Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane

Secţia: Românii şi România în context european

Anul: II

Dotarea infanteriei române în perioada

interbelică

Universitatea de Stat din Piteşti

1

2013Întreaga evoluţie a infanteriei române a fost strâns legată de trei evenimente

majore: Războiul pentru Independenţă din anul 1877 şi cele două conflagraţii mondiale. Se poate aprecia că aceste trei războaie, cât şi perioadele premergătoare şi ulterioare lor, constituie etape distincte în existenţa infanteriei, fiecare marcând progrese evidente în procesul evolutiv al acesteia. Fiecare confruntare militară a oferit o multitudine de concluzii şi învăţăminte privind organizarea, dotarea şi principiile de întrebuinţare în luptă a infanteriei, care au fost temeinic analizate de specialişti, determinând noi fundamentări teoretice şi practice, permanent racordate la realizările din ce în ce mai remarcabile pe linia înzestrării cu armament şi tehnică de luptă.

Cu prilejul reorganizării armatei române din anul 1917, s-a adoptat principiul de a se organiza numai atâtea mari unităţi şi unităţi de infanterie câte se puteau dota cu armamentul şi tehnica militare existente, asigurându-se efectivele în cadre şi trupe, precum şi materiale impuse de un război de durată. S-au urmărit ca cele 10 divizii de infanterie rămase în urma reorganizării să aibă o structură organizatorică identică, iar forţa lor combativă să fie comparabilă cu cea a diviziilor inamicului.

În perioada interbelică, în cadrul procesului de modernizare şi înzestrare a infanteriei, s-a trecut la înlocuirea armamentului uzat şi cu caracteristici tehnico-tactice depăşite cu armament nou la acea dată

În timpul primului război mondial infanteria a fost înzestrată cu puşti, puşti-mitraliere, mitraliere şi grenade de mână de diferite tipuri, aşa cum a rezultat din comenzile făcute în străinătate. Industria românască nu a avut capacitatea să producă armament. Din această cauză, în perioada de după primul război mondial unităţile de infanterie aveau armament neuniform, provenit din diferite ţări, cu caracteristici şi posibilităţi tehnico-tactice diferite. Puşcaşii au fost înzestraţi în prinicpal cu puşca austriacă Mannlicher model 1893, puşca franceză Lebel şi puşca Weterly de 11 mm. De asemenea, s-au menţinut puştile mitraliere Hotchkiss şi cele franceze C.S.G.R (Gladiator)1.

Mijlocul de luptă cel mai puternic al infanteriei în cursul primului război mondial l-a constituit mitraliera, invenţia lui Hiram Maxim. În perioada până la

1 Ioan Şuţa, Infanteria română: Contribuţii la istoricul armei, vol 2 - De la primul război mondial până în zilele noastre, Ed. Militară, Bucureşti, 1982, p. 184.

2

primul război mondial mai toate ţările cu o industrie dezvoltată au produs mitraliere, modele proprii, în marea lor majoritate existente şi în armata noastră. În anul 1923 infanteria română a avut în dotare următoare modele de mitraliere: Maxim românesc model 1910 calibru 6.5, Maxim rusesc calibru 7.62, St. Etienne calibru 8 mm, Hotchkiss model 1914 calibru 8 mmm, Colt calibru 7,62 şi Schwarzlose calibru 8 mm2.

Caracteristicile principale ale armamentului automat aflat în înzestrarea infanteriei la terminarea războiului arată o creştere a puterii de foc şi a capacităţii de a duce lupta la distanţe mari cu un inamic numeros, atât în apărare cât şi în ofensivă.Puşca avea o viteză de tragere de 8-10 lovituri pe minut, cu o viteză iniţală a glonţului de 700 m pe secundă, ceea ce îi asigura o mare razanţă - în distanţa de 600 m era lovită orice ţintă în picioare.

Puşca mitralieră, deşi avea viteza iniţială mai mică (480-650 m pe secundă), datoriză cadenţei de tragere, care putea să ajungă până la 120 lovituri pe minut, permitea executarea unui foc automat în serii, cu efect mare asupra grupului de luptători inamici, având în acelaşi timp şi posibilitatea executării focului lovitură cu lovitură. Consumul de muniţie era însă foarte mare, comparativ cu situaţia din timpul războiului, ceea ce a impus o mai bună organizare a împrospătării cu muniţii.

Mitraliera a fost arma cu mare randament tactic în luptă. Ea avea o viteză iniţială a glonţului de 700 m pe secundă şi o cadenţă de tragere de 400-500 lovituri pe minut. Deşi intrarea în acţiune se făcea într-un timp mai lung decât a puştii-mitralieră, totuşi eficacitatea acesteia era mult mai mare atât la distanţele mijlocii de 400-600 m cât şi la distanţele mari de 1000-12000 m3.

Grenadele de mână OF-1918, ofensive sau percutante, aveau învelişul din tablă şi o rază de acţiune de 8-10 m faţă de punctul de spargere. Grenada defensivă F.I. avea învelişul din fontă, raza ei de acţiune fiind până la 100 m faţă de punctul de spargere. În campania din 1917 infanteria a dispus şi de o grenadă specială, denumită "grenadă de armă V.B", care era azvârlită cu ajutorul glonţului de puşcă, folosindu-se un dispozitiv special ce se fixa la gura ţevii - tromblon -, în care era dispusă grenada4.

2 Ibidem, p. 191.3 Nicolae N. Roman, Infanteria Română – 180 de ani –, Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010, p. 27.4 Ioan Şuţa, op. cit., p. 282.

3

În anii dinaintea celui de-al doilea război mondial mijloacele de luptă ale infanteriei s-au dezvoltat foarte mult în direcţia tehnicizării şi diverisificării.

Înzestrarea cu armament a infanteriei a căpătat un anumit impuls în anii 1937-1939, sub ameninţarea revizionismului şi fascismului. Până atunci se poate aprecia că atât tipurile de armament cât şi deficitul în înzestrare existent în 1921, după demobilizarea armatei, au rămas acelaşi. La 1 noiembrie 1929, existau 7 tipuri de puşti model vechi şi uzate, de calibre diferite, într-o cantitate foarte mare peste necesar. Prin introducerea armelor automate şi reducerile de efective, necesarul a ajuns la 381 878 puşti, dar în depozite erau 414 481 puşti5.

Numărul puştilor-mitraliere (patru tipuri de calibre diferite) era de 11 974 de bucăţi faţă de necesarul de 15 638, adică 76,5 %, iar la mitralierele gradul de asigurare era de 82,1 %. Atât puştile-mitraliere cât şi mitralierele erau modele vechi, uzate de calibre diferite toate fiind din categoria celor folosite în război.

În celelalte armate din Europa, la scurt timp după război au fost introduse în înzestrare arme noi perfecţionate. În Cehoslovacia, fabrica de armamemnt Zbrojovka de la Brno începând din anul 1930 producerea puşca-mitralieră şi mitraliera ZB, precum şi puşca şi carabina ZB, toate de calibru 7,92 mm, arme moderne, robuste, posedând calităţi deosebite.

Ţinând seama de evoluţia situaţiei politico-militare în perioada 1930-1930 guvernul român a hotărât să treacă la modernizare armatei prin dotarea ei cu armament, echipament şi tehnică modernă. S-au comandat din Cehoslovacia puşti, carabine, puşti-mitraliere tip ZB, de acelaşi calibru, înlocuindu-se treptat toate tipurile existente în înzestrarea armatei.

În anul 1935, s-a întocmit un plan de înzestrare pe 10 ani, plan ce prevedea, în primul rând, completarea lipsurilor existente, urmând ca într-o etapă viitoare să se creeze stocuri de război. Din analiza făcută de Marele Stat Major rezultă că în decursul anilor 1935-1937 planul de înzestrate a suferit anumite întârzieri în execuţie datorită "posibilităţilor financiare limitate, a dificultăţilor pe care le-au avut fabricile străine, supraîncărcate de comenzi, de a ne livra la timp mitralierele, şi a greutăţilor întâmpinate de industriile naţionale, de a executa comenzi pentru care nu erau nici utilate, nici pregătite6". De acea în anul 1937 se hotăreşte trecerea le dezvoltarea industriei naţionale producătoare de armament. Potrivit studiului întocmit de Inspectoratul general tehnic al armatei, nr. 574 din 22 februarie 1937,

5 Constantin Olteanu, Istoria militară a poporului român, Ed. Militară, Bucureşti, 1984, p. 251.6 Apud Ioan Şuţa, op. cit., p.38.

4

la acea dată industria autohtonă producea doar 2% din necesarul în puşti şi carabine, 11% în puşti mitraliere şi 50 % aruncătoare brand. Mitralierele nu se fabricau în ţară. Prin măsurile ce s-au întreprins pentru dezvoltarea unor întreprinderi româneşti de armament s-a ajuns ca într-o primă fază să se producă pentru infanterie: 16% din necesarul de puşti şi carabine, 20% puşti-mitraliere, 32% mitraliere, 50 % aruncătoare brand. De asemenea s-au mărit capacităţile de producţie pentru muniţii, ajungându-se iniţial la 70% cartuşe de puşcă, puşcă, puşcă mitralieră şi mitralieră, 100% grenade, 45% proiectile de aruncătoare brand şi tunuri de însoţire7.

În felul acesta se ajunge ca în vara anului 1941 infanteria să fie înzestrată cu armament modern, majoritatea de producţie internă. La finele anului 1939 înzestrarea infanteriei cu armament modern s-a îmbunătăţit simţitor. Pe lângă puştiile, carabinele, armamentul automat, s-au mai asigurat şi aruncătoare de mine brand. La 15 noiembrie 1939 toate diviziile de infanterie aveau câte 12-16 piese de aruncător brand de 81,4 mm şi câte 6 piese (la unele chiar 8 piese) de aruncător brand de 60 mm8.

Cu toate acestea infanteria nu a dispus în timpul celui de-al doilea război mondial de suficiente mijloace de luptă moderne, fapt ce a influenţat negativ capacitatea de luptă a unităţilor şi marilor unităţi de infanterie. De asemenea, în această perioadă s-a elaborat un sistem complex de pregătire a cadrelor, necesar infanteriei în cadrul şcolilor militare de ofiţeri activi şi de rezervă, de subofiţeri activi şi de rezervă, în Scoala de Aplicaţie şi Scoala Superioară de Război. O atenţie deosebită s-a acordat instruirii luptătorilor şi subunităţilor, precum şi pregătirii de război a comandamentelor, statelor majore şi unităţilor.

7 Constantin Olteanu, op. cit., p. 256.8 Nicolae N. Roman, op. cit., p. 26.

5

Bibliografie:

Olteanu Constantin, Istoria militară a poporului român, Ed. Militară, Bucureşti, 1984.

Roman N. Nicolae, Infanteria Română – 180 de ani –, Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010 .

Şuţa Ioan, Infanteria română: Contribuţii la istoricul armei, vol 2 - De la primul război mondial până în zilele noastre, Ed. Militară, Bucureşti, 1982.

6