drd bozian petru rezumat teza doctorat
TRANSCRIPT
UNIVERSITATEA BUCUREŞTI FACULTATEA DE TEOLOGIE BAPTISTĂ
TEZĂ DE DOCTORAT
REZUMAT
Conducător: Prof. univ. dr. TALPOŞ VASILE
Doctorand: BOZIAN PETRU
BUCUREŞTI
2009
1
UNIVERSITATEA BUCUREŞTI FACULTATEA DE TEOLOGIE BAPTISTĂ
DIVERSITATEA CREŞTINISMULUI
PROTESTANT
ŞI
IMPERATIVUL UNITĂłII CREŞTINE
Conducător: Prof. univ. dr. TALPOŞ VASILE Doctorand: BOZIAN PETRU
BUCUREŞTI 2009
2
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT:
Cuprins Sinteza tezei:
• importanŃa lucrării • definirea termenilor cheie • delimitarea cadrului • izvoare şi surse de cercetare • metodologia cercetării • structura lucrării • strategii • soluŃia propusă • concluzii
Bibliografie Curriculum vitae
3
CUPRINS
Cuvânt înainte ……………………………………………………………………….. 6
Prolegomene ...........………………………………………………………………………………………... 8
1. Scurt istoric al diversificării creştinismului până la Reformă (1517) ………………….. 19
1.1. Marea Schismă – punct de referinŃă în istoria diversificării creştinismului …. 19 1.1.1. Schisma – realitate dureroasă a creştinismului …………………………………….. 19 1.1.2. Cauze istorico-politice ……………………………………………………………... 22 1.1.3. Cauze religioase ……………………………………………………………………. 23 1.1.4. Marea Schismă – 1054 ……………………………………………………………... 25
1.2. Creştinătatea după Marea Schismă …………………………………………………... 27 1.2.1. Cadru istoric general. Cruciadele …………………………………………………... 28 1.2.2. Lumea creştină răsăriteană. Căderea Constantinopolului – 1453 ………………….. 31
1.3. Impactul schismelor ……………………………………………………………………... 33 1.3.1. În domeniul teologic ……………………………………………………………….. 34 1.3.2. În dimensiunea socială ……………………………………………………………... 36 1.3.3. În sfera misiunii creştine …………………………………………………………… 37 1.3.4. În relaŃiile intercreştine ……………………………………………………………. 40
2. Reforma protestantă şi diversitatea confesională................................................ 43
2.1. Sumar privind contextul istoric al Reformei ……………………………………….. 43
2.2. Diferite aspecte legate de apariŃia protestantismului ……………………………... 47
2.3. Cauze ale pluralismului protestant …………………………………………………… 53
2.4. Dezvoltarea confesiunilor protestante ……………………………………………….. 63 2.4.1. EvoluŃia mişcării protestante pe continentul european. Pietismul …………………. 63 2.4.2. Dezvoltarea mişcării protestante în Anglia. Puritanismul ………………………….. 69 2.4.3. Protestantismul şi Lumea Nouă ……………………………………………………. 76 2.4.4. Mişcarea evanghelică ………………………………………………………………. 81 2.4.5. Principiile protestante – bază continuă de reformă şi revitalizare spirituală ………. 84
3. Problematica unităŃii în contextul pluralismului religios şi al mişcării ecumenice ... 90
3.1. Dezvoltarea creştinismului din primele secole într-o societate pluralistă …… 90
3.2. Pluralismul religios contemporan …………………………………………………….. 93 3.2.1. Creştinismul în raport cu alte religii ……………………………………………….. 94 3.2.2. InfluenŃe asupra creştinismului în contextul pluralismului religios ………………. 96
3.3. Pericole la care este expus creştinismul contemporan în peisajul unui pluralism religios …………………………………………………………………………
97
3.3.1. TendinŃe universaliste ……………………………………………………………… 97 3.3.2. TendinŃe fundamentaliste …………………………………………………………... 100
3.4. Diversitatea creştinismului contemporan …………………………………………… 103 3.4.1. Confesionalismul – exprimare a pluralismului …………………………………….. 104 3.4.2. Manifestarea creştinismului diversificat şi tendinŃele spre ecumenism şi 105
4
globalizare ………………………………………………………………………….. 3.4.3. Creştinismul în relaŃiile interreligioase …………………………………………….. 110 3.4.4. Confruntarea creştinismului cu gândirea modernă, postmodernă şi pericolul
sincretismului religios ……………………………………………………………… 111
3.5. Perspectivă istorică asupra mişcării ecumenice …………………………………… 113 3.5.1. Definirea şi începutul mişcării ecumenice …………………………………………. 114 3.5.2. EvoluŃia mişcării ecumenice ……………………………………………………….. 116
3.6. Diverse direcŃii privind mişcarea ecumenică ………………………………………. 122 3.6.1. Abordări extremiste ale ecumenismului …………………………………………… 122 3.6.2. Noi direcŃii ale ecumenismului …………………………………………………….. 124
3.7. Rolul ecumenismului biblic în viaŃa religioasă ……………………………………. 126 3.7.1. Ecumenismul – sinteză de valori. Bazele biblice ale ecumenismului ……………… 126 3.7.2. Ecumenismul – vocaŃie a viitorului ………………………………………………... 129
3.8. Dialogul ecumenic, element determinant în realizarea unităŃii creştine ……… 131 3.8.1. Premisele dialogului ecumenic …………………………………………………….. 132 3.8.2. Principiile dialogului ecumenic ……………………………………………………. 134 3.8.3. Unitatea Bisericii dincolo de tendinŃe centrifuge. DificultăŃi şi perspective ………. 136
3.8.4. Concluzii privitoare la ecumensim şi problematica unităŃii Bisericii …………….... 138
4. Abordarea problematicii unităŃii din perspectiva bisericilor tradiŃionale şi a protestantismului. Încercări de unificare …………………………………………………………...
142
4.1. Unitatea creştină în viziune patristică …………………….…………………………. 142
4.2. Biserica Catolică şi unitatea Bisericii ………………………………………………. 147 4.2.1. Occidentul în raport cu Orientul………………………………………...………….. 148 4.2.2. Occidentul în soluŃionarea problemei unităŃii în raport cu lumea protestantă ……... 151
4.3. Protestantismul şi unitatea Bisericii ………………………………....……………….. 155 4.3.1. TendinŃe diverse privind unitatea …………………………………………………... 155 4.3.2. Şansele unităŃii unui protestantism diversificat cu bisericile tradiŃionale ………….. 159
4.4. Unitatea Bisericii din perspectivă ortodoxă ………………………………………... 161 4.4.1. Orientul faŃă în faŃă cu Occidentul …………………………………………………. 162 4.4.2. Ortodoxie şi protestantism …………………………………………………………. 168
4.5. Unitatea în concepŃia lui Nicolaus Cusanus …………………………..……………. 171
4.6. Încercări de unificare ……………………………………………………….…………… 178
4.7. Concluzii referitoare la problema unităŃii ………………………………………...... 183
5. Identitatea confesională şi obstacole în calea unităŃii ……………………………………… 186 5.1. Problematica dintre identitatea religioasă şi unitate ….....…………………………. 186 5.1.1. Conceptul de identitate religioasă ……………………………………..................... 187 5.1.2. FaŃetele identităŃii religioase şi problematica unităŃii …………………….............. 189 5.2. Obstacole în calea unităŃii ……………………....………………………………………. 193 5.2.1. Degenerarea creştinismului şi fenomenul secularizării ……………....................... 193 5.2.2. RelaŃia Biserică-stat. InfluenŃe socio-politice………………………………........... 201 5.2.3. Abordarea defensivă a vieŃii religioase. Lupta pentru păstrarea identităŃii
confesionale. PoziŃii exclusiviste……………………….......................................................... 203
6. Unitatea creştină în cadrul diversităŃii protestante şi al libertăŃii religioase ………… 208
6.1. Unitatea Bisericii – principiu fundamental ………………………………………...... 208 6.1.1. Baze biblice în favoare unităŃii …………………………………………………….. 208 6.1.2. Unitatea Bisericii – factor fundamental pentru definirea ei ………………………... 210
6.2. Consensuri evanghelice - modalităŃi de abordare a unităŃii în sfera protestantă 213
5
6.3. Libertatea religioasă – limite şi factori de consens ……........…………………….. 227 6.3.1. Sursa şi bazele libertăŃii religioase …………………………………………………. 228 6.3.2. Cadrul şi limitele libertăŃii religioase ………………………………………………. 230
6.4. Rolul Bisericii în contextul libertăŃilor religioase …………………………………. 233 6.4.1. PrezenŃa Bisericii în societate – un imperativ evanghelic ………………………….. 235 6.4.2. ImportanŃa şi impactul implicării Bisericii în societate ……………………………. 236 6.4.3. Creştinismul în contextul libertăŃilor religioase ……………………………………. 239 6.4.4. Legitimitatea Bisericii în promovarea libertăŃii omului ……………………………. 243 6.4.5. Problematica unităŃii Bisericii în contextul libertăŃilor religioase …………………. 249
6.5. Imperativul unităŃii creştine ……………………………………………………………. 251 6.5.1. Repere biblice privind imperativul unităŃii ………………………………………… 252 6.5.2. Unitatea in diversitate – element fundamental în realizarea unităŃii ……………….. 278
Concluzii generale: premise pragmatice şi perspective realiste privind unitatea ............ 286
Bibliografie ………………………………………………………………………………………………….. 313
6
SINTEZA TEZEI
Una dintre cele mai frecvente întrebări în legătură cu religia creştină este cea
referitoare la paradoxul dintre multitudinea de confesiuni creştine şi o realitate unanim
recunoscută, şi anume că Dumnezeu e Unul, iar Biserica este cartea unică a revelaŃiei divine, în
speŃă a creştinismului. Această întrebare este legitimă şi nu constituie doar întrebarea unei
generaŃii; ea traversează istoria.
Lucrarea de faŃă este o aplecare asupra diversităŃii protestante şi abordează
problema cauzelor şi efectelor diversificării, dar, mai ales, subliniază nevoia de unitate într-o
tendinŃă de permanentă diversificare. Analiza, dezbaterea şi concluziile elaborate în prezenta
cercetare pot sluji cauzei unităŃii privind întreaga sferă creştină.
Adevărul lui Dumnezeu, absolut şi imuabil, este prezentat în Sfânta Scriptură, iar
dezbaterea temei propuse vizează modul de raportare la acest Adevăr şi modalităŃile de
decodificare şi aplicare a acestuia, fapt care stă la baza diversificării şi a fragmentării
creştinismului şi, în mod deosebit, a protestantismului.
Abordarea tematicii este una epistemologică, centrată pe „adevărul etalon”,
respectiv pe verticala metafizică a Sfintei Scripturi şi pe orizontala umană privind diversitatea
protestantă şi cea a unor realităŃi istorice, aceasta obligând la un studiu comparativ.
Diversitatea creştinismului protestant presupune o analiză atentă, minuŃioasă
asupra cauzelor diversificării, cât şi asupra evoluŃiei pe scara istoriei a mişcării protestante în
cadrul căreia au apărut noi şi noi grupări religioase.
Tema prezentei lucrări obligă nu doar la observarea cauzelor care au creat
diversitatea copleşitor de mare şi la recunoaşterea unei realităŃi prezente ca un rezultat istoric ci,
mai ales, la argumentarea privind unitatea ca imperativ divin, cât şi şansa privind unitatea, mai
întâi a creştinismului protestant, dar şi a creştinismului în general. Ceea ce se urmăreşte este
relaŃia diversităŃii cu unitatea ca imperativ şi modul în care unitatea poate deveni funcŃională în
diversitate.
Studiul de faŃă are în vedere îndreptarea atenŃiei spre problema unităŃii creştine
fără de care creştinismul nu poate funcŃiona şi nu se poate legitima în faŃa lumii neevanghelizate
pentru care a primit mandatul divin de a o evangheliza.
7
Reforma generată de Martin Luther în 1517 a fost marea cotitură în Biserica de
Apus, care avea să aducă un suflu nou într-un creştinism mult prea instituŃionalizat şi
„anchilozat”, consecinŃele diversificării fiind, ulterior, inevitabile. Perspectiva preotului ortodox
Daniel Benga asupra confesiunilor creştine, cu precădere asupra celor născute ca o consecinŃă a
Reformei din 1517, accentuează „încercarea de actualizare a mesajului şi a faptelor Mântuitorului
Hristos în diferite timpuri, spaŃii, contexte, tradiŃii şi culturi”.1 O asemenea remarcă este deosebit
de valoroasă în ceea ce priveşte intenŃia principală a acestor confesiuni de a readuce în
actualitatea vremii adevăratele valenŃe ale Bisericii dincolo de limitările, imperfecŃiunile şi
contaminările umane. Interpretarea dată de către Daniel Benga apariŃiei mişcării protestante,
respectiv celei luterane, corespunde unui adevăr spiritual fundamental care a determinat-o şi pe
care acesta o califică astfel: „Prin apariŃia acestei noi confesiuni creştine a luat fiinŃă un nou mod
de actualizare a mesajului Mântuitorului Isus Hristos”.2 După un mileniu şi jumătate de existenŃă,
de convulsii şi schisme, Biserica avea nevoie de o revitalizare spirituală, o infuzie de
spiritualitate, fapt care s-a întâmplat prin Reformă, chiar dacă aceasta, la rândul ei, a generat o
diversitate de confesiuni cărora nu le-a fost caracteristică unitatea.
TendinŃa de separare este un fenomen repetitiv în sfera protestantă, iar
multitudinea de confesiuni care şi-au definit specificul doctrinar prin valori religioase şi
consecinŃe socio-culturale distincte aveau să experimenteze izolarea şi, uneori, rivalitatea.
Indiferent care este motivaŃia unei mişcări în sânul creştinismului, separarea, ca fenomen
continuu, nu este o soluŃie pentru sănătatea şi normalitatea Bisericii lui Hristos, după cum nici o
formă de unitate generată de un ecumenism care tinde să anuleze, să desfiinŃeze particularităŃile
tuturor confesiunilor nu poate oferi creştinismului o soluŃie realistă şi benefică pentru o unitate
funcŃională.
Împărtăşirea valorilor universal-creştine nu trebuie împiedicată de identitatea
confesională, ci trebuie creat un climat de colaborare şi dragoste creştină în jurul lui Isus Hristos
şi al Sfintelor Scripturi.
Pluralitatea denominaŃiilor creştine trebuie să fie interesată în a descoperi unitatea
pe fondul valorilor creştine fundamentale unanim recunoscute şi aplicate în trăirea zilnică.
Bigotismul, fanatismul religios se naşte acolo unde adepŃii unei confesiuni pretind că ei sunt
singurii deŃinători ai adevărului şi ai mântuiri. O asemenea abordare nu este compatibilă cu
1 Daniel BENGA, Marii reformatori luterani şi Biserica Ortodoxă – contribuŃii la tipologia relaŃiilor luterano-ortodoxe din secolul al XVI-lea, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, p.21. 2 Ibid.
8
valorile autentic creştine şi obstrucŃionează orice dialog cu „celălalt” care este diferit. Trebuie
descoperită frumuseŃea Bisericii în diversitatea ei, acest lucru oferind creştinismului un cadru de
coexistenŃă spirituală benefică şi de susŃinere reciprocă. Împrumutând ce este autentic şi util de la
celelalte confesiuni, diversitatea poate fi o provocare înspre bine, înspre îndreptare atunci când
este cazul, oferind altora din propriile valori.
Imaginea biblică a celor doi fraŃi, Iacov şi Esau, este sugestivă în cadrul relaŃiilor
dintre creştini, respectiv dintre confesiuni. Cei doi fraŃi sunt doi exponenŃi: Iacov este exponent al
cuvântului, al dialogului, al argumentului, iar Esau este exponentul poziŃiei de forŃă, al sabiei, al
răzbunării. Victoria finală este rezervată dialogului, iar fraŃii, creştinii secolului al XXI-lea, în
toată diversitatea lor, trebuie să regăsească dialogul, cuvântul, iubirea de semeni şi unitatea în
diversitate.
Deşertificarea spirituală a lumii postmoderne dominate de relativism, cu toate
consecinŃele dramatice care o însoŃesc, ar trebui să conducă la reconcilierea unităŃii şi a valorilor
creştine, acest lucru devenind o nevoie imperativă a prezentului şi viitorului. În acest sens,
Teodor Baconsky* propune soluŃii pragmatice în vederea unităŃii, una dintre ele fiind
desectarizarea discursului creştin3 şi „adoptarea unor poziŃii transconfesionale comune în faŃa
provocărilor anticreştine, antiumaniste şi antidemocratice”.4
Criza economică mondială, eforturile de a găsi soluŃiile comune prin globalizare şi
desfăşurarea rapidă a evenimentelor la nivel planetar au surprins nepregătite multitudinea de
confesiuni, preocupate de propriile probleme, căzute într-o izolare şi letargie spirituală care le fac
incapabile să răspundă unei situaŃii neobişnuite. În acest context, trebuie să aibă loc maturizarea
dialogului teologic într-o Europă desacralizată şi care ignoră valorile creştine ce au creat-o,
frontul comun al creştinilor în faŃa provocărilor fiind o necesitate urgentă care vizează primordial
nevoia de unitate creştină ca imperativ.
Încercările de unire şi de unitate creştină de-a lungul istoriei nu s-au dovedit
eficiente, deoarece accentul a căzut prea mult pe elementul uman, ceea ce a determinat ca
eforturile de unire şi de unitate să reprezinte un fiasco, episodul Babel fiind sugestiv în acest sens.
Claude Geffre oferă două interpretări ale fenomenului Babel. Prima este aceea că Dumnezeu
* Teodor BACONSKY (n. 1963, Bucureşti) a studiat teologia ortodoxă, deŃine un doctorat în antropologie religioasă şi istorie comparată a religiilor (Paris, Sorbona), membru al AsociaŃiei InternaŃionale de Studii Patristice (AIEP, Paris), membru al Colegiului Noua Europă (Bucureşti). Între 1997 şi 2001 a fost ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun, în Republica San Marino şi la Suveranul Ordin Militar la Malta. 3 Teodor BACONSKY, Pentru un creştinism al noii Europe, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p.37. 4 Idem, p. 36.
9
pedepseşte încercarea omului de a „fabrica la nivel uman, o unitate care nu Îi aparŃine decât lui
Dumnezeu”.5 Există pericolul ca episodul Babel să se repete printr-o strategie umană a unui
ecumenism exacerbat, care ar putea duce la o „globalizare teologică”, accelerând şi grăbind noul
Babel, şi anume globalizarea politico-economică la nivel mondial. A doua interpretare dată de C.
Geffre a episodului Babel se referă la faptul că în respectivele circumstanŃe se găseşte
semnificaŃia unei diversităŃi culturale fundamentale, încercând să vadă diversitatea născută acolo
drept ceva pozitiv.6
„Fenomenul Babel” este mai degrabă „sindromul Babel”, deoarece acolo s-a
pronunŃat judecata lui Dumnezeu, iar despărŃirea care a avut loc a dat naştere la rivalitate şi
tribalism. Dumnezeu a intenŃionat unitatea în diversitate atunci când le-a poruncit oamenilor să
populeze tot pământul; aceasta era soluŃia divină (Genesa 9:1). SoluŃia oamenilor era opusă
aceleia pe care Dumnezeu a avut-o în vedere, şi anume ca ei să se răspândească, populând întreg
pământul. Astfel că s-au hotărât să se stabilească într-o zonă geografică, în „Ńara Şinear”, să
zidească un turn „al cărui vârf să atingă cerul” şi „să-şi facă un nume”.
Turnul Babel era expresia neascultării de Dumnezeu şi a afirmării omului, iar
consecinŃele – împărŃirea, tribalismul – reprezintă judecata lui Dumnezeu. Diversitatea de la
Babel a fost rezultatul neascultării de Dumnezeu.
Dezbaterea pe tema unităŃii trebuie să coboare pe verticala metafizicului, a
divinului, pentru a confrunta diversitatea confesională pe orizontala în care Absolutul întâlneşte
limitarea umană, adaosul de culturi şi tradiŃii care uneori tinde să confunde sau să înlocuiască
absoluturile cu convingerile. Pe calea către unitate trebuie eliminate sincretismele, cât şi pretenŃia
particularului de a se substitui universalului. De asemenea, pretenŃia că o singură confesiune este
adevărată, celelalte fiind false sau cel puŃin inferioare ori incomplete, promovează exclusivismul,
refuzând dialogul şi complementaritatea.
Un mod de a privi confesiunile ar fi acela de a le considera pe fiecare o încercare
de a copia „originalul”, respectiv creştinismul autentic, apostolic. Biblia este Norma după care se
conduc şi pe baza căreia se compară şi se evaluează între ele. Orizontalitatea copiilor trebuie
raportată la verticala Normei, existând, în acest mod, loc pentru reformă, dar şi pentru „celălalt”,
zidind unitatea şi învăŃând unii de la alŃii.
5 Claude GEFFRE, Profession théologien.Quelle pensée chrétienne pour le XX-e siecle?, Albim Michel, Paris, 1999, pp.197-198. 6 Claude GEFFRE, Profession théologien.Quelle pensée chrétienne pour le XX-e siecle?, pp.197-198.
10
Punerea în practică a valorilor creştine lucrează unitatea din punct de vedere
pragmatic, dezvoltând un fel de „dialog al faptelor” ce are forŃă unificatoare.
ExistenŃa unui instinct spiritual ancestral explică universalitatea religioasă a lumii,
iar alienarea omului de Dumnezeu prin păcat a creat această premisă a căutării după divinitate
într-o profundă nevoie de închinare pe căi de subiectivitate, particularitate, culturalitate etc. Din
această perspectivă, orizontala umană produce o pluralitate greu de imaginat, dincolo de aceasta
existând noŃiunea divinului perceput diferit, confuz, greşit, dar păstrând totuşi o aspiraŃie
spirituală a omului în căutare de împlinire. La polul celălalt, Dumnezeu, care este Unul, se
descoperă umanităŃii orientând căutarea ei prin revelaŃia Sfintei Scripturi care culminează, în
forma ei supremă, în Isus Hristos.
Unitatea transcendentală, ca formă finală şi ca adevăr ultim, este prezentată de
către apostolul Pavel în următorii termeni:
... căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l ducă la îndeplinire la plinirea vremilor, spre a-şi uni iarăşi într-unul Hristos toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ… (Efeseni 1:9-10) Problematica unităŃii este complexă, profundă, de aceea toate aspectele ei trebuie
orientate spre verticala metafizică, singura care poate aduna pluralitatea sub semnul unităŃii.
Studiul privind diversitatea protestantă în relaŃie cu imperativul unităŃii creştine
aduce în actualitate şi supune atenŃiei modalitatea biblică de raportare a creştinilor unii la ceilalŃi,
în aşa fel încât diferenŃele să nu constituie o piedică în calea unităŃii, iar prin acŃiunea de a da şi a
primi să fie îmbogăŃiŃi în mod reciproc, fiind uniŃi în jurul lui Isus Hristos şi al Sfintei Scripturi.
Tema tratată impune nuanŃarea şi aprofundarea termenilor-cheie care au configurat
demersul, pentru a oferi astfel o perspectivă clară asupra problematicii pe care o conŃine.
Una dintre noŃiunile esenŃiale este cea referitoare la diversitate, care, dincolo de
înŃelesul uzual, în lucrarea de faŃă este folosită în sensul de varietate de confesiuni şi grupări
religioase, ca rezultat al Reformei, până în prezent. Această diversitate este marcată de diferenŃe
teologice, diferenŃe de practici ecleziastice, diferenŃe în abordarea relaŃiei cu Statul, cât şi în
modul de implicare socială, respectiv în misiune. Unitatea acestei diversităŃi, dincolo de diferenŃe,
are menirea de completare a unui întreg. SemnificaŃia termenului diversitate poartă în el diferenŃa
şi separarea, dar în acelaşi timp şi capacitatea de realizare a unităŃii prin complementaritate şi
conştiinŃa apartenenŃei la întreg.
11
Dacă noŃiunea de creştinism include toate denominaŃiile care au ca bază credinŃa
în persoana şi învăŃătura lui Isus Hristos, sintagma creştinism protestant include toate
denominaŃiile, toate grupurile care s-au născut ca urmare a Reformei şi care s-au constituit printr-
o diversificare permanentă, având la bază principiul protestant: sola fide, sola gratia, sola
Scriptura. Creştinismul protestant este a treia mare componentă a creştinătăŃii, formată în cadrul
Bisericii de Apus. Cele trei mari entităŃi creştine sunt Biserica de Răsărit, Biserica de Apus şi
Protestantismul, care este marcat de cea mai mare diversitate creştină apărută prin ieşirea mişcării
protestante de sub autoritatea instituŃională şi teologică a Bisericii Apusene.
ÎnŃelesul sintagmei unitate creştină conŃine, în mod esenŃial, ideea unităŃii, adică
acea însuşire a tot ceea ce constituie un întreg indivizibil; conform uzanŃei generale a noŃiunii, dar
aplicată la sfera creştină, ea face trimitere atât la geneza creştinismului, cât şi la substanŃa
spirituală a Bisericii Universale ca întreg, ca un tot unitar, compus dintr-o multitudine de
particularităŃi. Unitatea creştină, în acest sens, există ca imperativ existenŃial, obligând
particularităŃile, entităŃile creştine, să se raporteze la întreg, ceea ce oferă un cadrul de funcŃionare
a unităŃii în diversitate.
Retrospectiva asupra istoriei creştine, urmărind aspectul unităŃii şi, implicit, al
separărilor în cadrul creştinismului, opreşte atenŃia cercetătorului asupra schismelor, al
disensiunilor care au marcat sciziuni, rupturi în sânul Bisericii din diverse cauze, începând cu
diferenŃe de interpretări teologice care au dus la erezii, amestecul intereselor politice în Biserică,
lipsa de consens teologic în probleme esenŃiale de credinŃă, ambiŃii şi răzbunări ale unor
conducători religioşi etc. Schisma are, în primul rând, un sens negativ, deoarece este o rupere, o
separare, o îndepărtare şi înstrăinare faŃă de un întreg, ceea ce aduce pagubă unităŃii, dar în primul
rând uniformităŃii. În al doilea rând, schisma poate avea şi un sens pozitiv, dată fiind de un
context anume. De exemplu, Reforma a dat naştere mişcării protestante, care s-a despărŃit de
Biserica Apuseană, fiind o schismă în sânul catolicismului; decăderea spirituală şi inflexibilitatea
Bisericii Catolice faŃă de o reformă internă care se impunea a condus la separare, la schismă, însă
această separare a adus un suflu nou, o trezire spirituală atât în Europa, cât şi în Lumea Nouă.
Deoarece creştinismul protestant s-a născut din Reformă, iar aceasta ocupă un
spaŃiu important în lucrarea de faŃă, este necesară o lămurire a respectivei noŃiuni. Dacă termenul
reformă înseamnă, în sens general, o schimbare spre bine, Reforma protestantă aduce schimbări
majore sub aspect teologic – suficienŃa Scripturii, soteriologic – sola fide, sola gratia, sola
Scriptura, eclesiologic – simplificarea ritualurilor de cult şi a ierarhiei, introducerea limbilor
12
naŃionale în serviciile divine în locul limbii latine, precum şi facilitarea accesului maselor la
citirea Sfintei Scripturi.
Multitudinea de confesiuni care compun creştinismul, în general, şi
protestantismul, în special, se definesc prin identitate confesională. Dacă termenul de identitate,
în uzanŃa sa, se referă la proprietatea unui lucru de a-şi păstra caracterele fundamentale,
identitatea confesională incumbă însuşiri şi caracteristici care diferenŃiază de întreg. Afirmarea
identităŃii exprimă şi cultivă diferenŃa chiar şi fără a conştientiza identitatea confesională ca parte
a unui întreg. Aspectul identitar confesional şi unitatea în diversitate ridică o mare problematică
la care lucrarea de faŃă încearcă să răspundă.
O altă sintagmă care operează în prezenta cercetare este pluralismul religios,
acesta vizând multitudinea de religii care compun peisajul religios al lumii. Pluralismul religios
poate fi întâlnit şi în cadrul religiei creştine şi poate fi numit pluralism creştin, el putând fi redus
şi la sfera protestantă, desemnând pluralismul protestant. NoŃiunea de pluralism, în înŃelesul său
general, are în componenŃa sa o mulŃime, o pluralitate de realităŃi independente unele de altele.
Pluralitatea religioasă defineşte entităŃi religioase care funcŃionează independent, nu ca parte a
unui întreg, aşa cum se manifestă partidele în viaŃa politică. Din definirea sintagmei pluralitate
religioasă se naşte întrebarea: există o diferenŃă între pluralitate şi diversitate? Cu siguranŃă
pluralitatea conŃine diversitatea, iar diferenŃa rezidă în faptul că pluralitatea există în structuri
independente care nu au de-a face cu unitatea, pe când diversitatea este compusă din varietăŃi al
unui întreg la care trebuie să se raporteze în mod legitim. Pluralitatea religioasă funcŃionează
bazându-se pe toleranŃă şi, eventual, reciprocitate, în timp ce diversitatea coexistă în baza unităŃii
şi este compatibilă cu întregul de care aparŃine.
În tratarea subiectului unităŃii creştine apare, ca un factor important, ecumenismul,
care ocupă un spaŃiu destul de larg în lucrarea prezentă, ceea ce obligă la a-l defini. Dacă
ecumenismul este înŃeles în general drept o mişcare religioasă care urmăreşte să unifice bisericile
creştine, în abordarea de faŃă ecumenismul, respectiv mişcarea ecumenică, se referă la acele
acŃiuni intercreştine care facilitează dialogul şi colaborarea între entităŃile conştiente de
apartenenŃa lor la un întreg. Ecumenismul, ca fenomen, este modalitatea prin care diversitatea
creştină zideşte unitatea prin acŃiuni comune ce Ńin de formulări teologice care generează
consensuri teologice şi acŃiuni practice, împreună bazate pe dragoste şi conştienŃa unităŃii la nivel
transconfesional.
13
Stabilirea şi delimitarea cadrului acestei lucrări au fost determinate de faptul că
sfera protestantă conŃine cea mai mare diversitate creştină, pe de-o parte, iar pe de altă parte,
problema unităŃii între bisericile protestante este mai accesibilă, paradoxal, în pofida multitudinii
de confesiuni, deoarece bisericile protestante nu sunt sacramentale şi tradiŃionale, neexistând
tipare pentru ritualul de cult, iar sistemul de conducere nefiind ierarhic. Imperativul unităŃii
creştine este general şi priveşte întreaga Biserică, întreg creştinismul, dar tratarea diversităŃii
creştinismului în totalitatea sa ar fi fost un domeniu prea vast spre a putea fi tratat într-o astfel de
lucrare. Aprofundarea studiului imperativului unităŃii pornind de la diversitatea creştinismului
protestant oferă un model şi principii care funcŃionează la nivelul unităŃii întregului creştinism.
Chiar dacă această temă are un cadru limitativ privind dezbaterea pe tema
diversităŃii în protestantism, totuşi formularea temei cuprinzând imperativul unităŃii creştine lasă
posibilitatea raportării la general, la întreg, ceea ce justifică anumite abordări privind relaŃiile cu
Bisericile TradiŃionale.
Problema unităŃii Bisericii a fost constant în atenŃia slujitorilor ei, dintre care s-au
remarcat în mod deosebit, prin consideraŃiile pe această temă, următorii părinŃi ai Bisericii:
IgnaŃiu al Antiohiei (107 d.Hr.), Irineu de Lyon (140-202? d.Hr.), Clement de Alexandria (150-
215 d.Hr.), Ciprian de Cartagina (200-210? – 254 d.Hr.), Vasile cel Mare (330-379 d. Hr.) la care
ideile de unitate gravitau în jurul persoanei Duhului Sfânt, al unităŃii de credinŃă, al Bisericii şi
slujitorilor ei ca urmaşi ai apostolilor.
O personalitate de excepŃie a Evului Mediu Târziu, care a abordat problema
unităŃii într-o manieră cu totul specială şi care rămâne mereu actuală, a fost Nicolau Cusanus
(1401-1464 d.Hr.). Perspectiva cusană asupra unităŃii are un cadru universal în care diversitatea
compune unitatea având ca sursă unicitatea lui Dumnezeu. Principiul integrării diversităŃii la
întreg Cusanus îl aplică la unitatea Universului, la unitatea rasei umane şi la unitatea
creştinismului. În gândirea cusană, diversitatea aparŃine unităŃii în mod vital, existenŃial, iar
unitatea Ńine de verticala metafizică, transcendentală. łinând cont de contextul istoric şi religios
în care a trăit, dar şi de faptul că a fost o personalitate de primă mână a Bisericii Catolice atât de
instituŃionalizate, Cusanus este un vizionar care concepe unitatea în termeni transcendentali,
trecând peste toate barierele limitărilor orizontale umane.
Conciliul Vatican II (1962-1965), prin documentele Lumen Gentium şi Unitatis
Redintegratio deschide posibilitatea dialogului teologic, iar prin ConstituŃia Gaudium et spes este
14
exprimată dorinŃa Bisericii Catolice de a-şi depăşi cadrul propriu şi de a-şi face simŃită prezenŃa
în praxisul religios al lumii moderne.
Dintre lucrările importante privind unitatea ca demers şi preocupare actuală, cea a
lui Olivier Clement – „Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I” propune Trinitatea ca model şi sursă a
unităŃii, subliniind unitatea realizată hristocentric. O altă lucrare de referinŃă în problema unităŃii
este „Duhul Sfânt şi unitatea Bisericii – Jurnal de Conciliu” de André Scrima, care propune paşi
concreŃi spre unitate pornind de la valorile comune, precum şi de la nevoia de complementaritate.
Relativ recent a avut loc ConferinŃa InternaŃională ale cărei lucrări s-au desfăşurat
în Aula Magna a UniversităŃii Babeş Bolyai, la Cluj-Napoca, între 22-24 mai 2003 cu tema
Unitatea Bisericii, Accente eclesiologice pentru mileniul III, iar referatele acestei conferinŃe au
fost adunate şi tipărite sub îngrijirea lui Ioan Vasile Leb şi Radu Preda, constituind un material
extrem de valoros pe tema unităŃii. Faptul că participanŃii la această conferinŃă au fost ortodocşi,
catolici şi protestanŃi are o importanŃă deosebită pentru dezbaterea împreună a problemei unităŃii.
Se poate conchide faptul că realizarea unităŃii trebuie să însemne mai mult decât verbalizarea ei
pe orizontala umană; ea trebuie, de fapt, descoperită şi receptată pe verticala transcendentală.
Metodologia folosită în această lucrare se bazează, în primul rând, pe o
bibliografie diversificată, ceea ce legitimează concluzii pertinente referitor la tema tratată, şi pe
studiul comparativ care permite ca multitudinea de idei şi soluŃii propuse în diferite etape istorice
să conducă la o clarificare privind subiectul tratat. Aceste demersuri comparative lasă loc
suficient pentru sublinierea poziŃiei personale în problematica dezbătută. Argumentarea face şi
ea parte din metodologia aplicată, iar dincolo de argumentarea istorică, logică, argumentarea
biblică ocupă un spaŃiu important în acest studiu.
Într-o asemenea lucrare, accentul principal nu cade pe studierea unor documente
direct de la sursă, ci mai degrabă pe pronunŃarea mai multor persoane de primă mână în domeniul
discutat, cercetători ale căror lucrări se bazează pe o documentare ştiinŃifică temeinică, ceea ce a
constituit o abordare mai folositoare în cazul de faŃă şi a permis ca, într-un spaŃiu de dezbatere
amplu şi divers, să opereze eficient analiza şi sinteza. Tratarea acestei teme este îmbogăŃită prin
lucrările unor sociologi şi cercetători.
Deoarece argumentarea biblică ocupă un loc deosebit de important în tratarea
temei propuse, s-a impus ca metodă de studiu exegeza biblică pentru fidelitatea interpretării
pasajelor din Sfânta Scriptură.
15
Lucrarea este structurată pe şapte capitole, iar primul capitol tratează diversificarea
creştinismului până la Reformă, în principal avându-se în vedere Marea Schismă (1054), cu
cauzele şi consecinŃele imediate, dar şi pe termen lung, ale separării Răsăritului de Apus. Acest
prim capitol scoate în relief evenimente istorice, social-politice, controverse religioase, greşeli şi
ambiŃii ale unor conducători religioşi, aspecte culturale care au dus la scindare, la separarea
creştinătăŃii . Tratarea acestui prim capitol constituie un punct de plecare pentru înŃelegerea
Reformei într-un cadru istoric mai larg, aspect necesar în evidenŃierea anumitor greşeli care se
repetă, dar ale căror consecinŃe marchează cotiturile mari ale istoriei.
Spre a înŃelege diversitatea creştinismului protestant, în capitolul al doilea s-a
impus reliefarea unor aspecte privind contextul şi cauzele Reformei, precum şi evoluŃia mişcării
protestante, respectiv tendinŃa continuă de diversificare. Refuzul Bisericii Catolice de a se
reforma a condus la apariŃia protestantismului. Diversitatea creştinismului protestant, indiferent
de cauze, este un dat al istoriei, iar abordarea unităŃii creştine trebuie să plece de la realităŃile
existente, indiferent de evoluŃia lor istorică.
Pentru tratarea unităŃii creştine drept un imperativ s-a impus ca, în capitolul al
treilea, să fie investigată problematica unităŃii la scară generală, privind abordarea acesteia în
cadrul pluralismului religios, respectiv modul de raportare a creştinismului la celelalte religii, cât
şi pericolele şi presiunile la care este expus creştinismul într-o multitudine de religii care îşi
revendică întâietatea. Tot în acest capitol a devenit necesară o privire spre diversitatea
intercreştină, cât şi spre modalităŃi de abordare şi raportare interconfesională şi transconfesională.
În acelaşi capitol, după abordarea unităŃii în cadrul interreligios şi intercreştin, s-a constatat
nevoia de abordare a problematicii unităŃii în contextul mişcării ecumenice, concluzionându-se cu
faptul că mişcarea ecumenică, începând cu dialogul ecumenic, este o modalitate de a aduna
entităŃile creştine, activând conştiinŃa apartenenŃei la întreg şi de a zidi unitatea creştină.
Chiar dacă tema prezentei lucrări limitează demersul la diversitatea creştinismului
protestant, totuşi partea a doua a temei, imperativul unităŃii creştine, extinde desfăşurarea lucrării
şi la bisericile tradiŃionale. Astfel, capitolul al patrulea tratează problematica unităŃii din
perspectivele celor trei mari entităŃi creştine: Biserica Ortodoxă, Biserica Catolică şi
Protestantismul, printr-un studiu comparativ. În cadrul aceluiaşi capitol s-a conturat necesitatea
unei retrospective istorice privind problema unităŃii în perioada patristică şi Evul Mediu Târziu.
De asemenea, au fost evaluate încercările de unificare cu rezultatele şi concluziile lor, aspect ce
constituie o mare lecŃie a istoriei creştine privind unitatea.
16
În tratarea temei care are în substanŃa şi scopul ei imperativul unităŃii creştine, era
imperios necesară observarea atentă a identităŃii religioase ca nevoie de definire, dar şi ca piedică
în calea unităŃii şi, în acelaşi timp, trebuie subliniate câteva dintre obstacolele care stau în calea
unităŃii.
Penultimul capitol al prezentei lucrări, şi anume al şaselea, raportează unitatea atât
la diversitatea protestantă, cât şi la libertatea religioasă, dar partea finală a capitolului subliniază
imperativul unităŃii creştine în general, deoarece această abordare este inclusivă şi are în vedere
întregul, neputându-se trata problema unităŃii ignorând faptul că există un creştinism, o Biserică,
iar în acest întreg coexistă diversitatea care trebuie încadrată de unitate. De remarcat în acest
capitol sunt reperele biblice care susŃin unitatea ca imperativ.
În al şaptelea şi ultimul capitol al prezentei lucrări sunt adunate concluziile pe
capitole în mod gradat, ca în final să fie subliniate, nuanŃate, premisele şi perspectivele realiste
ale unităŃii care nu este o opŃiune, ci un imperativ divin, o trăsătură fundamentală a Bisericii.
Strategiile adoptate în alcătuirea prezentei lucrări sunt următoarele: urmărirea
evenimentelor de cotitură în istoria Bisericii care au marcat relaŃiile intercreştine, subliniind
importanŃa lor pentru evoluŃia creştinismului şi, în special, pentru problema unităŃii; plecarea de
la realităŃile existente în prezent în protestantism şi, în general, în creştinism, pentru o raportare
corectă şi pragmatică, precum şi pentru a găsi soluŃii realiste la problema unităŃii; evaluarea
soluŃiilor propuse de-a lungul vremii în problema unităŃii prin raportarea lor la adevărul revelat;
valorificarea evenimentelor şi datelor privind unitatea prin selectarea acelora care au relevanŃă şi
se cer reactualizate.
Marea problematică a lucrării de faŃă este cea ridicată de diversitatea protestantă
impresionantă ca număr, de libertatea în interpretarea Scripturilor şi autonomia bisericilor locale,
de disponibilitatea continuă de reformare şi, în acelaşi timp, de găsire a soluŃiei de a aduce toată
această diversitate sub semnul unităŃii ca imperativ. O altă problematică este cea legată de
identitatea confesională şi raportarea ei la unitate, precum şi o serie de obstacole care stau în calea
unităŃii. De asemenea, o delicată problematică legată de tema unităŃii creştine se naşte din
raportarea Bisericilor Istorice la Protestantism şi viceversa, alături de nevoia de sesizare a acestor
elemente care pot lucra unitate la nivel transistoric, transnaŃional şi transconfesional.
SoluŃia propusă pentru realizarea unităŃii creştine pleacă de la premisa că unitatea
Bisericii există în mod fundamental şi fiin Ńial, doar că accesul la această unitate existentă ce
trebuie descoperită este naşterea din nou, regenerarea spirituală a credinciosului (Ioan 3:3,7).
17
Extinderea unităŃii la nivel local şi transconfesional are la baza această schimbare de natură a
credinciosului, ca experienŃă personală.
Unitatea Bisericii este un dat existenŃial divin, este trăsătura fundamentală care nu
poate fi neglijată; ea trebuie redescoperită, conştientizată, promovată şi cultivată în aşa fel încât
manifestarea unităŃii să fie o permanenŃă atât la nivel local, confesional, cât şi interconfesional.
Retrospectiva asupra istoriei creştinismului conduce la realitatea unităŃii Bisericii
Primare într-o diversitate absorbită de unitatea acelora care erau „o inimă şi un suflet” (Fapte
4:32). Ceea ce s-a întâmplat mai târziu în istorie arată pericolul în care se găsesc creştinii atunci
când se confruntă cu anumite diferenŃe teologice, culturale, tradiŃionale, incapacitatea de a
soluŃiona problemele ivite ducând la despărŃiri dureroase, la schisme. Aceste divizări, la rândul
lor, au creat în părŃile despărŃite pretenŃia de a fi posesoarele întregului adevăr creştin,
revendicându-se, fiecare în parte, ca singure deŃinătoare îndreptăŃite şi moştenitoare ale harului şi
legitimităŃii divine a existenŃei lor. În acest mod s-a cultivat atotsuficienŃa părŃilor despărŃite, care
a dat naştere la exclusivism, la conflicte intercreştine, pierzându-se din vedere unitatea de origine,
de mandat, de destin. De exemplu, conflictele dintre Roma şi Constantinopol se manifestau la
nivelul disputelor teologice, acestea fiind de natură ecleziastică, în spatele lor aflându-se
tensiunea fundamentală dintre tradiŃia culturală greco-orientală şi cea latino-germană. Ceea ce a
cauzat divizarea creştinismului a fost amestecul lumescului, al intereselor politice în problemele
Bisericii, iar în loc să primeze dragostea creştină şi soluŃiile pe care Sfânta Scriptură le are pentru
rezolvarea situaŃiilor conflictuale dintre urmaşii lui Hristos, în prim-plan au fost soluŃiile de sursă
umană, de politică statală şi religioasă, care au dus la separarea creştinilor şi chiar la lupte
fratricide.
Separarea creştinilor, schisma, a fost o reacŃie extremă, disperată, la o situaŃie
insolvabilă. De exemplu, schisma iconoclastă a fost o reacŃie la superstiŃiile orientale care
pătrunseseră în creştinismul răsăritean prin închinarea la icoane. PărŃile în conflict aveau drept
şansă de rezolvare învăŃătura Sfintelor Scripturi şi dialogul în dragoste frăŃească.
Marea Schismă de la 1054 nu a şters totuşi din conştiinŃa Răsăritului şi nici din cea
a Apusului unitatea, nevoia de unitate, de aceea au urmat conciliile unioniste de la Lyon, Ferrara-
FlorenŃa şi Trento.
Atât în Apus, cât şi în Răsărit s-a pus accentul pe instituŃionalizarea Bisericii, în
cadrul căreia accentul avea să cadă pe aspectul instituŃional, ceremonial, iar grija şi lupta au fost
pentru păstrarea şi salvarea instituŃiei. Biserica este un organism viu, o mişcare; dacă Biserica
18
devine doar o instituŃie, mişcarea încetează. InstituŃionalizarea, în mod prioritar şi excesiv, a dus
la anchilozarea spirituală a Bisericii, iar această lecŃie a istoriei ar trebui să fie un mare semnal de
alarmă pentru toate denominaŃiile creştine, fie că acestea formează denominaŃiile istorice, fie că
este vorba de cele mai recente, din sfera protestantă. Grija şi eforturile în domeniul instituŃional,
fără ca prioritatea să vizeze zona spirituală, continuă să reprezinte nu numai un pericol pentru
fiecare biserică locală, ci şi o piedică în calea unităŃii.
InstituŃionalizarea excesivă a dus la pierderea sensului fiinŃial al Bisericii şi cu
precădere al celui legat de aspectul soteriologic şi misiologic. Salvarea instituŃiei a devenit mai
importantă decât mântuirea păcătoşilor pentru care a murit Hristos. Deoarece unitatea Bisericii
era concepută drept realizabilă, în mod prioritar, prin pârghii organizatorice, dogmatice,
instituŃionale, preocuparea pentru salvarea instituŃiei era motivată de grija pentru unitatea
Bisericii. Este nevoie de organizare instituŃională şi de formulări doctrinare, dar în primul rând
unitatea Bisericii se zideşte pe substanŃa ei spirituală, definită în Sfânta Scriptură. Când aspectul
instituŃional primează, se întâmplă o deturnare de la scop a Bisericii, fapt care a fost sesizat de
Mântuitorul când a spus: „Este scris: «Casa Mea se va chema o casă de rugăciune ». Dar voi aŃi
făcut din ea o peşteră de tâlhari” (Matei 21:13).
Cu privire la Mare Schismă, care a separat creştinătatea în două mari entităŃi
religioase, este important a se constata că, deşi în dezbatere au existat probleme de ordin teologic,
acestea au devenit mai degrabă pretexte pentru schismă, în fond lupta desfăşurându-se pentru
supremaŃie între Răsărit şi Apus, luptă alimentată de interese politice.
NesoluŃionarea problemelor dintre Biserici în termenii şi spiritul Sfintei Scripturi
şi intervenŃia, în rezolvarea lor, a metodelor lumeşti, au dus la pierderea reperelor spirituale
autentic creştine, rivalitatea dintre creştini dând ulterior câştig de cauză musulmanilor, care au
cucerit Constantinopolul în 1453. Atunci când Bisericile nu găsesc calea păcii şi a unităŃii, devin
vulnerabile şi vor fi întotdeauna într-un mare pericol privind ameninŃările din afara sferei
creştinismului care vizează distrugerea lui. Rivalitatea dintre creştini, spiritul de concurenŃă, lipsa
de unitate şi dragoste pune creştinismul într-un mare pericol faŃă de atitudinea din ce în ce mai
mare şi vădit anticreştină a forŃelor reunite ale răului.
Lumea întunecată a Evului Mediu Târziu a fost luminată de razele Evangheliei lui
Hristos prin Reforma protestantă, care a pus problema soteriologică în prim-plan, iar întoarcerea
la Sfintele Scripturi a născut sinteza teologică – Sola fide, sola gratia, sola Scriptura, solus
Christus. Deşi fondul Reformei a fost unul teologic, soteriologic, impactul ei s-a răsfrânt în mod
19
benefic asupra individului şi a societăŃii pe care a revoluŃionat-o. Acest lucru a demonstrat clar că
întoarcerea la valorile autentice ale Bibliei duce la afirmarea demnităŃii umane, la libertatea
individului şi la o adevărată emancipare a omului şi a societăŃii. În concluzie, societăŃile care au
îmbrăŃişat protestantismul au beneficiat în cel mai înalt grad de progres şi civilizaŃie, iar în acest
sens stau mărturie cele mai avansate state din Occident, cu precădere Statele Unite ale Americii.
Reforma protestantă în primul rând a revoluŃionat concepŃia eclesiologică prin
respingerea supremaŃiei autorităŃii papale, prin aspectul preoŃiei universale, prin desfiinŃarea
graniŃei dintre cler şi laici, iar sub aspect soteriologic, prin formularea teologică – sola fide, sola
gratia, sola Scriptura, solus Chrisus, elemente ce readuc valorile creştinismului primar.
Privind relaŃia cu Statul, Luther înŃelege că Biserica şi Statul formează două
împărăŃii, ambele conduse de Dumnezeu, în timp ce anabaptiştii, baptiştii şi mişcările puritane
subliniază separarea Bisericii de Stat. În Răsărit, Biserica a dorit să trăiască în armonie cu Statul
şi a ajuns să fie aservită Statului, în timp ce în Apus tendinŃa a fost ca Biserica să domine Statul.
Reforma protestantă propune o Biserică ce poate convieŃui bine cu Statul, care-i conferă drepturi,
dar care este într-un fel la îndemâna Statului. Calvin avansează ideea unei biserici autonome, care
îşi propune să interacŃioneze cu Statul. Atitudinea corectă a Bisericii faŃă de Stat este aceea de
separare şi principiul după care Biserica trebuie să se călăuzească este cel stabilit de mişcările
protestante în Statele Unite ale Americii, în speŃă de confesiunea baptistă – o Biserică liberă într-
un Stat liber.
Reforma protestantă rămâne nu doar o problemă legată de trecut, ci ea propune
soluŃii pentru prezent şi viitor, ea se impune ca un prezent continuu într-o lume în care lucrurile
tind să degenereze. Mandatul Bisericii lui Hristos este de a duce Evanghelia până la marginile
pământului, motivaŃia şi dinamica pentru misiune găsindu-se tocmai în Evanghelie; întoarcerea la
Biblie prin reforma protestantă şi mişcările care au succedat-o au asigurat tocmai această viziune
şi vitalitate pentru misiunea creştină în lume.
În concluzie, privind cele trei mari entităŃi creştine – ortodoxia, catolicismul şi
protestantismul, se poate afirma că ortodoxia luptă pentru a rămâne în matca sa istorică,
indiferent cât de multe sunt capcanele traseului. Ea este conservatoare şi defensivă, iar viitorul nu
înseamnă decât fidela gestiune a trecutului.7Catolicismul este evolutiv şi ofensiv, socotind că
7 Teodor BACONSKY, Puterea Schismei, un portret al creştinismului european, p.127.
20
atingerea scopului este cel mai important lucru, justificând metamorfozele ce se impun, iar
viitorul înseamnă asumarea deplină a prezentului în perspectiva unui misionarism strategic.8
Protestantismul, în general, în coloratura sa multiconfesională, descătuşat de
tradiŃionalism, este gata să se reformeze, să se adapteze la noile condiŃii, concentrându-se pe
direcŃia unui misionarism extensiv.
Protestantismul luteran, aşezat în matca sa, a pierdut entuziasmul de care a fost
animat la început şi „vegetează” în sfera automulŃumirii, în timp ce noile forme de protestantism
sunt active, motivate de o viaŃă spirituală autentică, promovând un misionarism dinamic, totuşi
având de luptat cu capcanele teologiei liberale şi cu atitudinea letargică a unei societăŃi marcate
de materialism.
Gestionarea diversităŃii religioase în lumea postmodernă trebuie să reprezinte o
preocupare de bază a Bisericii, iar scenariul ar trebui să fie unul religios, nu unul politic.
Materialismul societăŃii post-industriale multiculturale, democratice şi totodată hedoniste din
Occident a creat o mare criză spirituală.
Emanciparea socială şi economică la baza căreia a stat elementul spiritual,
societatea postmodernă abandonând elementul care i-a determinat progresul, se află acum într-o
criză morală, dar continuă încă să se bucure de prosperitate economică pe baza mecanismelor
economice create anterior.
Statisticile creştinismului contemporan nu poartă în ele şi adevărul dureros al
sporirii numărului de creştini nepracticanŃi faŃă de un număr tot mai mic de creştini activi cărora
le revine nu doar evanghelizarea tuturor naŃiunilor pământului, ci şi sarcina de a remisiona lumea
creştină, tot mai mult invadată de islamism, de influenŃele mişcării New Age, aflate în creştere în
Ńări cu o tradiŃie şi o importanŃă creştină în declin.
Creştinismul răsăritean se dezmeticeşte greu, abia ieşit din vidul spiritual al
comunismului, care a redus la tăcere, a marginalizat şi a planificat exterminarea lui şi a religiei în
general. Ortodoxia, în dorinŃa ei de redefinire, de reaşezare a vechilor valori, ignoră realitatea
multireligioasă şi multiculturală, mizând pe un naŃionalism revizionist şi o nouă formă
imperialism, de data aceasta religios, în spaŃiul fostei Uniuni Sovietice.
Bisericile tradiŃionale ortodoxe şi catolice tind spre resacralizarea societăŃii prin
reintroducerea creştinismului în viaŃa publică şi în arena politică. Bisericile protestante, în mod
deosebit cele neoprotestante, sunt implicate activ în recuperarea lumii creştine tradiŃionale şi mai
8 Teodor BACONSKY, Puterea Schismei, un portret al creştinismului european, p.127.
21
ales a creştinilor nepracticanŃi, deveniŃi agnostici, provocându-i la o convertire autentică, la
adevărul Scripturii, la Dumnezeu, pentru propria lor mântuire. Proclamarea Evangheliei într-un
mediu creştin nu trebuie considerată prozelitism. Câtă vreme nu se solicită convertirea oamenilor
la o anumită denominaŃie, ci la Dumnezeu şi la Scriptură, lăsându-le libertatea de a decide asupra
confesiunii căreia doresc să i se alăture, este impropriu să se vorbească de prozelitism.
În concepŃia neoprotestantă, resacralizarea vieŃii, a societăŃii, nu se poate face
instituŃionalizat, prin pârghii politice şi legislative, ci prin resacralizarea individului, printr-o
convertire reală la Dumnezeu şi la valorile Bibliei, iar aceşti indivizi, înmulŃindu-se, vor
resacraliza societatea, vor implanta valorile creştine în conştiinŃele semenilor.
Între interesele politice şi cele religioase se naşte tensiunea „conflictului moral” în
dezbaterea unor subiecte precum sacralitatea familiei, avort, eutanasie, clonarea fiinŃelor umane,
homosexualitate etc.
PrejudecăŃile religioase şi culturale alimentate de vechi tradiŃii ridică încă mari
ziduri despărŃitoare în calea unităŃii creştine. Creştinătatea divizată nu poate oferi soluŃii viabile
pentru o lume încă neevanghelizată şi este nevoie de promovarea unui dialog pe baza iubirii
creştine, în pofida unui creştinism atât de diversificat.
Separarea religioasă poate crea conflicte sângeroase şi astăzi, aşa cum s-a putut
vedea în istoria recentă a războiului dintre croaŃii catolici şi sârbii ortodocşi; conflictul izbucnit
era de fapt o luptă fratricidă care origina în separarea lor religioasă, tot aşa cum există o
permanentă luptă de secole între catolicii şi protestanŃii din Irlanda de Nord.
Deoarece creştinismul are o origine comună, creştinii trebuie să se întoarcă, pentru
găsirea unităŃii, la valorile primare, fundamentale, şi anume la „ConstituŃia“ creştinismului –
Sfânta Scriptură. Propunerea reformatorilor rămâne încă valabilă şi poate fi soluŃia, nu pentru
divizare, de data aceasta, ci pentru unitate în contextul reanalizării, într-o atmosferă de dragoste
creştină şi într-un dialog ecumenic, al sintezei teologice – Sola fide, sola gratia, Sola Scriptura,
solus Christus.
Reforma protestantă, ca purtătoare în sine a unei diversităŃi nebănuite, a fost
provocată de starea spirituală decăzută a Bisericii Catolice, care nu era preocupată de sufletele
credincioşilor, ci mai degrabă interesată de aspectele politice, materiale şi instituŃionale, fapt care
a dus la o reacŃie, şi anume Reforma, care la rândul ei a dat naştere mişcării protestante.
Întotdeauna există un pericol al separării atunci când o biserică locală, respectiv o
confesiune, nu are în vedere, în mod prioritar, aspectul soteriologic al credincioşilor, precum şi
22
grija pastorală de care aceştia au nevoie. Ceea ce poate menŃine unitatea este accentul pe valorile
spirituale primare, apostolice, aspect care se poate aplica diversităŃii creştine ca factor de unitate.
EvoluŃia mişcării protestante în diverse grupări a scos la iveală valori care zidesc
unitatea în diversitate, ca de pildă valorile Sfintei Scripturi, cu accent soteriologic şi hristologic,
cât şi principii ca separarea Bisericii de Stat care este un concept al reformatorilor radicali, mai
exact al mişcării puritane şi pietiste. Separarea Bisericii de Stat cultiva elementul unităŃii pe
terenul spiritualităŃii universale a Bisericii, în timp ce Biserica naŃională cultivă naŃionalismul,
identificând Biserica cu naŃiunea şi interesele sale, ceea ce produce un derapaj grav de la menirea
universală a Bisericii, care trebuie să fie transculturală şi transnaŃională. Mai mult, cantonarea ei
într-un cadru naŃional scurtcircuitează viziunea, apartenenŃa şi funcŃionarea bisericilor locale în
cadrul Bisericii Universale. Un lucru şi mai grav care împiedică unitatea este Biserica aservită
Statului, fie că este naŃională, majoritară sau nu.
DiferenŃele teologice care au constituit motive de separare sau piedici în calea
unităŃii, precum succesiunea apostolică, îşi pot găsi soluŃionarea prin aprofundarea biblică a
problemei. Dacă succesiunea apostolică este susŃinută şi legitimată doar prin succesiunea istorică,
liniară, atunci aceasta poate fi un obstacol în părtăşia şi unitatea bisericilor. Succesiunea, privită
din perspectivă pneumatologică şi hristologică, aşa cum sugerează Mitropolitul de Pergam
Ioannis Zizioulas, oferă o realitate spirituală transistorică, inclusivă, iar eclesiologia centrată pe
Hristos şi lucrarea Duhului Sfânt asigură substanŃa spirituală a continuităŃii apostolice ca normă şi
prezenŃă.
Mişcarea protestantă evanghelică transferă conŃinutul teologic de la nivel de
discurs şi practică eclesială în praxisul cotidian, în spaŃiul laic, cu consecinŃe şi impact asupra
vieŃii sociale în ansamblu. Valorile creştine transferate în viaŃa cotidiană sunt un element practic
şi funcŃional de unitate. Scoaterea religiosului în spaŃiul laic şi manifestarea lui ca mod de viaŃă a
fost specifică mişcării puritane şi pietiste. Bisericile separate în confesiuni, tradiŃii şi ritualuri se
izolează unele de altele, rezervând viaŃa religioasă doar zilelor speciale de închinare, sărbătorilor
religioase, evenimente care, în loc să-i unească pe creştini, îi separă prin diferenŃe doctrinare şi
rituale. Această practică a unui creştinism instituŃional, ritual, care îşi uită menirea de a fi „sarea
pământului” şi „lumina lumii”, l-a determinat pe Nicolae Iorga să spună: „Oamenii au închis pe
Dumnezeu în biserică, ca să fie mai slobozi în lume”.9
9 Nicolae IORGA, Cugetări, Editura Tineretului, 1968, p. 57.
23
Este demn de reŃinut faptul că în Vechiul Testament, pentru poporul evreu, toate
aspectele existenŃei Ńineau de legi divine, nu doar închinarea la Cort sau mai târziu la Templu.
Creştinii, ca popor al lui Dumnezeu, sunt chemaŃi să trăiască după „legi divine” tot timpul şi în
toate aspectele vieŃii. Din această perspectivă nu există sacru şi profan; toată viaŃa creştină trebuie
să se desfăşoare în zona sacrului, iar întâlnirea creştinilor în această zonă este o soluŃie pentru
unitate. Transformările sociale care au avut loc ca efect al Reformei şi în special cele generate de
grupările radicale s-au datorat unei convertiri autentice, care a condus la regenerarea spirituală a
credinciosului.
Mişcarea protestantă a adaptat mesajul Evangheliei la realităŃile vremii în care a
activat, fără ca această relevanŃă să aducă atingere conŃinutului adevărului relevat. Diversitatea
protestantă, dincolo de diferenŃe, fie că acestea erau legate de formulări teologice, fie că se
refereau la practici bisericeşti, a împărtăşit numeroase convingeri larg recunoscute, ataşamentul
prioritar faŃă de Sfânta Scriptură, chiar dacă existau nuanŃe diferite de interpretare, experienŃa
personală a convertirii la Dumnezeu şi a trăirii unei vieŃi creştine regenerate de Duhul Sfânt
constituind consensuri care-i aduceau împreună. Misiunea Evangheliei în lume, care era o
componentă prioritară şi de interes comun a mişcării evanghelice, a dus la formarea de societăŃi
misionare care adunau diversitatea protestantă în aceste „formule de unitate” în misiune. Astfel că
în anul 1900 existau peste trei sute de societăŃi misionare, care subliniau în suficientă măsură
interesul şi responsabilitatea comună pentru misiunea creştină.
Asumarea unui creştinism autentic de către fiecare biserică locală şi implicit de
către fiecare confesiune în parte, alături de asumarea mandatului propovăduirii Evangheliei de la
dimensiunea locală la cea universală sunt elemente ale unităŃii în diversitate.
Misiunea Evangheliei în creştinism, la începutul său, s-a manifestat într-o societate
cu o cultură pluralistă, într-o lume religioasă pluralistă, mesajul Sfintelor Scripturi fiind răspunsul
lui Dumnezeu pentru fiecare individ, pentru toate categoriile sociale.
Creştinismul a progresat uimitor în primul secol, iar acest progres s-a datorat
purităŃii morale, vieŃii pilduitoare a creştinilor şi unităŃii lor, adaptabilităŃii acestora la diversitate
şi pluralism. Zelul care-i însoŃea şi devotamentul până la moarte faŃă de Dumnezeu şi Sfânta
Scriptură au fost elemente care au stat la baza revigorării creştinismului.
În secolul al XXI-lea creştinismul trebuie să facă faŃă unei societăŃi care se
defineşte prin pluralism. Este interesant a se constata similitudini între elementele care
caracterizau societatea din primul secol creştin şi societatea postmodernă. Datorită dominaŃiei
24
extinse a Imperiului Roman, se crease un fel de „globalizare”, între graniŃele imperiului existând
o multitudine de naŃiuni, culturi, tradiŃii, credinŃe; într-un asemenea pluralism în care diversitatea,
inclusiv cea religioasă, se bucura de o serie de drepturi, încât era loc pentru toate zeităŃile în
panteon, nu se găsea loc pentru creştinism şi valorile sale. În cadrul formele de globalizare care
se conturează astăzi, precum Uniunea Europeană, care adună naŃiuni, culturi, religii, se poate
observa că libertăŃile de exprimare sunt susŃinute cu tărie de legi şi organizaŃii europene când este
vorba de homosexualitate, droguri, avort, religii păgâne, dar există din ce în ce mai puŃin spaŃiu
pentru principiile şi valorile creştine.
Ceea ce caracteriza societatea din Imperiul Roman al secolului I era decăderea
morală, acelaşi lucru caracterizând societatea postmodernă. Creştinii primului secol au făcut faŃă
valurilor de prigoană şi au biruit chiar moartea, pentru că aveau o unitate în Duh şi experimentau
dumnezeiescul în cotidian, indiferent de tratamentul la care erau supuşi sau de felul în care erau
evaluaŃi de contemporanii lor.
Lupta creştinismului de astăzi este deosebit de grea, deoarece chiar în zone de
tradiŃie creştină, într-un leagăn al creştinătăŃii precum Europa, există o împotrivire crescândă faŃă
de valorile şi practicile creştine. Ceea ce poate da izbândă creştinismului de astăzi este un mod de
viaŃă asemănător primilor creştini. Redescoperirea adevăratelor valori creştine, precum şi cea a
unităŃii de origine şi destin constituie nu numai nevoia stringentă a creştinilor, ci şi nevoia unei
lumi alienate de Dumnezeu.
Unitatea Bisericii se zideşte la tensiunea dintre tendinŃele universaliste şi
tendinŃele fundamentaliste. TendinŃele universaliste alimentează ideologia unităŃii mondiale,
având ca factor central religia unitară mondială. Creştinismul este confruntat cu ispita de a ceda
compromisului de dragul unităŃii; acest compromis poate fi determinat de sincretismul spre care
este împins printr-o formă de ecumenism care are ca intenŃie „nivelarea” marilor religii spre a fi
câmpul de manevră al mişcărilor oculte, pentru ca acestea să poată domina lumea globalizată,
inclusiv la nivel religios. Pe de altă parte, tendinŃele fundamentaliste creştine au ca intenŃie
conservarea valorilor creştine prin cultivarea spiritului separatist şi independent.
Între cele două tendinŃe extreme, reprezentanŃii bisericilor şi ai confesiunilor
creştine trebuie să găsească echilibrul prin unitate în diversitate, fără ca această diversitate să
ducă la sincretism religios ori ca o parte a acestei diversităŃi să rămână în izolare.
Confesionalismul, ca exprimare a pluralismului, este o manifestare a diversităŃii
care a menŃinut vigoarea creştinismului. Când confesiunea a devenit un scop în sine, cultivând
25
autosuficienŃa, aceasta a dus la separarea creştinismului, dar când ea nu s-a considerat singura
deŃinătoare a adevărului, fiind deschisă pentru colaborare cu alte confesiuni, a generat o bogăŃie
de valori complementare adunate sub umbrela unităŃii creştine.
În confruntarea creştinismului cu gândirea modernă şi postmodernă s-au creat
anumite falii prin teologia liberală ca produs al modernităŃii în care raŃiunea tinde să ia loc
revelaŃionalului, iar gândirea şi crezul teocentric sunt ancorate într-un antropocentrism mascat de
o pesudospiritualitate. Extinderea unităŃii creştine este blocată de aceste „falii” din peisajul
religios golit de substanŃă, creştinii fiind în acelaşi timp victime ale sincretismului religios. În
acest context se impune ca toate componentele păstrătoare şi purtătoare ale valorilor creştine
autentice să lucreze la recuperarea acestor „fii pierduŃi” prin dialog şi dragoste, ca prin
recuperarea lor să fie, implicit, parte integrantă a unităŃii creştine.
Creştinismul, în relaŃiile interreligioase, trebuie să nu-şi unite menirea universală
de a propovădui Evanghelia „până la marginile pământului” şi să nu accepte a fi aşezat şi tratat ca
o altă religie din panteonul credinŃelor lumii, după cum este tendinŃa actuală. Creştinismul este
unic şi de sorginte divină, fiind purtătorul mesajului mântuirii pentru fiecare făptură umană.
Originea comună, misiunea comună şi destinul comun al creştinismului trebuie mereu
conştientizate, iar aceste elemente vor asigura unitatea la nivel transconfesional, transnaŃional şi
chiar transistoric.
Rolul ecumenismului, în cadrul unităŃii creştine, trebuie înŃeles corect, şi anume că
ecumenismul nu este unitatea, ci constituie un cadru de manifestare şi consolidare a ei. Mişcarea
ecumenică, în evoluŃia sa istorică, a dovedit o preocupare deosebită pentru unitatea Bisericii lui
Hristos. ConcepŃia de universalitate a mântuirii transmisă de Mântuitorul Hristos, care
desfiinŃează barierele dintre oameni, oricare ar fi acestea, este proiectată şi readusă în atenŃia
tuturor creştinilor prin acŃiunile ecumenice care, în principal, au în vedere misiunea comună a
creştinilor la nivel transconfesional. Creştinismul diversificat şi supus tendinŃelor de separare,
izolare şi divizare, avea nevoie de modalităŃi prin care să i se îndrepte atenŃia spre unitate, iar
aceste modalităŃi au fost diferite forme de ecumenism care au promovat dialogul între diversele
confesiuni, ca acesta să fie urmate şi de iniŃiative practice în problema misiunii.
Există abordări extremiste ale ecumenismului; de exemplu, unele biserici sau
confesiuni refuză orice implicare în mişcarea ecumenică de pe poziŃii fundamentaliste,
exclusiviste. La polul opus există extrema prin care, în numele ecumenismului şi al unităŃii, apare
tendinŃa de „nivelare” a graniŃelor confesionale, făcându-se astfel loc sincretismului religios,
26
respectiv pericolului manipulării în sensul globalizării de care să profite organizaŃii oculte ce
urmăresc scopuri malefice.
ExistenŃa pericolelor cauzate de extreme nu ar trebui nicidecum să înlăture
interesul pentru ecumenism şi unitate. Trebuie adoptată o poziŃie fermă pentru un ecumenism
moderat, bazat pe iubire creştină şi întoarcere la valorile infailibile ale Sfintei Scripturi. După
căderea comunismului, mişcarea ecumenică a fost caracterizată de o perioadă nu prea productivă,
deoarece în fostele state comuniste bisericile s-au concentrat asupra refacerii şi redefinirii
identităŃii, iar în Occident, confruntarea cu teologia liberală a slăbit interesul pentru acŃiunile
ecumenice.
łinând cont de imperativul unităŃii, toate denominaŃiile intercreştine trebuie să
abordeze aspectele unităŃii începând cu aspectul teologic, dar nu una împotriva celeilalte, ci
împreună cu altele, şi nu polemic, ci ecumenic.
Pentru viitor, există o nevoie stringentă de comutare a atenŃiei de la ceea ce separă
spre ceea ce uneşte şi cultivă comuniunea dintre biserici şi grupările religioase creştine, fiind
imperios necesar să se treacă de la antagonism şi conflict, la acceptarea şi recunoaşterea
partenerului de dialog ca parte activă, implicată în comuniune. Ecumenismul nu poate zidi
unitatea pe o uniformitate teologică, ci pe diversitate teologică, iar partenerii de dialog trebuie să
înveŃe, în smerenie, complementaritatea. Ecumenismul poate deveni un cadru eficient pentru
unitate dacă, în manifestarea acestuia, se pune accentul, la modul general, pe nevoia de convertire
individuală la Dumnezeu şi implicit pe nevoia de regenerare a fiecărui credincios.
SubstanŃa dialogului ecumenic a fost enunŃată în documentul „Unitatis
redintegratio” al Conciliului Vatican II, care pune accentul pe convertirea interioară şi renaşterea
spirituală ca imperativ al unităŃii creştine. Patriarhul Athenagoras I, participant la Conciliul
Vatican II, propune un dialog al iubirii şi un dialog al adevărului ca bază a comunicării şi unităŃii
creştine.
În dialogul ecumenic sunt foarte importante atât cunoaşterea propriei identităŃi, cât
şi cunoaşterea identităŃii partenerului de dialog, ca aşezare a acestora în marele puzzle al
creştinătăŃii pentru înŃelegerea întregului, iar concentrarea să fie asupra intereselor comune şi nu
asupra disputării întâietăŃii. În angajarea ecumenică este deosebit de importantă dispoziŃia nu doar
de a oferi, ci şi cea de a primi, înŃelegând atât incompletitudinea, cât şi complementaritatea ca pe
nişte realităŃi.
27
Lipsa de unitate creştină este incompatibilă cu natura Bisericii, precum şi cu
activitatea misionară care a determinat nevoia de ecumenism. Lumea neevanghelizată trebuie să
recunoască legitimitatea şi autoritatea Bisericii lui Hristos prin unitatea de care trebuie să dea
dovadă.
Creştinismul divizat si-a pierdut, de-a lungul istoriei, sensul originii comune, al
apartenenŃei, al unităŃii şi misiunii sale. Confesiunile creştine pot regăsi calea unităŃii pe baza
valorilor biblice fundamentale şi a iubirii creştine, care este împlinirea tuturor lucrurilor (1
Corinteni 13).
Cele două mari entităŃi creştine, Biserica din Răsărit şi Biserica din Apus, de la
Schisma din 1054, au cultivat ideea de atotsuficienŃă, fiecare consolidându-şi poziŃia în izolare,
lipsindu-se de celălalt, lăsând ca uniformitatea din fiecare entitate să ia locul unităŃii. Biserica de
Răsărit a fost preocupată de păstrarea lui Hristos ca izvor al unităŃii, iar Biserica de Apus a fost
interesată mai mult de unitatea Bisericii în ea însăşi. Separările, în general, şi Marea Schismă în
special, au fost, în esenŃa lor, o înstrăinare ce Ńine de uman, cât şi de aspectul instituŃional.
Greşeala a fost aceea de a „salva” instituŃiile şi nu unitatea. Din nefericire, aceasta este şi astăzi
cauza menŃinerii în izolare a confesiunilor creştine deoarece accentul este pus mai mult pe
aspectul instituŃional şi uman, decât pe cel revelaŃional şi, în consecinŃă, pe aspectul holistic al
Bisericii călăuzite de Duhul Sfânt.
DorinŃa Bisericii Ortodoxe pentru dialog şi unitate a fost exprimată încă înainte de
Conciliul Vatican II, în conferinŃele panortodoxe, iar Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului,
Athenagoras I, în cadrul Conciliului Vatican II, a propus paşi concreŃi în realizarea dialogului
dintre Răsărit şi Apus precum: „Dialogul iubirii” şi „Dialogul adevărului”. Din partea Bisericii
Catolice, ConstituŃia „Gaudium et spes” subliniază dorinŃa acesteia de a-şi face simŃită prezenŃa
în lume, depăşindu-şi propriul său cadru într-o cooperare activă cu „ceilalŃi fraŃi”.
Cel mai mare obstacol în calea unităŃii între Biserica de Apus şi cea de Răsărit este
că fiecare dintre ele se consideră pe sine drept singura Biserică unică a lui Isus Hristos. Sistemele
teologice şi soteriologice au fost instituŃionalizate pe poziŃii exclusiviste, de aceea cele două
Biserici trebuie să-şi reconsidere existenŃa nu pe baze instituŃionale, ci în baza Sfintei Scripturi,
înŃelegând că ambele sunt parte a Bisericii care este „Una, sobornicească şi apostolească”, ce le
cuprinde pe amândouă. PretenŃia fiecăreia de a fi acea singură Biserică ridică o mare problemă în
calea unităŃii. Diversitatea protestantă oferă un model şi o soluŃie, în acelaşi timp, prin înŃelegerea
că toate Bisericile locale sunt întrupări ale Bisericii Universale, cea Una, iar în acest sens, cele
28
două Biserici istorice ar trebui să se recunoască drept componente ale unui întreg, fiind mădulare
în Trupul lui Hristos (1 Corinteni 12:12-27).
Privind raporturile dintre ortodoxie şi protestantism, există o premisă ce creează o
stare de blocaj, deoarece ortodoxia îşi poate asuma experienŃa protestantă, dar protestantismul nu
îşi poate asuma experienŃa ortodoxă. ExperienŃa protestantă se bazează pe Sfânta Scriptură,
lăsând neatinse valorile tradiŃionale, or Biserica Ortodoxă, asumându-şi experienŃa protestantă, nu
se obligă la niciun compromis, protestantismul neîmpărtăşind aspecte definitorii pentru Biserica
Ortodoxă precum cultul sfinŃilor, cultul morŃilor, tainele etc.
Trebuie să se Ńină seama de faptul că, în procesul istoric de creştinare a
păgânătăŃii, s-a produs, din nefericire, şi o păgânizare a creştinismului, care a fost astfel
contaminat prin erori, învăŃături străine, asimilate şi asumate în timp drept tradiŃii creştine.
SoluŃia de unitate dintre Biserica Ortodoxă şi protestantism este realizarea unui
consens în jurul „adevărului standard”, şi anume Sfânta Scriptură, o recunoaştere unanimă în
dragoste a Celui care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi ViaŃa” (Ioan 14:6).
În ecuaŃia unităŃii, marea familie protestantă nu poate fi ignorată, iar principiul
complementarităŃii duce la îmbogăŃirea întregului.
În ceea ce priveşte raporturile catolicilor cu protestanŃii, cei dintâi trebuie să
depăşească impresia că protestanŃii, în mod obişnuit, realizează interpretarea particulară a
Cuvântului lui Dumnezeu şi, prin aceasta, nu au o legitimitate teologică în interpretarea
Scripturii; protestanŃii trebuie să se abŃină de la suspiciunile potrivit cărora catolicii consideră
posibilă justificarea prin fapte, fără credinŃă şi har, sau aceea conform căreia catolicii nu recunosc
unicitatea lui Hristos ca Mântuitor şi Mijlocitor. Pentru realizarea unităŃii trebuie depăşite
suspiciunile, frica şi resentimentele, iar bisericile care se află în dialogul unităŃii trebuie să se
asiste în rugăciune, iar Duhul Sfânt va lucra unitatea.
Grija pentru păstrarea unităŃii Bisericii s-a manifestat, de-a lungul secolelor, în
diverse forme, încă din primele veacuri creştine, iar unii dintre părinŃii Bisericii au avut o
preocupare deosebită privind unitatea creştină, precum Ignatie al Antiohiei, Irineu de Lyon,
Clement de Alexandria; la aceştia, ideile de unitate se bazau pe rămânerea în Biserică, deoarece
Biserica era fundamentată pe învăŃătura apostolilor, adică pe adevăr, în contrast cu învăŃăturile
eretice, pe rămânerea lângă slujitorii Bisericii, deoarece ei erau cei rânduiŃi de Dumnezeu să
vegheze asupra turmei. Alături de afirmarea unicităŃii lui Dumnezeu şi a unităŃii de credinŃă,
unitatea Duhului este cea care dă valoare celorlalte soluŃii de unitate. Un alt concept de unitate
29
subliniat de Clement de Alexandria este cel referitor la Sfânta Treime ca izvor de unitate, adică
unitatea, ca sursă şi realizare, este de natură metafizică.
Dintre PărinŃii Bisericii, cel mai preocupat şi interesat de unitate a fost Ciprian de
Cartagina; acesta abordează problema unităŃii ca avându-şi originea în Dumnezeu însuşi. În
concepŃia sa, reperul unităŃii eclesiale rămâne, în mod permanent, cel al începutului Bisericii, iar
legat de acest început, succesiunea apostolică este un element de continuitate, făcând legătura cu
creştinismul primar, de-a lungul istoriei.
Biserica Universală este un cadru de unitate într-o diversitate a formelor, iar prin
acest lucru este sugerată ideea unităŃii în diversitate. Unitatea lui Dumnezeu, unitatea Bisericii,
unitatea credinŃei, unitatea credincioşilor care formează împreună un singur trup constituie pentru
Ciprian o unitate de credinŃă, care este ideea de bază în problema unităŃii.
Unitatea Bisericii, în viziunea lui Vasile cel Mare, este unitatea realizată în plan
euharistic şi unitatea tainică promisă de Duhul Sfânt care vine pe verticala harului divin,
coborând pe orizontala legăturii dintre credincioşi. Unitatea este, în acest sens, rezultatul lucrării
Duhului Sfânt asupra inimii omului, nu rezultatul efortului uman, chiar dacă cel credincios are şi
el un rol în problema unităŃii.
Concluzia generală privind problema unităŃii la PărinŃii Bisericii este că aceştia au
atins aproape toate problemele fundamentale legate de unitate, plasându-le în zona
revelaŃionalului. Această ancorare în elementele divine care stau la baza unităŃii manifestate şi
reperate în cadrul Bisericii Primare apostolice a devenit normativă şi în problema unităŃii, fiind,
în mod permanent, de actualitate.
În Evul Mediu Târziu, Nicolaus Cusanus tratează problema unităŃii creştine
pornind de la un cadru mult mai larg, cel al unităŃii lumii, al universului, dincolo de care este
Absolutul, Dumnezeu. Unicitatea lui Dumnezeu se exprimă în unicitatea lumii la toate nivelurile
ei. Descoperind principiul unităŃii care funcŃionează în toată lumea creată de Dumnezeu, o lume
ancorată în metafizic, Cusanus înŃelege că părŃile componente ale universului aparŃin unui întreg
în afara căruia nu pot să funcŃioneze, ci se dezintegrează. Toată lumea, văzută şi nevăzută, este
parte a unui întreg armonios care este legat de sursa existenŃei sale, de Dumnezeu. Gândirea
aceasta Cusanus o aplică Bisericii prin conceptul de unitate de tipul armoniei, care Ńine seama de
particularităŃi şi care este o unitate în diversitate, funcŃionând pe verticala metafizicului.
Principiul unităŃii nu poate fi ignorat, căci fără apartenenŃa diversităŃii la Unitate entităŃile se
dezintegrează. EntităŃile religioase creştine aparŃin unui întreg – Biserica, iar Biserica Îi aparŃine
30
lui Dumnezeu. Dumnezeu nu aparŃine nimănui, dar toŃi şi toate aparŃin lui Dumnezeu şi trebuie
să-şi găsească locul în Întreg. Biserica este una singură într-o diversitate de exprimări teologice şi
rituale, iar această diversitate aparŃine omului. Când diversitatea are conştiinŃa unităŃii sale,
armonia diversităŃii este asigurată. Preocuparea doar pentru părŃi ale Întregului, făcând un scop
din acestea (denominaŃiile), duce la pierderea sensului Întregului pe orizontala umană.
Încercările de unificare, după 1054, între Biserica de Răsărit şi cea de Apus, în
diferite perioade istorice, au eşuat deoarece în sinoadele şi conciliile în care s-a încercat
apropierea între cele două Biserici a primat încercarea de rezolvare a problemelor pe orizontala
umană, şi nu pe verticala metafizică.
Dialogul a avut loc fără o dragoste autentic creştină, părŃile aducând în discuŃie
diferenŃele, în loc să inventarieze ceea ce au în comun; în loc să privească la unitatea de origine,
au discutat convingeri teologice, nu absoluturi teologice. Elementul politic, lumesc, nu a lipsit din
substanŃa dialogului, or contaminarea umană a fost atât de mare, încât rezultatul tuturor
încercărilor de unire a fost o şi mai mare separare.
Unitatea pe care o propune Sfânta Scriptură este pneumatologică, soteriologică,
transistorică şi escatologică. CondiŃia pentru unitate este o teologie hristocentrică, deoarece Isus
Hristos este raŃiunea, substanŃa şi temelia unităŃii.
Unitatea sălăşluieşte în esenŃa divină a Bisericii, or elementele unităŃii sunt divine
şi metodele umane lipsite de conŃinut divin mai degrabă dezbină, separă, fapt confirmat în istoria
schismelor. EntităŃile creştine îmbolnăvite de autosuficienŃă cultivă izolarea şi uniformitatea.
DiferenŃele nu trebuie să fie factori de izolare, ci de provocare la cunoaştere, o provocare în
direcŃia împărtăşirii valorilor prin complementaritate.
Înstrăinarea umană şi instituŃională au creat un cadru pseudospiritual în care
unitatea nu poate fi o prezenŃă reală, ci doar o variantă falsă a unităŃii: uniformitatea.
Pluralismul formulărilor teologice care au stat la baza lipsei unităŃii a fost cauzat
de incapacitatea umană de a prezenta adevărurile revelate, dându-le sensuri diferite şi
amestecându-le uneori cu tradiŃii şi obiceiuri din anumite spaŃii geografice.
Creştinismul primar oferă imaginea unei religii universale, inclusive faŃă de orice
rasă, naŃiune, grupare lingvistică, depăşind graniŃele geografice şi politice. Societatea
postmodernă, cu tot ceea ce o caracterizează, duce o luptă acerbă pentru scoaterea religiosului din
spaŃiul public, cu prioritatea a religiei creştine, în timp ce promovează anormalitatea ca
normalitate. Sfânta Scriptură este Norma pentru orice standard moral, dar înstrăinarea de
31
Dumnezeu şi de Sfânta Scriptură a creat o lume hedonistă, egoistă, decăzută până la nivel
subuman. Această realitate dramatică trebuie să mobilizeze Biserica în ansamblul ei la a transfera
valorile divine în viaŃa publică, însă în mod individual, iar acest consens creştin realizat de Duhul
Sfânt va zidi unitatea binelui pentru câştigarea sufletelor aflate în împărăŃia răului.
Trăirea şi manifestarea unităŃii creştine au fost împiedicate de preocupări
exagerate ale confesiunilor privind identitatea lor, iar atunci când s-au încercat forme de unitate
pornind de la dialog în relaŃiile intercreştine, a primat legitimarea instituŃională, în detrimentul
legitimării biblice, fapt care a promovat lucrarea omului, nu pe cea a revelaŃionalului, a divinului,
care creează cadrul pentru adevărata unitate. Interesele instituŃionale, uneori naŃionaliste, au
condus la manipulări care au împiedicat conturarea cadrului pentru funcŃionarea unităŃii.
Întâlnirea dintre confesiuni trebuie să fie dominată de legitimări biblice, în primul
rând, fiind astfel posibilă crearea unei unităŃi în jurul Sfintei Scripturi. În structurile instituŃionale
se manifestă diferenŃa, care este cultivată, pe când legitimările biblice sunt ocultate. În
legitimările biblice este cultivată unitatea, aspectele instituŃionale fiind minimalizate. Ceea ce
poate zidi cu adevărat unitatea Bisericii este schimbarea de accente dinspre aspectele specificului
confesional, instituŃional, spre o legitimare biblică revelaŃională. Acest lucru înseamnă o
reîntoarcere la Sfânta Scriptură a tuturor confesiunilor creştine, recunoaşterea Bibliei drept
normativă nu doar în sens ideologic, ci şi practic.
Cu privire la aspectul confesional, respectiv la cel al identităŃii religioase, există o
problematică pe care F. Lucaci o numeşte argumentul majorităŃii , prin care vocea şi voia omului
se substituie vocii şi voii lui Dumnezeu. Asumarea de către majoritate a responsabilităŃii de a
decreta în numele lui Dumnezeu, pe de-o parte conturează şi modelează aspectul instituŃional, iar
pe de altă parte duce la o răsturnare de raporturi. Dacă Biserica este o instituŃie divino-umană, ea
riscă, prin rolul majorităŃii, să devină umano-divină. PoziŃia papei în Biserica Catolică, de voce
autorizată, infailibilă atunci când vorbeşte „ex cathedra”, este o substituire a divinului cu umanul.
În Bisericile protestante, accentul pus pe un sistem democratic în numele „frăŃiei” constituie un
fel de a recunoaşte principiul „vox populi, vox Dei”; în consecinŃă, majoritatea decide. Se poate
observa faptul că, atât în cazul Bisericii Catolice, cât şi în cazul Bisericilor protestante, există
pericolul ca „omul” sau „oamenii” să se substituie autorităŃii lui Dumnezeu. Aceste aspecte
zidesc instituŃionalul, umanul, consfinŃesc cutumele care sunt o adevărată piedică în calea unităŃii,
respectiv în găsirea consensului în jurul revelaŃionalului.
32
Când majoritatea devine un criteriu ideologico-religios pentru justificarea practicii
instituŃionale prin argumentarea că majoritatea are dreptate, acest lucru operează împotriva
unităŃii Bisericii în ansamblul ei. Majoritatea, în sensul periculos şi dăunător al cuvântului, s-a
manifestat în vremea lui Moise şi Aaron, când a pledat în favoarea idolatriei, cerând un viŃel de
aur (Exodul 32:1); tot majoritatea L-a condamnat la moarte pe Hristos (Matei 27:22, 25). Ea
poate deveni periculoasă prin manipulare, aşa cum s-a întâmplat când fariseii şi cărturarii din
timpul Mântuitorului au instigat masele împotriva Lui.
Raportarea majorităŃii religioase la minoritatea religioasă este o sursă de tensiune
şi un obstacol în calea unităŃii, deoarece majoritatea are tendinŃe exclusiviste, folosindu-şi
influenŃa şi pârghiile de putere împotriva celui ce este diferit, adică împotriva minorităŃii. Deseori
se întâmplă ca majoritatea religioasă tradiŃională să fie marcată de accente ideologice naŃionaliste,
fapt care o înstrăinează de identitatea spirituală biblică, ea negăsind astfel punŃi de legătură cu
minoritatea care devine incomodă într-un peisaj susŃinut de o uniformitate naŃionalistă.
În România, de exemplu, Ńară majoritar ortodoxă, s-a împământenit ideea că a fi
bun român înseamnă, implicit, a fi ortodox. În acest caz, minoritatea religioasă, oricare ar fi
aceasta, este privită cu rezervă sau resentimente şi considerată chiar periculoasă tocmai prin
faptul că este diferită. Biserica trebuie să fie legată, în primul rând, de Hristos, Capul ei, nu de
interesele naŃionale, oricât de patriotic ar suna, atâta vreme cât ea este, în structura sa,
transnaŃională, universală. Cu siguranŃă, un bun creştin este un bun cetăŃean, indiferent de
confesiunea din care face parte. Dacă aceste confesiuni religioase majoritare şi minoritare sunt
legate de Hristos, ele au şansa convieŃuirii în unitate, dincolo de diferenŃe. Creştinii din România
nu trebuie să fie o masă de manevră manipulată politic, ci trebuie să se întoarcă cu toŃii la valorile
biblice care-i pot uni, lăsându-se umpluŃi de acea dumnezeiască iubire capabilă să iubească
duşmanii, şi să îi binecuvânteze pe cei ce îi blestemă, aşa cum a poruncit Mântuitorul Isus Hristos
(Matei 5:44).
Degenerarea creştinismului şi fenomenul secularizării constituie obstacole reale în
calea unităŃii creştine. Crearea unui vid spiritual în Apus din cauza influenŃei teologice liberale, a
materialismului şi a secularizării, iar în Răsărit din cauza ateismului devastator, a generat o
situaŃie dramatică din punct de vedere spiritual. În formalismul religios cultivat s-au pierdut multe
dintre elementele substanŃiale şi vitale din viaŃa spirituală, elementul divin fiind ocultat. Un astfel
de creştinism a produs creştini neregeneraŃi, fără o viaŃă spirituală autentică, şi care nu sunt
33
capabili să experimenteze unitatea creştină. Întrebarea legitimă care se naşte vizează şansa de
unitate a creştinismul care, într-o proporŃie destul de mare, este degenerat.
Răspunsul la această întrebare privind şansele şi viitorul creştinismului nu poate fi
decât revitalizarea lui, care trebuie să pornească de la acele grupări creştine ce menŃin vie flacăra
Evangheliei lui Hristos şi care au datoria de a-i reevangheliza pe creştini, pentru ca, printr-o
convertire reală, creştinii regeneraŃi să intre în acea unitatea asigurată de Duhul Sfânt cu condiŃia
unei vieŃi spirituale adevărate. Unitatea Bisericii este asigurată întotdeauna până la sfârşitul
istoriei umane prin Isus Hristos, prin Sfânta Scriptură, prin lucrarea Duhului Sfânt în cel
credincios şi între cei credincioşi. Trebuie însă redescoperiŃi parametrii spirituali între care se
desfăşoară şi funcŃionează unitatea creştină. Este nevoie să se găsească diferite căi de cooperare
între confesiunile, bisericile locale, pentru a reevangheliza Europa, dar şi strategii comune în
misiunea de a aduce Evanghelia lui Hristos până la marginile pământului.
Un alt obstacol în calea unităŃii, care trebuie depăşit, este relaŃia Biserică-Stat, de
care depind viziunea unei confesiuni, libertatea ei de mişcare în legăturile intercreştine. Bisericile
naŃionale au fost şi sunt în poziŃia cea mai vulnerabilă, aceea de a cădea victime în a fi aservite
statului, intereselor politice şi naŃionale, pentru a primi în schimb un statut privilegiat. Sintagma
Biserică naŃională este incompatibilă cu natura universală a Bisericii, limitând geografic
activitatea spirituală şi misionară a acesteia. Identificarea Bisericii cu naŃiunea este o anomalie
teologică şi eclesiologică, făcând loc compromisului, manipulării politice, izolând grupările
creştine în interese străine Bisericii Universale a lui Isus Hristos. Principiul separării Bisericii de
Stat, născut din Reforma radicală, este unul corect faŃă de mandatul ceresc pe care Biserica îl are
în lumea aceasta, oferindu-i independenŃa şi libertatea de mişcare faŃă de influenŃa politică
lumească. Mişcarea baptistă, de pildă, a urmat şi urmează deviza: „O Biserică liberă într-un stat
liber”, ceea ce asigură respectul statului şi neamestecul acestuia în problemele interne ale
Bisericii.
Unitatea creştină devine funcŃională atunci când fiecare confesiune şi fiecare
Biserică locală are viziunea şi libertatea de a face o prioritate din problemele ÎmpărăŃiei lui
Dumnezeu, găsind rezolvarea acestora în termenii Sfintei Scripturi, fără ca Biserica să se lase
deturnată de la traiectoria ei cerească.
În contexte defavorabile, chiar ostile creştinismului, denominaŃiile, respectiv
bisericile locale, au adoptat o poziŃie defensivă, izolându-se unele de altele în această stare de
„conservare”. De pe poziŃii defensive, indiferent care le este motivaŃia, creştinii nu pot să cultive
34
unitatea, însă provocarea ecumenică de a întâmpina împreună problemele societăŃii reprezintă o
necesitate, astfel încât bisericile locale să găsească sau să regăsească bucuria de a fi împreună în
pustiul spiritual al acestei lumi care are nevoie atât de slujirea Bisericii, cât şi de evanghelizare ei.
Reafirmarea unităŃii creştine în cadrul unui pluralism teologic şi confesional este
împiedicată de incapacitatea unor biserici locale sau chiar a unor denominaŃii întregi de a
recunoaşte o diversitatea legitimă ca părtaşe la harul mântuirii.
PretenŃiile unor confesiuni de a revendica adevărul absolut transformându-l într-un
particular absolut le situează pe poziŃii ireconciliabile, angajându-se în conflict cu alte
particulare absolute, aşa cum surprinde această tensiune Anca Manolescu.
PoziŃiile extremiste sunt alimentate de convingerile marcate de particularităŃi şi cutume care primează în faŃa adevărurilor revelaŃionale, soteriologice, de primă importanŃă. Atât aceste grupări extremiste fundamentaliste, cât şi grupările care au îmbrăŃişat teologia liberală şi au fost deposedate de multe dintre aspectele revelaŃionale trebuie întâmpinate cu o viaŃă creştină trăită, cu o mărturie de netăgăduit, ca ele să fie cucerite la nivelul relaŃiilor şi apoi al dialogului teologic.
ExerciŃiul unităŃii creştine va deveni real şi funcŃional când entităŃile creştine,
oricare ar fi ele, vor înŃelege că trebuie să se întâmple, practic, acea schimbare de paradigmă
dinspre aspectul identitar confesional spre aspectul identitar revelaŃional; acest lucru va deschide,
cu siguranŃă, o perspectivă reală spre unitate, iar bisericile vor fi vindecate de atotsuficienŃă şi
exclusivism.
Recuperarea Creştinismului divizat, separat, degenerat, înseamnă, în primul rând,
recuperarea valorilor creştine revelaŃionale care pot conduce la unitatea credincioşilor pentru care
s-a rugat Mântuitorul Isus Hristos (Ioan 17:21). Unitatea Bisericii se realizează pe două
coordonate relaŃionale, şi anume: coordonata pe verticală, ce asigură infuzia de divin, care apoi
transmite unitatea pe orizontala umană, receptoare a divinului. În acest sens, trebuie să se
înŃeleagă faptul că unitatea Bisericii lui Hristos nu poate fi realizată şi păstrată prin metode
umane; ea se realizează doar atunci când umanul este capacitat de divin.
SituaŃia poziŃională a credinciosului în Hristos în momentul convertirii, respectiv
al regenerării sale spirituale, are de-a face cu unitatea sa cu ceilalŃi credincioşi, de la dimensiunea
locală la cea universală. DiferenŃa confesională şi alte diferenŃe tradiŃionale sunt absorbite de
statutul credinciosului în Hristos care este colonizat de Duhul Sfânt şi care generează iubire
creştină.
35
Sfera protestantă este marcată de cele mai multe separări, în care se deosebesc
aspecte individualiste, uneori excentrice, toate acestea compunând o diversitate greu de cuprins
si, probabil, greu de înŃeles. În ciuda unei diversităŃi copleşitoare, există consensuri evanghelice
care zidesc unitatea în diversitate, demonstrând că această realitate este funcŃională. Realizarea
consensurilor evanghelice are la bază aspecte care zidesc unitatea dincolo de diferenŃe,
concretizându-se în aspecte după cum urmează: mărturisirile lor de credinŃă însumează valorile
biblice, marcând unitatea în jurul Sfintelor Scripturi, dorinŃa de a aduce creştinismul primar în
actualitate, focalizarea pe aspecte soteriologice, pe o bază biblică riguroasă, preoŃia universală a
credincioşilor şi simplitatea în modul de închinare, lipsa ierarhiei bisericeşti făcând ca fiecare
biserică locală să fie conştientă de apartenenŃa la Biserica Universală, implicarea în misiune,
accentul pe o teologie a inimii şi a unei vieŃi regenerate prin convertire individuală, respectul
pentru Sfintele Scripturi ca normă de viaŃă, cât şi interesul general pentru misiunea mondială.
Consensurile mişcării evanghelice se găsesc în nenumărate formulări de credinŃă care au adunat
un număr impresionant de grupuri protestante. De asemenea, congresele şi diversele organizaŃii la
nivel mondial sunt o exprimare a unităŃii, dar şi o formă de organizare şi colaborare în misiune la
nivel mondial. Consensul protestant s-a materializat şi prin pragmatismul care este o
caracteristică protestantă şi prin mobilitatea dovedită în activităŃile misionare, precum şi prin
implicarea socială ca extindere a lucrării Bisericii în spaŃiul laic. ComponenŃa diversificată a
protestantismului evanghelic mizează pe o unitate realizată prin lucrarea Duhului Sfânt în
Biserică şi în viaŃa personală a fiecărui credincios. Consensul protestant se găseşte în modul în
care se manifestă local şi particular, în modul în care se integrează şi acŃionează în cadrul
întregului, al Bisericii, în sensul ei holistic.
Protestantismul are în structura lui disponibilitatea de a se reforma, de a se redefini
funcŃie de valorile imuabile ale Sfintelor Scripturi, astfel că mişcarea protestată se află într-o
continuă dezbatere cu sine însăşi spre a învinge forŃele ce o împing către o înstrăinare spirituală şi
teologică.
Mişcarea evanghelică este interesată de libertatea religioasă deoarece ea are un rol
în ceea ce priveşte unitatea creştină. Izvorul tuturor libertăŃilor şi drepturilor umane se află în
iubirea lui Dumnezeu şi în iubirea semenului; aici se află substanŃa adevăratei libertăŃi.
Limitarea exprimării religioase, a manifestărilor religioase în spaŃiul laic, aşa cum
se întâmplă în prezent în Statele Unite ale Americii şi cum este tendinŃa tot mai vădită în cadrul
Uniunii Europene, duce la tensiunea crescândă dintre limitarea libertăŃilor şi misiunea creştină ca
36
mandat divin. Această tendinŃă de limitare a drepturilor religioase aduce atingere misiunii
comune a creştinilor în spaŃiul social.
Lupta pentru libertatea religioasă trebui să fie una comună, o luptă a tuturor
confesiunilor, care trebuie să convingă statul că el trebuie să reprezinte garantul păcii sociale, nu
un gardian al normelor comune şi nici sursă a conştiinŃei publice.
Demnitatea şi libertatea omului nu pot fi apărate decât atunci când natura şi
dreptul uman sunt definite şi revelaŃional, prin instituirea unui standard transcendent al fiinŃei
umane. Libertatea religioasă este cadrul în care diferitele confesiuni îşi pun amprenta asupra
socialului, această responsabilitate comună trebuind să conştientizeze confesiunile că, în viziunea
socialului, se impune să prezinte mai degrabă valorile esenŃiale şi comune ale creştinismului,
decât identitatea confesională.
Biserica trebuie să promoveze libertăŃile omului, deoarece ea are o legitimitate
biblică în această direcŃie, omul fiind purtătorul chipului lui Dumnezeu, iar libertăŃile omului
fiind stabilite de standarde divine.
Libertatea fără Dumnezeu înseamnă libertate fără conŃinut, o libertate care îl
transformă pe om în sclavul plăcerilor sale egoiste; în locul acestui acest gen de „libertate” se
oferă cu generozitate libertatea lui Hristos: „…veŃi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face
slobozi” (Ioan 8:31-32). SoluŃionarea problemei libertăŃii este hristocentrică prin definiŃie şi aici
nu există nimic de negociat. Legitimitatea Bisericii în a se pronunŃa asupra promovării libertăŃii
omului decurge din ancorarea ei în revelaŃional, de aceea vocea autorizată a Bisericii trebuie să se
audă în societate şi aceasta se va întâmpla când confesiunile vor vorbi într-un singur glas, glasul
consensului şi al unităŃii creştine.
Laicizarea structurilor guvernamentale europene, efortul pentru realizarea unei
Europe unite ignorând valorile creştine care au creat-o ar trebui să trezească conştiinŃa întregii
creştinătăŃi, a tuturor confesiunilor creştine care, într-un dialog al dragostei, să treacă peste
diferenŃele confesionale, promovând la toate nivelurile învăŃătura revelaŃiei divine, singura care
poate salva umanitatea.
Limitarea Bisericii la viaŃa culturală, excluderea ei din viaŃa socio-politică în
numele democraŃiei şi al drepturilor omului face ca aceste libertăŃi şi drepturi să fie abordate la
nivel legislativ şi practic din punct de vedere antropocentric, iar această perspectivă pur umană,
golită de conotaŃiile revelaŃionale, pune în pericol însăşi democraŃia şi drepturile omului. În acest
sens, drepturile homosexualilor, ale transsexualilor reprezintă un act de sfidare la adresa
37
persoanei şi demnităŃii umane, fiind un afront adus lui Dumnezeu şi Cuvântului revelat,
constituind un atentat la adresa familiei şi a speciei umane. Vocea unui creştinism unit trebuie să
fie auzită atât în ceea ce priveşte demnitatea persoanei umane, cât şi în ceea ce priveşte avortul,
clonarea umană, homosexualitatea, familia; în toate aceste probleme şi în altele asemenea lor
Biserica nu trebuie să accepte reducerea sa la tăcere în numele democraŃiei greşit înŃelese.
Europa Unită se află în pericol de a devia într-un relativism juridic ce poate aduce
prejudicii incalculabile civilizaŃiei europene, iar această crudă realitate trebuie să constituie un
imperativ al unităŃii creştine, respectiv al binelui împotriva răului.
Unitatea creştină este o cerinŃă esenŃială şi existenŃială al Bisericii, creând cadrul
spiritual de manifestare a creştinismului pe care-l propune Sfânta Scriptură, iar această unitate nu
este opŃională şi nu poate fi nici ignorată, nici negată.
Imperativul unităŃii creştine este marcat de repere biblice care pun în evidenŃă
aspectul unităŃii ca o condiŃiei sine qua non a fiinŃării Bisericii.
Unitatea de creaŃie a fiinŃei umane oferă premisa de bază în abordarea unităŃii
Bisericii, având în vedere realitatea ontologică în dimensiunile văzute şi nevăzute ale omului,
coroană a creaŃiunii. Persoana umană este purtătoare a chipului lui Dumnezeu, chiar dacă acesta
reflectă o imagine estompată după căderea în păcat. Omul rămâne receptorul potenŃial al
mesajului divin, iar confruntarea sa cu Evanghelia îi dă posibilitatea mântuirii prin Isus Hristos.
Există trei coordonate majore ale fiinŃei umane: coordonata teologică (relaŃia cu
Dumnezeu), coordonata antropologică (relaŃia cu semenii) şi coordonata cosmologică (relaŃia cu
lumea, cosmosul).
Unitatea fiinŃei umane este centrată pe unitatea structurală şi unitatea relaŃională.
Universalitatea chipului lui Dumnezeu în om indică atât înclinaŃia omului spre spiritualitate, cât şi
posibilitatea de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. În această înzestrare ancestrală pot fi
găsite premisele unităŃii umane în general şi creştine în special. Originea comună a umanităŃii şi
universalitatea chipului lui Dumnezeu în om constituie prima treaptă în ascensiunea către unitate.
Unitatea relaŃională a fiinŃei umane se manifestă pe verticala setei după absolut,
după divin, şi pe orizontala nevoii de a relaŃiona cu cineva asemenea ei. Omul căzut în păcat
suferă, conştient sau mai puŃin conştient, din cauza nevoii de comunicare, a nevoii de iubire
împărtăşită, iar această tensiune în care se află sufletul omului este punctul de pornire care face
loc comunicării şi, prin aceasta, unităŃii. CapacităŃile cu care a înzestrat Dumnezeu fiinŃa umană
38
dau omului posibilitatea să răspundă chemării la mântuire prin Evanghelie pentru a beneficia de
regenerare spirituală şi pentru a deveni parte integrantă a Bisericii lui Hristos.
FuncŃionarea creştinismului în cadrul eclesiologic, nevoia de raportare a Bisericii
locale la Biserica Universală, respectiv raportarea localului la universal, a particularului la
general, încadrarea holistică a Bisericii locale în termenii Sfintei Scripturi conturează clar ideea
că unitatea creştină nu poate şi nu trebuie să funcŃioneze decât ca un imperativ ontologic, fiinŃial.
Unitatea creştină, în cadrul eclesiologic, este un imperativ de imagine, substanŃă şi mărturie (Ioan
17:21). De asemenea, acest imperativ al unităŃii este unul funcŃional-relaŃional, în care este
prezentă infuzia de divin, de transcendent, Duhul Sfânt amprentând divinul în uman (Efeseni
4:3). Imperativul unităŃii este exprimat ca un imperativ de solidaritate, natură şi apartenenŃă (1
Corinteni 12:12-13). Unitatea care izvorăşte din escatologie alimentează în prezent conştiinŃa
unităŃii şi o transformă într-un imperativ (Apocalipsa 7:9).
Imperativul unităŃii din perspectiva eclesiologică este unul ce Ńine de origine, de
scop, de apartenenŃă şi destin, conştientizarea acestor adevăruri fundamentale coagulând
credincioşii într-o adevărată unitate în diversitate.
Rugăciunea „Tatăl nostru” constituie o sursă de unitate care se permanentizează
activând conştiinŃa unităŃii prin aspectele pe care le conŃine. Această rugăciunea rostită de însuşi
Mântuitorul Isus Hristos include atât substanŃa unităŃii, cât şi imperativul acesteia. Rugăciunea
„Tatăl nostru” adună diversitatea într-o unitate de apartenenŃă, dependenŃă şi subordonare faŃă de
Dumnezeu, în faŃă căruia toŃi oamenii sunt egali.
Un element major de unitate este ÎmpărăŃia lui Dumnezeu. Biserica stă sub semnul
ÎmpărăŃiei, cu care se confundă pentru o vreme, fiind asimilată acestei ÎmpărăŃii; şi totuşi,
Biserica rămâne un mijloc către acest scop care oferă o perspectivă escatologică globală, indicând
spre o vreme când totul va fi ÎmpărăŃia Lui Dumnezeu. Mesajul Mântuitorului gravitează în jurul
ÎmpărăŃiei lui Dumnezeu, în cadrul căreia se poate descoperi unitatea de natură a acesteia
(Romani 14:17); pentru a intra în acest spaŃiu spiritual, credinciosul trebuie să experimenteze o
schimbare radicală a naturii lui, spre a deveni compatibil cu ÎmpărăŃia care este în desfăşurare
începând de „acum” şi de „aici” (Ioan 3:3). Compatibilitatea cu ÎmpărăŃia lui Dumnezeu este
realizată de Duhul Sfânt prin naşterea din nou. Imperativul unităŃii stă sub imperativul
„…Trebuie să vă naşteŃi din nou” (Ioan 3:7). Unitatea este o trăsătura a ÎmpărăŃiei lui Dumnezeu
care se bazează pe unicitatea Sa, iar unitatea credincioşilor este condiŃionată şi asigurată printr-o
convertire reală a omului la Dumnezeu, ce are drept consecinŃă o natură nouă, aflată, în mod
39
necesar, în armonie cu natura ÎmpărăŃiei şi cu membrii acesteia, armonie şi unitate ce rezultă din
natura dumnezeiască. Membrii Bisericii lui Hristos şi cetăŃenii ÎmpărăŃiei lui Dumnezeu trăiesc
realmente în această unitate spirituală, dincolo de diferenŃe şi imperfecŃiuni umane, diversitatea
fiind absorbită de unitate. Cel mai mare obstacol în calea unităŃii este absenŃa naşterii din nou, a
regenerării spirituale.
ÎmpărăŃia lui Dumnezeu este caracterizată şi de o unitate de valori; preocuparea
comună a credincioşilor este de a aduna comori cereşti, fapt care conduce la o unitate şi o
solidaritate de interese. În cadrul ÎmpărăŃiei există şi o unitate de practică, de aplicare, de trăire a
adevărurilor divine (Matei 7:21). Doar verbalizarea Evangheliei, fără aplicarea sa în practică,
duce la pierzare. ÎmpărăŃia lui Dumnezeu conduce la o unitate de priorităŃi, de preocupări în
legătură cu aceasta (Matei 6:33). Unitatea ÎmpărăŃiei se exprimă şi prin unitatea de cetăŃenie, care
are conotaŃii atât prezente, cât şi escatologice (Ioan 18:36, Filipeni 3:20).
ÎmpărăŃia lui Dumnezeu asigură o unitate de moştenire şi destin (Matei 25:34).
Există o adevărată infuzie de unitate de ordin escatologic care situează unitatea creştină sub
semnul imperativului. Miopia spirituală de a nu vedea aspectul holistic al ÎmpărăŃiei împiedică
funcŃionarea unităŃii. Globalizarea răului în lume este o mare provocare pentru unitatea creştinilor
în lupta cu răul, imperativul unităŃii creştine fiind şi imperativul frontului comun al tuturor
creştinilor împotriva răului, fapt care-i aduce pe credincioşi pe aceeaşi platformă a unităŃii, în
colaborare şi iubire.
Diversitatea protestantă şi pluralitatea creştină, în general, sunt realităŃi conturate
de-a lungul istoriei mai îndepărtate sau mai recente, iar soluŃia pentru această situaŃie este
unitatea în diversitate. Modelul pentru această unitate în diversitate îl reprezintă trupul biologic al
fiin Ńei umane la care se referă comparativ apostolul Pavel când foloseşte analogia trupului,
atribuind-o Bisericii (1 Corinteni 12:12-27). Este cea mai plastică imagine, una ce redă o situaŃie
reală spirituală cu privire la o diversitate de „mădulare” care funcŃionează armonios, slujind
unitatea „trupului”. Toate „mădularele” funcŃionează în „Trup”, nu şi în afara lui, acest aspect
sugerând ideea că nu orice diversitate este compatibilă cu unitatea, că nu orice diversitate este
legitimă, ci doar aceea care face parte din trup, numai această diversitate putând alcătui unitatea.
Modelul ideal al unităŃii în diversitate este Dumnezeu însuşi în aspectul Său
Triunic, în care diversitatea în unitate şi unitatea în diversitate funcŃionează la modul desăvârşit.
Unitatea şi diversitatea se condiŃionează reciproc şi stau la baza întregului sistem al lumii create,
compus din elemente diverse care, la rândul lor, formează întregul. În ceea ce priveşte Trinitatea,
40
se poate afirma că Persoanele care o compun sunt diferite, dar egale; egale, dar diferite; egale şi
diferite, dar unite. Cu privire la credincioşii din Biserică se poate spune că sunt egali între ei şi
totuşi diferiŃi; diferiŃi şi totuşi egali; diferiŃi, dar uniŃi în acelaşi Trup – aceasta este baza unităŃii.
Ceea ce „asigură” unitatea TrinităŃii este natura sa structurală, şi anume natura
divină a persoanelor care o alcătuiesc. Aşa cum în trupul biologic al fiinŃei umane ceea ce asigură
unitatea şi armonia trupului este unitatea de natură. În Biserică, ceea ce asigură unitatea este
natura spirituală a credincioşilor regeneraŃi, care au dobândit o natură nouă în Hristos (2
Corinteni 5:17). Nu diversitatea este o piedică în calea unităŃii, ci diferenŃa de natură,
incompatibilitatea de esenŃă.
De-a lungul istoriei creştine, între unitatea de origine şi cea escatologică operează
conştiinŃa unităŃii . Formulările de credinŃă care aveau în vedere unitatea creştină intenŃionau să
menŃină vie această conştiinŃă a unităŃii, aşa cum rezultă într-un mod deosebit din crezul niceo-
constantinopolitan. ConştiinŃa unităŃii lucrează din interior ca un prezent continuu, zidind unitatea
dincolo de diferenŃe şi separări.
Unitatea în diversitate presupune un echilibru pe care doar Duhul Sfânt îl poate
asigura. Dacă se accentuează unitatea în detrimentul diversităŃii se poate ajunge la tendinŃa de
uniformitate obŃinută prin pârghii umane, instituŃionale, ceea ce dăunează adevăratei unităŃii, în
acest pericol putându-se situa foarte uşor Bisericile istorice. Există însă şi riscul de a se accentua
diversitatea în detrimentul unităŃii, încurajându-se astfel autosuficienŃa şi independenŃa unor
biserici locale sau doar a unor confesiuni, în acest pericol aflându-se grupările protestante, mai
ales cele din mişcarea evanghelică.
Diversitatea este o componentă a unităŃii când aceasta are legitimitatea divină,
revelaŃională, iar unitatea, ca dat existenŃial al Bisericii, trebuie înŃeleasă drept un imperativ sub
forma unui prezent continuu.
Deoarece unitatea creştină este un imperativ, trebuie să se Ńină cont de premisele
pragmatice care sunt realităŃi şi factori de zidire a unităŃii, în acelaşi timp ele sugerând metode de
cultivare a acestei unităŃi.
Unitatea de creaŃie a fiinŃei umane se bazează pe imago Dei, respectiv pe acele
capacităŃi de receptare a divinului în ce priveşte mântuirea şi, în mod deosebit, prin poziŃionarea
credinciosului în Hristos, aspect care constituie o premisă realistă în realizarea unităŃii.
41
În problema unităŃii ca imperativ trebuie să se ia în considerare faptul că unitatea
este un element fundamental, definitoriu şi existenŃial al Bisericii, în consecinŃă nu este o
problemă opŃională şi trebuie descoperită, întreŃinută şi dezvoltată pe diverse căi.
ConştiinŃa unităŃii creştine trebuie cultivată, iar când este activată de Duhul Sfânt
devine un factor important, cu rol în deschiderea dialogului şi a părtăşiei între creştini, dincolo de
apartenenŃa confesională.
Ecumenismul moderat este o provocare la regăsirea, consolidarea şi funcŃionarea
unităŃii prin forme de organizare concrete şi cu obiective măsurabile.
Ceea ce poate zidi unitatea este schimbarea de accente dinspre o legitimare
instituŃională spre o legitimare biblică, dinspre instituŃional spre revelaŃional.
Din cauza deşertificării spaŃiului creştin se impune reevanghelizarea acestor zone
de către grupuri creştine active, revitalizarea creştinismului creând un mediu de unitate.
În contextul în care există tendinŃa de a se aluneca spre un relativism juridic,
implicarea comună a creştinilor în problemele socio-politice, în speŃă în lupta împotriva răului în
lume, zideşte unitatea în diversitate. AcŃiuni comune concrete pentru acoperirea vidului spiritual
cu valori creştine fundamentale va întări cooperarea dintre creştini, unindu-i tocmai în misiunea
care le revine în mod legitim.
Eliminarea abordărilor exclusiviste între confesiunile creştine şi ieşirea din
autosuficienŃa în care sunt cantonate unele entităŃi religioase, prin înŃelegerea în mod necesar că
ele sunt parte a unui întreg, constituie o importantă premisă pentru realizarea unităŃii.
Interpretarea istoriei nu doar pe coordonatele timp şi spaŃiu, ci în primul rând pe
coordonata verticalităŃii metafizice, va scoate din blocajul teologic, în problema succesiunii
apostolice, Bisericile istorice vizavi de Bisericile protestante.
Cunoaşterea propriei identităŃi, deschiderea pentru cunoaşterea identităŃii
„celuilalt” conduce la recunoaşterea nevoii de complementaritate şi implicit la unitate.
RenunŃarea la pretenŃii exclusiviste a unei biserici sau confesiuni, la aserŃiunea că
ar fi singura deŃinătoare a adevărului eclesiologic şi soteriologic, conduce la crearea unui cadru în
care unitatea devine funcŃională.
Realizarea unui consens teologic general, fundamental, asupra aspectelor
soteriologice şi eclesiologice, cu acceptarea că această sinteză a revelaŃionalului are valabilitate şi
recunoaşterea transconfesională, transculturală şi transnaŃională, zideşte unitatea în diversitate.
De exemplu, crezul niceo-constantinopolitan a rămas baza neclintită a teologiei; el nu numai că
42
prezintă succint datele revelaŃiei biblice, ci şi afirmă cu tărie natura divină a lui Hristos şi lucrarea
Sa de mântuire pentru neamul omenesc. Este interesant de sesizat că cea mai consistentă sinteză
teologică nu conŃine citate din Biblie şi totuşi, în mod paradoxal, este cea mai biblică formulare a
realităŃii soteriologice şi eclesiologice. Chiar acest consens teologic niceo-constantinopolitan ar
trebui să fie extins către mişcările evanghelice, care s-ar putea apropia de Bisericile istorice prin
acceptarea consensului amintit în manifestări ecumenice.
Asumarea falimentelor şi greşelilor din trecut şi deschiderea pentru o schimbare de
paradigmă în spiritul Sfintei Scripturi, cât şi angajarea împreună la post şi rugăciune ar constitui o
premisă reală pentru zidirea unităŃii.
Deoarece creştinismul are în componenŃa sa o diversitate copleşitoare de
confesiuni, în urma unei analize de suprafaŃă s-ar putea trage concluzia că unitatea este un ideal
care nu poate fi atins pe pământ şi că unitatea este un subiect de dialog fără rezultate concrete. Ca
mărturie ar putea sta încercările de unire de-a lungul istoriei, ale căror rezultate au fost mai de
grabă negative decât pozitive; iar mai aproape de prezent, iniŃiativele ecumenice din ultimul secol
au avut o influenŃă nesemnificativă. În constrast cu această imagine pesimistă trebuie admis
faptul că unitatea este un element fiinŃial şi existenŃial al Bisericii, în consecinŃă există
perspective realiste în ce priveşte unitatea. Problema care se ridică în acest caz este de a înŃelege
care sunt termenii, condiŃia sau condiŃiile în care se poate intra în această unitate deja existentă ca
dat fiinŃial. CondiŃia sine qua non de intrare în ÎmpărăŃia lui Dumnezeu este naşterea din nou,
regenerarea spirituală (Ioan 3:3,7) realizată de Duhul Sfânt în viaŃa credinciosului, ce îl
poziŃionează pe acesta într-o realitate spirituală în care noua sa natură, compatibilă cu natura
ÎmpărăŃiei lui Dumnezeu, beneficiază de această unitate existentă. Această premisă fundamentală
justifică toate celelalte acŃiuni pe direcŃia unităŃii, făcându-le funcŃionale în măsura în care această
primă condiŃie este împlinită. Dacă unitatea Bisericii este un dat, ea există, deci naşterea din nou
este condiŃia intrării în această unitate, evident prin Biserica locală; atunci de ce ar mai fi nevoie
de atâtea soluŃii pentru a descoperi unitatea, pentru a o zidi şi a o extinde? Răspunsul are de-a
face cu limitarea umană, cu imperfecŃiunea umană, cu stadiile de creştere şi maturitate spirituală
şi cu altele asemenea lor. În legătură cu rolul major şi decisiv al naşterii din nou în problema
unităŃii, cum pot fi înŃelese lipsa de unitate, tensiunile şi luptele „fratricide” într-o Biserică locală
în care există uniformitate de crez, de rit, de tradiŃii, de cutume şi unde totuşi nu există unitate?
Care este cauza? Dincolo de orice motive care pot fi invocate, realitatea este aceasta: unii sunt
născuŃi din nou, alŃii nu, unitatea sau divizarea fiind o problemă de natură. Nu toŃi membrii
43
bisericii sunt oi, iar conform descrierii cărŃilor Noului Testament, sunt strecuraŃi în turmă şi
„lupi”, „câini”, „porci”, acestea fiind imagini nedorite, dar existente în Biserică (Matei 7:15,
Faptele Apostolilor 20:29, Filipeni 3:2, 2 Petru 2:21). Unitatea poate să sufere la nivelul Bisericii
locale, la nivelul aceleaşi confesiuni, sau unitatea poate funcŃiona la orice nivel în condiŃia
recuperării spirituale a credincioşilor, care este perspectiva realistă fundamentală privind unitatea.
Celelalte soluŃii cu privire la unitate stau în picioare sau se prăbuşesc în funcŃie de o convertire
reală, personală a credincioşilor, marcată de naşterea din nou, ceea ce legitimează apartenenŃa la
unitatea Bisericii, respectiv a ÎmpărăŃiei lui Dumnezeu.
O teologie, respectiv o eclesiologie hristocentrică asigură o perspectivă realistă
privind unitatea, deoarece Hristos este raŃiunea, substanŃa şi temelia unităŃii, El, care este Capul
Bisericii. Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt în cei credincioşi şi în Biserică, asigură unitatea cu
istoria, dar şi cu escatologia, deoarece persoanele TrinităŃii sunt transistorice.
Unitatea se zideşte în jurul Sfintei Scripturi, care oferă reperele revelaŃionale ale
unităŃii, iar respectarea lor face ca unitatea să funcŃioneze într-un cadru holistic.
Schimbarea atenŃiei în dialogul şi relaŃiile intercreştine dinspre ceea ce separă spre
ceea ce uneşte, dinspre cele neesenŃiale spre cele esenŃiale şi focalizarea atenŃiei spre aspectele
soteriologice, având în vedere atât unitatea de origine, cât şi cea escatologică, oferă o perspectivă
realistă şi funcŃională în ce priveşte unitatea.
Unitatea nu poate funcŃiona în orice condiŃii; ea se poate realiza între denominaŃii
legitimate revelaŃional, ai căror credincioşi se întâlnesc în praxisul religios, pătrunzând şi
influenŃând spaŃiul laic, după modelul Bisericii din primul veac creştin.
Unitatea creştină, ca rezultat al înŃelegerii faptului că un creştinism complet
trebuie să fie ortodox (reprezentînd dreapta credinŃă), trebuie să fie catolic (universal) şi trebuie
să fie protestant (într-o continuă dezbatere cu sine însuşi), conduce la ideea de interdependenŃă şi
complementaritate, precum şi, în acelaşi timp, la unitate în diversitate după modelul TrinităŃii.
Istoria Bisericii se desfăşoară între coordonata unităŃii de origine şi coordonata
unităŃii escatologice, acestea conducând la conştiinŃa unităŃii, sursă de dialog, înŃelegere reciprocă
şi iubire creştină.
44
BIBLIOGRAFIE
ANDEA, Avram, Sinteză de istorie bizantină, Editura Mirton, Timişoara, 1995.
Biblia, Traducerea Cornilescu.
BACONSKY, Teodor, Pentru un creştinism al noii Europe, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
__________________, Puterea schismei – Un portret al creştinismului european, Editura
Anastasia, Bucureşti 2001.
BARBU, Daniel, BizanŃ contra BizanŃ, Editura Nemova, Bucureşti, 2001.
BĂBUŞ, Emanoil, BizanŃul – Istorie şi Spiritualitate, Editura Sophia, Bucureşti 2003.
BĂNESCU, Nicolae, Istoria imperiului bizantin, Vol. II, Editura Anastasia, Bucureşti 2003.
BENGA, Daniel, Marii reformatori luterani şi biserica ortodoxă – contribuŃii la tipologia
relaŃiilor luterano-ortodoxe din secolul al XVI-lea, Editura Sophia, Bucureşti, 2003.
BERGSON, Henry, The Two Sources of Morality and Religion, Garden City, N.Y., Doubleday,
Anchor Books, 1956.
BILLY, Graham, Evanghelistic Association Production Department, Billy Graham in Romania,
1989, World Wide Publications, Minneapolis, Minnesota.
BIRGEAN, Marius, Europa în care (nu) am dori să intrăm, Editura Agape, Făgăraş, 2003.
BOICE, James Montgomery; SASSE, Benjamin E., Here We Stand, Barker Books, 1997.
BOUYER, Luis, The Spirit and Form of Protestantism, Westminster, Md., Newman, 1956.
BRAATEN, Carl. E., Principles of Lutheran Theology, Philadelphia Fortress, 1983.
BROWN, Colin, Filozofia şi CredinŃa creştină, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2000.
BROWNLOW, C. Hasting, Harmony among Christians: A Model Other Than Structural Unity,
Luisville, KY, Glad River Publication, 1992.
BUNACIU, Ioan, Propovăduirea în Bisericile Creştine Baptiste, Editura Uniunea ComunităŃilor
Creştine Baptiste din Republica Socialistă România, Bucureşti, 1976.
BUNACIU, Ioan; BUNACIU, Otniel, Istoria răspândirii credinŃei baptiste, Editura UniversităŃii
Bucureşti, Bucureşti 1995.
CAIRNS, E. Earle, Creştinismul de-a lungul secolelor, Publicată de Societatea Misionară
Română cu permisiunea BEE InternaŃional, Dallas TX, 1992.
45
CALVIN, Jean, Institutio Christianae Religionis - ÎnvăŃătura religiei creştine, vol. I & II, Editura
Cartea Creştină, Oradea 2003.
CAPAZU, Ilarion, Ortodoxia şi internaŃionalismul religios, Editura Scara, 1999.
CARAZA, Ioan, Imagini diferite ale Bisericii în Răsărit şi în Apus, ca taină a istoriei Bisericii,
Revista Patriarhiei Române „Ortodoxia”, anul XXXIV, nr.3, iulie-septembrie 1982,
Bucureşti.
CAREBIA, Andrei, Noi direcŃii ale ecumenismului sec. XXI, în Altarul Banatului – Revista
Arhiepiscopiei: Timişoarei, Episcopiei Aradului, Episcopiei Caransebeşului,
Episcopiei Gyulei şi Episcopiei Yugoslaviei. Anul XIII (LII), serie nouă, nr. 7-9,
iulie-septembrie 2002, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara.
CARP, Radu, Stat, Biserică, cetăŃean-în căutarea unui model european al religiilor, Pentru un
creştinism al noii Europe, Seria Boltzmann, vol. III, Editura Humanitas, Bucureşti,
2007.
CAZABAN- TĂTARU, Miruna, Teologie şi politică - de la SfinŃii PărinŃi la Europa unită –
religie şi politică la Sfântul Augustin, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004.
CHATEAUBRIAND, Rene, Geniul creştinismului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998.
CHRYSOSTOMOS, Arhiepiscop, RelaŃiile dintre ortodocşi şi romano-catolici de la Cruciada a
IV-a până la controversa isihastă, Editura Vremea, Bucureşti, 2001.
CLEMENT, Olivier, Adevăr şi libertate – Ortodoxia în contemporaneitate, Convorbiri cu
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Editura Deisis, Sibiu, 1997.
________________, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Editura Deisis, Sibiu, 1997.
COLSON, Charles; NEUHAUS, Richard J., Evanghelicals and Catolics Together Toward a
Common Mission, Word Publishing, Dallas, Texas, 1995.
CORNIłESCU, Emilian, Rolul ecumenismului biblic în viaŃa religioasă, în Buletinul Oficial al
Patriarhiei Române, anul CXXI, nr.7-12, iulie-decembrie, 2003, Bucureşti.
CUCIUC, Constantin, Religii noi în România, Editura Gnosis, Bucureşti, 1996.
CULLMANN, Oscar, Unity through Diversity, Augsburg Fortress Publishers, 1988.
CUłARU, Caius, Premisele dialogului interreligios, în Revista FacultăŃii de Teologie Ortodoxă
„Teologia” , Anul IX, nr.1/2005, Arad, Editura UniversităŃii „Aurel Vlaicu” Arad.
DAVID, I. Petru, Ecumenismul, factor de stabilitate în lumea de azi, Editura Gnosis, Bucureşti,
1998.
46
DELUMEAU, Jean, Religiile lumii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
DE PURY, Roland, Evangile et droits de l’homme, Editura Labor et Fides, Geneva, 1981.
DE SEMLYEN, Michael, Toate drumurile duc la Roma? Mişcarea ecumenică, Editura Agape,
Făgăraş, 2001.
DOUGLAS, J.D, DicŃionar bibilic, vol. I şi II, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995.
DULLES, Avery, Ecumenical Strategies for a Pluralism Age, in the Resilient Church, Garden
City, Donbleday, New York, 1977.
ELIADE, Mircea, Istoria ideilor şi credinŃelor religioase, vol. I-III, Editura Universitas,
Chişinău, 1994.
ELLUL, Jacques, The Humiliation of the Word, Grand Rapids, Eerdmans, 1985.
ERICKSON, J. Millard, Teologie creştină, vol. I-III, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1998.
FAIRBAIRN, Donald, Ortodoxia răsăriteană din perspectivă occidentală, Editura Multimedia,
Arad, 2005.
FELEA, V. Ilarion, Religia iubirii, Editura Diacezana, Arad, 1946.
FILIP, Cornel, Păgânizarea Creştinismului Apostolic, Editura Agape, Făgăraş, 2004.
FONTA, Ilie, Libertatea religioasă în lumea contemporană, Editura Institutul Român pentru
Drepturile Omului, Bucureşti, 1994.
___________, Libertatea religioasă în România – împliniri, oportunităŃi, perspective, Cluj-
Napoca, 1998.
FRUNZĂ, Sandu, Fundamentul religios şi noul conflict al ideologiilor, Editura Limes, Cluj-
Napoca, 2003.
FRUNZĂ, SANDU (coordonator), Paşi spre integrare – religie şi drepturile omului în România,
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004.
GABOR, Adrian , Biserica şi Statul în primele patru secole, Editura Sophia, Bucureşti, 2003.
GASSMANN, Lothar, New Age, Editura Stephanus, Bucureşti, 1996.
GAUDIN, Philippe (coordonator), Marile religii: Iudaismul - Creştinismul - Islamismul -
Hinduismul şi Budismul, Editura Orizonturi, Lider, Bucureşti, 1995.
GEFFRE, Claude, Profession théologien. Quelle pensée chrétienne pour le XX-e siecle?, Albim
Michel, Paris, 1999.
GEORGE Timothy, Teologia reformatorilor, Editura Institutul Biblic Emanuel Oradea, 1998.
GONZALES, Justo L., A History of Christian Thought – From Augustin to the Eve of the
Reformation – vol. II, Abingdon Press Nashville, USA, 1971.
47
GREELEY, M. Andrew, The American Catholic: a Social Portrait, Basic Books, New York,
1977.
GROSSEN, Sergiu, Calvarul României Creştine, Editura „Convorbiri literare” – ABC DAVA,
1992.
GUSTAVE, Le Bon, Psihologia mulŃimilor, Editura Anima, Bucureşti, 1990.
HANCOCK, George-Ştefan, Impactul Reformei asupra românilor între 1517-1645, Editura
Cartea Creştină, Oradea, 2003.
HERTLING, Ludwig S.J., Istoria Bisericii, Editura Ars Longa, Iaşi, 1998.
HILL, Jonathan, Istoria gândirii creştine- Istoria fascinantă a marilor gânditori creştini şi
contribuŃia lor la modelarea lumii aşa cum o ştim, Editura Casa CărŃii, Oradea,
2007.
HIMCINSCHI, Mihai, Biserica în societate – aspecte misionare ale Bisericii în societatea
actuală, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.
HOAD, Jack, The Baptist, Grace Publication Trust, London, 1986.
IONESCU, Cristian, Sisteme constituŃionale contemporane, Casa de editură şi presă Şansa –
S.R.L., Bucureşti, 1994.
IORGA, Nicolae, Cugetări , Editura Tineretului, Bucureşti, 1968.
IUSTIN, Patriarhul, Discursuri ecumenice, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004.
IVAN, Iorgu D., Opera canonică a Sf. Vasile cel Mare şi importanŃa ei, Studia Basiliana 1,
Sfântul Vasile cel Mare, Închinare la 1630 de ani, Editura Basilica a Patriarhiei
Române, Bucureşti, 2009.
JACKSON, R. Paul, Doctrina şi Administrarea Bisericii, Editura Multimedia, Arad, 1999.
JASPERS, Karl, Texte filosofice, Editura Politică, 1986.
JOJA, Athanasie (acad. preşedinte), DicŃionar Enciclopedic Român, vol. IV – Q-Z, Editura
Politică, Bucureşti 1966.
JONES, E. Stanely, ViaŃă din abundenŃă, Societatea Misionară Română, SUA, 1989, tipărită şi
tradusă cu permisiunea Editurii Abigdon Press.
KITAGAWA, Joseph Mitsuo, În căutarea unităŃii - Istoria religioasă a omenirii, Editura
Humanitas, Bucureşti 1994.
LATOURETTE Scott , Keneth, A Hystory of Christianity – beginnings to 1500, vol. I, Editura
Harper, San Francisco, 1975.
48
LEB, Ioan Vasile; PREDA, Radu, Unitatea Bisericii, Accente eclesiologice pentru mileniul III,
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005.
MacARTHUR, F. John, Criza spiritualităŃii, când Biserica îşi pierde voinŃa de a discerne,
Editura Agape, Făgăraş, 2003.
___________________, Când sarea îşi pierde gustul, Editura Agape, Făgăraş, 1997.
___________________, De ce o singură cale?, Editura Agape, Făgăraş, 2003.
MacARTHUR, F. John, jr., The Vanishing Conscience, Word Publishing, Dallas-London-
Vancouver-Melboune, 1994.
MACQUARRIE, John, Christian Unity and Christian Diversity, S.C.M. Press Ltd., London,
1975.
MANOLESCU, Anca, Europa şi întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan,
Editura Polirom, Iaşi, 2005.
MARGA, Andrei, Universitatea şi noua perspectivă a religiilor, Sandu Frunză – coordonator,
Paşi spre integrare: Religie şi drepturile omului în România, Editura Limes, Cluj-
Napoca, 2004.
MATTIAZZO, Antonio, Creştini, păgâni şi „descreştinaŃi”: interlocutori în Areopagul post-
modern; Referatele Simpozionului InternaŃional „Omul de cultură în faŃa
descreştinării”, organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă a UniversităŃii „1
Decembrie 1918” Alba-Iulia (13-15 mai 2005), Editura „Reîntregirea”, Alba Iulia ,
2005.
McDONALD, H.D., The Christian View of Man, Marshall Morgan Scott, Londra, 1981.
MELINTE, LaurenŃiu, Principiile dialogului ecumenic, în Altarul Banatului – Revista
Arhiepiscopiei Timişoarei, Episcopiei Aradului, Episcopiei Caransebeşului, anul X
(XLIX), serie nouă, nr. 1-3, ianuarie-martie 1999, Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara.
__________________, Principiile dialogului ecumenic, în Altarul Banatului – Revista
Arhiepiscopiei Timişoarei, Episcopiei Aradului, Episcopiei Caransebeşului, anul IX
(XLVIII), serie nouă, nr. 10-12 octombrie-decembrie 1998, Timişoara, Editura
Mitropoliei Banatului.
MONTGOMERY, James; SASSE, E. Boice & Benjamin, Here we stand, Barker Books, 1997.
MONTGOMERY, WARWICK John, Drepturile omului şi demnitatea umană, Editura Cartea
Creştină, Oradea, 2004.
49
MURRAY, H. Iain, Evangelicalism divided – a Record of Crucial Change in the Years 1950-
2000 – The Banner of Truth Trust, Bath Press, Great Britain, 2001.
NECULAU, Adrian, ViaŃa cotidiană în comunism, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
NIŞCOVEANU, Mircea, Teologia Sf. Vasile cel Mare în rugăciunile euharistice, Studia
Basiliana 1, Sfântul Vasile cel Mare, Închinare la 1630 de ani, Editura Basilica a
Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009.
NOLL, Mark A., Momente cruciale în istoria Bisericii, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2008.
PACKER, I.J., A Tale of Two Churches: can Protestants and Catholics get Together?, Downers
Grove, Ill., Inter Varsity Press, 1985.
PACKER, J. I.; ODEN, Thomas C., O singură credinŃă, Consensul Evanghelic, Editura Casa
CărŃii, Oradea, 2009.
PELIKAN, Iaroslav, TradiŃia creştină, O istorie a dezvoltării doctrinei, Volumul IV, Reformarea
Bisericii şi a dogmei (1300-1700), Editura Polirom, Iaşi, 2006.
_________________, TradiŃia Creştină, O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. V, Doctrina
creştină şi cultura modernă (de la 1700), Editura Polirom, Iaşi, 2008.
PICKERING, Ernest, Separare biblică, Editura Romanian Christian Ministries, Deerfield IL,
USA.
PLEŞU, Andrei ; ALEXANDRESCU, Vlad ; ROMAN PATAPIEVICI, Horia, Emisiune radio cu
tema Ecumenism şi globalizare, Radio România Cultural (17.02.2004).
POP, Paraschiva, Regresia moralei, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2003.
POPESCU, Dumitru, Teologie şi cultură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisercii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.
POPOVICI, Alexa, Istoria baptiştilor din România, Editura Bisericii Baptiste Române, Chicago
ILL., SUA, 1989.
POTTER, C.F., Fondatori de mari religii, Editura Prietenii CărŃii, Bucureşti, 1998.
QUICK C.,Olivier, Doctrines of the Creed, London: The Fontana Library, 1963.
RATZINGER, Joseph (Papa Benedict al XVI-lea), Introducere la Ioan Paul al II-lea, Memorie şi
identitate, Grupul editorial RAO, Bucureşti, 2006.
RĂMUREANU, Ioan, Istoria Bisericească Universală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004.
REZUŞ, Petru, Teologia ortodoxă contemporană, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara,
1989.
50
ROSEN, Moses, ÎnvăŃături biblice, Editura FederaŃia ComunităŃilor Evreieşti din Republica
Socialistă România, Bucureşti, 1978.
RYKEN, Leland, SfinŃii în lume – Puritanii în adevărata lor lumină, Editura Reformatio, Oradea,
2004.
RYRIE, Charles C., Teologie elementară, Editura Agape, Făgăraş, 1998.
SAPLACAN, Călin, DeclaraŃia Conciliului Ecumenic Vatican II privind libertatea religioasă:
Dignitas humanae. ConsecinŃe, limite şi factori de consens, Sandu Frunză –
coordonator, Paşi spre integrare. Religie şi drepturile omului în România, Editura
Limes, Cluj-Napoca, 2004.
SAVATIE, Monah; BALOTĂ, Nicolae; KURAEU, Andrei; DIACON-CRUDU, Dumitru,
Ortodoxia pentru posmodernişti, Editura Marineasa, Timişoara, 2001.
SCHAFF, Philip, History of the Christian Church, vol. II, W.M.B., Erdemans Publishing
Company, Grand Rapids, Michigan, 1959.
______________, History of the Christian Church, vol. IV (590-1073), vol V (1049-1294),
W.M.B., Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1959.
SCHAEFFER A., Francis, The Great Evangelical Disaster, Crossway Books, Westchester,
Illinois, A Division of Good, New Publishers, 1984.
_____________________, Trilogia – Dumnezeu care există. Evadare din raŃional. El există şi nu
tace, Editura Cartea creştină, Oradea, 2002.
SCRIMA, Andre, Duhul Sfânt şi unitatea Bisericii – Jurnal de Conciliu, Editura Anastasia,
Bucureşti, 2004.
SHEERIN, B. John, American Catholics and Ecumenism in Contemporary Catolicism in the
Unites States, Ed. Philip Gleason, Notre Dame, Ind: University of Notre Dame
Press, 1969.
SNAGOV, Ion Dumitru, RelaŃiile Stat - Biserică, Editura Gnosis, Bucureşti, 1996.
STAN, Adrian, Drept şi religie – reflectare a unor instituŃii juridice din Biblie, Editura
Marineasa, Timişoara, 2002.
STĂNILOAIE, Dumitru, Isus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1993.
____________________, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I, Editura Cristal, Bucureşti,
1995.
51
STOTT, John R.W., Noua societate a lui Dumnezeu – Mesajul Epistolei către Efeseni, Editura
Cartea Creştină, 1994.
SUTTNER Ernst, Christoph, Bisericile Răsăritului şi Apusului de-a lungul istoriei bisericeşti,
Editura Ars Longa, Iaşi, 1998.
SWING, E. William, Crearea OrganizaŃiei Religiilor Unite, Editura Gnosis, Bucureşti, 1999.
ŞAFRAN, Alexandru, SchiŃa unei etici religioase iudaice, Editura Haşefer, Bucureşti, 1999.
ŞANDRU, Trandafir, Trezirea spirituală penticostală din România, Editura Institutului
Teologic Penticostal – Centrul de Studii şi Cercetări Teologice, Bucureşti, 1997.
ŞTEFĂNEANU, Viorel, Mitul morŃii lui Dumnezeu, Referatele Simpozionului InternaŃional
„Omul de cultură în faŃa descreştinării”, organizat de Facultatea de Teologie
Ortodoxă a UniversităŃii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia (13-15 mai 2005), Editura
„Reîntregirea” Alba Iulia, 2005.
TAVARD, Georges, L’œcuménisme, Presses Universitaires de France, 1994.
TĂTARU CAZABAN, Miruna(Coordonator), Teologie politică - de la SfinŃii PărinŃi la Europa
unită – religie şi politică la Sfântul Augustin, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004.
THIESSEN, Henry Clarence, Prelegeri de teologie sistematică, Editura Societatea Misionară
Română, Oradea, 1986.
TIA, Teofil, Descreştinarea, „o Apocalipsă” a culturii , Referatele Simpozionului InternaŃional
„Omul de cultură în faŃa descreştinării”, organizat de Facultatea de Teologie
Ortodoxă a UniversităŃii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia (13-15 mai 2005), Editura
„Reîntregirea” Alba Iulia, 2005.
TIMOTHY, George, Teologia reformatorilor, Editura Institutului Biblic Emanuel Oradea, 1998.
TOMA, Cornel, Teologia Ortodoxă şi Dialogul ecumenic – Probleme şi perspective, în Altarul
Banatului – Revista Arhiepiscopiei Timişoarei, Episcopiei Aradului, Episcopiei
Caransebeşului, Episcopiei Gyulei şi Episcopiei VârşeŃului, anul XIV (LIII), serie
nouă, nr. 7-9, iulie-septembrie 2003, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara.
TOZER, A. W., The Knowledge of the Holy, New York Harper & Row, 1961.
VALACHOS, Hierotheos, Secularismul. Un cal troian în Biserică, Editura Egumenita, GalaŃi,
2004.
VEITH, Gene Edward jr., Postmodern Times, Crossway Books, Wheaton Illinois, 1994.
WEBER, Max, Etica protestantă şi spiritul creştinismului, Editura Incitatus, Bucureşti, 2003.
52
WELLS, F. David., Losing Our Virtue, William B. Erdemans Publishing Company, Grand Rapid,
Michigan/Cambridge, U.K., 1998.
WURTZ, Bruno, New Age, ediŃia a II-a, Editura de Vest, Timişoara, 1994.
ZIELINSKY, Vladimir, Dincolo de ecumenism, Editura Anastasia, Bucureşti, 1988.
ZIZIOULAS, Ioannis, FiinŃa eclesială, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996.
http://www.crestinism-ortodox.ro/html.cultura teologică în răsărit şi în apus.html - Cultura
teologică în răsărit şi în apus, accesat 09 septembrie 2006.
http://www.crestinortodox.ro/diverse/69449-unitate-de-credinta-si-pluralism-teologic/ - Isidor
Todoran, Unitate de credinŃă şi pluralism teologic, accesat 02 iulie 2009.
http://www.crestinortodox.ro/diverse/69308_sensul_cuvintelor_vie_împărăŃia_ta - Sensul
cuvintelor „vie ÎmpărăŃia Ta” , accesat 06 august 2009.
http://www.creştinul.ro/biserica.html - accesat 17 aprilie 2006.
http://dexonline.ro
http://www.elook.org/dictionary.ecumenical.html - accesat 10 decembrie 2005
http://en.wikipedia.org/wiki/Amish - accesat 02 iulie 2009.
http://en.wikipedia.org/wiki/BaptistWorldAlliance - accesat 09 iulie 2009.
http://en.wikipedia.org/wiki/Christian _fundamentalism/.- ROBINSON, B.A., Fundamentalist
Christianity, accesat 05 septembrie 2007.
http://en.wikipedia.org/wiki/Fundamentalism. - ROBINSON, B.A., Fundamentalism, accesat
28 august 2008.
http://www.evanghelia.ro/literatura/ef/ - FRANK, E., Creştinismul tradiŃional, accesat 10
octombrie 2006.
http://www.findarticles.com – MACHACEK, David W., The Problem of Pluralism, “Sociology
of Religion”, 2003, accesat 05 iunie 2007.
http://www.iclnet.org - SAMPLES, Keneth, The Challenge of Religious Pluralism, “Christian
Research Journal”, accesat 15 aprilie 2007.
http://www.intervarsity.org/aboutus/doctrine.php - InterVarsity Christian Fellowship, USA,
accesat 16 iulie 2009.
http://www.lausanne.org/manila-1989/Manila-manifesto.html - The Manila Manifesto, accesat 16
iulie 2009.
http://www.nistea.com/media/internet/creştinismşiglobalizare/omul-lumea.html - Creştinism şi
globalizare, accesat 03 octombrie 2006.
53
http://www.ortodox.ro/html/04/4m_ecumenismul_la_inceput_de_mileniu_trei.html -
Ecumenismul la început de mileniu trei, accesat 14 mai 2005.
http://www.polirom.ro/catalog/autori/manolescu-anca - accesat 17 aprilie 2009.
http://www.religioustolerance.org. - ROBINSON, B.A., Ecumenical and Schismatic Movement in
Christianity, accesat 23 martie 2008.
http://www.religioustolerance.org/rel-plur.htm. - ROBINSON, B.A., Reacting to Religious
Diversity: Religious Exclusivism, Pluralism & Inclusivism, accesat 18 mai 2007.
http://ro.wikipedia.org/wiki/nicolaus_Cusanus/ - accesat 17 aprilie 2009.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C5%A3ia_american%C4%83 - accesat 09 iulie 2009.
http://www.studiatheologica.cnet.ro/numar200301 - accesat 09 septembrie 2006.
http://www.viataspirituală.alfaomega.tv/index.php?option=com_content&task=view&id=79&ite
mid=46 - accesat 06 august 2009.
http://www.worldevanghelicals.org/members/alliances.htm - World Evanghelical Alliance,
Regional Bodies, accesat 17 iulie 2009.
54
CURRICULUM VITAE
DATE PERSONALE:
Numele: Bozian
Prenumele: Petru
Locul naşterii: loc. Nădlac, jud. Arad
Data naşterii: 16-XI-1952
NaŃionalitatea: română
Starea civilă: căsătorit
Adresa: loc. Arad, Str. Ciobanului nr. 9
E-mail: [email protected]
Telefon: +40(0)257-259261
Mobil: 0742-020904
STUDII:
• 12-16 iulie 2004 – PerfecŃionare profesională pe tema: “Principiile de întocmire ale programei
analitice”, organizată de AsociaŃia InternaŃională a Şcolilor Creştine
• 1999 – Definitivare în învăŃământ, Universitatea Bucureşti
• 1999 – Specializare psihopedagogică şi metodică postuniversitară – Facultatea de Sociologie
şi Psihologie, Universitatea de Vest, Timişoara
• 1990-1993 – Institutul Teologic Baptist, Bucureşti
• 2 iunie-28 iunie 1990 - Summer Institute of Theological Education, Ruschlikon, Switzerland
• 1976-1980 – Seminarul Teologic Baptist, Bucureşti
• Liceul „Miron Constantinescu” în prezent „Ghiba Birta”, Arad
55
ACTIVITATE PROFESIONALĂ:
• 1980-1985 – pastor al Bisericii Baptiste, loc. Talpoş, jud. Bihor
• 1985-1997 – pastor al Bisericii Baptiste “Renaşterea”, Arad
• 1986- prezent – Secretar ales al ComunităŃii Creştine Baptiste Arad
• 1990- prezent – profesor de Teologie morală, Istoria creştinismlui, Eclesiologie, Doctrine
biblice la Liceul Teologic Baptist „Alexa Popovici”, Arad
• 1990- prezent – pastor coordonator al Liceului Teologic Baptist „Alexa Popovici”, Arad
• 1990 – fondator al Liceului Teologic Baptist „Alexa Popovici”, Arad
• 1995-2005 – profesor de Medicină biblică, Consiliere, Doctrine biblice la Şcoala Postliceală
Sanitară Baptistă, Arad
• 1997-2004 – pastor coordonator al ComunităŃii Creştine Baptiste Arad
• 2000- prezent – pastor al Bisericii Bapstite „Învierea”, Arad
• 2008 – membru în Comisia NaŃională de Bacalaureat, grupul de lucru pentru elaborarea
subiectelor la Doctrine biblice
ACTIVITATE PUBLICISTICĂ:
• coautor al cărŃii „Arad-monografia oraşului”, Editura Nigredo, 1999.
• 1990-prezent – membru al colectivului de redacŃie a revistei „Farul creştin”; autor de articole
în revistă şi în presa locală.
ABILIT ĂłI:
• limbi străine: engleză (nivel avansat)
franceză (nivel satisfăcător)