care unele reproduceau codul lui Napoleon, iar altele – codul civil german.

Codul elvețian este redactat într-un limbaj simplu, spre deosebire de cel german, fiind scris în mai multelimbi. Textul oficial este în germană, dar există traduceri de asemenea oficiale în franceză și italiană.

Codul civil elvețian este alcătuit dintr-un titlu preliminar și 5 cărți: 1) Despre persoane2) Despre familie3) Succesiunile4) Drepturile reale5) Obligațiile

Prevederea care face codul civil elvețian specific, unic, este următoare: în lipsa unei dispoziții legale judecătorul pronunță hotărîrea potrivit dreptului cutumiar, și în lipsa unei cutume – potrivit regulilor, pe care le-ar stabili, dacă ar fi legiuitor. Datorită acestei prevederi precedentul judiciar este izvorul de drept în Elveția.

Codul civil elvețian datorită prestigiului său a fost receptat chiar în Turcia. Receptarea sa se explică prinfaptul că revoluția junilor turci a urmărit să șteargă urmele trecutului imperial și puternica tradiție islamică.

Este de menționat că în materia persoanelor relațiilor de familie și succesiunii codul a suferit unelemodificări, iar în privința dreptului obligațional acesta a fost copiat cuvînt-în-cuvînt (ad literam).

DREPTUL ȚĂRILOR SCANDINAVE (SUEDIA, DANEMARCA, NORVEGIA, FINLANDA). Dreptul aplicabil în țările scandinave nu se îndepărtează de la elementele caracteristice dreptului

romano-german: Preponderența actului normativ scris

În existența regulii precedentului judiciar



16

Importanță minoră a cutumei

Tradiția dreptului roman Sistemele juridice ale Danemarcei și Suediei au avut puternica influența asupra Norvegiei și Finlandei. În

sistemul juridic al țărilor nordice dreptul roman a pătruns tardiv și indirect cînd judecățile acestor țări au avutacces la principiile și concepțiile dreptului roman pentru a completa lacunele sistemelor de drept naționale. În

sec. 20 țările scandinave au început un proces de modernizare a sistemului de drept, făcînd apel la sistemeleeuropene. Aceste modernizări au reușit să modifice substanțial reglementările din codurile vechi. Toate acesteane îndreptățesc să afirmăm că dreptul scandinav face parte din familia romano -germanică și nu constituie unsistem de sine stătător, așa cum cred unii autori.

La baza legislației statelor scandinave se află codul danez din 1683, codul norvegian (1687) și codul civilsuedez din 1734.

Codul suedez reprezintă o codificare a cutumelor suedeze, deși reflectă principiile dreptului roman. Eleste alcătuit din următoarele titluri:

a) Despre căsătoria b) Succesiunilec) Bunuriled) Comerțul e) Infracțiuni și pedepse f) Procedură judiciară g) Căile de executare

După cum observăm, codul suedez include reglementări din diferite ramuri ale dreptului atît civil, cît șipenal, procesual și execuțional.

Dreptul finlandez are o evoluție aparte. În prim perioada a evoluției dreptul finlandez era unul primitiv,bazat pe cutumele locale. În 1834 a fost receptat codul general suedez, care a fost completat prin diferiteamendamente.

După obținerea independenței asistăm la un proces de modernizare a dreptului, proces la care acontribuit doctrina. Au fost adoptate acte normative, ce reglementau diferite instituții ale dreptului civil, cumsunt:

o Căsătoria o Contracteleo Obligațiile

Finlanda s-a alăturat mișcării scandinave de unificare și cooperare legislativă. În 1919 datorită acesteiasisteme de drept al țării a fost dezvoltat de rînd cu sistemele legislative ale Danemarcei, Suediei și Norvegiei. Î nultimul timp asistăm la uniformizarea dreptului scandinav, fiind adoptate legi comune (uniforme) pentru toatețările scandinave, care dau dreptului scandinav un conținut modern. Aceste legi reglementează în specialinstituțiile dreptului civil, cum sunt: statutul juridic al persoanei, inclusiv dreptul familiei, dreptul obligațiilor, etc.

T EMA: SISTEMELE DE DREPT SOCIALISTE

1. Apariția și evoluția sistemelor de drept socialiste. Dreptul sovietic. 2. Analiza comparativă a structurii și izvoarelor formale ale dreptului a sistemelor romano-

germanice și sistemelor de drept socialiste. 3. Incertitudinile familiei dreptului socialist (există sau nu familia dreptului socialist).

APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA SISTEMELOR DE DREPT SOCIALISTE. DREPTUL SOVIETIC. Sistemele de drept socialiste au apărut ca urmarea a implementării în drept a ideilor socialist-comuniste

a lui Marx și Engels, cît și a lui Vladimir Lenin. Aceste sisteme sunt implementate după revoluția din 1917. Astfel



17

Rusia se desparte de lumea occidentală și începe construcția unei societăți de tip nou, bazată pe ideile marxist-leniniste. Pînă la acest moment dreptul rus face parte din sistemele romano -germanice, fiind influențat dedreptul Imperiului Bizantin, adică dreptul roman. Cele mai importante idei marxist-leniniste sunt cele referitoarela dispariția dreptului precum că societatea socialistă nu are nevoie de reglementări juridice și la constituireasocialismului dreptul va dispărea.

Dreptul socialist sovietic este principalul sistem de drept socialist, care a influențat celelalte sistemesocialiste existente. Evoluția dreptului socialist sovietic poate fi divizată în 3 perioade: 1) 1917 – 1936 – constituirea socialismului2) 1936 – 1985 – perioada stagnării3) 1985 – 1990 – restructurarea

Prima perioada. Constituirea socialismului a evoluat în timpul comunismului militar (1917 – 1921), cînds-au produs importante schimbări în sistemul legislativ:

A fost lichidată practic proprietate privată asupra pămîntului și începe colectivizarea pămînturilor. A fost interzis pluralismul politic și consacrat monopolului partidului comunist. În realizarea acestui scop

au fost create tribunalele revoluționare și poliția politică. Crearea republicii socialiste federative ruse.

Colectivizarea proprietății private mobile, inclusiv a întreprinderilor (fabrici, uzine, etc.) Abrogarea în totalitatea a dreptului țarist și adoptarea unor reguli noi în domeniul civil dreptul familiei și

dreptul muncii. Aceste norme au fost vădit influențate de ideile marxist-leniniste. Constituirea URSS (1922). Politica economică nouă. Începînd u anul 1921 Lenin începe politica de modificare și crearea a legislației

socialiste, proces care va fi continuat de Stalin pînă în anul 1928. Pe parcursul acestei perioade au fostadoptate majoritatea codurilor republicii ruse – în anul 1922 codul civil, codul penal și codul muncii. În1923 – codul de procedură penală și codul de procedură civilă. În anul 1924 este adoptată constituțiaURSS, care prevede că toate state unionale vor adopta coduri conform principiilor generale,fundamentale ale uniunii sovietice. Astfel erau create legi cadru în diferite domenii: civil, penal, etc.

Naționalizarea integrală a economiei. Începînd cu anul 1928 conform politicii staliniste se elaborează undrept care o valoare pragmatică și declarativă, decît forță obligatorie. Constituțiile și legile declarauprincipiile fundamentale ale dreptului, la fel ca și constituțiile țărilor democratice europene. Însă acesteiaaveau numai o forță declarativă și nu erau respectate. Orice persoană care dorea valorificare unui dreptdeclarat, era acuzată în politica antisovietică și era pedepsită (de obicei cu moartea).

În anul 1936 a fost adoptată Constituția numită stalinistă, care face din partidul comunist al uniuniisovietice un instrument de dictatura a proletariatului. Iar organele de stat au un singur scop – de a o pune laaplicare. Această constituție recunoaște libertăți și drepturi numai pentru indivizi, funcția și activitatea căroraeste compatibilă cu politica partidului (principiul legalității socialiste). În ce privește dreptul privat , accentul se

pune pe colectivizare mijloacelor de producție, care nu pot constitui decît obiectul unei proprietăți socialiste. Proprietății personale îi sunt puse restricții: o familie – o casă, o familie – o mașină. S-au dezvoltat noi

forme de proprietate, cum era proprietatea colhoznică și proprietatea asupra locuinței. Aceste 2 forme deproprietate au dat naștere dreptului colhoznic și dreptului locativ , neîntîlnite și necunoscute nici într-un sistem dedrept.

În ce privește dreptul obligațional sau dreptul contractelor apar noi contracte economice, contracte defurnizare (nu de vînzare), deoarece mărfurile erau furnizate de la o persoană juridică la alta și nu încetau a fiproprietate de stat.

Obiectul dreptului penal este mai cu seamă educativ ceea ce explică crearea tribunalelor tovărășești(народный суд). La procedura de judecata penală se baza pe denunțuri și mărturii. Avea un caracter inchizitorii

(principiul prezumpției vinovăției). A doua perioada. Perioada stagnării. În dreptul nu se produce nimic nou, dar ideile menționate mai sus

sunt transpuse în legislația tuturor republicilor.



18

A treia perioada. Se distruge sistemul socialist și toate republicile socialiste din URSS își formează unsistem de drept romano-german.

ANALIZA COMPARATIVĂ A STRUCTURII ȘI IZVOARELOR FORMALE ALE DREPTULUI A SISTEMELORROMANO-GERMANICE ȘI SISTEMELOR DE DREPT SOCIALISTE.

Asemănări : Concepția normei juridice – aceiași

Categorii și instituții juridice – aceiași, dar sens diferit Deosebiri :

Refuzul de clasificare în sistemul de drept în public și privat (socialiștii spun că totul e public, englezii – totul e privat, romano-germanicii – este și privat, și public)

Caracterul imperativ al dreptului, inclusiv a dreptului civil (în sistemul romano-german dreptul civil are uncaracter dispozitiv)

Specificul dreptului constituțional și administrativ (legat de apartenența la partidul comunist) – principiullegalității și egalității socialiste

Dreptul familiei și dreptul muncii aveau un caracter specific, public și erau desprinse de drept civil (însistemul romano-german – privat)

Dispariția dreptului comercial (interzicerea proprietății private), iar comerțul era egal cu specula și erapedepsit

Apariția dreptului locativ și colhoznic

INCERTITUDINILE FAMILIEI DREPTULUI SOCIALIST (EXISTĂ SAU NU FAMILIA DREPTULUI SOCIALIST).

Se admite în general că un mare sistem sau o mare familie de drept reprezintă gruparea unor sisteme juridice naționale, în raport de anumite trăsături comune ale acestora.

Începînd din anul 1900, dată crucială în istoria dreptului comparat, legată de primul congres de la Paris

în literatura de specialitate s-au făcut numeroase încercări de clasificare a marilor sisteme de drept. Unele au fostdefinitiv infirmate de știință, cum a fost teoria promovată de statele fasciste, care găsea în „rasă” criteriulclasificării. Potrivit acestei teorii, al cărei precursor a fost etnologul Sauser-Hall , sistemele juridice moderne s-ar fi

împărțit într-un sistem indo-european, cu subsistemele latin, german, englez, un sistem mongol, unul semit șiunul barbar.

O altă încercare punea drept criteriu esențial gradul de evoluție și de cultură al diverselor comunitățiumane.

Un autor reputat, Levy Ullman, își fundamenta împărțirea pe faptul rolului predominant, într-un anumitsistem de drept al legii, cutumei sau religiei.

Toate aceste încercări au fost pseudoștiințifice.

Trebuie semnalată chiar clasificarea profesorului francez René David , formulată în tratatul său de dreptcomparat din 1950. Potrivit acesteia, în lumea ar exista 5 sisteme principale de drept:

1. Sistemul lumii occidentale, bazat pe principiile moralei creștine, pe principiile politice și socialeale democrației liberale și pe o structură economică capitalistă.

2. Sistemul pe care autorul îl denumea, în 1950, „al lumii sovietice”, profund diferit de precedentuldin cauza structurii orînduirii sociale căreia i se aplică.

3. Sistemul islamic, care nu poate fi redus la nici unul din sistemele precedente, dată fiind baza sateologică și legătura strînsă care unește în Islam dreptul cu religia.

4. Dreptul hindus, drept tradiționalist și el, dar care se sprijină pe o bază filozofică proprie, diferităatît de cea a țărilor creștine, cît și de cea a lumii musulmane.

5.

Sistemul chinez tradițional (lucrarea fiind elaborată înaintea proclamării Republicii populareChineze). În noua lucrare, renunțînd la considerarea globală a sistemelor lumii occidentale, René David distinge o



19

familie romano-germanică, o familie de common-law, una a dreptului socialist și una a sistemelor filozofice șireligioase.

O altă tentativă de clasificare a fost făcută în anii 1960 de comparatistul spaniol Felipe de Solá Canizares.Pentru acesta, în lume ar exista doar 3 grupe de sisteme: cele occidentale, cele socialiste și cele religioase. Dar ocritică justificată a fost adusă acestor încercări de profesorul francez René Rodière care a propus o altă clasificare,

care este considerată cea mai incompletă în raport cu clasificările formulate de alți autori occidentali. El împartemarile sisteme în 3 grupe: un grup continental (include drepturile francez, german, spaniol etc.), common-law(include drepturile Regatului Unit, ale diferitor țări din Commonwealth și ale SUA) și unul al țărilor socialiste.Toate acestea ar avea trăsături comune decurgînd din faptul că reprezintă dreptul lumii creștine. Autorulreferindu-se la dreptul sovietic, consideră că, oricît de profunde ar fi transformările politice și economice pe carestatul sovietic le-a suferit cu începere de la 1917, „trecutul continuă să apese puternic asupra dreptului sovieticcontemporan. Compararea sistemului sovietic cu sistemul francez continuă, ca urmare a unui trecut juridiccomun, să prezinte un interes de prim plan”. René Rodière refuză să ia în considerare orice alt sistem juridic.Marile sisteme tradiționale nu sunt clasificate de autor francez.

Includerea dreptului statelor socialiste în „lumea creștină” prezintă ridicolul. Autorul susține că a folosit

drept criteriu de clasificare „baza civilizațiilor respective”. Motivarea acestei teorii că baza civilizației socialiste arfi creștinismul care și-ar fi transmis mesajul prin intermediul constantelor dreptului, este neștiințifică.

O încercare de clasificare superioară este datorită lui Marc Ancel . Comparatistul francez distinge 3 grupe„esențiale” de regimuri juridice perfect determinate și 2 grupe complementare, mai puți conturate. Grupele„esențiale” sunt:

Sistemul romano-germanic – caracterizat prin descendența sa romană și tendința de codificare; Sistemul de common-law – necodificat și prezentînd particularitatea coexistenței a trei sisteme

de reglementări paralele: common-law, equity și statute-law; Sistemul statelor socialiste.

Grupele „complementare”:

Sistemele de drept religios; Sistemul țărilor din „lumea a treia” aflate la scurt timp de la dobîndirea independenței naționale.

Dar și această clasificare este contradictorie, pentru că există o problemă a imposibilității comparațieidintre sistemele „burghez” și cel „socialist”.

După evenimentele anumite marele sistem de drept socialist s-a dezagregat, a intrat în istorie.Părerea mea proprie asupra clasificării familiilor de drept, și anume, asupra sistemului de drept

socialist coincide cu părerile autorilor și marilor comparatiști care afirmă că „sistemul de drept socialist” era unsistem factice, calat pe principiile să structura marelui sistem romano -germanic, din care făcea parte dreptulțarist. Există aceeași structură a izvoarelor de drept, o mare asemănare în conceptele fundamentale, aceeași

împărțire pe ramuri de drept, o abordarea oarecum asemănătoare a fenomenului juridic.

T EMA: F AMILIA DE DREPT ANGLO-SAXONĂ. „C OMMON -LAW ” ÎN ANGLIA

1. Prezentare istorică. 2. Particularitățile dreptului englez.3. „Common-Law" în sens restrîns.4. Dreptul Echității (Equity).5. Raportul „Common-Law - equity".6. Dreptul statutar (Statute-Law).

7. Concluzii.



20

PREZENTARE ISTORICĂ Common-Law alături de dreptul romano-germanic reprezintă cele mai importante sisteme juridice

contemporane. Timp de secole, dezvoltarea celor două sisteme juridice menționate a avut loc în paralel, pe de oparte pe continentul european, pe de altă parte în insulele britanice, fără ca vreunul dintre aceste sisteme săexercite o influență reală asupra celuilalt. Această evoluție a determinat apariția a două medii juridice diferite,

cea insulară și cea continentală, care se ignorau reciproc.Termenul de Common-Law provine din „commune ley” - legea comună, și își are originea în cutumeleaflate în vigoare înainte de cucerirea normandă. Ulterior, procesul de unificare a cutumelor locale într -un dreptcomun pentru întregul regat a fost realizat exclusiv de Curțile Regale de Westminster. În prezent, termenul deCommon-Law are două accepțiuni de întindere diferită:

1) în sens larg reprezintă denumirea marelui sistem de drept de origine engleză;2) în sens restrâns reprezintă unul dintre cele trei ramuri de reglementări care sunt tipice marelui sistem de

drept sau, după cum se exprimă un autor de drept englez contemporan, „cea mai fundamentală parte adreptului nostru".

Common-Law reprezintă un sistem juridic ce guvernează teritorii întinse ce depășesc limitele MariiBritanii, teritorii aflate pe trei continente – Africa, Asia și America. Fostele colonii britanice, incluzând și SUA (careau ieșit de sub influența politică, economică și culturală a metropolei) păstrează legăturile cu imperiul britanic încadrul Commonwealth-ului sau așa numita Comunitate britanică d e națiuni , legături preponderent economice.Toate fostele colonii britanice au păstrat moștenirea sistemului Common-Law, unele zone asimilându-i întotalitate, în timp ce în alte zone cu tradiție juridică profund înrădăcinată (India, Pakistan) au rezultatreglementări hibride, care au împrumutat calitățile și defectele acestor sisteme de drept. Urmărind harta juridicăa lumii contemporane se pot distinge mai multe categorii de teritorii, care sunt încă guvernate de marele sistemCommon-Law. In forma originală sistemul se păstrează relativ nealterat și guvernează Anglia, Țara Galilor șiIrlanda, dar nu se extinde asupra Scoției ce prezintă un sistem juridic propriu, Common-Law-ul nu-și găsește deasemenea aplicare integrală nici în insulele Orkney și Shetland, în timp ce insulele Jersey și Guernsey (din CanalulMânecii) sunt supuse unei vechi legiuiri de origine franceză, iar insula Mau este guvernată de o veche cutumă de

origine scandinavă datând din secolul al VIII-lea. În cazul teritoriilor extraeuropene se pot distinge două categorii de state:

a) primă categorie de state este reprezentată de dominioanele în care colonizarea britanică nu a succedatcelei a vreunei țări europene, cum ar fi: Australia, Noua Zeelandă, Insula Terra Nova și Canada – cuexcepția provinciei Quebec, care aplică în continuare un sistem juridic de tip francez. În aceste teritorii,dreptul introdus de colonizatori a găsit un teren vid, permiţ î nd o puternică implantare a sistemului dedrept englez. În cazul acestor state, anul în care au devenit oficial colonii britanice are o importanță primordială, deoarece sistemul precedentului face ca Common-Law-ul, în sens larg și numeroaselehotărâri judecătorești aplicate până în acel moment în metropolă să fie transplantat în noile colonii. Ulterior, chiar dacă sistemul juridic al acestor teritorii a rămas în cadrul general al marelui sistem de

Common-Law, el a dobândit o înfățișare caracteristică, originală, în funcție de practica instanțelor coloniale.

b) în a doua categorie de teritorii, dreptul coloniștilor englezi s-a confruntat cu sistemele juridice locale,sisteme juridice bine conturate și profund înrădăcinate, dar care erau departe de perfecțiunea Common-Law-ului. În astfel de țări (India, Pakistan) au apărut reglementări hibride, caracteristice pentru fiecareregiune. Î n alte zone care înainte de cucerirea britanică au fost supuse altor puteri coloniale, (cum ar fiZimbabwe, Africa de Sud – stăp înite anterior de buri – provincia Quebec – fostă colonie franceză)principiul de la care s-a pornit a fost menținerea unor norme juridice existente înaintea ocupației britanice. Un exemplu caracteristic este așa numitul drept romano-olandez al burilor.

Un rol important în implantarea și unificarea dreptului în teritoriile coloniale l-a avut Comitetul Judiciar

al Consiliului Privat Britanic cu rol de instanță supremă pentru toate jurisdicțiile din teritoriile coloniale, cuexcepția Canadei, Pakistanului și Indiei.



21

După cel de-al doilea război mondial, statele independente nou apărute pe harta politică a lumii, aupăstrat parțial aceste sisteme de drept, care a fost ulterior dezvoltate de interesele naționale, potrivit acelorași legități ale Common-Law-ului.

Pentru o înțelegere corectă a complexității sistemului de drept englez este necesar să cunoaștem modul în care s-a creat Common-Law-ul, începând dinainte de cucerirea normandă.

Teritoriul stăpânit de anglo-saxoni era guvernat de cutume locale, menținute după cucerirea normandăprintr-o declarație a lui Wilhelm Cuceritorul. Î n timp, au apărut un număr mare de organe jurisdicționale careaplicau fiecare, cutume și reglementări diferite.

Regele nu exercita decât ceea ce numea o justiție supremă, cea mai adesea utilizată când pacearegatului era amenințată. Din Curia regis, instanța regală ce reprezintă o jurisdicție de excepție s-au desprinsCurțile regale de justiție, care și-au lărgit competența și încetând să-l mai urmeze pe rege în deplasările sale, s-austabilit la Westminster. În secolul al XIII-lea existau 3 astfel de Curți:

1) Curtea eșichierului (Exchequer) cu competență îndeosebi în materie financiară; 2) Curtea plîngerilor comune (Common Please) cu competenți în materia proprietății funciare și a posesiunii

imobiliare;3) Curtea băncii regelui (King's Bench) cu competență în materie penală și de tulburare a păcii regelui.

Cu timpul, diviziunea de competență a celor trei curți a dispărut, fiecare dintre ele a dobândit ocompetență generală, astfel încât ele au reprezentat în cursul Evului mediu singurele organe judiciare în Anglia.

Sesizarea acestor Curți se putea face doar în temeiul unui privilegiu pe care justițiabilii îl căpătauadresîndu-se Cancelarului – mare ofițer al Curții Regale. Acesta acorda un writ (ordin) care atesta dreptul părții de a sesiza Curțile Regale. Cu timpul, writs-urile nu s-au acordat de la caz la caz și s-a stabilit o listă denumităbrevia de cursu care prevedea anumite situații litigioase în care, contra plății unei sume de bani, cancelariaregală elibera writ-ul. Această situație a determinat o lărgire a competenței Curții Regale în dezavantajul

jurisdicțiilor senioriale și a determinat o reacție promptă din partea aristocrației care se vedea frustrată deputerea de a judeca și de o importantă sursă de venituri. Astfel, în 1215 ca urmare a semnării de către regeleloan fără Țară a actului cunoscut în istorie sub numele de Magna Charta Libertatum, un compromis între

regalitate și nobilime, a apărut cel de-al doilea statut de la Westminster , prin care brevia de cursu era înghețată, În acest statut se prevedea că nici un writ nou nu mai putea fi creat de Parlament, Curțile Regale urmînd a judecanumai potrivit categoriilor de writs-uri în consimile casu, adică în acele spețe ce prezentau o mare asemănare cucele în care se eliberaseră deja writs-urile. Astfel, cel de-al doilea statut de la Westminster a avut o importanţăcovî rșitoare în evoluția dreptului englez. Dreptul englez a continuat pe o cale nouă, aceea a acțiunilor in thecase; în care instanțele se sesizau singure, în temeiul unei declarații făcute de reclamant.

Aceste acțiuni s-au diversificat cu timpul și au primit denumiri speciale, în raport cu faptele ce aumotivat sesizarea, denumiri cunoscute și practicate și astăzi: assumpsit, deceit, trover, negligence.

În 1573 și 1875 Curțile Regale au fost reorganizate, legile purtând denumire de Judicature Acts, și s-acreat o curte superioară mică – Supreme Court of Judicature. Tot ca urmare a reformei judiciare din 1875 a fost

recunoscut dreptul oricărui cetățean de a se adresa în mod direct instanțelor judecătorești. În anul 1971, o legeintitulată Court Act a prevăzut organizarea în cadrul Curții Supreme a trei entități judiciare distincte:

1) High Court of Justice – Înalta Curte;2) Crown Court – Camera Lorzilor (organ judiciar suprem);3) Court of Appeal – Curtea de Apel;

Camera Lorzilor, mai mare în rang, poate anula o decizie dată de Curtea de Apel, care la rîndul ei poateanula o decizie dată de Înalta Curte. Deciziile date de Curtea de Apel o leagă pe ea însăși , cu excepția cazurilor încare sunt incompatibile cu cele ale Camerei Lorzilor sau în care au fost pronunțate per incuriam, deci suntnelegale. Camera Lorzilor, ca organ judiciar suprem este întotdeauna legată de hotărârile sale.



22

PARTICULARITĂŢILE DREPTULUI ENGLEZ Common-Law-ul se dovedește a fi sistemul juridic al unei societăți feudale în tiparele cărora a fost turnat

conținutul unui drept burghez. Privit din acest punct de vedere, se pot explica pronunțatele particularități aledreptului britanic, considerat un drept al precedentelor, o creație a jurisprudenței.

Precedentul judiciar reprezintă mecanismul cel mai important în formarea sistemului de drept englez.

Lucrurile merg atît de departe încît, chiar în prezența unui text de lege sau a unei reguli de drept cutumiar, judecătorii preferă să invoce hotărârile judecătorești care au f ăcut anterior aplicarea acestora, dec î t să aplice înmod direct textul sau regula care stabilește sediul materiei. Această stare de fapt l-a făcut pe Bentham să declarecă dreptul englez este (Judge made law – judecătorul face legea) creație a jurisprudenței.

Mecanismul prin care cazurile de speță ajung să formeze un sistem de drept închegat este stare decisis („ţin înd seama de ceea ce a fost deja decis"). Termenul desemnează principiul potrivit căruia hotărârilepronunțate de anumite instanțe produc efecte nu numai cu privire la părțile litigante, ci leagă și alte instanțe.Judecătorul este obligat a se pronunța în considerarea a ceea ce, anterior, într-o cauză similară, s-a decis de cătreo altă instanță. O hotăr î re judecătorească cuprinde două părți esențiale:

1) ratio decidendi;2) obiter dicta.

Ratio decidendi exprimă motivele pentru care instanța a luat hotăr îrea, deci principiul de drept degajatprin această hotăr î re. Pentru ca o decizie judecătorească să poată servi drept precedent într -un litigiu nu estenecesară o identitate complexă a circumstanțelor celor două spețe (identitate care nu se poate întîlni practicniciodată), fiind suficient ca ratio decidendi care a justificat-o pe cea dintî i să existe și în cea de-a doua în pofidafaptelor particulare care în mod obișnuit diferă.

Obiter dicta („zicând în treacăt") reprezintă reflecțiile juridice, considerentele pe care instanța le face pemarginea cazului. Unele dintre aceste considerente constituie suportul necesar al hotăr îrii (ratio decidendi) sauau ca obiect dezlegarea unor probleme litigioase; altele însă sunt simple argumente, elemente constituite într-unsilogism judiciar, ce se vrea persuasiv, dar, răm înînd în afara domeniului considerat ca ratio decidendi ele suntcalificate obiter dicta. Îndeobște se consideră că ceea ce trece în puterea lucrului judecat este dispozitivul

hotăr îrii; totuși, considerentele hotăr îrii dobî ndesc acest efect în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în acesta.

Față de acest mod de elaborare a dreptului au apărut numeroase dispute juridice, care durează desecole. Avantajele acestui sistem de case law au fost sistematizate de un autor englez contemporan cele maiimportante fiind:

corectitudinea pe care o oferă pentru rezolvarea fiecărui caz care este esențialmente similar; posibilitatea de creștere, de adoptare permanentă a unor reguli noi de drept, adaptate noilor

circumstanțe și cerințelor unei societăți în continuă dezvoltare (deci flexibilitatea sistemului englez); bogăția de reguli de detaliu; caracterul practic, putî nd răspunde cu ușurință nevoilor cotidiene.

Principalele dezavantaje ale sistemului englez menționate de același autor sunt:a) rigiditatea, o regulă odată fixată nu mai poate fi modificată; b) pericolul unor distincții nelogice care să ducă la aplicarea anumitor reguli în situații pentru care nu sunt

create;c) volumul și complexitatea care îngreunează cunoașterea normelor aplicabile.

Datorită acestor inconveniente, în practică, principiul stare decisis suferă anumite atenuări. De cele maimulte ori judecătorii recurg la anumite distincții artificiale, la raționamente de-a dreptul tendențioase, pentru aajunge la hotăr î ri diferite sau chiar opuse precedentului de la care pornesc. Ei nu apelează la asemenea procedeeatunci când precedentul este în mod clar nerațional sau prezintă inconveniente (plainly unreasonable and

inconvenient) ori dacă este în opoziție cu o regulă cardinală din dreptul englez.



23

Aceste atenuări datorate rigidității sistemului, au ca efect o sporire a puterii judecătorului, care, practicpoate legifera neîngrădit, el fiind cel care, deși teoretic nu poate modifica cutuma existentă, practic poate stabilireguli noi de drept.

Din această cauză, norma de drept în sistemul englez are un anumit specific; ea prezintă un grad degeneralitate mai redus decît norma de drept din sistemul romano-germanic. Ea este de fapt o regulă reținută de

instanță nu prin interpretarea unui text de lege, ci potrivit tehnicii distincț iilor și este valabilă doar în cazul în carea fost degajată și pentru spețe absolut identice. O modificare în încărcătura faptică a speței va face regulainaplicabilă și va impune judecătorului să aplice o altă normă juridică. Astfel, caracterul unic al regulii de drept însistemul englez, capabilă să modifice esențial concluziile ce ar putea fi obținute prin aplicarea dreptuluicontinental, reprezintă un studiu de prezent și de viitor, pentru teoria generală a dreptului.

Asupra rațiunii autorității precedentului, de-a lungul secolelor, au apărut numeroase dispute. Autoriimai vechi (Blackstone și alții) consideră că judecătorul care rezolvă o nouă problemă de drept nu face altcevadecî t să degaje o normă de drept imemorabilă și să o consacre. Hotăr îrea pe care o dă reprezintă o mărturie a

judecătorului asupra existenței normei, pe care ceilalți judecători sunt chemați să o invoce. Astfel se atribuieCommon-Law-ul o valoare eternă, imemorabilă.

Mari nume ale dreptului britanic (Austin, Bentham, Henry Maine) consideră însă că sistemul englez esteun drept de origine cutumiară, scris într-o manieră deosebită de cel continental, nu în coduri ci în culegeri de

jurisprudență. Se vorbește adesea în Anglia, despre o cutumă generală imemorabilă, care ar reprezenta temeiulCommon-Law-ului, deciziile judecătorești găsindu-și aici fundamentul juridic și autoritatea morală.

P. Arminjon și colaboratorii săi consideră însă că această cutumă imemorabilă este o simplă ficțiune,destinată să îndepărteze bănuiala că judecătorii ar proceda arbitrar. Ei subliniază efectul principiului stare decisiscare face din judecător un legiuitor, el av î nd posibilitatea de a modifica cutuma existentă, de a stabili noi regulide drept. Î n prezent este acceptată ideea că doar înainte de cucerirea normandă se aplica în insulă un dreptanglo-saxon cu caracter cutumiar; apariția Common-Law-ului este legată de consolidarea puterii regilornormanzi, care au ț inut să înlocuiască vechile cutume cu un drept al precedentelor, care să devină drept comun în

Anglia.

Regula precedentului, care a început să se contureze doar pe la sfî rșitul secolului al XVIII- lea se bazeazăpe axioma: noul precedent îl anulează pe cel vechi . Datorită rigidității și conservatorismului, acest drept alprecedentelor cuprinde reguli extrem de tehnice și formalisme accesibile doar specialiștilor.

Aspectul cel mai original al Common-Law-ului este faptul că nu cunoaște împărțirea pe ramuri , sistemulcartezian caracteristic mentalității europene și nepotrivit cu pragmatismul funciar al dreptului englez. Nici măcar

împărțirea în drept public și drept privat, fundamentală sistemului romano-germanic, nu este operantă în dreptulenglez.

Marea familie anglo-saxonă este reprezentată de coexistența a trei subsisteme normative autonomeși paralele, tipice, care reglementează fiecare, în mod diferit sau chiar contradictoriu, relațiile sociale:

a) Common-Law (în sens restrîns);

b)

Equity;c) Statute-Law.

Fiecare dintre acestea va cuprinde norme din ceea ce suntem obișnuiți să denumim drept civil, penal,

comercial, etc.Schmithoff arăta că în doctrina engleză contemporană a apărut o tendință de a împărți dreptul după

criterii cunoscute pe continent. Se vorbește astfel despre family law – dreptul familiei (termen introdus detratatul lui Bromley), despre mercantile law – drept comercial, despre un criminal law – drept penal ori labourlaw – dreptul muncii. Această tendință răm î ne însă o încercare doctrinară, de conturare a unor discipline destudiu, cu profundă tentă practică, dect o tendință de auto reorganizare a sistemului de drept englez după celcontinental.



24

„COMMON-LAW" ÎN SENS RESTRÎNS În sens restrîns, Common-Law reprezintă unul dintre cele trei izvoare de drept, subsistem sau mai precis

ramuri de reglementări tipice marelui sistem de drept. Modul în care s-a creat Common-Law-ul este legat demodul de funcționare al Curților Regale. El reflectă de fapt, opera de unificare a cutumelor locale într-un dreptcomun pentru întregul teritoriu, operă realizată de Curțile Regale de la Westminster.

DREPTUL ECHITĂȚII (EQUITY)Apărută în Evul mediu, equity a reprezentat un antidot îndreptat împotriva procesului de perimare a

unui sistem de drept bazat pe precedente. Perpetuîndu-se un timp îndelungat, acest drept creat pe precedenteajunge nereceptiv la impulsurile sociale, devine ostil unei societăți în evoluție și poate aduce prejudiciiconsiderabile dezvoltării societății. La origini, equity dădea ideea că în fața unei legi nedrepte, supușii pot faceapel la lege, care poate restabili echitatea încălcată ș i poate acționa împotriva legii. Dar, încă de la început s-afăcut precizarea că: „Equity follows the Law” („Equity urmează Common-Law-ul”) acesta fiind una dintremaximele cele mai cunoscute în dreptul englez.

De fapt, nu regele ci funcționarul său, Cancelarul , era cel care soluționa plîngerile. În concordanță cuEquity follows the Law, Cancelarul se ferea întotdeauna să declare regula de drept inaplicabilă; el folosea altemijloace pentru soluționarea litigiilor.

Astfel, Cancelarul putea refuza eliberarea unui writ, împrejurare ce lipsea pe una din părți deposibilitatea de a sesiza instanța sau întîrzia executarea unor odine, acte și impunea efectuarea altora, careanihilau intervenția justiției. În caz de nesupunere, Cancelarul putea ordona întemnițarea celui nesupus sausechestrarea bunurilor sale.

Cu timpul, numărul mare de cereri adresate Cancelarului a impus crearea unei adevărate instanțe pentru soluționarea lor – Curtea Cancelarului, legată la r îndul ei de principiul precedentului. În cadrul acesteia,unul din magistrați – the master of the Rolls – a devenit începînd cu secolul al XVIII-lea vicecancelar, iar astăzieste președintele Curții de Apel. Curtea Cancelarului avea dreptul să soluționeze toate cazurile care, ca urmare ainexistenței unor writs-uri speciale nu puteau fi soluționate de instanțele de Common-Law. Iar mai tîrziu chiar

cauzele ce ar fi fost de competența acestora, cînd acțiunea era respinsă în drept sau c înd remedy solutions datăde ele nu era eficace. Astfel, în decursul secolelor a apărut o a doua reglementare, legală, paralelă, iar uneoricontradictorie cu cea dintîi. Aplicare uneia sau alteia dintre reglementări a ajuns să depindă de faptul căreclamantul se adresa Curților de la Westminster sau Curții Cancelarului.

Deși equity nu a reușit să devină un sistem normativ complet și care să cuprindă o arie at î t de vastă dereglementări ca și Common-Law-ul, el a avut o importanță crucială în dezvoltarea dreptului englez în primul rînddatorită unor serii de perfecționări și completări esențiale ale anumitor instituții de Common-Law.

P. Arminjon și colaboratorii săi consideră – equity drept o colecție de norme oarecum disparate șicorective aduse Common-Law-ului. Equity a introdus de asemenea, o serie de instituții ca: trust-ul, uses,injunctions.

RAPORTUL „COMMON-LAW – EQUITY"Maximele sunt cele care permit înțelegerea sistemului pe care-l guvernează și a raporturilor ce există

între equity și Common-Law.1) „Equity acts in personam, not in rem” – Equity acționează in personam, iar nu in rem. Azi, principiul și-a

pierdut practic interesul, dar inițial injunctions (ordinele date de Cancelar) erau îndreptate asuprapersoanei debitorului, nu asupra patrimoniului său. Abia mai tî rziu, Curtea Cancelarului a început să emităun writ for sequestration care dădea o acțiune asupra bunurilor.

2) A doua maximă decurge dintr-un principiu ce conferă Curții de equity dreptul de a recurge la remedii noi(sancțiuni sau soluții inedite) atunci cî nd apreciază că cele oferite de Common-Law nu sunt suficiente.

„Equity does not suffer a wrong to be without a remedy ” – „equity nu admite ca o violare а dreptului sărăm î nă fără sancțiune" și reprezintă justificarea funcționării equity. În acest sens, Cancelarul poate ordona



25

executarea efectivă a unui contract dacă consideră că daunele interesele acordate potrivit soluției Common-Law nu sunt suficiente.

3) „Equity follows the Law ” – „equity urmează Common-Law-ul", termenul Law avînd sensul de Common-Law în sens restrî ns. Acest principiu exprimă ideea potrivit căreia Common-Law-ul reprezintă baza

jurisprudenței Curții de equity de la care acesta nu se va îndepărta dec î t dacă comandamentele morale o

impun.4) „Where the Equities are equal, the Law shall prevail ” – cînd din punctul de vedere al lui equity părțile sunt într-o poziție de egalitate, se aplică Common-Law-ul. Acest principiu confirmă enunțul principiuluianterior și stabilește poziția subsidiară a Common-Law-ul față de equity, atunci cînd părțile litigante sunt

în egală măsură titularele unor argumente provenite din regulile de equity.5) „Where the Equities are equal, the first in time prevails” – „cî nd potrivit lui equity părțile sunt în situație

de egalitate, primul în timp are cî știg de cauză" – amintește de cunoscuta maximă din dreptul roman – „ prior tempore, potior jure”.

6) „He who seeks equity must do equity ” – „cel care dorește un remediu de equity trebuie să acționeze înequity", fiind similar principiului roman „electa una via” . Deci, soluțiile de equity nu pot fi obținute folosind procedura de Common-Law, ci doar procedura specifică pentru equity.

7)

„He who comes into equity must come with clean hands” – „cel care recurge la equity trebuie să o facăcu mîinile curate". Este un principiu dificil de explicat. Se dă, spre exemplu, cazul unui avocat care, dupăce a dat clienților săi sfatul de a îndeplini anumite acte prin care să-și încalce obligațiile ce le reveneaudintr-un trust, nu poate, ulterior, în calitate de parte în raporturile juridice ce se creează în cadrulaceluiași trust, să se îndrepte contra celor dint îi. Prin analogie, această maximă ne amintește de „Nemo

censetur propriam turpitudinem allegans" 8) „Equity looks at that as done which ought to have been done” – „equity consideră a fi făcut ceea ce ar fi

trebuit făcut". Aici întîlnim o concepție judiciară similară cu cea formulată de canoniști și alți juriști medievali,

cunoscută și sub numele de doctrina lui ius ad rem. Potrivit acesteia, orice drept ce are ca obiect un bun

individual determinat ar da naștere unui drept împotriva oricărui terț dob înditor de rea credință. De exemplu,dacă v î nzătorul unui bun și-a transferat dreptul de proprietate cumpărătorului, acesta, potrivit lui equity estetratat ca și cum transferul de proprietate ar fi operat.

9) Un alt principiu este formulat în doi termeni, configurînd de fapt ideea unei prescripții extinctive: „Delaydefeats equity ” – „termenul anulează equity" sau „Equity helps the vigilant and not indolent ” – „equity îlajută pe cel diligent, iar nu pe cel nepăsător”. Caracteristic acestui tip de prescripție este faptul că nuoperează în raport de un termen predeterminat ci de anumite limite raționale diferite de la caz la caz.

10) „Equity looks to the intent and not to the form” - „equity tine seama de intenție iar nu de formă" – nutrebuie să ducă la ideea că equity nu tine seama de formalismul specific dreptului englez. Dimpotrivă,equity reprezintă un teren propice formalismului ce caracterizează dreptul englez, aspect ușor de explicat

dacă se tine seama că equity își are originea în Evul mediu.11) Frauda la lege este interzisă în toate sistemele de drept; în sistemul englez există principiu l: „Equity does

not allow a statute to be made an instrument of fraud ” – „equity nu admite ca o lege să devinăinstrument de fraudă". Totuși în dreptul britanic, noțiunea de fraudă are o semnificație mai largă dec ît îndreptul continental. Este citată o jurisprudență potrivit căreia creditorul poate înlătura excepția deprescripție arătată, dacă el a ignorat datoria din cauza unor manopere ale debitorului.

12) O altă maximă stabilește că dacă o persoană care are o obligație juridică îndeplinește anumite acte cesunt de natură a da satisfacție acelei obligații, ele sunt considerate drept acte de executare, deși intenția debitorului era diferită: „Equity impute an intention to fulfill an obligation” – „equity prezumă intenția de a îndeplini obligațiile".

13)

Principiul „Equity is equality ” – „equity este egalitate”, este aplicabil în diferite domenii, mai ales înmaterie de proprietate și obligații.



26

Desigur că aceste principii nu sunt singurele; ele reprezintă doar o mică parte din vasta jurisprudență equity, dar care exprimă esența acestui sistem normativ.

Cu timpul, prin evoluția acestui sistem normativ care devenise un sistem paralel și uneori concurent cuCommon-Law-ul, era normal să apară un conflict între cele două jurisdicții care aplicau două reglementăridiferite.

Acest conflict a fost în mare parte evitat prin reformele din 1873 și 1875, cînd printr-o lege specială s-ahotăr ît ca în ipoteza unui conflict între equity și Common-Law cel dintîi va prevala. În același timp, DiviziaCancelariei a devenit una din secțiile înaltei Curți de Justiție, care la rî ndul ei a fost cuprinsă în Supreme Court of

Judicature. Equity, născută ca remediu împotriva conservatorismului și sclerozei, a devenit cu timpul ea însăși unsistem sclerozat. Un alt remediu a devenit necesar.

DREPTUL STATUTAR, STATUTE-LAW.Statute-law sau legea scrisă reprezintă a doua reacție de acomodare a dreptului englez la imperativele

contemporaneității. Teoria clasică consideră că legea este doar un izvor secundar de drept, legile fiind o serie deerrata și addenda, deci corective aduse corpului normativ principal bazat pe jurisprudență. Interpretarea legiieste deosebit de restrictivă, de aceea judecătorul englez este dezarmat în fața legii, chiar dacă el constatăinadvertențe, el nu poate reacționa, deoarece doar Parlamentului îi revine sarcina corectării legii.

Un cunoscut jurist englez, judecătorul Parker, susține că regula de aur în interpretarea legii esteadaptarea sensului obișnuit al cuvintelor întrebuințate de legiuitor și a interpretării gramaticale, indiferent deutilitatea socială a legii sau tendințele economice.

Dacă, din punct de vedere teoretic lucrurile se prezintă astfel, practic această viziune asupra interpretăriilegii este un ideal greu de realizat. În hățișul jurisprudenței se pierde sensul primar al legii însăși, iar dispozițiile eise topesc în pasta aceluiași sistem juridic creat prin precedent (René David).

Cutuma este considerată în dreptul englez unul dintre izvoarele de drept, la un moment dat vorbindu-sechiar de originea cutumiară a dreptului englez.

După cum s-a prezentat anterior, teza aceasta este inexactă, cutuma generală imemorială este o ficțiune

destinată să îndepărteze bănuiala că judecătorii ar proceda arbitrar. Cutumele aplicabile în prezent sunt cutumelocale; pentru ca o cutumă să fie luată în considerare de justiție este necesar ca ea să îndeplinească două condiții:să provină din timpuri imemoriale și să fie rațională.

Prima regulă a fost stabilită printr-o lege datînd din 1265 și care stabilește că o cutumă este imemorialădacă exista în anul 1189. Deoarece în prezent este foarte greu de dovedit data nașterii unei cutume, este evidentcă această lege produce consecințe juridice însemnate, un număr mare de cutume fiind îndepărtate deoarece nurespectă regula imemorialităţii.

Regula raționalității cutumei, (a doua regulă) ce își are originea în concepțiile dreptului roman, permite judecătorului să înlăture un număr mare de cutume.

Astfel se poate face o distincție clară între rolul și locul cutumei în dreptul englez și dreptul continental

unde este recunoscută valoarea cutumelor doar dacă ele sunt stabilite de un timp îndelungat (nu imemoriale) iar judecătorul nu poate cenzura cutuma, dacă ea a fost recunoscută odată ca fiind valabilă.

Trebuie menționat că deși rolul și importanța cutumei în sistemul izvoarelor dreptului englez este îndescreștere, totuși un număr mare de cutume sunt în vigoare și operează în multe domenii ale dreptului. Dintrecutumele în vigoare se pot menționa:

cele referitoare la vecinătate, la folosirea pășunilor sau a anumitor lacuri sau fluvii, cutume ecleziastice, un număr mare de cutume comerciale.

Ideea că rațiunea reprezintă un izvor de drept a avut întotdeauna circulație în dreptul englez. Rațiunea

stă în fond la baza celor mai multe jurisprudențe, ea avînd un rol considerabil în formarea sistemului de dreptenglez.



27

Un mare jurist medieval, Соке, arăta că deși Common-Law nu este altceva decît rațiunea însăși, aceastatrebuie înțeleasă ca „artificial reason of the law ” – „rațiunea artificială a legii", cu alte cuvinte este rațiunea astfel cum este înțeleasă de judecător, cu preocupare esențială de a construi un sistem de drept coerent.

O altă caracteristică acestui sistem de drept este faptul că dreptul englez nu cunoaște nici abrogareaimplicită și nici desuetudinea, astfel că un număr mare de acte normative, dat înd de secole și care nu au fost

abrogate expres sunt valabile și astăzi. Această stare de fapt face foarte dificilă cunoașterea exactă a legii pentru judecător și nu numai pentruel. Pentru a facilita cunoașterea statutelor, s-au alcătuit în decursul secolelor, culegeri de statute printre careamintim:

The Statutes of the Real – include legile edictate între anii 1011-1713;

The Public General Acts ( de la 1714);

The Revised Statutes (1870-1897);

The Statutes at Large (1815-1870);

Halsbury's Statutes of England.

Statutele contemporane sunt publicate în fascicole suplimentare ale lui Law Reports.

Aceste colecții de statute nu trebuie înțelese ca niște codificări, dreptul englez răm înînd în continuareostil ideii de codificare. Totuși, mișcarea legislativă engleză, mai ales după cel de-al doilea război mondial ainstituit importanța legii scrise, astfel că în 1966 s-a constituit Law Commission, comisie însărcinată cu cercetareareformelor ce trebuie făcute în dreptul englez și alcătuirea unor proiecte de lege îndreptate în acest sens. O altăprecizare privește preeminența dreptului procesual asupra celui material. „Remedies precede rights" , acestprincipiu fundamental al dreptului englez exprimă tocmai o astfel de preeminență. Pentru juristul englez este maiimportant să găsească calea procedurală care poate promova un anumit interes dec ît dreptul substanțial care îlguvernează.

Acest interes este atît de mare încâî t pune în umbră chiar pe cel de a descoperi adevărul ( „ Justice beforetruth” – „Justiția înaintea adevărului"). La aceasta se adaugă și faptul că judecata se desfășoară în fața juraților pentru că, după concepția juriștilor englezi, o persoană chemată în judecată trebuie să aibă un fair trial , să fie

judecată în mod loial, ceea ce nu este posibil dec ît în temeiul unui due process of law , adică cu respectarea strictăa formelor procesuale. O mare mentalitate se explică prin condițiile istorice ale formării dreptului englez.Deoarece nu există un sistem de norme de drept substanțial bine precizat, judecătorul fiind cel chemat să degajenorma de drept aplicabilă, era firesc ca modul în care procedează acesta să devină factor prevalent. Astfel, pî nă

în anul 1856 toate procesele se desfășurau în fața unui juriu. De la reforma din acel an, numărul cauzelor în careintervin jurații a scăzut în mod considerabil.

CUTUMATrebuie abandonată ideea că dreptul englez ar fi un drept cutumiar. Această idee provine din credința

majorității juriștilor continentali potrivit căreia dacă dreptul este bazat pe coduri, este deci un drept scris iar dacănu, atunci este drept nescris, pe cale de consecință, cutumiar.

Dreptul englez nu a fost niciodată cutumiar, cu unul jurisprudențial Common-Law-ul în cele din urmă areușit să facă să dispară dreptul cutumiar al vechii Anglii, cel pe care-l găseam în cutumele locale.

LEGEATrebuie abandonată ideea ca legea în dreptul englez ar avea o importanță secundară. Legile Angliei însă

au un aspect mult mai cazuistic decî t cele continentale, juristului englez păr îndu-i-se că lecturează mai degrabăprincipii generale care exprimă aspirații morale sau programe politice decît legi.

LEGEA, CREAȚIA PARLAMENTULUI1) Suveranitatea legii

a) Parlamentul britanic este suveran începînd cu Revoluțiile engleze din sec. XVII: acțiunile, legile salesunt în vîrful ierarhiei normelor de drept.

b)

Nu este deci o distincție formală între legea constituțională și legea ordinară: din acest motiv,controlul conformității legilor cu normele constituționale, scrise sau nu, nu se impune. Marea Britanie



28

este în această privință una din razele țării occidentale care nu practică controlul constituționalității legilor.

c) Nu este nici o distincție formală între tratatele internaționale și lege: din această cauză, legea din1972 ce introduce tratatele instituitive ale Comunităților europene în dreptul birocratic, se limiteazăsă declare că dreptul comunitar prezent și cel viitor se aplică direct pe teritoriul britanic și că e în

drept să prevaleze asupra unei norme naționale contrare, însă această lege este una ordinară carepoate fi în orice moment contrazisă în mod formal de o lege ulterioară.

2) Caracterul tehnic al legii

a) Legea își păstrează funcția de corecție a dreptului în vigoare; cel puțin în domeniile tradiționale aledreptului, legislatorul nu caută să elaboreze un sistem de norme, complet și rațional în același timp,care nu are nevoie de alte drepturi și înlocuiește sistemul anterior.

b) Redactarea legii este meticuloasă; definițiile preliminare sunt numeroase; condițiile de aplicare afiecărei norme sunt definite foarte minuțios, consecințele atribuite fiecărui caz au fost de asemeneadeterminate cu o precizie deosebită.

c) Structura legii este complexă: secțiunile sunt destul de lungi și conțin numeroase trimiteri; textul legiiconține importante anexe subdivizate de asemenea în secțiune.

3) Diferite tipuri de legi

a) Deoarece Scoția a părăsit o parte din dreptul său tradițional și Irlanda de Nord este condusă de olegislație care îi este proprie, Parlamentul Westminster este impus să adopte pentru aceeași problemă 3 legi: una pentru Anglia și Țara Galilor, iar alta pentru Scoția și cea de-a treia pentruIrlanda de Nord.

b) Legislatorul adoptă deseori legi care reiau totalitatea textelor legislative anterioare relative la același domeniu: aceste compilații legislative se numesc legi de consolidare.

INTERPRETAREA LEGII DE CĂTRE JUDECĂTORI. 1) Atitudinea judecătorului față de lege.

a) Judecătorul consideră legea drept ordin al unui organ care îi este superior – Parlamentul. El are deciobligația de a respecta foarte conștiincios legea.

b) Î nsă în același timp, el consideră legea un text care are ca scop doar să aducă modificări într-un dreptelaborat de predecesorii lor și pe care-l consideră protector, mai puțin în domeniile tradiționale aledreptului: el are tendința de a interpreta legea în așa fel ca să modifice c ît mai puțin posibil stareaanterioară a dreptului.

2) Normele de interpretare a legii.

a)

Judecătorul englez aplică după gradul de ambiguitate al textului care urmează să fie interpretat:- fie norma de interpretare literală: legea este interpretată exclusiv reieșind din textul legii, adică

din textul dispozițiilor în cauză și de contextul său (adică alte secțiuni ale legii cu excepția anexelor, care auautoritate mai mică);

- fie norma interpretării în dependență de rî ul pe care legea încearcă să-l remedieze (mischief rule): judecătorul ține cont de scopul urmărit de legislatori;

- fie norma intermediară, numită regulă de aur (golden rules), conform căreia judecătorul esteobligat să respecte legea cu excepția cînd aceasta duce la un rezultat absolut sau injust ceea ce nu ar doribineînțeles legislatorul.

b) Î n principiu, judecătorul englez nu ține cont decît de text și nu trebuie să se refere la circumstanțele

elaborării sale și mai cu seamă la lucrările preparatorii. Totuși această normă pare a fi aplicată tot maipuțin strict, cel puțin în ultimele cazuri.

c) Pentru a interpreta legea, judecătorul utilizează în mod egal un anumit număr de prezumții:



29

- legislatorul este în drept să modifice dreptul anterior (în special Common-Law) cît mai puțin posibil.

- legislatorul nu are dreptul să impună o obligație fără vreo încălcare, nici să priveze vreo persoanăde vreun drept existent, nici să anuleze puterea de control a judecătorilor.

3)

Interpretarea legii și a normei precedentului.a) Î n principiu, judecătorul consideră că norma precedentului se aplică chiar în cazul hotăr îrilor judecătoriilor superioare care au interpretat o prevedere legală.

b) Importanța acestui principiu rezultă din următoarele 2 norme: - interpretarea judiciară a cuvintelor identice utilizate într-o parte a legii avînd un scop nu-l vizează

pe judecător. - interpretarea judiciară a cuvintelor identice utilizate într-o lege anterioară ce au același obiect și

același scop, ce vizează judecătorul, normă care se aplică în special în cazul c î nd legea ce urmează a fiinterpretată nu este o lege de consolidare a legii interioare (legislatorul este bănuit de a nu fi dorit să stabileascăsensul cuvintelor).

c) Regula precedentului. Î n al treilea rând, trebuie să abandonăm ideea unei reguli a precedentului, aplicată cu automatism ș i

paralizînd evoluția dreptului englez. Această concepție este cî t se poate de falsă și este dovedită de evoluția dreptului continental. Î n ciuda prezicerilor sinistre ale adversarilor codificării din secolul XIX.

Regula precedentului nu are alt scop decî t să dea o serie de cadre dreptului englez ș i să conserve ostructură jurisprudențială conformă cu tradiția acesteia. Dacă în secolul al XX-lea aceasta părea ca av înd oanumită vigoare fiind impusă de exigențele momentului, în aceeași epocă, în condiții asemănătoare în Franța exista Școala exegezei.

Evoluția societății a impus apoi mai multă suplețe în virtutea ritmului accelerat de transformare a vieții sociale, iar regula precedentului s-a adaptat cu succes. Mai mult chiar decît pe continent, importanța doctrinei înAnglia este subestimată. Anglia este țara în care diferite opere de doctrină au primit calitatea de books of

authority. După liberalizarea formalismului care a avut loc în secolul al XIX-lea rolul doctrinei s-a transformat.Tinerii juriști ai zilelor noastre au căpătat o formație universitară, învăț înd cursurile scrise ale profesorilor,manualele universitare (text books), învățarea dreptului axîndu-se în special, pe fondul dreptului, procedurarăm înînd apanajul practicienilor.

T EMA: C ARACTERISTICA GENERALĂ A FAMILIEI ANGLO-SAXONE . DREPTUL COMUN -ENGLEZ .

1. Formarea sistemului de drept comun-englez. 2.

Structura și izvoarele formale ale dreptului englez și ale sistemelor de drept din familia anglo-saxonă.

3. Răspîndirea și civilizarea dreptului comun-englez.

FORMAREA SISTEMULUI DE DREPT COMUN-ENGLEZ.Dreptul englez apare ca urmare a transformării cutumei anglo-saxone de către judecătorii numiți regali

(sau călători). În an. 1066 Wilhem, duce al Normandiei, a cucerit Anglia și s-a declarat proprietar al pămînturilorengleze. Organizarea de stat creată de către Wilhem este unul dintre factorii care au determinat dezvoltareadreptului englez într-o altă formă și conținut decît dreptul romano -germanic. Wilhem a organizat statulconducîndu-se de principiul „vasalul vasalului mei îmi este vasal” (în Franța era „vasalul vasalului meu nu-mi

este vasal”). Din acest principiu apare noțiunea la dreptul englez de drept comun, pentru că se creează un dreptcomun pentru toată Anglia. Iar în Franța dreptul era aparte pentru fiecare regiune. Cu timpul apar culegerile carese răspîndesc pe alte teritorii și apare legislația pentru toate teritorii. Puterea de stat în Franța devine



30

centralizată. Organizarea de stat este primul factor care deosebește dreptul englez de cel romano -germanic și îidă o evoluție aparte.

Datorită acestui principiu toți cei nemulțumiți de politica vasalului puteau ataca hotărîrile acestuiaregelui. Regele obligînd pe toți să respecte cutuma locală anglo-saxonă controla acest proces prin intermediul

judecătorilor care „călătoreau” de la un feudal la altul și examinau plîngerile. Inițial judecătorilor regali le puteau

fi adresate numai cereri care se refereau la proprietatea funciară (asupra pămîntului), cît și infracțiunile grave. Judecătorii regali încep a deveni preferații englezilor în ce privește adresar ea plîngerilor, deoarecehotărîrile acestora se executau, iar a feudalilor nu se executau. Cu timpul feudalii au început a fi nemulțumiți,deoarece pentru examinarea plîngerilor se achitau taxe care se duceau în bugetul regelui. În plus regele Ioanporeclit Fără-de-Țară a mărit impozitele fără a consulta feudalii.

Judecătorii regali erau obligați să-și respecte propriile hotărîri (precedentele judecătorești). Astfel ocutumă de pe un anumit teritoriu a unui feudal era aplicată într-un caz similar pe teritoriul unui alt feudal,deoarece judecătorul era obligat să-și respecte precedenta hotărîre. În acest fel apare dreptul comun-englez (sau dreptul precedentului judecătoresc).

În anul 1215 feudalii, în special baronii, i-au înaintat regelui Ioan Magna Charta Libertatum (Marea Cartăa Libertăților). Aceasta este considerată primul act cu caracter constituțional englez care stabilește obligațiireciproce între rege și vasalii săi. Ea limitează puterea decizională a regelui în privința stabilirii impozitelor, cît ș i

în privința examinării litigiilor (plîngerilor). Regele (judecătorii regali) puteau examina numai anumite categorii delitigii, pentru care existau precedente (hotărîri anterioare ale judecătorilor regali). În celelalte cazuri competența

jurisdicțională era a feudalilor, pe pămîntul cărora aveau domiciliu persoanele care depuneau plîngeri. Cu timpulfeudalii au scăzut din puteri și regelui îi erau adresate plîngeri care nu aveau precedente. Regele împuterniceștelordul cancelar să examineze aceste plîngeri făcînd echitate între părți. În acest fel litigiile pentru care nu existauprecedente au început a fi examinate în baza principiului echității și egalității părților. Aceasta devine un altfactor care a influențat dreptul englez să se dezvolte altfel decît cel romano-germanic.

După obținerea suveranității parlamentului englez legea (statutul) devine izvor de drept. Aceasta însă nuare forța juridică asemănătoare legii din familia romano-germanică, deoarece judecătorii erau obligați să-și

respecte precedentele hotărîri, iar în cazul în care acestea nu existau, ei puteau examina litigiile în baza dreptuluiechității. În concluzie menționăm că dreptul comun-englez are trăsături specifice care îl deosebesc de dreptulromano-germanic. Acestea fiind: precedentul judecătoresc și dreptul echității.

STRUCTURA ȘI IZVOARE FORMALE ALE DREPTULUI ENGLEZ ȘI ALE SISTEMELOR DE DREPT DIN FAMILIAANGLO-SAXONĂ. Structura dreptului englez este aceeași ca și structura sistemelor de drept anglo -saxone, deoarece

celelalte sisteme anglo-saxone provin de la cel englez. O trăsătură esențială care îl deosebește de sistemulromano-germanic constă în refuzul de a clasifica sistemul de drept în ramuri și, respectiv, în public și privat.Englezii nu recunosc această clasificare, deoarece consideră că subiecții raportului juridic sunt egale, iar în cazul

dreptului public statul ar avea anumite priorități și s-ar situa mai presus decît cealaltă parte. Englezii nu cunoscdivizarea dreptului în ramuri, deoarece nu au ca izvoare de drept codur i și alte legi ca în sistemul romano-germanic, cît și deoarece istoric au dorit tot timpul să se deosebească de dreptul romano -germanic. Cu toateacestea în literatură de specialitate engleză întîlnim încercări și se constată o tendință de clasificare a normelor

juridice în ramuri, cel puțin la nivel teoretic pentru cunoașterea (învățarea) acestora. Sistemul de drept englez are o structură tripartită care coincide cu izvoarele de drept:

1) Dreptul comun în sens restrîns (precedentul judiciar) – common-law;2) Dreptul echității – equity;3) Dreptul statutar – statute-law.

Dreptul comun în sens restrîns – este format din totalitatea precedentelor judecătorești. Precedentul

judecătoresc englez se respectă de către judecători cu strictețe și este principalul izvor de drept englez.Precedentele judecătorești engleze sunt obiectul unor culegeri care sunt studiate de către juriști și sunt

asemănătoare legilor anglo-saxone, deoarece conțin norme juridice din diferite domenii. Structura și forma



31

acestor culegeri este diferită de cele a legii. Precedentele fiind expuse cu comentarii ale practicienilor șiteoreticienilor juriști.

Dreptul echității .La origini dreptul echității avea sensul unei legi ideale (drepte) în fața unei legi sau precedent (cutuma)

nedrepte. Scopul acestuia era de a restabili echitatea. Cu timpul dreptul echității se dezvoltă și devine un sistem

de norme juridice aparte de dreptul comun. În perioada contemporană dreptul echității se aplică în cazurile cîndaceasta o cer părțile prin intermediul judecătoriilor de drept al echității. Între dreptul echității și dreptul comunexistă un coraport care este bazat pe următoarele principii (maxime):

a) Dreptul echității urmează dreptul comun. Potrivit acestui principiu dreptul comun este prioritarși se aplică astfel în cazul în care un caz este reglementat atît de dreptul comun, cît și de dreptulechității.

b) Cînd potrivit dreptului echității părțile sunt într-o poziție de egalitate, se aplică dreptul comun.Acest principiu contravine celui de bază (primului), deoarece enunță că dreptul comun va aveaprioritate și se va aplica numai în cazul în care dreptul echității situează părțile pe o poziție deegalitate (dă o soluție 50/50).

c) Cînd potrivit dreptului echității părțile sunt pe poziție de egalitate, primul care acționează în timpare cîștig în cauză. Acest principiu contrazice atît principiului de bază (primului), cît și pe al doilea,deoarece potrivit lui în cazul în care părțile sunt pe o poziție de egalitate, primul care a reacționatpentru apărare dreptului său, va avea cîștig de cauză și în acest caz nu va fi necesară aplicareadreptului comun.

d) Cel care dorește un remediu în dreptul echității trebuie să acționeze în dreptul echității. Potrivitacestui principiu nu se admite aplicarea dreptului comun în procedura dreptului echității.

e) Dreptul echității nu admite ca o lege să devină instrument de fraudă. Conform acestui principiuse pedepsește abuzul de drept contrar principiului din dreptul romano-germanic, conform căruiaabuzul de drept nu se pedepsește.

f) Dreptul echității este dreptul egalității, principiul care este aplicat în special în cazul materiei

dreptului de proprietate și obligațiilor civile. Toate aceste principii ne fac să fim de părerea căsistemul normativ al dreptului echității este un sistem de sine stătător care poate oferi soluțiile întoate cazurile și tinde spre independență ne dorind implicarea dreptului comun și ne recunoscîndprioritatea acestuia.

Dreptul statutarLegea în Anglia este doar izvor secundar de drept și sunt considerate ca corective aduse sistemului

normativ al precedentelor judecătorești. Legea engleză se deosebește după forma de legea romano-germanică. Englezii au un singur tip de lege,

pe cînd în sistemele romano-germanice sunt trei tipuri de lege: organică, ordinară, constituțională. Legea englezăare un șir de definiții preliminare și conține minuțios condițiile de aplicare și consecințele fiecărui caz în parte.

Secțiunile (elementele structurale) sunt destul de lungi și conțin numeroase trimiteri. Textul legii conținenumeroase anexe. În Anglia nu există diferențe dintre legi și tratatele internaționale, acestea avînd aceeașiputere juridică (tratate nu au prioritate). Cea mai importantă deosebire este că aceasta (legea engleză) esteconsiderată ca izvor de drept numai după aplicarea ei de către judecător în hotărîrea (după ce devineprecedentul juridic).

RĂSPÎNDIREA ȘI CIVILIZAREA DREPTULUI COMUN-ENGLEZ.Dreptul comun-englez s-a răspîndit, în principal, prin intermediul colonizărilor practic pe toate

continentele lumii. În unele state în care nu existau sisteme de drept răspîndirea acestuia este clară (înțeleasă),pe cînd în alte state care dispuneau de sisteme de drept chiar tradiționale, receptarea dreptului englez este

motivată cu greu, rezumîndu-se la perfecțiunea și echitatea dreptului comun-englez.Dreptul englez s-a răspîndit sub forma precedentului judecătoresc, cît și și sub forma dreptului echității.

În dependență de state aceste au suferit anumite schimbări. De exemplu: în SUA nu există regula precedentului



32

englez care obligă a-l respecta cu strictețe. De asemenea în majoritatea statelor anglo-saxone instanțele dedreptul echității nu există aparte de instanțele de drept comun.

Prin intermediul colonizărilor pe teritorii nepopulate de civilizații europene (care nu au fost influențatede vreun sistem de drept, inclusiv romano-germanic) se numără următoarele state: SUA, Canada (excepțiaQuebec), Australia, Noua Zeelanda. A doua categorie de state o alcătuiesc cele care au dispus de sistemele de

drept romano-germanice, tradiționale sau religioase înainte de receptarea dreptului comun-englez: India,Pakistan, Africa de Sud, Quebec. În perioada contemporană observăm o „civilizare” a dreptului care apropie sistemele de drept comun-

englez și cele romano-germanice. Sistemele de drept comun au recepționat unele instituții din dreptul romano-germanic care inițial în Anglia erau reglementate de dreptul canonic (bisericesc): dreptul familiei, căsătoria,adopția. Culegerile de precedente capătă o structură asemănătoare cu cele ale codurilor romano-germanice. Înunele state cu sisteme anglo-saxone apar tot mai multe acte normative, importanța cărora este în creștere. Deexemplu: în SUA au fost adoptate coduri de procedură civilă în 26 de state și chiar coduri civile în Louisiana,California și Dakota.

Unii autori în literatura de specialitate menționează că judecătorul englez „a început să tragă cu ochiul”la legea romano-germanică în cazul lacunelor în drept. Și sistemele romano-germanice „împrumută” din dreptulanglo-saxon și civilizează dreptul romano-germanice. De exemplu: contractele de know-how, leasing, franchising,factoring sunt recepționate în dreptul obligațional romano-germanic din sistemele anglo-saxone. De asemenea,dreptul echității se apropie foarte mult de dreptul echității din sistemele de drept ale SUA. Dreptul echității seaplică atît la nivel internațional (comunitar sau european), cît și la nivel național. De exemplu: art. 38 din statutulCurții Internaționale de Justiție, cînd nu există act normativ sau cutumă, uzanță internațională, judecătorul vaexamina cazul în baza principiului echității; art. 6 din „Convenția Europeană a Dreptului omului” CEDO oferă

justițiabililor dreptul la un proces echitabil. Codul de procedura civilă român din 2013 menționează că în cazullacunelor se aplică analogia legii sau analogia dreptului, iar judecătorul în acest caz este obligat să țină cont deprincipiul echității.

drept comparat Și mari sisteme contemporane de drept

Documents