DOSTOIEVSKI ŞI BISERICA ORTODOXĂ RUSĂ SAU MAREA OCAZIE RATATĂ

A CONSERVATORISMULUI RUS

Dostoievski este fără discuţie unul dintre cei mai mari scriitori europeni ai

secolului al XIX-lea. Dacă această calitate îi este universal recunoscută mult mai puţini

ştiu despre rolul poate la fel de important pe care marele scriitor l-a jucat în marea

controversă care a împărţit lumea intelectuală rusă a secolului al XIX-lea în două tabere:

occidentaliştii si slavofilii. Şi mai puţine se ştiu despre relaţia controversată şi sinuoasă

dintre Dostoievski şi Biserica Ortodoxă Rusă care , dacă ar fi evoluat altfel, ar fi putut să

ducă la evitarea multora din evenimentele care au provocat în secolul XX marea

catastrofă bolşevică. Afirmaţia poate părea exagerată, însă nu o putem înţelege decât

analizând atmosfera generală a vieţii intelectuale si ecleziastice ruseşti de după momentul

crucial al abolirii şerbiei de către ţarul Alexandru al II-lea în 1861.

În perioada regimului absolutist şi ultraconservator al ţarului Nikolai I orice

apropiere între lumea intelectualităţii, a “intellighenţiei” cum începuse să fie denumită, şi

cea ecleziastică părea de neconceput. Biserica Ortodoxă era cu siguranţă una dintre cele

mai conservatoare instituţii ale Rusiei. Acest conservatorism, firesc la prima vedere

pentru o Biserică, era mult amplificat de ceea ce s-a numit „ regimul sinodal” prin care

statul deţinea un control aproape total asupra Bisericii. Apărut după desfiinţarea

Patriarhatului de către Petru cel Mare în 1721 , „regimul sinodal” presupunea, după cum

îi arată si numele, concentrarea conducerii Bisericii în mâinile Sf. Sinod care era compus

din vârfurile ecleziastice şi din laici numiţi direct de către ţar. Adevăratul conducător al

Sf. Sinod şi implicit al Bisericii era însă un laic numit de către ţar:Procuratorul-şef

(Oberst-Prokurator). Atribuţiile reale ale acestuia depăşeau cu mult simpla supervizare,

singurul domeniu asupra căruia nu exercita un control direct fiind cel legat de problemele

dogmatice. In rest, toate aspectele administrative, ierarhice sau financiare erau sub

controlul său absolut. Această reformă a Bisericii a lui Petru cel Mare era în mod evident

necanonică din perspectiva ortodoxă şi depăşea cu mult limitele conceptului bizantin de

1

„simfonie”. Reforma era de inspiraţie lutherană , modelul fiind cel al relaţiilor dintre stat

şi Biserică în ţările în care această confesiune era predominantă. In secolul al XIX-lea şi

cu precădere în a doua sa jumătate începea să se afirme în Biserica Rusă un curent din ce

in ce mai puternic care considera „regimul sinodal” ca fiind unul nepotrivit şi al cărui

ultim rezultat era scleroza Bisericii. In plan doctrinar aceste voci, reprezentate în primul

rând de grupul „Părinţilor de la Optina”, împărtăşeau însă orientarea conservatoare,

antiliberală şi antireformistă a statului, cerând însă o mai mare autonomie a Bisericii faţă

de stat. Era aici o anumită contradicţie care avea să slăbească din interior tabăra

conservatoare (alianţa Biserică-stat) tocmai într-un moment în care era nevoie mai mult

decât oricând de unitate în faţa pericolului revoluţionar. Ne apare însă clar , după cum

vom vedea mai târziu, că , vorbind chiar dintr-o perspectivă conservatoare, „regimul

sinodal” era unul profund anacronic în a doua jumătate a secolului al XIX-lea .

Ca o reacţie naturală faţă de regimul absolutist al lui Nikolai I , pe toată durata

regimului său şi chiar un timp după aceea viaţa intelectuală rusă a fost clar dominată de

curentul „occidentalist”reprezentat de personalităţi precum Herzen, Bielinski, Petraşevski

(al cărui cerc „fourierist” a fost frecventat cu finalul cunoscut de însuşi Dostoievski),

Gradovski, Dobroliubov, Pisarev sau chiar Turgheniev sau Goncearov şi de

„problematica socială”. Occidentaliştii deplorau înapoierea Rusiei faţă de Vest şi

considerau în esenţă că preluarea modelului occidental de dezvoltare era singura cale

rămasă pentru Rusia. Profund influneţaţi de socialismul utopic şi apoi treptat de marxism,

occidentaliştii doreau distrugerea autocraţiei ţariste, regim democratic şi apoi socialist şi

rezolvarea intolerabilei probleme a şerbiei pe care o considerau pe bună dreptate o ruşine

în secolul al XIX-lea . Însă punctul slab al acestui curent era desconsiderarea aproape

completă a tradiţiilor ruseşti şi apelul aproape exclusiv la teorii liberal-democratice şi

apoi socialiste care-şi aveau originea într-un Occident ale cărui realităţi social-

economice şi politice erau complet diferite de cele ruseşti. Occidentaliştii ramâneau un

grup restrâns, izolat tocmai de marea masă a societăţii, de mujicul rus pe care doreau cu

atâta ardoare sa-l ajute. Era clar că nu puteau exista în jurul anilor 1850-1860 lumi mai

opuse decat cea a Bisericii supuse „regimului sinodal” sau cea a „Părinţilor de la

Optina”şi cea a intelectualilor occidentalişti umanitarişti şi socialişti în rândul cărora se

2

număra în anii 1845-1849 şi un tânăr scriitor pe nume Fiodor Mihailovici Dostoievski

care avea să plătească această asociere cu ani grei de ocnă în Siberia.

Ca reacţie la curentul occidentalist au apărut încă din anii 1830

„slavofilii”(reprezentaţi de Homiakov, Aksakov, Kireevski, Tiutcev şi mai târziu

Katkov)care au supus curentul „occidentalist” unei critici virulente. Considerându-i pe

reprezentanţii acestuia drept „cosmopoliţi dezrădăcinaţi”, „lipsiţi de orice legătură reală

cu Rusia profundă”, „imitatori servili ai Vestului superficial şi materialist”, slavofilii au

propus ca soluţie reîntoarcerea la ceea ce ei considerau „valorile autentic ruseşti”: triada

„Ortodoxie, Autocraţie şi Popor”, formula aparţinându-i contelui Serghei Uvarov,

ministru al Educaţiei sub Nikolai I. Din punct de vedere occidentalist, slavofilii erau

nişte obscurantişti reacţionari cu care nici un compromis nu era posibil. Aceste vederi i-

au apropiat dupa 1850 pe slavofili de Biserică şi mai ales de „Părinţii de la Optina”. Era

clar ca în momentul abolirii şerbiei în 1861 de către Alexandru al II-lea Biserica şi

slavofilii, pe de o parte, şi intelectualii occidentalişti, pe de alta, erau două lumi nu doar

separate, ci complet ostile. Nici o punte nu părea sa existe între aceste lumi care se

duşmăneau.

Personalitatea remarcabilă a lui Alexandru al II-lea, cu siguranţă cel mai mare om

de stat al Rusiei secolului al XIX-lea, avea să scoată pentru un timp Rusia din

anchilozarea şi paralizia reacţionară de mai devreme. Reformist fără a fi liberal,

conservator fără a fi retrograd, Alexandru a înţeles dupa Razboiul Crimeii că dacă nu se

va face „de sus în jos” , desfiinţarea şerbiei se va face inevitabil „de jos în sus” prin

revoluţie. Astfel, această reformă esenţială, în ciuda lipsurilor sale inerente, a smuls din

mâinile intelectualilor occidentalişti deveniţi din ce în ce mai mult socialişti (cazul lui

Pisarev, Dobroliubov sau Cernîşevski) arma cea mai eficace şi, deşi nemulţumiri au mai

existat la sate, a pacificat lumea satelor pentru peste patruzeci de ani până la Revoluţia

din 1905 şi reformele lui Stolîpin (ultimul mare om de stat de calibru de dupa Alexandru

şi din păcate ultimul). Intelectualii socialişti sau democrat-liberali aveau acum de ales: ori

să se consacre muncii pragmatice şi nespectaculoase de ajutorare a mujicului proaspăt

eliberat prin intermediul nou-createlor „zemstve”(o nouă reformă esenţială a ţarului) ori

să alunece către poziţii extremist-teroriste. Deja către 1870 apele începeau să se

limpezească. Eşecul lamentabil al „narodnikilor” de a lua contact cu poporul în anii 1870

3

a făcut o minoritate redusă numeric, dar plină de energie şi de ură împotriva a tot ce

însemna statul şi tradiţiile ruseşti să se consacre nihilismului terorist. Era vremea

„Demonilor”: Ishutin, Necheayev, Bakunin în o mult mai mică măsură şi mai apoi

membrii organizaţiei „Narodnaia Volia” care aveau să-l şi asasineze pe ţar în 1881,

eveniment de o maximă importanţă în evenimentele ulterioare.

Pe lângă apariţia terorismului nihilist începe să se manifeste ceva cu totul diferit

în viaţa intelectuală a Rusiei acelor ani post-reformă. Intelectuali de marcă care au

aparţinut până atunci taberei occidentaliste îşi schimbă fundamental perspectiva şi

creează o viziune proprie a slavofilismului, lipsită de îngustimea, reacţionarismul şi

antioccidentalismul fără nuanţe al primilor slavofili. Reprezentanţii acestei noi viziuni

sunt în primul rând Dostoievski însuşi, dar si alte figuri remarcabile precum Nikolai

Danilevski şi Vladimir Soloviov. Este ceea ce se va numi

„Pochvennichestvo”( aproximativ „Întoarcerea la pământ”.). Aceşti intelectuali erau

profund dezamăgiţi de superficialitatea şi materialismul pozitivismului, liberalismului şi

socialismului, fie el utopic, fie marxist, considerând că problemele morale reale puse de

socialism nu se puteau integra decât unei viziuni creştine specific ruseşti . Fără exagerare,

se poate spune că această mişcare a reprezentat în plan spiritual pandantul a ceea ce au

însemnat în plan politic şi social reformele lui Alexandru al II-lea. Era ca şi cum o

împacare, acea mult aşteptată punte între cele două Rusii duşmane se pregătea. Într-un alt

context această mişcare ar fi putut deveni mai importantă pentru viitorul Rusiei decât

nihilismul contemporan.

Marea forţă a criticii virulente făcute de Dostoievski occidentaliştilor era dată de

calitatea sa de „convertit”: spre deosebire de primii slavofili el cunoştea nemijlocit, „din

interior” obiectul criticii sale. El vede astfel o continuitate fundamentală între

umanitariştii anilor 1840-1850 din rândul cărora făcuse parte şi „demonii” nihilişti ai

anilor 1870. De la idealuri vagi, generoase, dar nerealiste şi imitate servil din afară la

crimă pur şi simplu. Nu intâmplător, în „Demonii” Stepan Trofimovici Verhovenski

(alter-ego al lui Gradovski şi reprezentativ pentru liberalismul umanitarist al anilor 1840-

1850) este părintele nu doar biologic, ci şi spiritual în intenţia lui Dostoievski al lui Piotr

Stepanovici Verhovenski(inspirat de nimeni altul decât Nechayev). Legătura pentru

Dostoievski între aceste două generaţii şi care pentru noi poate părea neclară este simplă:

4

ateismul, de la formele sceptic-voltairiene ale lui Stepan Trofimovici la cele virulent-

nihiliste ale fiului său. Ştim de la Ivan Karamazov că „daca Dumnezeu nu există totul

este permis”. Astfel, in viziunea lui Dostoievski fără credinţa în Dumnezeu şi în viaţa de

dincolo nu poate exista nici un fel de morală. Între scepticismul elegant al agnosticului

până la furia criminală a nihilistului ce se crede Dumnezeu este o legătură directă.

Nihilistul este încununarea firească a „moralei” pur laice, aşa-zis „umanitariste” în lipsa

unei întemeieri în religios.

Dostoievski cunoştea din interior prea bine ispita ateismului nihilist după cum o

arată următorul fragment din „Fraţii Karamazov”, atribuit nu întâmplător Diavolului cu

care „dialoghează” Ivan Karamazov: „ Din momentul în care în întreaga omenire va

dispărea credinţa în Dumnezeu concepţia de lume care mai stă încă în picioare se va

prăbuşi de la sine fără să fie nevoie să ne reîntoarcem la antropofagie şi tot aşa noţiunile

etice actuale vor dispărea la rândul lor şi va începe o epocă nouă. Oamenii se vor strădui

cu puteri unite să smulgă vieţii tot ce le poate ea oferi , luptând în numele fericirii şi al

plăcerilor hărăzite exclusiv lumii acesteia. O mândrie titanică, divinată va înălţa spiritul

omenesc şi pe faţa pământului va apărea omul-zeu. Atotputernic prin voinţa şi ştiinţa cu

care este înarmat , el va învinge clipă de clipă natura , de astă dată însă definitiv. Bucuria

de care va avea parte atunci va fi atât de copleşitoare încât va înlocui cu prisosinţă

speranţele de odinioară în viaţa de apoi şi în fericirea viitoare. Ştiind că este pieritor în

toate privinţele şi că orice nădejde într-o nouă înviere este zadarnică , omul va întâmpina

moartea senin şi mândru ca un zeu”.1 Orice comentariu este de prisos. Avem în faţa

ochilor anticiparea aproape exactă a istoriei secolelor XX şi XXI tocmai din perspectiva

discursului ispititor al „libertăţii” şi al autodeificării. Este vorba însă de o eliberare în

neant.

Postura de „convertit” al lui Dostoievski mai avea însă şi o altă faţetă care va juca

un rol esenţial şi din păcate negativ în relaţiile sale cu Biserica Ortodoxă Rusă şi cu

intelectualii apropiaţi ei. Orice „convertit”, cu toate că nu vrea s-o recunoască, continuă

să păstreze în el mult din ceea ce teoretic a abjurat. De aceea interpretarea dostoievskiană

a creştinismului rămâne cumva tributară vechiului umanitarism din tinereţea sa: el

accentuează fraternitatea, iubirea dintre oameni pe care o vede posibilă „aici pe pământ”

1 Fiodor Mihailovici Dostoievski-“Fraţii Karamazov”, volumul II, Editura “Rao”, Traducere de Ovidiu Constantinescu şi Isabella Dumbravă, Bucureşti 1997, p. 496.

5

fapt care-i va atrage din partea lui Konstantin Leontiev acuza de „chiliasm”. Următorul

fragment din „Demonii”care prezintă visul lui Stavroghin şi care este inspirat de un

episod real din viaţa lui Dostoievski(vizita la muzeul din Dresda în care a rămas ore

întregi ţintuit în faţa tabloului „Acis şi Galateea” al lui Claude Lorrain despre care e

vorba în text) rămâne revelator: „ Se făcea că exista la fel ca în tablou un colţ din

arhipelagul grecesc şi eu, pare-se, mă întorsesem cu trei mii de ani în urmă. Valuri

albastre şi mângâietoare , insule şi stânci, ţărmuri înfloritoare , în depărtare o privelişte

încântătoare, chemarea soarelui ce apune...Cuvintele nu pot descrie totul. Aici era

leagănul omenirii şi acest gând îmi umplea sufletul de o dragoste frăţească . Era paradisul

pe pământ. Zeii coborau din cer şi se uneau cu oamenii, aici se desfpşurau primele scene

din mitologie. Aici trăia un neam de oameni frumoşi . Oamenii se trezeau şi adormeau

fericiţi şi nevinovaţi, iar pădurile răsunau de cântecele lor vesele în timp ce prisosul

forţelor lor abundente se revărsa în dragoste , în bucurie naivă. Şi eu îl simţeam în timp

ce discerneam viitorul nemărginit care-i aştepta şi pe care nici nu-l bănuiau şi inima mea

se înfiora la aceste gânduri. Oh! Cat eram de fericit că inima mea se înfiora şi că fusesem

în sfârşit capabil să iubesc! Soarele îşi revărsa razele pe insule şi pe mare şi se bucura de

frumoşii lui copii. Viziune admirabilă! Iluzie sublimă! Cel mai nerealizabil vis dintre

toate , dar căruia omenirea i-a sacrificat totul, în numele căruia s-a murit pe cruce, s-au

sacrificat profeţi , fără de care popoarele nu ar vrea să trăiască, fără de care nici nu ar

putea să moară”2 Pe de altă parte, un asemenea ton mişca adânc tocmai pe foştii tovarăşi

de idei ai lui Dostoievski, nu degeaba fiind pus în gura „demonului” Stavroghin care are

totuşi grijă să precizeze că e vorba de o „iluzie”... Astfel Dostoievski putea fi puntea care

să înlesnească apropierea de credinţă şi în cele din urmă de Biserică a multor intelectuali

foşti occidentalişti nesatisfăcuţi de ariditatea spirituală a materialismului de toate nuanţele

: „ But the twentieth century Russian intelligentsia , with its openness to the West, coul

not digest the Slavophile point of view completely, with its categorical anti-westernism.

Dostoevsky and Soloviov acted as << middle-men>> , as it were, delivering the

Slavophile Orthodox ideal to the twentieth- century Russian intellectuals. Dostoevsky`s

tortuous return to the Church from Fourierist socialism , paid for by the years of hard

labor in the company of common criminals , witnessing the common folk`s mercy

2 Fiodor Mihailovici Dostoievski- „Demonii”, Editura Cartea Românească, Traducere de Marin Preda şi Nicolae Gane , Bucureşti 1981, pp. 723-724.

6

towards them as the <<unfortunate ones>>, so brilliantly reflected in his novels , opened

to the Russian intelligentsia a new vision of the unfathomed spiritual wealth of the

Christianity . His nativism (pochvennichestvo) proved to be much broader and universal

in its appeal, more attractive to the traditional populist intelligentsia than the nationalist

isolationism of the early Slavophiles”.3 Exact acesta era rolul pe care ar fi putut şi ar fi

trebuit să-l joace Dostoievski, însă în tabăra Bisericii şi intelectualilor apropiaţi ei erau

voci influente ultraconservatoare care-l priveau pe acest „convertit” şi viziunea sa

originală la marginea „ereziei” asupra creştinismului cu suspiciune şi teamă. Este vorba

de doi intelectuali de marcă: Konstantin Leontiev şi Konstantin Pobedonostsev.

Evenimentul care a prilejuit acest atac al „dreptei” împotriva lui Dostoievski a

fost tocmai ceea ce probabil a însemnat ultima ocazie de împăcare a celor două Rusii pe

care Dostoievski însuşi le întrunea în el : discursul său de la 6 iunie 1880 cu ocazia

dezvelirii statuii lui Puşkin. Astăzi aproape uitat, discursul lui Dostoievski îndemnând la

împăcare între cele două tabere pe baza unui slavofilism universalist şi mesianic a

provocat o emoţie extraordinară pe moment. Astăzi, privind retrospectiv, se poate spune

că acest discurs a reprezentat ultima şansă de reînnoire a conservatorismului rusesc şi de

împăcare a Bisericii cu intelectualii occidentalişti cu sensibilitate spirituală. Din păcate,

contraatacul dreptei ultraconservatoare a venit prompt prin intermediul unei alte figuri

intelectuale astăzi aproape complet ignorate, o personalitate remarcabilă : Konstantin

Leontiev. Duşman neîmpăcat al liberalismului şi a tot ce considera ca fiind produs al

iluminismului , reacţionar declarat, Leontiev era adeptul a ceea ce el a numit

„bizantinism” prin care înţelegea o versiune a ortodoxiei în care accentul era pus nu pe

iubire şi compasiune, ci pe asceză, supunere şi pe frică. Cu o conştiinţă exacerbată a

păcatului, de un pesimism antropologic extrem, acest adevărat Joseph de Maistre rus

considera creştinismul dostoievskian ca unul „eretic”, marcat de un „optimism” suspect.

Atacul său de după discursul lui Dostoievski a contribuit foarte mult la distrugerea acelei

stări temporare care părea că poate duce la o împăcare între cele două Rusii. Iată cum îl

descrie însă pe Leontiev o altă mare figură a vieţii spirituale ruseşti de mai târziu Nikolai

Berdiaev: „ The ancient pagan preached beauty and love of life but the byzantinist – a

state police force , into the power of which he completely gave over the universal fate of

3 Dimitriy V. Pospielovsky- “ The Orthodox Church in the history of Russia”, St. Vladimir`s Seminary Press, New York 1998, p.182.

7

mankind. But this sinful man thirsted for individual salvation and he molded his heart

into attachment to asceticism and monasticism , in which he saw the chief point of the

religion of Christ to consist.Leontiev particularly disliked the <<sentimental>> or

<<rosy>> Christianity of which he accused two of the greatest of Russian

geniuses :L.Tolstoy and Dostoevsky. Even Dostoevsky seemed <<rosy>> to his black

soul! So hateful was everything to him that it blew away the <<moral>> preaching of

love. Fear, fear and not love , there is the cornerstone!”4 Nu este întâmplător ca în ultimii

patru ani ai vieţii sale Leontiev a îmbrăcat rasa monahală chiar la Mănăstirea Optina .

Konstantin Pobedonostsev a reprezentat în plan politic şi ecleziastic ceea ce

Leontiev a reprezentat pe plan intelectual. De un reacţionarism la fel de înverşunat

precum cel al lui Leontiev, influenţa lui Pobedonostsev a fost însă mult mai mare.

Procurator-şef al Sf. Sinod între 1880-1905 , el a fost cel care s-a ocupat de educaţia

ultimilor doi ţari Alexandru al III-lea şi Nikolai al II-lea care i-au fost fără exagerare

discipoli spirituali şi au căutat să aplice în plan politic viziunile sale. “Reacţiunea”

furibundă din perioada 1881-1905 a avut fără doar şi poate în Pobedonostsev “eminenţa

cenuşie”. Însă , fără a nega caracterul funest al acestei politici rigide şi mioape care a

sfârşit prin a aliena largi segmente ale societăţii ruseşti de stat şi Biserică, se cuvine

menţionat că asasinarea lui Alexandru al II-lea la 1 martie 1881 de către teroriştii nihilişti

din organizaţia “Narodnaia Volia” a avut un rol esenţial în crearea unei atmosfere de frică

şi ură care a condus la “reacţiune”. Este semnificativ că ţarul era gata să semneze un

Statut constituţional care presupunea o liberalizare politică limitată chiar înainte de

asasinare. Cu mai puţin de o lună înainte murise şi Dostoievski …două mari lovituri

pentru conservatorismul rusesc. Revenind la Pobedonostsev, acesta , spre deosebire de

Leontiev, a avut relaţii personale bune cu Dostoievski şi a evitat sa-l critice pe acesta în

public, însa viziunea sa dogmatică şi statică asupra Bisericii şi societăţii în general era

mult mai apropiata de “bizantinismul” lui Leontiev decât de creştinismul umanist al lui

Dostoievski. În calitate de Procurator-şef, Pobedonostsev a încercat să izoleze complet

clerul de restul societăţii şi a demantelat toate încercările de reformă ale predecesorului

său Dmitri Tolstoi (1865-1880) care, departe de a fi un liberal, nu împărtăşea însă

viziunea rigidă a succesorului său : “…And yet even Pobedonostsev could not stop the

4 Nikolai Berdiaev- „Konstantin Leontiev”, Berdyaev Online Bibliothek Library , www. berdyaev.com

8

process of liberalization that was occurring in society. Failing to achieve his goal in

society at large he focused on the Church and the clergy alone. He turned both into a

static anachronism, fatally marginalizing the Church at the very time when the

intelligentsia was searching for the religious truth , when the society was destabilized ,

when the need for an enlightened and authoritative clergy was greater than ever.”5 In plan

concret, sunt semnificative încercările sale de a limita accesul în seminariile teologice,

rezervându-l doar copiilor membrilor clerului care de multe ori căutau să urmeze o

carieră clericală (mai ales copiii preoţilor săraci de ţară) din pricina sărăciei şi a lipsei

oricărei alternative. Astfel erau hirotonisiţi preoţi de multe ori ignoranţi şi fără vocaţie pe

când copii proveniţi din familii laice , dar care aveau o vocaţie religioasă autentică erau

obligaţi să rămână în afara Bisericii. Pobedonostsev a tratat de asemenea chiar clerul înalt

într-un mod oarecum paternalist-condescendent, fapt care a provocat multe resentimente.

Însă poate faptul cel mai semnificativ este relaţia sa cu intelectualii cu preocupări

religioase autentice numiţi “Căutătorii lui Dumnezeu”. Aceştia erau în majoritate foşti

marxişti sau socialişti şi ajunge să cităm nume precum Nikolai Berdiaev, Serghei

Bulgakov, Vladimir Lossky, Serghei Struve sau Pavel Florenski. Acest fapt arată că , în

ciuda reacţiunii , fenomenul iniţiat de Dostoievski continuase şi chiar se amplificase :

mulţi foşti socialişti , marxişti sau nu, abjurau materialismul şi se îndreptau spre

creştinism. Pobedonostsev i-a tratat cu aceeaşi suspiciune cu care fusese tratat cu mai

bine de 20 de ani în urmă Dostoievski şi deşi iniţial acceptase crearea unui cerc de

discuţii între aceşti “Căutători ai lui Dumnezeu” şi înalţi clerici în 1901, l-a desfiinţat

prompt în 1903 pe motiv că discuţiile purtate acolo, mult prea libere şi de multe ori

depăşind litera dogmei, puteau “infecta” Biserica Ortodoxă Rusă cu molima “ereziei”.

Apare astăzi evident că rezultatele politicii reacţionare a lui Pobedonostsev şi a

ţarilor Alexandru al III-lea şi Nikolai al II-lea au fost catastrofale. Încăpăţânarea de a nu

accepta nici cel mai mic compromis a dus la alienarea de Biserică şi de stat a unor largi

categorii ale intellighenţiei ruseşti care ar fi putut uşor fi atraşi în alte condiţii către

Biserică şi către o formă adaptată de conservatorism. Se vădea în momentul izbucnirii

Revoluţiei din 1905 că Dostoievski avusese dreptate şi nu Leontiev sau Pobedonostsev.

Energiile care nu puteau fi canalizate în interiorul sistemului s-au îndreptat în mod fatal

5 Dmitry V. Pospielovsky, op. Cit., p. 182.

9

împotiva lui fiind vorba uneori chiar de membri nemulţumiţi ai Bisericii! Eşecul

programului reacţionar era o evidenţă : “the attempt at reform of the Church in 1905-

1906 created the group of 32 consisting of liberal clergy who wanted a thorough

modernization of the of the Russian Orthodox Church. They were the younger generation

of clergy who were involved in revolutionary activities and were influenced by socialist

trends that were arriving in Russia from Europe”6

Este greu de împărtăşit viziunea unor istorici care consideră Revoluţia din 1917 ca

ultimul stadiu al unui proces inevitabil. Conservatorismul rus ar fi avut suficiente resurse

să “pareze” ameninţarea revoluţionară pe linia demonstrată de Alexandru al II-lea sau

Stolîpin dupa 1905 dacă nu ar fi căzut pradă ispitei ultrareacţionare reprezentate de

Pobedonostsev.. Însă cei doi au fost personalităţi de excepţie , iar conservatorismul rus ar

fi avut nevoie de ceva în plus. Insă problema a fost lipsa unei armături ideologice

suficient de largi pentru a atrage o mare parte a intelligentsiei dezamăgită atât de

socialismul marxist ateist cât şi de scleroza din cadrul Bisericii şi al statului. Creştinismul

umanist dostoievskian ar fi fost soluţia evidentă. Însă reticenţele Bisericii şi statului cel

mai bine reprezentate de Pobedonostsev şi politica sa au pecetluit probabil soarta Rusiei

pentru totdeauna.

BIBLIOGRAFIE:

6 Daniel H. Shubin- “A History of Russian Christianity “, Vol. IV- “The Orthodox Church 1894-1990.”, Algora Publishing, New Zork 2006, p. 11.

10

1. BERDIAEV, Nikolai- “Filosofia lui Dostoievski”, Traducerea de Nicolae Păpăuţă,

Editura Institutul European, Iaşi 1992.

2.BERDIAEV, Nikolai- “Konstantin Leontiev”, Berdyaev Online Bibliothek Library,

www.berdyaev.com

3.DOSTOIEVSKI, Fiodor Mihailovici- “Demonii”, Traducerea de Marin Preda şi

Nicolae Gane, Editura Cartea Românească, Bucureşti 1981.

4.DOSTOIEVSKI, Fiodor Mihailovici- “Fraţii Karamazov”, 2 volume, Traducerea de

Ovidiu Constantinescu şi Isabella Dumbravă, Editura Rao, Bucureşti 1997.

5.DOSTOIEVSKI, Fiodor Mihailovici- “Jurnal de scriitor”, Traducerea de Adriana

Nicoară, Marina Vraciu, Leonte Ivanov şi Emil Iordache, Editura polirom, Iaşi 2008.

6.DOSTOIEVSKI, Fiodor Mihailovici- “Însemnări din subterană şi alte microromane”,

Traducerea de Nicoale Gane şi Emil Iordache, Editura Polirom, Iaşi 2007.

7.DOSTOIEVSKI, Fiodor Mihailovici- “Scrieri politice”, Traducerea de Ilie Danilov,

Editura Polirom, Iaşi 1999.

8.MOSS,Vladimir- “The Fall of the Russian Empire. A Spiritual History”,

www.orthodoxchristianbooks.com

9.MOSS, Vladimir- “ Autocracy, Despotism and Democracy. An Historical Approach to

the Relationship between Orthodoxy and Politics. Part 4 : The Age of Empire”,

www.orthodoxchristianbooks.com

10. POSPIELOVSKY, V. Dimitry- “The Orthodox Church in the History of Russia”, St.

Vladimir`s Seminary Press, New York 1998.

11

11. SHUBIN, H. Daniel –“ A History of Russian Christianity. Vol. IV: The Orthodox

Church(1894-1990), Algora Publishing , New York 2006.

12. ŞESTOV, Lev- “Filosofia tragediei”, Traducerea de Teodor Fotiade, Editura Univers,

Bucureşti 1999.

12

13