Cursul 1

Sediul ONU – New York

Statul actual al Palestinei

Carta Internațională de Justiție

Carta ONU – statutul Curții Internaționale de Justiție

Definirea + Trăsăturile Dr. Int. Public

Surse/Izvoare

Principii generale

Doctrina

Echitate, etc.

Tematica dreptului internațional al Tratatelor

Subiecții de Drept Internațional Public

Principalul – Statul Organizațiile internaționale interguvernamentale (derivat)

Răspunderea internațională a statelor

Neutralitate

Cetățenie

Protecția diplomatică

Conflictele de

Soluționarea diferențelor internaționale (=conflicte)

Definiția + trăsăturile Dreptului Internațional Public

= ansamblul de principii și norme juridice scrise sau nescrise, create de state pe baza acordului lor de voință exprimate expres sau tacit în scopul reglementării raporturilor internaționale dintre ele în domenii de interes reciproc

La crearea normelor de drept internațional participă în anumite situații și condiții și ceilalți subiecți de drept internațional public

Subiecții = statele (subiecți primari, originari, până în 1949) + organizațiile care luptă pentru eliberarea națională (tranzitorii)

Trăsături specifice:

metoda de reglementare specifică = poziția de egalitate a statelor (o egalitate juridică -> în cadrul relațiilor internaționale în baza principiului suveranității statelor, sunt considerate egale indiferent de deosebirile existente cu privire la întinderea teritoriului, numărul populației, dezvoltare, resurse, forță militară, art.2 ONU)

crearea normelor de Drept Internațional se realizează în acord de voință al statelor și se adresează în primul rând statelor

normele juridice sunt puse în aplicare de către creatorii lor, de state => dreptul internațional este un drept de coordonare

absența sancțiunii din structura normei de drept internațional derivă din caracterul consensual al dreptului internațional, iar accentul nu este pus pe elementul coerciției

caracterul facultativ al jurisdicției instanțelor internaționale

Curtea Internațională de Justiție este principalul organism jurisdicțional al ONU și singura instanță universală cu competență generală. A fost instituită în 1945 prin Carta ONU și are un statut propriu.

Carta ONU + statutul = tratate internaționale

Acestei Curți i se pot adresa doar statele în orice problemă de drept internațional, doar dacă statele aleg soluționarea neînțelegerii de către Curtea Internațională de Justiție -> caracterul facultativ (platoul continental între România și Ucraina !)

există excepții de la caracterul facultativ dar și acestea cu acordul statelor

Cazuri de excepție!

Instanțele internaționale nu sunt subordonate

Sunt subiecți de drept (3 categorii):- Statele- Organizațiile internaționale interguvernamentale (subiecți derivați) sunt create prin acordul

de voință a statelor -> ONU- Mișcările care luptă pentru eliberare națională Caracterul facultativ al curții (toate au sediul la Haga):- Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie (înființat prin rezoluție a Consiliului de

Securitate)- Curtea Penală Internațională (prima instanță penală internațională cu activitate permanentă,

din 2003 și a fost creată printr-un tratat internațional)- Tribunalul Special pentru Liban (înființat de Consiliul de Securitate la cererea guvernului

libanez)- Curtea Permanentă de Arbitraj (instituție independentă ce permite constituirea de tribunale

arbitrale, la baza sa stă Convenția de la Haga - 1899) Diviziunile dreptului internațional public:1. Dreptul diplomației și consular: în prezent corpul de reguli este conținut în Convenția de la

Viena (1961) cu privire la relațiile diplomatice + Convenția de la Viena 1963 cu privire la relațiile consulare.

2. Dreptul tratatelor: constituit din reguli codificate în Convenția de la Viena – 1969 cu privire la dreptul tratatelor încheiate între state + Convenția de la Viena 1986 cu privire la dreptul tratatelor încheiate între state și organizațiile internaționale sau între organele internaționale

3. Dreptul internațional umanitar: are norme prin care se stabilesc obligații absolute în sarcina statelor și a altor entității (mișcările de eliberare națională sau beligeranții) aplicabile în orice situații în care se recurge la forța armată, fie în cadrul relațiilor dintre state, fie în războaiele civile sau conflicte dintre grupuri înarmate, organizații.+4 Convenții de la Genova 1949

a. Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campaniib. Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților dintre

forțele/armate pe marec. Convenția pentru tratamentul prizonierilor de războid. Convenția referitoare la protecția persoanelor civile în timp de război

+ două rapoarte adiționale

4. Dreptul fluvial (al cursurilor internațională pe apă): conține reguli aplicabile pe fluviile internaționale începând cu reglementările adoptate în cadrul Congresului de la Viena din 1825 care a consacrat principiul libertății navigației pe fluviile internaționale

5. Dreptul mării – Convenția de la Montego Bay 19826. Dreptul spațiului aerian: Convenția cu privire la aviația civilă internațională, adoptată la

Chicago în 1944. A creat și Organizația Internațională a Aviației Civile7. Dreptul spațiului cosmic: principalul act normativ – Tratatul din 1967 cu privire la principiile

care guvernează activ statelor în explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic, inclusiv a lunii și a celorlalte corpuri cerești

Reguli:

- Libertatea explorării și folosirii spațiului extraatmosferic de către toate statele- Spațiul extraatmosferic și corpurile cerești nu pot fi obiect al aproprierii de către state;

folosirea lor exclusiv în scopuri pașnice- Interzicerea folosirii armelor de distrugere în masă8. Dreptul Internațional al drepturilor omului: Convenția pentru reprimarea și pedepsirii

crimei de genocid 1948; Declarația Universală a Drepturilor Omului 1948, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice și Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale, culturale (1966)

9. Dreptul Internațional Economic: are reguli de drept internațional privat, adoptate în cadrul Congreselor Mondiale a Comerțului, reglementări cu privire la fondul internațional monetar, reglementări ale Băncii Mondiale și tratamentul investițiilor străine.

10. Dreptul Internațional Penal: include reguli și principii cu privire la stabilirea răspunderii persoanelor fizice pentru comiterea de fapte grave, indicate drept infracțiuni internaționale care sunt: genocidul, crimele de război (Convenția de la Geneva 1949) care presupune încălcări grave ale normelor dreptului internațional public aplicabile conflictelor internaționale și armatelor interne, conflict împotriva umanității care se referă la încălcări grave ale demnității umane comise în cadrul unui atac sistematic sau general îndreptat împotriva populației civile.

Genocidul (Convenția din 1948) = este cea mai gravă infracțiune internațională și se referă la acte precum uciderea sau provocarea de suferințe fizice sau psihice grave comise cu intenția de a distruge în totalitate sau în parte un grup național, etnic, religios sau social

3 instanțe penale

- Curtea Penală Internațională- Tribunale ad-hoc (temporare)- Tribunale mixte/ Tribunale înființate în cadrul Sistemului de instanțe naționale și fac parte

atât judecători naționali cât și internaționali

Timorul de Est în 2000, în Cambogia, Siena-Leone în 2002, în Irak 2003, Tribunalul Special pentru Liban 2008

11. Dreptul Internațional al Mediului: Conferința asupra biosferei organizată de UNESCP în 1968, Convenția din 1972 cu privire la protecția patrimoniului mondial, cultural; Convenția asupra biodiversității 1992, Convenția cadru cu privire la schimbările climatice

Repere în evoluția istorică a Dreptului Internațional Public

INFO:

Cel mai vechi tratat internațional în secolul III, un tratat de vecinătate și pace (în Egipt) În Evul Mediu dezvoltarea dreptului internațional public a stagnat

Părintele Dreptului internațional public este Hugo Grotius cu lucrări: “Despre dreptul războiului și păcii”, “Marea Liberă”

Pacea de la Vestfalia din 1648 Actul Final al Congresului de la Viena 1915 (s-a încercat o configurare parțială a dreptului

diplomatic) Congresul de la Paris 1856 (s-au codificat reguli de purtare a războiului pe mare, s-a

reglementat regimul Dunării ca fluviu internațional, s-a recunoscut Țării Române drepturi proprii în relațiile internaționale comerciale)

În 1864 Convenția de la Geneva care pune bazele dreptului umanitar În secolul XIX primele organizații internaționale: Uniunea Telegrafică Internațională, Oficiul

Internațional al administrației telegrafice Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 în care a fost adoptate mai multe convenții care au

clarificat legile și obiectivele războiului În 1918 apare Liga Națiunilor având scopul apărării păcii internaționale. A fost prima

organizație internațională interguvernamentală cu vocație universală; s-a înființat prima instanță internațională permanentă – Curtea Permanentă de Justiție Internațională; a fost pentru prima dată instituit un cadru general pentru rezolvarea diferențelor dintre state

Adoptarea Pactului Briand-Kellogg 1928 – obligația statelor de a renunța la folosirea războiului ca instrument al politicii internaționale

În 1945 adoptarea Cartei ONU

Codificarea dreptului internațional public = culegerea și sistematizarea într-un sigur cod comun a regulilor aplicabile într-un anumit domeniu de către o autoritate sau o instituție cu atribuții în acest sens

Importante: Conferințele de la Haga; în cadrul ONU au fost înființate în 1947 Comisia de drept internațional cu rolul de a codifica regulile în diferite domenii

Se remarcă: codificare în dreptul mării, dreptul diplomației și consular + răspundere internațională a statelor și protecție diplomatică

Raportul dintre dreptul intern si dreptul internațional

Are legătură cu aplicarea normelor de drept International de către state. Un punct de plecare al discuție cu privire la raportul dintre... poate fi articolul 27 din Convenția de la Viena din 1969, care prevede că o parte a unui tratat nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat. Aceasta dispoziție se coroborează cu art. 46 din aceeași convenție care prevăd că un stat nu poate invoca drept viciu de consimțământ la încheierea unui tratat internațional faptul că exprimarea consimțământului său a fost dată cu nerespectarea dreptului intern.

Doctrina dualistă – idee principală – dreptul internațional și dreptul intern sunt două ordini juridice complet distincte, separate, care nu pot intra în conflict pentru că au subiecți diferiți, domenii de reglementare și aplicare diferite, au izvoare sau surse diferite și au și destinatari diferiți. Potrivit acestei doctrine, pentru ca o regulă de drept internațional să fie pusă în aplicare de state, aceasta trebuie receptată (adusă, încorporată) în sistemul de drept intern al statului respectiv. Posibilitatea de abrogare a normei de drept internațional prin dreptul intern.

Doctrina monistă – principala idee – nu există două ordini juridice separate, există doar o ordine juridică unică, formată din norme de drept intern și din norme de drept internațional, iar aceste norme au ca destinatari atât state, cât și particulari. În materie de monism avem două subdiviziuni:

1. Preeminența dreptului internațional asupra dreptului intern

2. Preeminența dreptului intern asupra dreptului internațional

În primul caz, avem principalele argumente:

Statele au competențe limitate în a reglementa domeniile care țin de dreptul lor intern, iar ordinea juridică internațională are caracter universal ș ieste superioară normelor de drept intern.

A două versiune, afirmă că dreptul internațional public derivă din dreptul intern al statelor și reprezintă o prelungire a acestuia. Argumente:

Principiul suveranității absolute al statelor Inexistența unei autorități supra statale legislative Inexistența unui organ jurisdicțional cu competență obligatorie Din punct de vedere cronologic mai întâi a apărut dreptul intern al statelor și ulterior au fost

derulate relații internaționale între state

În principiu fiecare stat are dreptul de a stabili raportul dintre dr. International și dr. intern.

Opinia Curții de Justiție Permanentă Internațională – din perspectiva dreptului International, legile naționale sunt simple fapte, adică manifestări de voință ale statelor, la fel ca hotărârile judecătorești sau măsurile administrative.

Potrivit Constituției României – raportul dr internațional dr intern –

Art. 20 al. 2 – dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele ale drepturilor omului și legile interne au prioritate cele internaționale, cu excepții în ceea ce privește cazul în care sunt mai favorabile normele interne.

Legea fundamental prevede prioritatea dreptului international în cazul în care există neconcordanțe între dreptul intern și normele dreptului intenrațional cu privire la protejarea drepturilor și libertăților fundamentale.

Legea 590/2003 – prevede că dispozițiile tratatelor în vigoare nu pot fi modificate, completate sau scoase din vigoare prin acte interne, ulterioare intrării lor în vigoare.

Dreptul Uniunii Europene are prioritate față de dreptul intern. Pt a stabili relația concretă dintre o regulă de dr international și regula de drept intern, trebuie analizate conținutul fiecărei norme și domeniul la care acestea se referă.

Dispozitiile din constituții stabilesc raportul dintre norma internă și norma din tratatele internaționale.

Izvoare principale: Tratatele internaționale și cutuma internaționale

Izvoare subsidiare: hotărâri judecătorești, doctrina, actele unilaterale ale statelor, actele unilaterale ale organizațiilor internaționale

Principalele gen de drept (doctrina, jurisprudența) sunt considerate mijloace auxiliare de determinare a normelor de drept Internațional și ele nu conțin reguli obligatorii.

Sediul materiei (izvoarelor) dreptului international public art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție.

Argument pentru enumerarea izvoarelor în art. 38:

Textul art. 38 face parte din dreptul pozitiv și constituie singurul text care cuprinde o enumerare a resurselor pe care le utilizează Curtea în soluționarea diferendelor cu care este sesizată.

Valoarea fundamentală pe care o are Statutul Curții Internaționale de Justiție, în cadrul actelor normative, ce rezulta din Statutul Curții face parte din Carta ONU, iar Carta are o valoare juridică superioară față de celelalte acorduri internaționale.

Curtea Internațională de Justiție este una dintre cele 6 organisme principale ONU și principalul organism cu atribuții jurisdicționale.

Observații privind modul de formulare al art. 38:

1. Inoportunitatea unor expresii folosite – “noțiuni civilizate”2. Stabilirea unei ierarhizări a izvoarelor Dreptului Internațional – ierarhizarea – din modul

enumerării (a), b),c), d) ).3. Caracterul incomplete al enumerării – pe lângă sursele menționate în art. 38 în Drept

international public sunt analizate ca izvoare ale DIP și actele unilaterale ale statelor și actele unilaterale ale organizațiilor interguvernamentale.

Tratatele int.(def.) dată de art.2 din Convenția de la Viena 1969 cu privire la tratate – prin expresia tratat se înțelege un acord internațional încheiat în scris între state și guvernat de dr internațional fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa particulară.

Caracteristici ale tratatelor internaționale:

1. Acord de voințe între state consemnat în formă scrisă2. Guvernat de regulile dr internaționale3. Conținutul său poate fi consemnat într-un sigur instrument juridic sau în mai mult

instrumente conexe4. Nu prezintă relevanță denumirea pe care o poartă

Denumiri:

1. Tratat2. Convenție3. Acord4. Pact5. Protocol6. Carta7. Statut8. Schimb de note9. Compromis10. Modus vivendi11. Gentlemne’s agreement

Cutuma internațională Este cel mai vechi izvor de drept internațional public, în Statutul Curții Internațional de

Justiție este prevăzută la articolul 38, articol care folosește denumirea “o practică generală, adoptată ca drept”

Doctrina propune definiția: “Cutuma internațională este o practică generală, relativ îndelungată și uniformă a statelor, considerată de le, de state ca exprimând regula de conduită cu forță juridică obligatori”

Principala caracteristică și deosebire față de tratatul internațional, este caracterul nescris și crearea prin acordul tacit al statelor

A nu se confunda cutuma cu obiceiul locului sau cu uzanțele internațional (reguli de curtoazie internațională în cazul cărora lipsește elementul obligatoriu)!

Elementele cutumei internaționale:

- Este necesar să fie întrunite cumulativ 2 elemente:1. Elementul material sau obiectiv2. Elementul psihologic sau subiectiv, intențional

1. Elementul material: Presupune comportamentul uniform în timp al subiectelor de drept internațional Este prevăzut în prima parte a articolului 38 alineat 1, litera b în formularea “o practică

generală”a. Aria de răspândire a respectivei conduite:- Conduita trebuie să fie comună unui număr mare de state considerate a fi reprezentative

pentru procesul de conturare a regulii respective- Curtea Internațională de Justiție a constatat posibilitatea apariției unor reguli cutumiare,

locale sau regionale între 2 state (hotărârea pe care a pronunțat-o curtea în cauza privind dreptul de trecere pe teritoriul libian din 1960)

b. Conduita statelor:- Să constea în acte repetate în timp (poate fi o perioadă foarte lungă de timp – 150 de ani – în

cauza cu privire la dreptul de trecere pe teritoriul Libian, unde s-a constatat existența unei practici constante pe o perioadă de timp de peste 150 de ani pe care statele au respectat-o ca pe o regulă cu caracter obligatoriu sau pe o perioadă scurtă de timp). Acum, importantă este frecvența cu care se repetă o practică – exemplu: în materia delimitării platoului continental sau în privința existenței

Legea 590/2003 (preia unele dispoziții din Convenția de la Viena din 1969)

Libertățile de circulație până în spațiul atmosferic

- Conduita statelor, ca element al unei norme cutumiare poate să rezulte din 2 categorii de acte:

I. Acte interne ale statelor- Acte ale organelor executive, ale Ministerului Afacerilor Externe care pot consta în declarații,

corespondență diplomatică, instrucțiuni date personalului diplomatic- Acte ale organelor legislative: anumite prevederi din dreptul intern referitoare la domenii ale

Dreptului Internațional care pot fi: imunități ale personalului diplomatic, recunoașterea neutralității unui stat + practica instanțelor de judecată

II. Acte internaționale- Încheierea unor tratate multilaterale prin care se codifică norme cutumiare deja existente- Aplicarea și respectarea de către state a clauzelor unor tratate la care acestea nu sunt părți,

ca și când acestea ar constitui reguli obligatorii pentru ele- Deciziile instanțelor internaționale și deciziile arbitrale (ale tribunalelor arbitrale)2. Elementul psihologic

- Reprezintă convingerea statelor că prin conduita adoptată se supun unei obligații juridice, fapt ce diferențiază cutuma de obiceiul locului sau de uzanțele internaționale

- Existența acestui element este foarte importantă întrucât semnifică definitivarea procesului de formare a unei reguli cutumiare

- Dovada existenței unei reguli cutumiare trebuie făcută de partea care o invocă- Lat: “opinio juris sive necesitatis” - elementul psihologic Opoziția statelor la formarea unei reguli cutumiare:- Există state care nu sunt de acord cu o anumită conduită folosindu-se sintagma “persistent

objector”, termen ce desemnează statul care în faza incipientă de formarea unei noi reguli, în mod deosebit și constant, se opune unei anumite practici. Consecința acestui comportament al statului care se opune este că după finalizarea procesului de crearea a normei cutumiare, norma respectivă va fi obligatorie doar pentru statele care au aplicat-o în mod constant și uniform, și nu se va aplica statelor care s-au opus

- Pentru neaplicarea regulii cutumiare statul opozant avem următoarele condiții:1. Statul trebuie să se opună în mod expres în stadiul incipient de dezvoltare a regulii cutumiare

și să continue să se opună și ulterior opoziției acestei reguli2. Atitudinea statului trebuie să fie consecventă în timp, adică acesta să nu aibă perioade în

care nu acceptă regula și ulterior să aibă perioade în care acceptă o anumită regulă.

Raportul dintre tratat și cutumă Între tratat și cutuma internațională nu există un raport de subordonare, ambele sunt izvoare

principale ale dreptului internațional public Tratatul prezintă anumite avantaje față de cutumă: presupune manifestarea expresă a

acordului de voință al statelor cu privire la clauzele sale și la întinderea obligațiilor părților + normele de drept internațional cuprinse în textul tratatelor internaționale sunt adoptate în principiu, într-un timp mai scurt + drepturile și obligațiile părților au un conținut clar definit+ conținutul tratatului poate fi probat ușor în cazul apariției unor litigii între părți.

Actele unilaterale în dreptul internațional public- Sunt surse/izvoare al dreptului internațional public, dar nu sunt prevăzute în statut

Definiție. Sunt instrumente juridice care exprimă voința unui subiect de drept internațional public și care produc efecte juridice.

Există două categorii de acte unilaterale:1. Acte unilaterale ale statelor2. Acte unilaterale ale organizațiilor internaționale interguvernamentale

1. Actele unilaterale ale statelor La nivelul ONU, Comisia de Drept internațional public a adoptat “Ghidul de principii aplicabile

declarațiilor unilaterale ale statelor suspectibile să creeze obligații juridice” Dreptul internațional nu prevede reguli speciale cu privire la forma actelor unilaterale care

provin de la stat Principalele categorii de acte unilaterale:- Recunoașterea- Declarația- Notificarea

- Protestul- Renunțarea- Promisiunea2. Actele unilaterale ale organizațiilor internaționale (Softlaw)

Tipuri:

a. Acte care reglementează reguli cu privire la mecanismul de funcționare al organizațiilor și care constituie dreptul intern al organizației, dobândirea sau pierderea calității de membru, structura organizației, existența și funcționarea unor organisme subsidiare, modul de luare al deciziilor – actul constitutiv

b. Actele emise de către organizațiile internaționale care au ca destinatari statele membre: rezoluții, recomandări, decizii și avize

Soft law – lipsite (de regulă) de forță juridică obligatorie ex: rezoluții adoptate de ONU care conțin recomandări adresate statelor membre, dar care nu impun obligații juridice, statele având libertatea de a le pune în aplicare sau nu – DUDO (10 decembrie 1943).

Mijloacele auxiliare de determinare a normelor de drept internațional publicA. Principiile generale de dreptB. Hotărârile judecătoreștiC. DoctrinaD. Echitatea

A. Principiile generale de drept

Articolul 38, alin (1), litera c – “noțiunile civilizate” – principii de drept intern, principii fundamentale de drept internațional public, principii generale de drept internațional public

Principiile generale de drept ca surse de drept internațional sunt principii comune majorității sistemele juridice naționale, multe dintre ele având originea în dreptul roman (principiul bunei-credințe, pacta sunt servanda. Autoritatea lucrului judecat, principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat, principiul legalității incriminării, interzicerea abuzului de drept).

B. Hotărârile judecătorești (art.38, alin (1), lit. d) - articolul 59 din Statutul Curții Internaționale de Justiție prevede în mod neechivoc efectul relativ al hotărârilor pronunțate, în sensul că acestea produc efecte juridice între părțile litigiului și doar pentru cauza respectivă. Hotărârile Curții Internaționale de Justiție nu creează norme juridice, ci doar le aplică, le precizează conținutul și, prin urmare, nu constituie precedent judiciar.

Jurisprudența = ansamblul hotărârilor instanțelor jurisdicționale sau arbitrare internaționale

C. Doctrina nu reprezintă sursa formală de drept internațional public, nu creează norme juridice, ci constată existența anumitor principii, norme și instituții de drept internațional și formulează propuneri pentru îmbunătățirea acestora. În noțiunea de doctrină sunt incluse:

1. Opinii individuale ale specialiștilor în drept internațional.2. Lucrările unor foruri internaționale (Comisia de drept internațional sau Institutul de drept

internațional)

3. Opiniile minoritare ale judecătorilor Curții Internațional de Justiție (opinia separată, dizidentă care conține o poziție a unui anumit judecător față de dispozitivul hotărârii și față de motivarea în fapt a hotărârii) și opiniile individuale ale judecătorilor Curții Internațional de Justiție (aparținând unui judecător care este de acord cu soluția, dar nu este de acord cu motivele sau considerentele acesteia)

D. Echitatea (art.38,alin(2) din Statutul Curții Internaționale de Justiție) – posibilitatea Curții de a judeca o cauză ex aequo et beso. Presupune reaplicarea strictă a regulilor de drept internațional existente și pronunțarea hotărârii conform înțelepciunii judecătorilor, bunului simț și spiritului de dreptate. Soluționarea unui litigiu în echitate constituie o excepție de la aplicarea surselor de drept internațional prevăzute la art. 38, alin (1) și nu poate fi folosită decât cu acordul expres al părților.

Sensuri echitate:

1. (art 38, alin(2)) – modalitate specială de soluționare a unui diferend internațional2. Metoda de interpretare și conciliere a regulilor de drept internațional3. Sens de principiu al echității care presupune că normele de drept internațional trebuie

aplicate în mod imparțial și reciproc avantajos față de părțile în litigiu.

Principiile fundamentale ale dreptului internațional publicPrin principii fundamentale ale dreptului internațional public înțelegem reguli de conduită abstractizate și general acceptate cu aplicare universală și caracter imperativ ce dau expresie și protejează valori fundamentale în raporturile dintre subiecții de drept internațional.

Sediul materie:

I. Carta ONU – art.2 coroborat cu restul dispozițiilorII. Declarația Adunării Generale ONU din 1970 referitoare la principiile dreptului internaționale

privind relațiile prietenești și cooperare dintre state în conformitate cu Carta ONU.1. Interzicerea recurgerii la forță sau la amenințare cu forța2. Soluționarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale3. Reimixtiunea în afacerile interne ale unui stat4. Cooperarea între state5. Egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul lor la autodeterminare6. Egalitatea suverană a statelor7. Îndeplinirea cu bună-voință a obligațiilor internaționale asumate (pacta sunt servanda)

III. Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, Helsinki, 1975 – adaugă 3 principii

8. Integritatea teritorială9. Inviolabilitatea frontierelor10. Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale

IV. Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990) – reafirmă cele 10 principii existente

Caracteristicile principiilor fundamentale de drept internațional:

- Generalitatea conținutului principiilor

- Universalitatea (principiile se aplică tuturor domeniilor în care statele încheie raporturi de drept internațional)

- Interdependența (respectarea unui principiu nu se poate realiza decât cu respectarea celorlalte)

- Constituie un corp omogen de norme juridice având ca obiectiv garantarea scopurilor superioare ale ONU

- Au valoare imperativă de jus cogens

1. Principiul nerecurgerii la forță sau amenințare cu forța (principiul neagresiunii)

Primul document internațional care a consacrat acest principiu – Pactul Ligii Națiunilor

Pactul Briand-Kellog (1928) – care a consacrat interdicția generală a războiului de agresiune

Carta ONU (art.2, punctul 4)

Pot fi calificate ca acțiuni care contravin acestui principiu:

- Ocuparea militara a teritoriului unui stat- Aplicarea forței sau a amenințării cu forța în scopul încălcării frontierelor unui stat- Organizarea sau sprijinirea pe teritoriul unui alt stat a forțelor armate neregulate sau a

bandelor armate- Organizarea, instigarea, acordarea de asistență sau participarea la acțiunile de război civil de

pe teritoriul unui stat

Derogări de la acest principiu:

a. Autoapărarea statului victimă a unei agresiunib. Lupta pentru independență și constituire într-un stat (dreptul la autodeterminare)c. Aplicarea măsurilor de constrângere specifice în cadrul ONU prin decizia Consiliului de

Securitate în conformitate cu art. 7 din Carta ONU

a. Prevăzută în mod expres (art.51 din Carta ONU). Pentru a fi considerată legitimă folosirea forței de către statul victimă pe acest temei, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

- Să se producă un atac împotriva unui membru ONU- Utilizarea forței să fie proporțională cu intensitatea atacului- Măsurile să fie aduse la cunoștința Consiliului de Securitate al ONU

Nu se consideră un drept de legitimă apărare anticipată și nici una prevestită.

Curs

Clasificarea formală După calitatea părților:- Tratate încheiate între state- Tratate încheiate între state și organizații internaționale

- Tratate încheiate între organizații internaționale După numărul părților:- Tratate bilaterale- Tratate multilaterale După procedura încheierii lor:- Tratate solemne- Tratate încheiate în formă simplificată După durata valabilității lor:- Tratate cu termen – care prevăd în conținutul lor aplicativitate pentru o anumită perioadă- Tratate fără termen După posibilitatea de aderare:- Tratate deschise – permit accesul/posibilitatea și altor subiecți de drept internațional, diferiți

de cei care au participat la adoptarea textului, de a deveni parte la ele- Tratate închise – nu permit aderarea altor state După întinderea efectelor:- Tratate universale – care produc efecte asupra întregii comunități internaționale (Carta

Organizației Națiunilor Unite)- Tratate regionale – care produc efecte într-o anumită zonă geografică determinată

(Convenția Europeană a Drepturilor Omului) După obiectul și scopul lor:- Tratate politice- Tratate economice- Tratate militare- Tratate în materia protecției drepturilor fundamentale

Condițiile de validitate ale tratatelor internaționale Condiții de fond Condiții de formă

La condițiile de fond:

- Calitatea de subiect de drept internațional a părților- Existența unui acord de voință- Crearea de efecte juridice- Supunerea dreptului internațional

1. Calitatea de subiect de drept internațional a părților

Pot fi părți la un tratat internațional statele și organizațiile internaționale. În privința statelor, Convenția de la Viena din 1969 prevede că orice stat are capacitatea de a încheia tratate internaționale.

În privința organizațiilor internaționale, Convenția de la Viena din 1986 prevede că acestea au capacitate de a încheia tratate internaționale în conformitate cu regulile prevăzute în actele lor constitutive.

Celelalte entități juridice nu au aptitudinea de a încheia tratate internaționale. Excepție – statutul special pe care îl are Hong Kongul – membru al organizației mondiale de meteorologie, a organizației mondiale a comerțului și a organizației mondiale a turismului

2. Existența unui acord de voință între părțile contractante

Regula aplicabilă în materie de tratate internaționale este cea a consensualismului, care presupune că state le angajează în mod liber, de pe poziție de egalitate să pună în aplicare clauzele tratatelor pe care le încheie. Eventualele modificări ale conținutului obligațiilor părților contractante se stabilesc tot prin acordul de voință al statelor părți. Toate detaliile cu privire la adoptarea textului tratatului, modalitatea de exprimare a consimțământului, modalitatea de intrare în vigoare sau detalii cu privire la producerea de efecte juridice, sunt determinate de voința statelor.

Esențial pentru această condiție este ca exprimarea consimțământului să fie liberă, adică să nu fie afectată de vicii de consimțământ. Cu privire la sancțiunea aplicabilă în cazul viciilor de consimțământ există prevederi exprese în Convenția de la Viena din 1969, care prevede că sancțiunea constă în nulitatea tratatului internațional și care prevede și o procedură a constatării nulității.

Viciile de consimțământ ar putea fi grupate în două categorii:

I. Vicii prin care consimțământul este fals sau nu există, întrucât autorul/statul a crezut ca fiind adevărate împrejurări nereale sau care erau false. – eroarea și dolul

II. Viciile în care consimțământul a fost exprimat, dar a fost obținut prin constrângere exercitată asupra statului sau a supra reprezentatului statului.

Eroarea ca viciu de consimțământ – pentru a putea fi invocată eroarea ca viciu de consimțământ, Convenția de la Viena din 1969 stabilește o serie de condiții restrictive:

- Să fie asupra unui fapt sau asupra unei situații cu privire la care statul credea că există la momentul încheierii tratatului.

- Să afecteze baza esențială a consimțământului statului- Statul care o invocă să nu fi contribuit la producerea ei. Dolul – potrivit Convenției de la Viena din 1969, dolul constă în conduita frauduloasă a unui

alt stat care a participat la negocierea unui tratat internațional. Exercitarea constrângerii , în privința ei se prevede în Convenție că ea poate fi exercitată

direct asupra statului sau asupra reprezentatului statului. - Constrângerea exercitată asupra statului, Convenția din 1969 prevede în art. 2 sancțiunea

nulității pentru obținerea încheierii unui tratat internațional prin amenințare sau prin folosirea forței cu violarea principiilor de DIP prevăzute în Carta ONU. Doctrina de drept internațional consideră că violența poate fi exercitată prin modalități diverse și că nu se reduce la folosirea forței militare și tot doctrina consideră că tratatele de pace încheiate la finalul unui război sunt tratate care au fost încheiate prin exercitarea constrângerii.

- Constrângerea exercitată asupra reprezentantului statului poate consta în acte îndeplinite împotriva reprezentantului unui stat, constând în amenințări privind libertatea sau integritatea fizică a acestuia. În art. 51, Convenția de la Viena prevede că într-un astfel de caz exprimarea consimțământului este lipsită de efecte juridice.

- Coruperea reprezentantului unui stat de către alt stat. Dispozițiile Convenției de la Viena prevăd că statul victimă poate invoca acest viciu de consimțământ, adică are facultatea de a face dovada lui și de a invoca drept cauză ineficiența tratatului sau poate alege păstrarea tratatului ca fiind valabil.

Neconformitatea consimțământului unui stat cu dreptul său intern. Pentru a atrage consecința nulității tratatului, această neconformitate a consimțământului trebuie să privească încălcarea vădită a normelor fundamentale de drept intern, referitoare la ratificarea sau aprobarea tratatelor

3. Crearea de efecte juridice

Tratatele internaționale trebuie să fie încheiate cu scopul creării de efecte juridice între părți, care pot consta în:

Stabilirea unei norme de conduită obligatorie pentru părți Modificarea sau stingerea unor drepturi sau obligații reciproce între părți.

4. Supunerea dreptului internațional

Prevăzută expres de Convenția de la Viena din 1969. Ea face diferența între documentele internaționale, care sunt ca natură juridică tratate internaționale, și actele juridice care sunt guvernate de dreptul internațional privat și care pot fi încheiate între entități juridice care au calitate de subiecți de drept internațional sau pot fi încheiate între aceste entități juridice și persoane fizice sau juridice. (Exemplu: un act încheiat de un sat, de închiriere pentru spațiul destinat ambasadei este de drept internațional privat).

La convențiile de formă , atât Convenția din 69 și cea din 86 fac referire la forma scrisă a tratatelor internaționale. Mențiunile referitoare la încheierea tratatului în formă scrisă, nu exclud posibilitatea încheierii de înțelegeri între state în formă simplificată.

Încheierea tratatelor internaționaleConform dispozițiilor Convenției de la Viena din 1969 pentru existența unui tratat internațional este necesară parcurgerea unor proceduri care sunt grupate sub denumirea Încheierea tratatului internațional.

Regulile Convenției din 69 cu privirea la procedurile de încheiere a tratatelor internaționale, au valoare supletivă, adică statele pot alege dintre mai multe posibilități alternative pe care le prevede convenția. Încheierea tratatelor internațional presupune trei faze:

I. Adoptarea textului tratatului internaționalII. Autentificarea tratatului internaționalIII. Exprimarea consimțământului de a fi parte la tratat

I. Adoptarea textului tratatului

Are loc în general în urma negocierilor purtate în dezbateri, prin reprezentanții lor, durata negocierilor nu este prestabilită, se poate întinde pe perioade considerabile de timp.

Negocierile pot avea loc acolo unde aleg statele, poate fi sediul unei organizații internaționale, sediul unei instituții a unui stat sau în cadrul unei Conferințe internaționale, etc.

La negocieri statele sunt reprezentate prin persoane care fac dovada deplinelor puteri.

Potrivit Convenției de la Viena din 1969, prin expresia “depline puteri” se înțelege un document care emană de la autoritatea competentă a unui stat și care desemnează una sau mai multe persoane, împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, ori pentru a exprima consimțământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat. Există anumite persoane cu privire la care, Convenția prevede o prezumție în art.7, potrivit căreia o anumită categorie de persoane sunt considerate ca

fiind reprezentanți ai statelor lor, datorită funcției pe care o îndeplinesc, și prin urmare, nu trebuie să facă dovada deplinelor puteri, iar aceste persoane sunt: șefii de stat, șefii guvernelor și miniștrii afacerilor externe, pentru toate actele referitoare la încheierea unui tratat.

Șefii de misiune diplomatică, pentru adoptarea textului unui tratat, care se încheie între statul acreditat și statul acreditar. Reprezentanții acreditați ai statelor, la o conferință internațională, sau pe lângă o organizație internațională, pentru adoptarea textului unui tratat în cadrul acelei conferințe sau organizație.

În cazul în care, la negocieri, participă o persoană care nu a fost autorizată de stat și aceasta îndeplinește anumite acte, se aplică Convenția din 1969, care prevede că actul astfel îndeplinit este fără efecte juridice, cu excepția cazului în care a fost ulterior confirmat de către stat.

În privința numărului de voturi, cu care se adoptă textul uni tratat internațional, Convenția prevede regula unanimității, sau regula majorității de două trăimi, dintre statele participante și votante....

II. Autentificarea tratatului

Prezintă următoarea semnificației – Textul tratatului este definitiv, el nu mai poate fi modificat și negocierile au fost finalizate. Scopul autentificării este ca anterior exprimării consimțământului de a fi legate de un tratat internațional, statele să știe cu precizie care este conținutul tratatului.

Structura unui tratat internațional

Titlul Preambulul (parte introductivă) Dispozitiv (totalitatea clauzelor tratatului în care sunt consemnate drepturile și obligațiile

părților) Dispoziții finale (destinatar, modalitatea de intrare în vigoare, termenul până la care își va

produce efectele)

Potrivit Convenției de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, autentificare se poate realiza în următoarele modalități alternative:

a. Respecându-se procedura prevăzută în tratat sau convenită de statele participante la elaborarea tratatului

b. În lipsa unei astfel de proceduri, prin semnare ad referendum sau prin parafarea textului tratatului de către reprezentanții statelor

Semnarea ad referendum presupune aplicarea semnăturilor reprezentanților statului pe textul tratatului, urmată de mențiunea ad referendum. Semnificația acestei modalități de autentificare este ca a unei semnări provizorii date sub rezerva confirmării de către stat. Semnătura devine definitivă în momentul în care este confirmată de către autoritatea competentă a statului.

Parafarea presupune înscrierea inițialelor numelui reprezentantului statului pe textul tratatului. Un tratat poate fi autentificat în mai multe limbi, situație în care toate variantele textului vor avea aceeași forță juridică. În cadrul ONU, toate tratatele sunt autentificate în cele șase limbi oficiale ale organizației (engleză, franceză, rusă, spaniolă și arabă). Textele autentice ale unui tratat internațional prezintă relevanță în cazul în care se impune interpretarea anumitor clauze neclare ale acestora sau al unor termeni neclari din text.

III. Exprimarea consimțământului de a fi parte la tratat

Aceasta se poate realiza prin mai multe modalități prevăzute alternativ de Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor. Această convenție prevede că exprimarea consimțământului unui stat de a fi legat printr-un tratat internațional se poate face prin semnătură, prin schimbul instrumentelor care constituie un tratat, prin ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, ori prin oricare alt mijloc convenit.

a. Semnarea poate să angajeze un stat în următoarele ipoteze: când această modalitate a fost aleasă de părți, când este prevăzută de textul tratatului sau atunci când intenția de a da semnăturii această valoare rezultă din deplinele puteri date de stat reprezentantului său. În situația în care un tratat internațional prevede ca modalitate de exprimare a consimțământului semnarea tratatului, iar reprezentantul statului a primit împuternicire de a reprezenta statul la toate etapele de încheiere a unui tratat internațional, inclusiv la etapa exprimării consimțământului, etapa autentificării coincide cu exprimarea consimțământului.

b. Schimbul de instrumente

Convenția de la Viena din 1969 nu prevede reguli speciale cu privire la schimbul de instrumente. În sensul Convenției de la Viena din 1969, termenul <<instrumente>> poate să desemneze o varietate de documente folosite între două state. Pot fi note, scrisori, telegrame, mesaje, comunicări. Specific pentru această modalitate de exprimare a consimțământului este lipsa semnăturilor ambelor părți de pe un instrument și prezența semnăturii fiecărei părți pe un anume document. Stabilirea acordului de voință constă în schimbul efectiv de scrisori sau note, schimb în urma căruia fiecare stat va avea în posesia sa o scrisoare sau o notă semnată de celălalt stat. Această modalitate este specifică tratatelor încheiate în formă simplificată.

c. Ratificarea este actul prin care un stat stabilește pe plan internațional consimțământul său de a fi legat printr-un tratat internațional. Ratificarea este prevăzută alternativ cu acceptarea sau aprobarea. Exprimarea consimțământului unui stat prin ratificare, aprobare sau acceptare presupune două etape:

1. Emiterea de către stat a unui instrument de ratificare, acceptare sau aprobare2. Depunerea instrumentului de ratificare, acceptare sau aprobare (la depozitar, de obicei) sau

schimbul instrumentelor de acceptare, ratificare sau aprobared. Aderarea la tratate este caracteristică tratatelor multilaterale pentru statele care nu au

participat la negocierea și semnarea unui tratat la care acestea doresc să devină parte. Condiția esențială este ca această posibilitate să fie permisă de dispozițiile tratatului.

Rezerva la tratatele internaționale (Convenția de la Viena din 1969, art. 2, lit. d)) reprezintă o declarație unilaterală, oricare ar fi conținutul sau denumirea sa, făcută de un stat atunci când semnează, acceptă sau aprobă, ratifică un tratat, ori aderă la acesta, prin care își manifestă intenția de a exclude sau de a modifica efectele juridice față de statul respectiv. Rezerva este o instituție aplicabilă doar tratatelor multilaterale și Convenția de la Viena din 1969 leagă momentul formării rezervei de momentul exprimării consimțământului de a fi parte la un tratat. Rezerva nu poate fi formulată dacă exprimarea consimțământului se face prin schimb de instrumente. Statul care o formulează poartă denumirea de stat rezervatar . Utilitatea aceste instituții este de a se conferi posibilitatea de a deveni parte la tratat și statelor care nu sunt de acord cu toate clauzele unui tratat, având în vedere că, în general, tratatele multilaterale se adoptă cu votul majorității statelor participante și votante la negocieri.

Condițiile de fond și de formă ale rezervei

I. Condiții de fond

Convenția de la Viena din 1969 prevede în mod expres următoarele condiții de fond pentru valabilitatea unei rezerve:

1. Rezerva să nu fie interzisă în mod expres de dispozițiile tratatului2. Rezerva să nu fie incompatibilă cu obiectul și scopul tratatului respectiv3. Tratatul să nu dispună că pot fi făcute rezerve doar cu privire la anumite prevederi

Rezerva nu are caracter irevocabil, ea putând fi retrasă de statul rezervatar.

II. Condiții de formă1. Forma scrisă. Convenția de la Viena din 1969: rezervele se formulează în scris și se comunică

celorlalte părți contractante

Aprecierea validității unei rezerve revine în primul rând statelor-părți la tratatul respectiv. În materie de analizăm, Comitetul pentru Drepturile Omului din cadrul ONU a adoptat comentariul general nr. 24 cu privire la probleme referitoare la rezervele formulate la ratificarea sau aderarea la Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice și la protocoalele adiționale ale acestuia în care se prevede posibilitatea pentru Comitetul de Drepturile Omului din cadrul ONU de a analiza criteriile de validitate a rezervelor formulate independent de examinarea făcută de statele-părți la momentul primirii ratificării rezervelor.

Procedura și efectele rezervelor

Pentru ca o rezervă la un tratat internațional să producă efecte juridice este necesar ca aceasta să fie acceptată de celelalte părți ale tratatului. Acceptarea poate fi expresă sau tacită.

Convenția de la Viena din 1969 prevede că o rezervă a fost acceptată de un stat dacă acesta nu a formulat o obiecție la rezervă până la expirarea a 12 luni de la data la care i-a fost notificată sau de la data la care și-a exprimat consimțământul de a fi legat printr-un tratat dacă această dată este posterioară.

În privința efectelor produse de rezerve. Convenția reglementează mai multe ipoteze:

a. Raportul dintre statul rezervatar și statele care au acceptat rezerva

Între statul rezervatar și statele care au acceptat expres sau tacit rezerva să se aplice cauzelor modificate ale tratatului potrivit rezervei formulate.

b. Raportul dintre statul rezervatar și statele care au formulat obiecții la rezervă

Dacă statul care a formulat obiecții la rezervă nu s-a opus intrării în vigoare a tratatului între el și statul rezervatar, dispozițiile din tratat la care se referă rezerva nu se vor aplica.

c. Raportul dintre celelalte stat

Între celelalte părți ale unui tratat internațional, raporturile juridice rămân nemodificate.

Intrarea în vigoare a tratatelor internaționale

Un tratat internațional intră în vigoare la data și după modalitățile stabilite în dispozițiile tratatului sau prin acordul părților contractante. Convenția de la Viena din 1969 prevede posibilitatea aplicării provizorii a dispozițiilor unui tratat înainte de intrarea sa în vigoare. Efectul intrării în vigoare a tratatului internațional constă în obligativitatea clauzelor tratatelor pentru statele-părți.

Înregistrarea tratatului internațional

Potrivit Convenției de la Viena din 1969, după intrarea în vigoare a tratatelor, acestea vor fi trimise Secretariatului General al ONU pentru a fi înregistrate și publicate. Dispozițiile Convenției de la Viena din 1969 se completează cu dispozițiile Cartei ONU care prevede că orice tratat încheiat de membrii ONU, la data intrării sale în vigoare va fi înregistrat la Secretariatul General și va fi publicat de către acesta. Sancțiunea neînregistrării nu constă în lipsa de validitate a tratatului internațional, ci în inopozabilitatea acestuia. În acest sens, Carta ONU (art. 102, alin. 2) prevede că sancțiunea neînregistrării unui tratat internațional constă în imposibilitatea de a invoca acel tratat în fața organelor ONU.

Efectele tratatului internațional

De la data intrării sale în vigoare, ca regulă, tratatul produce efecte inter partes și, în mod excepțional, poate produce efecte și față de terți. Relativitatea efectelor unui tratat internațional este prevăzută de art. 26 din Convenția de la Viena din 1969 și presupune că un tratat în vigoare leagă părțile contractante și trebuie să fie executat cu bună-credință. În privința forței executorii a unui tratat internațional, raportat la dreptul intern al statelor, Convenția de la Viena din 1969 prevede (art. 27) că o parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat internațional. În privința excepțiilor de la relativitatea efectelor tratatelor internaționale, Convenția de la Viena din 1969 prevede reguli generale în care un tratat internațional poate crea obligații sau drepturi pentru un stat terț. Cu privirea la crearea de obligații, Convenția de la Viena din 1969 prevede două condiții cumulative:

1. Să existe convenția părților în acest sens în cuprinsul tratatului.2. Statul terț să accepte expres și în scris aceste obligații. Nu se poate prezuma existența

consimțământului statului terț în acest caz.

Cu privirea la posibilitatea creării de drepturi pentru statele terțe, Convenția de la Viena din 1969 prevede tot două condiții cumulative:

1. Să existe acordul statelor părți în acest sens2. Statul terț să consimtă

Spre deosebire de situația anterioară, consimțământul statului terț este prezumat în lipsa unor indicații contrare din partea statului terț sau dacă tratatul nu prevede alte dispoziții,

Clauza națiunii celei mai favorizate – includerea unor dispoziții, într-un acord- cadru, dispoziție care este susceptibilă de aplicare față de state care nu sunt părți la acesta.

Tratatele prin care se creează regimuri juridice erga omnes sau obiective, chiar dacă acestea sunt încheiate între un număr redus de părți (de exemplu: acorduri de delimitare a frontierelor, statutul unor fluvii sau canale internaționale, statutul juridic al Anttarcticii ca spațiu care nu este supus aproprierii, tratate prin care se creează organizații internaționale).

Aplicarea în spațiu Aplicarea în timp Interpretarea tratatelor

În privința aplicării în spațiu, Convenția de la Viena din 1969 consacră legea teritorialității, potrivit căreia un tratat internațional urmează a se aplica pe întregul teritoriu al statelor-părți, cu excepția cazurilor în care este stabilită o altă intenție a statelor.

Excepții de la regula teritorialității:

- Un tratat să nu se aplice pe întreg teritoriul, în cazul clauzei federale sau în cazul clauzelor coloniale

- Tratatele prin care se stabilesc regimuri juridice obiective ale unor teritorii care nu sunt supuse suveranității niciunui stat

- Tratatele constitutive de organizații internaționale interguvernamentale

Aplicarea în timp

Un tratat internațional produce efecte obligatorii pentru părți de la data intrării în vigoare și până la momentul încetării efectelor sale (expresia duratei pentru care a fost încheiat, prin intervenirea unor clauze de nulitate sau prin intervenirea altor cauze de încetare). De la data intrării în vigoare a unui tratat internațional, conținutul clauzelor poate fi modificat de părțile contractante în condițiile special prevăzute în tratat, prin amendare sau revizuire. De la data intrării în vigoare a unui tratat, conținutul și întinderea obligațiilor asumate pot fi afectate de încheierea altor tratate internaționale care au legătură cu obiectul tratatului internaționale. Aceste tratate pot fi încheiate între toate părțile tratatului inițial sau doar de unele părți din tratatul inițial și alte state. Convenția de la Viena din 1969 consacră regula neretroactivității tratatelor internaționale. Potrivit acestei reguli, dispozițiile unui tratat nu se aplică pentru acte sau fapte care existau anterior intrării sale în vigoare și nici pentru acte sau fapte care au încetat la data intrării sale în vigoare. Convenția de la Viena din 1969 (art.4) prevede propria sa neretroactivitate. Și în materia neretroactivității, regula are caracter supletiv.

Reguli aplicabile tratatelor succesive în timp

- Dacă între tratatul inițial și cel ulterior nu există contradicții, fiecare dintre ele urmează a se aplica și a produce efectele pe care le-au stabilit părțile

- În cazul în care avem contradicții, Convenția de la Viena din 1969 face trimitere la articolul 103 din Carta ONU care instituie preeminența Cartei ONU față de alte tratate internaționale: “În caz de conflict între obligațiile membrilor Națiunilor Unite decurgând din prezenta Cartă și obligațiile lor decurgând din orice alt acord internațional, vor prevala obligațiile decurgând din Cartă”

a. Dacă un tratat precizează că este subordonat unui tratat anterior sau posterior, dispozițiile acestuia se vor aplica cu precădere

b. Dacă toate părțile la tratatul anterior sunt și părți la tratatul posterior, fără ca tratatul să fi expirat sau aplicarea lui să fi fost suspendată, tratatul anterior nu se aplică decât în măsura în care dispozițiile sale sunt compatibile cu tratatul posterior (regula divizibilității tratatului internațional)

C1. În relațiile dintre statele care sunt părți la ambele tratate, regula aplicabilă este cea a divizibilității adică a aplicării tratatului anterior în măsura în care este compatibil cu cel posterior.

C2. Pentru situația în care un stat este parte la ambele tratate, iar un alt stat este parte doar la unul din tratate, va avea aplicabilitate tratatul la care ambele state sunt părți deoarece acesta reglementează drepturile și obligațiile lor reciproce.

Modificarea tratatului internațional

Pentru modificarea clauzelor unui tratat internațional din punct de vedere tehnic se folosesc termenii “amendare” și “revizuire”. Amendarea, de obicei, se folosește pentru modificări parțiale sau de importanță redusă. Revizuirea se folosește pentru modificarea de substanță și mai extinsă. Convenția

de la Viena din 1969 prevede că modificarea tratatelor internaționale presupune respectarea următoarelor condiții:

1. Este necesar acordul de voință al părților2. Pentru intrarea în vigoare a modificărilor, ca regulă, se parcurg aceleași etape prevăzute

pentru intrarea în vigoare a tratatelor internaționale. În cazul tratatelor bilaterale, este necesar acordul de voință al ambelor părți. În cazul tratatelor multilaterale, poate fi aplicabilă regula unanimității sau regula majorității voinței statelor-părți.

Interpretarea tratatelor internaționale

Interpretarea este operațiunea care constă în clarificarea, deslușirea sensului și înțelesului termenilor sau clauzelor unui tratat internațional. Statele au competențe destul de extinse de a interpreta conținutul și întinderea obligațiilor care le revin din clauzele unor tratate internaționale la care sunt părți, în funcție de propriile interese și de gradul de încredere față de celelalte părți.

Regulile generale de interpretare a tratatelor internaționale sunt codificate în Convenția de la Viena din 1969. Art. 31 prevede: ”Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credință, potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului, în contextul lui și în lumina obiectului și scopului său”. Aplicarea principiului interpretării cu bună-credință trebuie să fie pusă în legătură cu menționarea bunei-credințe în articolul 26 din Convenție care se referă la executarea tratatelor internaționale. Termenii neclari trebuie interpretați luându-se în considerare sensul obișnuit al acestora, nu un sens special sau tehnic. Unui termen neclar dintr-un tratat internațional i se va da un sens special, tehnic, diferit de sensul avut în limbajul obișnuit, dacă în cuprinsul tratatului rezultă că aceasta a fost intenția sau voința părților. Clauzele unui tratat internațional trebuie interpretate în contextul acestuia => noțiunea de context al tratatului internațional se referă la preambul, anexele tratatului și la următoarele aspecte:

a. Orice acord în legătură cu tratatul și care a intervenit între părți cu prilejul încheierii unui tratat internațional

b. Orice instrument stabilit de către una dintre părți sau de mai multe părți cu prilejul încheierii tratatului și acceptat de celelalte părți ca instrument juridic care are legătură cu tratatul internațional

c. Practica și relația dintre părți ulterior încheierii unui tratat internațional

Clauzele unui tratat internațional trebuie interpretate ținându-se cont de obiectul și scopul tratatului, elemente care sunt menționate în mod obișnuit în Preambul => efect util și interpretarea tehnologică. Regula este că interpretarea unui termen sau a unei clauze neclare se realizează în funcție de voința părților la momentul încheierii tratatului internațional. Aplicarea regulii generale nu exclude posibilitatea realizării interpretării neclare în funcție de evoluția dreptului internațional într-un anumit domeniu. De exemplu: jurisprudența Curții Internaționale de Justiție s-au produs schimbări semnificative în domeniul protejării mediului înconjurător. Un alt exemplu de interpretare dinamico-evolutivă este jurisprudența CEDO.

Mijloace complementare de interpretare a tratatului internațional

Convenția de la Viena din 1969 face referiri la aceste mijloace complementare. Prin mijloace complementare trebuie să înțelegem lucrările pregătitoare și împrejurările în care a fost încheiat tratatul internațional. Lucrările pregătitoare conțin propunerile și dezbaterile părților participante la adoptarea textului unui tratat internațional și, din acest motiv, pot constitui un element util în stabilirea voinței și intenției statelor în etapa adoptării textului tratatului internațional. Lucrările

pregătitoare se păstrează împreună cu textul tratatului autentificat, de către depozitar. Recurgerea la aceste mijloace de interpretare este complementară sau subsidiară, deoarece Convenția de la Viena din 1969 prevede că se va recurge la acestea atunci când aplicarea regulilor generale de interpretare lasă sensul termenilor ambiguu sau obscur sau duce la un rezultat vădit absurd sau irațional.

Curs X

Interpretarea tratatelor autentficate in mai multe limbi

Regula stabilita prin Tratatul de la Viena este ca textele tratateelor autentificate in mai multe limbi au forta juridica egala. Se porneste de la prezumtia ca intelesul termenilor este acelasi.

In cazul in care din compararea textelor autentice rezulta deosebiri intre intelesul termenilor din diferite texte autentice si aceste deosebiri ,nu pot fi inlaturate prin aplicarea regulilor generale de interpretare si nici prin aplicarrea metodelor complementare de interpretare se va adopta sensul care impaca cel mai bine aceste texte tinandu-se seama de obiectl si scopul tratatului. Intrerpretarea mai poarta numele de concilierea textelor internationale.

INCETAREA TRATATELOR INTERNATIONALE

PRINCIPALELE CAUZE CODIFICATE

1. DENUNTAREA- Reprezinta o cauza de denuntare specifica tratatelor bilaterale .in cazul tratatelor multilaterale echivalentul denuntariii este retragerea unei parti contractante dintr-un tratat . retragerea nu are consecinte in privinta efectelor tratatului pentru celelalte parti. Ele (denuntarea sau retragerea ) sunt posibile daca tratatul prevede aceasta modalitate de incetare a tratatului ,ca regula. In cazul in care denuntarea sau retragerea nu este prevazuta in mod expres , ea poate constitui cauza de incetare cu indeplinirea urmatoarelor conditii :

Sa se stabileasca intentia partilor de a admite posibilitatea unei denuntari sau retrageri .

Dreptul de denuntare sau de retragere sa poata fi dedus din natura tratului.2. VIOLAREA SUBSTANTIALA A UNUI TRATAT – ea poate sa constituie o cauza

de incetare a efectelor unui tratat international sau o cauza de suspendare a efectelor unui tratat international fie intre toate partile tratatului fie doar intre unele dintre ele. Conventia din 1969 prevede ca exista o violare substantiala a unui tratat international in cazul in care are loc o respingere a tratatului neautorizata de conventie sau cand are loc violarea unei dispozitii esentiale pentru realizarea obiectului sau scopului tratatului international. Aceasta cauza de incetare nu poate fi invocata in cazul dispozitiilor privind protectia persoanei umane (persoane fizice , indivizi), continute in tratate cu caracter umanitar .

3. APARITIA UNEI SITUATII CARE FACE IMPOSIBILA EXECUTAREA UNUI TRATAT INTERNATIONAL –poate fi invocata in urmatoarele conditii restrictive prevazute e concentie:

Daca imposibilitatea subsecventa de executare rezulta din disparitia sau distrugerea definitiva a obiectului tratatului international , obiect indispensabil pentru executarea dispozitiilor tratatului respectiv. Imposibilitatea temporara nu poate fi deci invocata ca si cauza.

Imposibilitatea de executare sa nu fie rezultatul unei violari a unei obligatii din tratat din partea statului care o invoca.

4. SCHIMBAREA FUNDAMENTALA A IMPREJURARILOR ( rebus sic stantibus-regula de drept comunitar ) si presupune ca un tratat international ramane valabil atat timp cat imprejurarile in care s-a incheiat raman aceleasi.pentru a fi admisibila invocarea unei astfel de cauze de incetare este nevoie de intrunirea cumulativa a unor conditii:

Schimbarea imprejurarilor in care a fost incheiat tratatul este fundamentala si nu a putut fi prevazuta de parti;

Existenta acestor imprejurari care s-au modificat a constituit baza esentiala a consintamantului statului de a fi legat de tratat.

Schimbarea imprejurarilor a avut ca efect transformarea radicala a obligatiilor care ar trebui executate in baza tratatului interational.

Cazuri in care nu este admisibila invocarea acestei cauze de incetare:

Daca este vorba despre un tratat prin care se stabileste o frontiera Daca schimbarea fundamentala a imprejurarilor rezulta dintr-o violare din partea

statului care o invoca a unei obligatii din tratat ,ori a oricarei alte obligatii internationale fata de o alta parte a tratatului respectiv.

Schimbarea poate insemna o cauza de suspendare a efectelor tratului respectiv.5. RUPEREA RELATIILOR DIPLOMATICE SAU CONSULARE –poate fi

invocata exceptional drept cauza de incetare a unui tratat international daca existenta relatiilor diplomatice sau consulare constituie o conditie indispensabila pentru aplicarea tratatului international. Regula este ca ruperea relatiilor duplomatice sau consulare este o cauza cel mult de suspendare a efectelor.

6. ABROGAREA TRATATULUI INTERNATIONAL- opereaza in ipoteza in care partile unui tratat incheie un nou tratat care are acelasi obiect dar are dispozitii contrare fata de tratatul anterior. Pentru a fi incidenta aceasta cauza de incetare toate partile tratatului international trebuie sa convina cu privire la aplicarea acestei cauze de incetare .

STATUL –SUBIECT ORIGINAR DE DREPT INTERNATIONAL

Subiect primordial tipic ,original este statul. Mai este numit subiect clasic cu personalitate juridica proprie ce poate indeplini orice act, cu limitarile prevazute.Organizatiile internatonale interguvernamentale-subiecti derivati deoarece sunt formate prin acordul statelor. Au personalitate juridica proprie de drept intern sau international distincta de cea a statlor care le-au creat insa doar cu compentente functionale limitate de tratatul are le-a constituit. Pot indeplini doar actele care sunt in conformitate cu obiectul si scopul in care au fost create.Sunt si alti subiecti de drept international public: organizatiile internationale non-guveramentale, societatile transnationale, miscarile de eliberare nationala(au caracter tranzitoriu pana la data cand se vor constitui ca stat independent-ex autoritatea pentru eliberarea Palestinei) si persoana fizica.

MISCARILE DE ELIBERARE NATIONALA-Ele pot fi considerate subiect de drept international , cu caracter tranzitoriu si limitat, pana la constituirea intr-un stat independent. Ele nu au o capacitate deplina de drept international cum au statele independente.

ONG- sunt asociatii internationale create prin acordul de vointa al persoanelor fizice sau juridice de nationalitate diferita fara obiect de activitate lucrativ si care sunt inregistrate in ordinea juridica a unui stat. S-a formulat ideea considerarii acestora ca subiecti de drept international pornind de la implicarea activa in domeniul lor de activitate si de la colaborarea cu organizatii internationale interguvernamentale in anumite domenii. Ex : Crucea Rosie.

SOCIETATILE SAU COMPANIILE TRANSNATIONALE- reprezinta firme ,intreprinderi care sunt create in cadrul unor state ca persoane juridice avand nationalitatea acelor state cu caracter lucrativ , cu centre de activitate,filiale pe terioriul altor state unde pot avea sau nu personalitate juridica proprie.Opinia majoritara estte ca ele nu sunt subiect de DIP.

In privinta PERSOANELOR FIZICE , simplii particulari , principalele argumente in favoarea atribuirii calitatii de subiect de drept international sunt urmatoarele:

1. Posibilitatea judecarii si condamnarii persoanelor fizice pentru fapte foarte grave considerate a fi infractiuni internationale de instante penale internationale care au fost instituite prin acordul de vointe al statelor cum este Curtea Penala Internationala , sau care au fost constituite prin rezolutie a Consiliului de Securitate al ONU(Tribunalul pentru fosta Iugoslavie)

2. Posibilitatea formularii de catre persoanele fizice a unor plangeri sau cereri impotriva statelor pentru nerespectarea drepturilor si libertatilor fundamentale prevazute de tratate internationale la instante internationale specializate . ex: in cazul sistemului de protectie a drepturilor omului in Europa-Curtea Europeana a drepturilor omului).

Majoritatea nu considera persoanele fizice subiect de drept international , datorita faptului ca aceste posibilitati acordate persoanelor fizice sunt acordate prin acordul de vointe al statelor.

STATUL- definitie in DIP: Conventia privind drepturile si obligatiile statelor incheiata in 1933 in cadrul Organizatiei Statelor Americane defineste statul: Statul este un subiect de drept internatioal care poseda urmatoarele caracteristici: populatie, un teritoriu, un guvern si capacitatea de a intra in relatii cu alte state. TERITORIUL DE STAT este baza materiala indispensabila pentru existenta statului. Consta in spatiul terestru, acvatic, aerian, delimitat prin frontiere si asupra sa se eexercita suveranitatea unui anumit stat.POPULATIA-reprezinta colectivitatea umana legata in mod permanent sau temporar de un anumit teritoriu. Ea poate fi formata din diferite categorii: cetatenii(plus minoritatile nationale ) strainii, aptrizii, azilantii, refugiatii , fiecare avand un anumit regim juridic stabilit de legislatia interna a statelor in conformitate cu standardele si garantiile prevazute in documente internationale la care statele sunt parti. Din perspectiva dreptului international nu reprezinta relevanta numarrul de persoane care constituie populatia , dar prezinta relevanta caracterul sedentar al populatiei.

GUVERNUL- reprezinta un sistem de autoritati prin care sunt exercitate prerogativele puterii de stat asupra ansamblului teritoriului si asupra populatiei. In privinta acestui element se vorbeste de doua conditii care trebuie intrunite cumulativ:

Exclusivitatea –care presupune caracterul unic al Guvernului. Efectivitatea-guvernul sa-si exercite in mod real autoritatea pe un anumit teritoriuDin perspectiva DIP nu prezinta relevanta forma politica a unui anumit guvern.

Capacitatea de a intra in relatii cu alte state presupune aptitudinea unui stat de a exercita pe plan extern toate atributele sale in relatiile cu ceilalti subiecti de DIP.

IMUNITATEA DE JURISDICTIE SI DE EXECUTARE A STATELOR

In baza principiului suvernitatii, statul are plenitudine de competenta pe teritoriul sau si are si exclusivitate in exercitarea acesteia . Personalitatea juridica internationala a statelor are caracter erga omnes , iar in raport cu celelalte state ,unui anumit stat ii revine obligatia de a respecta drepturile acestora si de a-si indeplini cu buna credinta obligatiile pe care si le-a asumat. Ca o consecinta a plenitudinii si exclusivitatii suveranitatii statelor , poate fi pusa in discutie imunitatea de jurisdictie si de executie a unui stat in raport cu celelalte state. Imunitatea de jurisdictie presupune ca un stat n u poate fi chemat in judecata in fata instantelor interne a unui stat. Imunitatea opereaza in privinta actelor de suveranitate ale statelor si presupune inadmisibilitatea formularii unor cereri de chemare in judecata impotriva unui stat in fata instantelor interne ale altui stat. Imunitatea este prevazuta la nivel european in Conventia Europeeana privind imunitatea statelor si este primul tratat international multilateral care reglementeaza imunitatea statelor . are un numar limitat de parti. Iar la nivelul ONU a fost adptat in 2004 Conventia asupra imunitatii statelor si a proprietatii lor. Conventia nu este intrata in vigoare.

RASPUNDEREA INTERNATIONALA A STATELOR

Este o consecinta a exercitarii compentenelor acestuia si are legatura cu incalcarea unui tratat international sau cu incalcarea unei obligatii internationale care poate rezulta si pe cale cutumiara.

Raspunderea are doua forme: 1. Raspunderea pentru acte sau fapte ilicite2. Raspunderea pentru prejudicii prin acte neinterzise de dreptul international(pentru

abuzul de drept)-priveste situatii determinate de desfasurarea anumitor activitati care nu sunt interzise de regulile dreptului international dar care pot cauza daune ,prejudicii mediului inconjurator sau populatiei. Sunt considerate astfel de activitati cele legate de prelucrarea anumitor substante chimice, producerea energiei nucleare in scopuri pasnice, lansarea de obiecte in spatiul cosmic.

Sediul materiei raspunderii: pana in prezent nu a fost adoptata o conventie internationala care sa reglementeze raspunderea internationala a statelor pentru fapte ilicite. Deci toate regulile au caracter cutumiar iar Comisia de Drept Interntional din cadru ONU(din 1949) a incercat sa

sistematizeze si sa codifice regulile privind angajarea internationala a raspunderii statelor pentru fapte ilicite. De-a lungul timpului au fost adoptate mai multe proiecte de articole ce au fost preezentate Adunarii Genrerale a ONU.(2001-Proiectul de articole privind raspunderea internationala a statelor pentru fapte ilicite .

ELEMENTELE RASPUNDERII INTERNATIONALE :Potrivit proiectului de articole din 2001 fundamentul raspunderii internationale a statelor este comiterea unui fapt ilicit.Opinia majoritara cu privire la angajarea raspunderii internationale a statelor este ca aceasta presupune intrunirea cumulativa a trei elemente:

1. Conduita ilicita –consta in incalcarea unei norme de drept international2. Imputabilitatea conduitei ilicite unui stat3. Producerea unui prejudiciu.

CONDUITA ILICITA- reprezinta actiunea sau inactiunea unui stat prin care are loc incalcarea unei obligatii internationale in vigoare indiferent care este sursa acestei obligatii(de natura consensuala sau cutumiara)Aprecierea caracterului ilicit al conduitei unui stat se realizeaza in mod autonom fata de dreptul intern al statelor.Proiectul din 2001 nu mai face distinctie intre notiunile de crime internationale si delicte internationalesi de refera doar la fapte internationale ilicite.Proiectul din 2001 nu prevede in mod expres o anumita forma de vinovatie ca element al raspunderii internationale a statului.