Dogmă și Spiritualitate - Curs 1 25. 02. 2011

Pocainta, conditie asubstantiala a vindercarii de patimi

Potrivit invataturii sfintilor parinti, Taina Sfantului Botez il scapa pe om de pacat dar nu si de posibilitatea de a pacatui. El il scoate pe om de sub stapanirile diavolului dar nu il opreste pe acesta sa-l ispiteasca pe om. Botezul ii daruieste omului posibilitatea de a nu fi stapanit silnic si fara voia lui de catre diavolul, precum ii daruieste si puterea de a se impotrivi ispitelor. Botezul nu rapeste libertatea de a alege ceea ce voim. Sfantul Marcu Ascetul, in “Despre Botez”, spune ca “Nici botez, nici Dumnezeu, nici satana nu silesc voia omului”. Suntem liberi sa facem binele potrivit harului primit; de asemenea suntem liberi sa ne intoarcem la rautatea cea dintai. Omul nu poate sa fie mantuit sau tamaduit impotriva voii lui, el trebuie sa arate Mantuitorului Iisus Hristos ca vrea sa fie tamaduit. Astfel el devine impreuna lucrator al mantuirii si al indumnezeirii.

Sfantul Simeon Noul Teolog arata ca sunt foarte putini dintre cei botezati care au constiinta maririi harului primit. In “Despre imnurile dumnezeiesti” Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca “s-ar fi cuvenit ca noi toti sa cunoastem puterea harului, darul impartit si minunatia unei nasteri din nou”.

“Dar, vai, daca unul dintre o mie sau chair din 10 000 ca sa fie cunoscut prin vederea tainica, dimnesiunea luminarii harului dumnezeiesc in vreme ce toti ceilalti suntem fiii lepadati care nu cunosc pe cel care i-a adus in lume” – Imnul 50

Pentru ca sa nu ramana pentru totdeauna necunoscator al harului botezului si pentru ca sa nu isi piarda pe vecie curatia, sanatatea si toate celelalte daruri primite prin botez, si dimpotriva sa le poata afla si sa le sporeasca Dumnezeu i-a daruit omului pacatos, leacul pocaintei – metanoia. In acest sens Sfantul Ioanguradeaur ne invata “Sufletul intinat si uratit si coborat in ocara si necinste prin nenumaratele lui pacate repede se poate intoarce la frumusetea ce dintai, sau la cea de alta data, daca ne caim cu adevarat si din tot sufletul”, iar Sf Simeon Noul Teolog in Catehezele sale ne arata ca cel care “dupa botez s-a intinat pe sine insusi prin fapte nelegiuite acela are nevoie de pocainta pentru a se intoarece la vrednicia dumnezeiasca pe care a pierdut-o din princina vietii pacatoase”. Sfantul Ioan Scararul spune despre pocainta ca “este improspatarea botezului”, in Scara. Multi sfinti parinti considera pocainta al “doilea botez sau a doua baie a sfintei renasteri” – Sf Grigorie Palama. Asa se exprima si Sfantul Isaac Sirul, care ne invata ca “pocainta este a doua nastere din Dumnezeu si darul, a carui arvuna am primit-o prin credinta la botez il primim prin pocainta.” Aceasta nu inseamna ca pocainta ar putea inlocui botezul sau ca ar aduce vreun dar pe care nu l-am fi primit prin taina botezului. Rolul pocaintei de dupa botez este sa il intoarca pe crestin de la pacatele si patimile sale, in care a cazut dinnou. Prin pocainta el este curatit dinnou si tamaduit, isi redobandeste starea de har in care a fost asezat prin taina Sfantului Botez.

1

O def. printre altele: pocainta este o adanca si vie simtire launtrica prin care omul isi recunoaste fiecare dintre pacatele sale precum si starea sa pacatoasa, se leapada de ea cere iertare de la Dumnezeu, il cheama in ajutor si arata ca in viitor nu mai vrea sa pacatuiasca, ci doreste sa se intoarca la Dumnezeu si sa isi schimbe integral conduita vietii. Parintii vad pocainta ca pe un proces de convertire, care nu priveste atat pacatul in sine cat reintoarcerea la Dumnezeu. Importanta este insa insanatosirea, nu boala, intoarcerea si alipirea de Dumnezeu si nu instrainarea de El. Acest caracter pozitiv al pocaintei reiese limpede din convorbirile duhovnicesti ale Sfantului Ioan Casian, care spune “Iata care este definitia deplina si desavarsita a pocaintei: sa nu mai savarsim in nici un chip pacatele pentru care ne pocaim, sau pentru care constiinta noastra are remuscari. Deci scopul fundamental al pocaintei este o schimbare redicala, o intoarcere.” In general parintii vad pocainta in virtutea parasirii totale a pacatului, a lepadarii patimilor, a vietuirii potrivit voii lui Dumnezeu.

“Pocainta adevarat este intrarea omului in cainta lui Dumnezeu” – Pr Rafail Noica – Cultura Duhului

Expresia in limba greaca de la vecernie, arata ca Dumnezeu se pocaieste – [a se corela asta cu cele spuse de pr Rafail, mai sus]

Inceputul pocaintei este recunoasterea pacatelor. A iti recunoaste pacatele este conditie indispensabila pt a le depasi, pt a fi vindecat de ele, pt a fi izbavit si mantuit, de aceea Sf Efrem Sirul spune ca “inceputul mantuirii este cunoasterea de sine”, o asemenea cunoastere de sine se dobandeste la inceput prin examinarea metodica a constiintei. In apoftegmele parintilor pustitie (Pateric) suntem indemnati, ni se arata, ca omul este dator ca in toata seara si dimineata sa se cerceteze si sa vada ce a facut din cele care le voieste Dumnezeu, si ce nu facut din toate acestea. Parintii au spus ca fiecare om trebuie sa se cerceteze pe sine in fiecare seara, cum a petrecut ziua si noaptea si sa se pocaiasca lui Dumnezeu cum se cuvine pt cele cele ce le-a gresit. Avva Dorotei, indeamna, in “Invataturi de suflet folositoare”, “fiindca noi pacatuim mult avem nevoie din pricina uitariisa ne cercetam in fiecare ceas, cum am pretrecut pana atunci si in ce am pacatuit”, Deci cercetarea constiintei trebuie facuta permanent si trebuie sa insoteasca fiecare fapta a noastra, fiecare gand; aceasta in scoate pe om din supunerea oarba fata de pacat, il face sa se departeze si sa se lepede de el. Il face sa nu mai vada strain realitatea, sau cum spune Sf Varsanufie “il face sa nu mai vada realitatea cu ochii pacatosi ai eu-lui sau cazut”.

Scopul pocaintei nu este recunoasterea in mod abstract al pacatului, ci omul simte cu durere starea pacatoasa in care se alfa. Sf Ioan Scararul “pocainta este lovirea sufeltului printr-o simtire adanca”. Sf Varsanufie ne invata ca “fara zdrobirea inimii nimeni nu se poate mantui de patimi”. Aceasta durere, sau zdrobire, decare vb parintii nu are nici o legatura cu cea pricinuita de remuscare, care este o stare patologica in care cel pacatos ramane fata in fata cu pacatul sau, scrutandul cu neliniste si nefacand nimic pt a scapa de el. In starea de remuscare omul se afla tot in pacat, este tot bolnav dar intr-o alta forma; el ramane tintuit pe pacat si pe propria sa stare sufleteasca neizbutind sa se desprinda de el. Prin pocainta, dimpotriva, omul il are in vedere pe Dumnezeu si spre El isi indreapta privirea; deci prin pocainta, omul nu sufera din pricina pacatului in sine, nici nu se intristeaza din pricina Eu-lui sau ranit, ci sufera pt ca prin pacat, prin patima, s-a despartit de Dumnezeu si staruind in pacat ramane departe de El. Trebuie sa spunem ca in

2

pocainta nu este nici o urma de sentiment bolnavicios de vinovatie, care nu face decat sa tulbure sufletul si sa-i slabeasca puterea.

[Exemplu pt remuscare: Iuda !!]

Curs 2 2.03.2011

Recunoscandu-si pacatul, in aceals timp, prin pocainta, omul ii cere iertare lui Dumnezeu si isi manifesta vointa de a se uni cu el. Deci, pocainta nu este o simpla constatare a greselii si o ramanere in gresala, ci ea se manifesta ca depasirea pacatului. Prin pocainta omul se leapada de trecutul sau pacatos, de omul cel vechi si se straduieste sa ajunga la masura omului noi si desavarsit, la care a fost chemat prin creatie. Sf Apostol Pavel in Ep. Filipeni 3,14 “Uitand cele ce sunt in urma mea si tinzand catre cele dinainte, alerg la tinta”. Deci, omul se vindeca de patimi daca se straduieste sa isi armonizeze vointa sa cu vointa lui Dumnezeu, neramanand in starea pacatoasa in care a fost. Sf Varsanufie, Scrisorile duhovnicesti, “prin pocainta omul se vede intotdeauna, departe de masura desavarsirii”, “inaintarea sa spre Dumnezeu se vadeste prin micsorarea numarului pacatelor si prin slabirea si imputinarea patimilor”.

Ava Dorotei, in Invataturile de suflet folositoare, ne invata ca “inaintarea pe treptele desavarsirii duhovnicesti se face adesea, cu incetineala, dar sporeste cu timpul, daca omul staruie cu rabdare in starea de pocainta”. Ava Dorotei spune , “daca cineva se ce cerceteaza pe sine in fiecare zi si se sarguieste sa se pocaiasca, el incepe sa isi micsoreze patima”, “de a facut pacatul de noua ori, il va face de aici inainte de 8 ori si asa inaintand incet cu Dumnezeu, nu lasa patimile sa se intareasca in el”. De asemenea ava Dorotei ne indeamna sa ne cercetam in fiecare clipa, caindu-ne neincetat si impotrivindu-ne gandurilor patimase prin pocainta, astfel omul ajunge sa biruiasca incetul cu incetul, prin harul lui Dumnezeu, toate patimile care salasluiesc in el si sa se vindece de bolile sufletului.

Sf Varsanufie spune ca “omul trebuie sa se pocaiasca nu numai pt anumite fapte sau cugete pacatoase, ci si pentru starea generala de pacatosenie in care se afla”.

Sfantul Isaac Sirul ne inavata ca “in pocainta nu est evorba de o audcere aminte amanuntita a pacatelor facut si a imprejurarilor in care s-au facut”, pentru ca aceasta il aduce la acea stare, ci este vorba de constiinta ca am pacatuit si oricand putem cadea in acelas pacat sau in altele; adica este vorba despre recunoasterea starii de neputinta si slabiciune, de nedesavarsire si de instrainare de Dumnezeu.

Aducerea aminte de greselile din trecut, il face pe om sa se teama si sa nu cada din nou si sa se fereasca de ele atat in clipa de fata cat si in viitor, lepadandu-se de patimile care le-au produs si chemandu-l inapoi pt aceasta pe Dumnezeu. De aceea Sfantul Isaac Sirul arata ca pocainta este cererea prelungita in tot ceasul a rugaciunii pline de strapungere si sa indreapta spre Dumnezeu pentru iertarea pacatelor trecute.

Cea mai mare amagirea a omului este increderea ca este fara de pacat; a crede ca esti lipsit de pacat arata necunoasterea de sine si de starea in care te aflii, de aceeasi sfintii parinti il indeamna pe om sa se caiasca pt pacatele sale, fie stiute, fie nestiute, precum vede la 1 In 1, 8 ca “Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este noi” si Iacob (2,17 ?) “Credinta fara fapte moarta este”, parintii ne atrag atentia ca pacatul nu inseamna numai faptuirea raului ci insemna si nelucrarea binelui. Vedem ca

3

pacatul inseamna orice fapta si orice gol, prin care omul, de buna voie, se abate de la cele voite de Dumnezeu, dar tot pacat este lipsa de grija in implinirea voii lui Dumnezeu. Tot ceea ce il tine pe om instrainat de Dumnezeu este pacat. Atata vreme cat omul nu s-a unit desavarsit cu Dumnezeu, atata vreme cat nu a ajuns la asemanarea cu Hristos, el se poate socoti pe sine in stare de pacat. Deci, pocainta trebuie sa se faca in fiecare clipa a vietii si Sf Isaac Sirul ne spune in Cuvinte despre nevointa, “trebuie sa stim ca avem nevoie in tot ceasul si in cele 24 de ceasuri ale noptii si ale zileide pocainta”. Orice ar face si ar gandi, omul, trebuie sa isi cunoasca nevrednicia, sa isi dea seama ca este mai prejos de ceea ce s-ar cuveni sa fie dupa voia lui Dumnezeu, sa isi dea seama cat este departe de slava lui Dumnezeu si de desavarsirea la care ar putea ajunge in unirea deplina cu El.

[amartia, gr, - pacat , s-ar traduce prin – eșec existential][Nichifor Crainic – poruncile sunt puncte cardinale in haos][este nevoie sa simtim mereu tensiunea dupa implinirea poruncilor][cand devine ceva constrangator, porunca devine IDOL **** - asta este ceea ce numim stare moralista] [este nevoie de o stare permanenta de sete catre Dumnezeu]

Parintii arata ca din cainta neincetata naste intristarea si strapungerea inimii care la randul lor zamislesc lacrimile. “In acestea trei”, spune Sf Simeon Noul Teolog, in Capete teologice, “sta pocainta desavarsita”, si spune “darul lacrimilor este un dar al Sfantului Duh pe care doar putini oameni ajung sa il dobandeasca”.

Asadar pocainta, este considerata de sfintii parinti, un leac esential pt tamaduirea noastra si spune Sf Ioan Gura de Aur, in Despre pocainta, “Cu totii suntem pacatosi, dar nu deznadajduiti. Leacul pocaintei care alina suferintele se intemeiaza pe mii de oameni plini de rani si bube, intinati de multe patimi, care au fost repede si deplin vindecati prin pocainta, ne mai ramanand vre-o urma sau vre-un rest din vechea lor rautate”. Sf Ioan ne incurajaza spunand “de am fi cu totul acoperiti de ranile pacatului, daca ne caim Dumnezeu la va sterge cu totul fara sa mai ramana vre-un semn sau vre-o urma a lor”. Alta incurajare a Sfantului Ioan este “Daca Dumnezeu vede ca cei pacatosi se caiesc, de ar fi ucigasi si plini pe tot trupul de rani, el are grija de ei si ii tamaduieste si ii curata de orice urma a pacatului”.

Numai cel virtuos poate sa duca o viata fireasca potrivit adevaratei sale naturi, de aceea si Sfantul Ioan Damaschin, in Dogamtica sa, arata ca “pocainta inseamna, intoarcerea prin aseceza si osteneli de la starea impotriva naturii, la starea fireasca”, de aceea pocainta este prima porunca pe care o vedem si la Sfantul Ioan Botezatorul si la Iisus Hristos.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca “lacrimile il inviaza pe cel mort cu sufletul”. Sf Diadoh al Foticeei “Prin pocainta omul iese din necunoasterea de sine si

anume: recunoscand ca este pacatos, cunoascand starea cazuta in care se afla ajunge sa inteleaga cat de departe este de Dumnezeu si isi recunoaste ratacirea”.

In Pastorul lui Herma, se spune ca “prin pocainta, oamenii care ajunsesera nebuni si nepriceputi din pricina pacatelor isi recunosc nebunia lor”. Staruind necontenit in pocainta omul ajunge sa se cunoasca pe sine din ce in ce mai bine, sa vada tot mai limpede, rautatea care zace in el, sa simta chiar si cea mai mica dintre greselile si lipsurile sale. Atunci el patrunde in adancul sufletului sau si vede acolo boli care raman necunoscute pentru cei care vietuiesc in pacat.

4

Sfantul Diadoh, in Cuvant Ascetic, “Caindui-se chiar pentru greselile nestiute si pentru cele fara de voie, el urmareste raul pana in cele mai tainuite ascunzisuri ale sale si ii vadeste viclenia; iar cu puterea harului dumnezeiesc, pe care il cere cu rugaciuni fierbinti, scoate cu totul din sufletul sau si pacatul si boala”.

[patima o cunosti in momentul in care lupti cu ea, nu cand o gusti sau te imbeti de ea, in cazul din urma devi ca un nebun]

Nu numai la cunoasterea de sine ajunge omul prin pocainta, ci la adevarata cunoastere a tot ceea ce exista, aici cuprinzandu-se si realitatile duhovnicesti cele mai tainice si cele mai inalte. Sf Simeon Noul Teolog, in Catehezele sale si in Discursurile Teologice, arata ca “pocainta este usa care scoate din intuneric si duce la lumina” si adauga “rodul si fapta pocaintei sunt cele care alunga nestiinta si aduce cunostinta. Mai intai cunostinta despre noi si despre cele ale noastre. Apoi despre cele mai presus de noi si despre tainele dumnezeiesti, cele nevazute si necunoscute pentru cei care nu au pocainta. Cele dumnezeiesti se descopera numai celor care au facut pocainta fierbinte si s-au curatit printr-o pocainta sincera. Acestora li se arata adancurile duhului, dar pentru toti ceilalti ele sunt necunoscute si ascunse.” Cunoasterea de sine si cunoasterea de Dumnezeu la care se ajunge prin pocainta nu este o cunoastere abstracta, teoretica, ci este o cunoastere existentiala, insuflata de Duhul Sfant, o cunoastere a mintii, coborate in inima si unite cu ea.

Parintii arata ca prin pocainta are loc unirea puterilor omului care au fost despartite prin pacat. Deci, reunificarea puterilor reprezinta una dintre conditiile esentiale pt a ajunge la ratiunea curata care este adevarata lucrare a mintii. Sf Grigorie Palama, Sf Ioan Scararul, Sf Ioan Casian ne invata ca prin strapungerea inimii prin care se inlesneste rugaciunea si se face roditoare, nu numai ca omul se curateste de intinarea pacatului, ci el simte cu durere starea nenorocita in care se afla si instrainarea de Dumnezeu (Sf Simeon), atunci se smereste si cere cu lacrimi si suspine, ajutorul lui Dumnezeu, primind astfel harul sau tamaduitor si mantuitor. Sf Ioan Casian spune ca “numai astfel rugaciunea omului nu ramane pur intelectuala, ci se face din toata fiinta sa, a carei centru este inima”.

Pocainta are si o functie de aparare si de prevenire, pentru ca pt ca sporeste taria omului in fata gandurilor pacatoase, semanate de diavolul in suflet. Ea ne da puterea de a risipi tulburarile aduse de diavol si a-l alunga din suflet. De aceea Sf Varsanufie ne invata ca “Cel care are plansul adevarat impreuna cu strapungerea inimii, nu este biruit de niciun razboi, pentru ca pocainta este o pavaza care intoarce toate sagetile diavolului”. Sf Ioan Gura de Aur spune in acelasi sens ca “Diavolul fuge intotdeauna de impunsatura ascutita a pocaintei”, in Despre Pocainta.

Sf Ioan Scararul ii face pe diavoli sa spuna “un singur vrajmas avem asupra caruia nu a em putere, iar aceasta este a te defaima pe tine in chip sincer inainte lui Dumnezeu”. Tot Sf Ioan Scararul, in Scara, Treapta 7, spune ca “Nu vom fi invinuiti fratilor la iesirea sufletului ca nu am savarsit minuni, nici ca nu am teologhisit, nici ca nu am fost vazator, dar vom da negresit socoteala lui Dumnezeu, ca nu am plans pentru pacatele noastre”.

Sf Isaac Sirul, in Cuvinte despre nevointa, “Cel care isi simte pacatele este mai mult decat cel ce inviaza mortii prin rugaciunea lui” si “cel ce suspina un ceas pt sufletul sau, este mai bun decat cel ce foloseste lumii intregi prin gandirea lui. Cel ce s-a

5

invrednicit sa se vada pe sine, este mai bun decat cel ce s-a invrednicit sa ii vada pe ingeri”.

Curs 3 09.03.2011

Rugaciunea, conditie subiectiva a vindecarii de patimi

Daca prin credinta omul il recunoaste pe Hristos ca Dumnezeu si stapan al vietii

sale, prin pocainta omul se intoarce la Dumnezeu caindu-se pt greselile sale,

recunoscandu-si starea de boala, precum si neputinta si slabiciunea sa de a se apropia de

Dumnezeu. Rugaciunea este aceea care insoteste credinta si pocainta si prin ea, omul,

cere ajutor lui Dumnezeu pentru a se tamadui de patimi, a se curati de pacate, pentru a isi

deschide fiinta sa harului dumnezeiesc si a se uni cu ea. Prin rugaciune, omul, se aseaza

in fata lui Dumnezeu, vorbeste cu El si se uneste cu El. Rugaciunea este absolut necesara

si rolul ei este esential in urcusul duhovnicesc. Prin ea omul intra in legatura personala cu

Dumnezeu si se preda lucrarii mantuitoare a harului. Ea se face de bunavoie si intru

cunostinta, impreuna-lucrator cu Dumnezeu la vindecarea, mantuirea si indumnezeirea

sa, in Hristos prin Duhul Sfant. Atunci cand parintii Bisericii vorbesc despre apropierea

de Dumnezeu, aratand ca scopul rugaciunii este sporirea in apropierea de Dumnezeu, nu

trebuie sa intelegem ca Dumnezeu ar fi departe, ci intelegem ca omul ramane departe de

Dumnezeu si de sinea sa, prin patimi si pacate. Dumnezeu ne este mai launtric decat

toate cele dinlauntrul nostru si cum spunea

Sf Nicolae Cabasila, in Despre viata in Hristos, “este mai aproape de om, decat insasi

inima sa”.

Sf Grigorie Palama in Triadele sale, ne invata ca “Noi ne rugam lui Dumnezeu nu pentru

a Il aduce la noi, pentru ca El este pretutindeni, ci pentru a ne inalta pe noi spre El, prin

rugaciunea pe ca I-o aducem si pentru a ne intoarce la El”.

Sf Dinosie Areopagitul, in Tratat despre numirile dumnezeiesti ne spune ca “daca este

intru totul adevarat ca Sfanta Treime este prezenta in toate fapturile, nu orice faptura se

6

salasluieste in ea, dar prin rugaciunile precurate si staruitoare pe care I le aducem

ajungem sa ne salasluim in Ea”.

Sf Isaac Sirul, in Cuvinte despre nevointa, ne invata ca “Rugaciunea este pricinuitoarea

locuirii desavarsite a harului in om”. Rugaciunea este cea prin care, in chip liber si intru

cunostinta, omul cere harul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ii asculta rugaciunea. Mt VII,

7-8; XXI,22; Lc XI,9,10; In XIV,14; Mc XI,24.

Parintii Bisericii ne invata ca rugaciunea, pentru a fi bine-primita, trebuie sa fie

facuta asa cum se cuvine (Iacob 4,3). Starea de pocainta este esentiala pentru a ajunge la

adevarata rugaciune.

Sf Ioan Casian, arata ca “numai in conditiile in care omul isi cunoastele pacatul si

neputinta, sufletul lui se daruieste in lacrimi si suspine lui Dumnezeu” (in Convorbiri

duhovnicesti).

Evagrie Ponticul, in Tratat despre rugaciune, spune ca “simtirea mintii este adorarea

cugetului, impreunata cu strapungerea inimii, cu durerea sufletului, cu marturisirea

greselilor, cu suspine nevazute”.

Sf Isaac Sirul spune foarte limpede ca “Fara pocainta, rugaciunea nu este bine-primita”.

Inafara de credinta si pocainta, alte conditii ale rugaciunii bine-primite sunt: atentia,

privegherea, trezvia, ravna fierbinte, staruinta, smerenia si indeosebi, curatia inimii. Prin

rugaciune omul i se adreseaza Mantuitorului Iisus Hristos, mai intai in calitatea sa de

doctor al sufletelor si al trupurilor noastre.

Sf Ioan Gura de Aur, ne spune ca “in timpul rugaciunii ii aratam doctorului ranile pentru

ca sa ne tamaduim”. In Tratatul sau despre pocainta, Sf Ioan ne indeamna spunand “Nu

cautati sprijin la oameni, nu priviti spre cei care va dau numai un ajutor trecator. Argati

cu mintea la doctorul sufletelor, singurul care poate sa vindece ranile inimii voastre”.

Sf Ioan Scararul, in treapta a 28 a Scarii sale, sfatuieste pe cel care se roaga sa “ia drept

pilda de rugaciune, pe cea a celor bolnavi in fata doctorilor, cand e sa li se taie sau sa li

se arda vre-o rana”. Majoritatea parintilor spun despre rugaciune ca este doctorie,

medicament, leacul mantuirii, ca puterea rugaciunii vindeca taote bolile.

Sf Ioan Gura de Aur arata ca “nimic nu este mai puternic decat rugaciunea fierbinte si

curata, care ne poate izbavi de toate rautatile de acum” si adauga, “rugaciunea face cu

putinta, cele ce par cu neputinta, face usoare pe cele grele, face netede si usor de

7

strabatut caile presarate cu stavile”. Asa cum ne arata Mantuitorul la In 15,5 (“Fara

Mine nu puteti face nimic”), fara rugaciunea omul nu poate face nimic. Prin ea este

chemata intr-adjutor Dumnezeu care poate sa faca prin puterea ce lucratoare in noi, cu

mult mai mult decat toate cate cerem sau cate pricepem noi.

Sf Nicolae Cabasila, ne invata ca “numele lui Dumnezeu il chemam si cu gura si cu

dorinta si cu gandul, pentru a pune pe toate partile prin care am gresit leacul cel

mantuitor si vindecator”. Sf Ap si Ev Ioan, in I In 1,12, ne invata ca “pentru numele lui

Hristos v-au fost iertate gresalele voastre”. Rugaciunea il vindeca pe om de patimile sale,

pe care le dezradacineaza din fiinta sa si le nimiceste cu totul. In timp ce pacatele sunt

greseli de moment, patimile arata staruinta in pacat, de aceea pentru vindecarea lor este

nevoie de rugaciune neincetata. In acest sens, Sf Varsanufie, in Scrisorile sale

duhovnicesti, ne arata ca “a chema neincetat numele lui Dumnezeu este un leac care

nimiceste nu numai toate patimile, ci insasi lucrarea lor” si adauga ca “precum doctorul

impune leacul, sau pune un plasture pe rana si cand aceasta lucreaza fara sa stie

bolnavul, tot astfel si numele lui Dumnezeu chemat de noi in latura fara sa stim noi cum,

toate patimile”. Acelasi sfant marturiseste: “Ma rog ziua si noaptea, sa fiu curatir de

patimile mele, cele aratate si nearatate” Roadele vindecatoare ale rugaciunii sunt simite

in primul rand de minte (nous). Prin pacat, mintea devine greoaie, sau este ca si moarta

prin rugaciune ea se trezeste si cum spune Sf Ioan Gura de Aur, “redevine sprintena,

revine la viata” intrucat, spune Evagrie Ponticul, “Viata mintii sta in rugaciune”.

Mintea pacatoasa este instrainata de sine si de Dumnezeu atunci cand ea se

afunda in lumea sensibila sau in lumea reprezentarilor iluzorii. “Prin rugaciune, mintea

se regaseste pe sine”, spun sfintii Calist si Ignatie Xantopol, “ajunge la lucrarea propie

menirii sale” , intrucat , cum spune Evagrie Ponticul “mintea este predispus adin fire,

spre a se ruga”, sau, spune acelasi, “Rugaciunea, face mintea sa isi implineasca propria

lucrare” si tot el, mai spune ca “rugaciunea este lucrarea demna de vrednicia mintii”,

sau, “intrebuintarea cea mai buna si mai curata a mintii”.

In rugaciune, mintea lucreaza potrivit firi sale, se indeparteaza si se leapada de

orice reprezentare (imagine, gand) straina de rugaciune. Prin rugaciunea mintea isi

concentreaza in ea intreaga putere de cugetare si de intelegere.

8

Sf Ioan Casian, arata ca “starea decazuta a omului face ca mintea sa fie intotdeauna in

miscare si chiar foarte mobila. Ea nu poate sta niciodata in repaos, ci alearga prin

propria ei mobilitate si zboara in toate directiile si prin aceasta sufera miscarea

neincetata a gandurilor, care o agita, o tulbura si o fac sa cutreiere si sa rataceasca fara

rost.Rugaciunea insa, scoate mintea din ratacirea si robirea ei obijnuita, o aduna in ea

insasi prin intoarcerea din imprastiere si ii da tarie si stabilitate”. Prin rugaciunea sa

ajunge la statornicia mintii, care este un rezultat al armoniei dintre nevointa omului si

harul dumnezeiesc.

Sf Ioan Scararul arata ca “este propriu mintii pacatoase, nestatornicia, dar e

propriu lui Dumnezeu sa o statorniceasca”, “daca ai dobandit nevointa neintrerupta va

veni la tine Dumnezeu, Cel ce inchizand intre ţarmuri marea mintii, ii spune in

rugaciune: vino pana aici si sa nu treci de aici <Iov 38,11>” si adauga “duhul omului nu

poate fi legat, dar unde este ziditorul duhului, toate se spupun lui”. Dupa ce se elibereaza

de aceasta impreastiere, de acest zucium, mintea omului ajunge sa cunoasca linistea si

pacea, iar atunci cand mintea se uneste cu inima, daruieste aceasta pace intregului suflet

si chiar trupului. Aici Evagrie Ponticul atrage atenia asupra faptului ca “atunci cand

vorbim despre linsite nu vorbim de linistea cea dupa trup insotita de slava desarta si

trufie, care se iveste atunci cand, in chip viclean, diavolii inceteaza sa mai lupte sufletul

nenorocit, care le implinieste toate voile”, “pace aceea este dar al Sfantului Duh si este

insotita de smerenie si pocainta deplina”. Pacea si linistea sufletului, pe care le dobandim

prin rugaciune, risipesc frica si indeosebi forma cea mai perfida a fricii care este angoasa,

pentru ca nelinstea are un caracter nemotivat; nelinistea nu poate fi combatuta direct

pentru ca nu ii putem opune argumente logice.

In Ps 49,16 se spune “cheama-ma in ziua necazului tau si te voi izbavi si Ma vei

preaslavi”. Parinti precum Sf Ioan Scrarul ne arata ca “cea care paote sa il vindece pe om

de aceasta boala infricosatoare a nelinistii care patrunde in toate ungherele sufletului si

ataca chair si trupul, lasandu-l prada, proriului chin, este numai puterealui Dumnezeu

chemata in rugaciune”. Nelinistea sau angoasa aceasta, este princina celei mai amri

neputinte sau celei mai amri slabiciuni. Solutia pe care o da Sf Ioan Scararul este

“Loveste pe vrasmas cu numele lui Iisus, caci nu este in ce si pe pamant, arma mai tare”.

9

Rugaciunea, spun parintii, “opreste viforul gandurilor, stinge multimea lor si prin

luarea aminte strange toate cugetele intr-unul singur. Prin rugaciune, singurul scop al

tuturor puterilor sufletului este cugetarea la Dumnezeu”. In starea patimasa, duhul omului

este faramitat in nenumarate si felurite ganduri pe care le naste ratacirea sa in lumea

sensibila. In aceasta stare, duhule ste tarat in toate partile de puterile sale, care lucreaza

fiecare pe temeiuri deosebite unele de altele si in scopuri lipsite de inteles si de randuiala.

Prin rugaciune se ajunge al unificarea in integime a mintii si a sufletului. Prin ea mintea

se uneste cu inima, puterile sufletului, care iau parte toate la rugaciune, nu mai ratacesc in

lumea sensibila si nu mai lucreaza impotriva firii, ci se intorc si se indreapta spre

Dumnezeu si isi regasesc lucrarea proprie.

10

Curs 4 16.03.2011

-prin rugaciune se tamaduieste si memoria-

In starea decazuta a omului memoria este o aducere aminte de nume si prin aceasta, o uitare de Dumnezeu si de aceea aceasta stare molipseste si celelalte puteri ale sufletului, pe care le abate de la calea lor duhovniceasca.

Sf Isihie Sinaitul, “Despre trezvie” ne invata ca “raul uitarii si cele ce izvorasc din ea este videcat de paza mintii si chemarea neincetata a Domnuli nostru Iisus Hristos”. Prin rugaciune memoria se schimba cu totul si devine uitare a lumii, incetarea risipirii cugetului si aducerea aminte de Dumnezeu. Memoria, din fire, este simpla si numai pacatul a imprastiat-o si a sfasiat-o in multe si felurite amintiri.

Sfantul Grigorie Sinaintul, in lucrarea sa “Cuvinte Felurite”, ne invata ca “tamaduirea amintirii este intoarcerea de la amintirea rea, nascatoare de ganduri stricatoare la starea ei simpla de la inceput” si “amintire este tamaduita prin pomenirea staruitoare a lui Dumnezeu intarita prin rugaciune”. Prin aceasta lucrare, care este potrivita naturii sale, memoria contribuie la tamaduirea intregului suflet; prin ea toate celelalte puteri ale sufletului aflandu-se in prezenta lui Dumnezeu.

Evagire Ponticul si Sf. Isaac Sirul , “Cuvantul ascetic” ne invata in aceasta privinta ca “este propriu barbatului iubitor de virtute sa tina puruurea pamantul inimii in focul pomenirii lui Dumnezeu, ca astfel curatindu-se raul, putin catre putin, sub dogoarea bunei pomeniri, sufletul sa se intoarcea in mod desavarsit la stralucirea sa fireasca spre si mai multa slava”. La capatul acestui drum are loc unirea duhovniceasca a omului cu Dumnezeu, “aceasta unirea duhovniceasca este amintirea nepecetluita care arde in inima un dor infocat” (Sf Isaac Sirul).

[sfintii-prezenta permanenta a lucrarii lui Dumnezeu; praznuirea lor este prilej de doxologie]

[anamneza duhovniceasca – dorul dupa viata vesnica, gustata in parte, inca de aici; ne vindecam impreuna cu sfintii, ne rugam impreauna cu ei si viata lor devine viata noastra, preznuirea lor devenind prilej de doxologie]

Trupul in rugaciune

Trupul nu raman lipsit de efectul tamaduitor al rugaciunii intrucat si el participa la ea, participand la rugaciune armonizandu-se cu sufletul, dandu-i din puterile sale, pastrand o atitudine cuvenita folosindu-si facultatile proprii ca sa inlesneasca rugaciunea. [cand nu ai dispozitie sufleteasca sa te rogi, roaga-te cu mintea]. Omul se poate ruga potrivit firii trupului, prin metanii. [trupul ii daruieste puterile sale sufletului; Clement Alexandrinul, Stromatele, “cand ne rugam ridicam capul, intindem mainile la cer si ne ridicam in picioare, trupul insotind ravna duhul nostru”] Rm 12,1 “va indemn fratilor,

11

petru indurarile lui Dumnezeu sa infatisati trupurile voastre ca pe o jertfa vie, sfanta, bineplacuta lui Dumnezeu, in inchinarea voastra cea duhovniceasca”.

Rugaciunea este asadar una dintre lucrarile comune ale sufletului si trupului, care, spune Sf Grigorie Palama, “nu tintuiesc duhul de trup, ci ridica trupul aproape de vrednicia duhului si il indupleca si pe el sa tinda spre cele de sus”, “In special in rugaciunea lui Iisus trupul, in centrul sau, inima, are un rol esential...dorirea fierbinde a lui Dumnezeu vadita deplin in rugaciunea lui Iisuscurateste toate puterile sufletului si ale trupului”.

Purificarea partii patimitoate a sufletului, duce la purificare trupului, astfel, spune Sf Grigorie Palama, “trupul nu mai este miscat de patimile trupesti si materiale, intrucat partea patimitoare, purificata, intoarce spre sine trupul si il ridica de la placerea pentru cele rele” si “cand inauntrul sufletului, prin rugaciune, este nimicit asaltul raului, atunci si trupul ia parte la sfintenie, prin aceasta el dobandeste puterea de a pune capat pornirilor pacatoase”. “Harul Duhului Sfant, trece la trup prin mijlocirea sufletului, astfel si trupul experiaza –termen trad. Pr Staniloae- cele dumnezeiesti, in chip fericit, impreuna cu sufletul”. Trupul se impartaseste nemijlocit de randuiala, unificarea si pacea pe car rugaciunea le aduce in suflet. “Prin rugaciune, trupul se reintoarce catre sine”, adica nu mai este instrainat si bolnav, nu mia lucreaza impotriva firii, ci, dimpotriva, isi regaseste adevarata fire si sanatatea duhovniceasca. Prin concentrarea din timpul rugaciunii se ajunge la paza simturilor [simturile sunt abatute, intoarse, de la lucrarea lor dupa pofta trupului]. Toate celelalte madulare ale trupului sunt vindecate, trecandu-se de la o activitate car nu tine seama de Dumnezeu la o lucrare potrivit vointei lui. Rugaciunea face ca limba sa se adreseze prin cuvinte lui Dumnezeu, “sa vorbeasca despre El si intru El, cu pace, blandete, curaj si intelepciune” (Sf Grigorie Palama) si spune sfantul mai departe ca “urechile le face sa asculte invataturile dumnezeiesti, nu numai ca sa le auda pe ele, ci ca sa isi aminteasca de poruncile lui Dumnezeu, spre a le implini pe ele” (Ps 102,18), “Datorita rugaciunii mainile si picioarele noastre slujesc voii dumnezeiesti”.

[scopul pt care noi am fost creeati nu este munca, ci lucrarea intru implinirea noastra, adica intru mantuire] [exista o dimensiune rituala a vietii exprimata prin trup]

Dobandirea libertatii prin rugaciune

Rugaciunea il socate pe om din marginirea inrobitoartea a eu-lui sau patimas pt a il deschide nesfarsitului dumnezeiesc. Vindecandu-l pe om de pacat si de patimi, rugaciunea il scoate din robia lor si il izbaveste de urmarile lui nenorocite [Sf Ioan Gura de Aur, Scrisori duhovnicesti]. Mai intai, rugaciunea il scoate pe om din instrainarea pacatului, ceea ce inseamna ca omul, manat prin patima de puteri rele si straine, prin rugaciune se elibereaza de legea pacatului, care locuieste in el. Omul isi regaseste in Dumnezeu, adevarata sa fire si ajunge astfel sa savarseasca binele pe care il voieste. Simpla redobandire a firii sale autentice ii reda omului libertatea si asa spune Sf Diadoh al Foticeii “libertatea este vointa sufletului rational, care este pregatit sa se indrepte spre ceea ce voieste”.

Rugaciunea il elibereaza pe om, intrucat acesta primeste prin ea, lumina Duhului Sfant [Care ii lumineaza mintea, il fereste de greseli, dar ce este mai important -> il scoate pe om din amagire, din lumea fantasmelor, creata de forma de cunoastere deliranta la care l-au dus pacatul si patima] Omul primeste in schimb puterea de a cunoaste in chipul cel mai inalt si profund cu putinta, adevarul care il face liber. In rugaciune, omul

12

ajunge sa cunoasca adevaratul bine si sa alerge spre el fara sa mai stea pe ganduri. Libertatea care o primim prin rugaciune nu este libertatea nedeplina a celui care alege in urma unei chibzuinte indelungate, ci este libertatea care se indreapta spre “Cel cu totul bun”, cum spune Sfantul Ioan Damaschin. Unit cu Dumnezeu prin rugaciune si impartasindu-se de slava Sa, omul “ajunge la libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu” Rm, 8,21.

[]

Curs 5 23.03.2011

Rugaciunea isihasta

Rugaciunea lui Iisus este considerata in spiritualitatea ortodoxa forma desavarsita a rugaciunii, care aduna in ea virtutile tuturor celorlalte forme de rugaciune. Ruga inimii, este legata in mod esential de contemplatie. De aceea este considerata temelia, dar si culmea vietii duhovnicesti. Sf Grigorie Sinaitul arata ca ea este una dintre mijloacele principale prin care omul prin harul lui Dumnezeu se curateste de pacatele sale, se vindeca de patimi si dobandeste multimea virtutilor. Sfintii Claixt si Ignatie Xantopol arata ca rugaciunea lui Iisus este inceputul “a toata lucrare de Dumnezeu iubitoare si de Dumnezeu iubita”. Unii sfinti parinti atribuie acestei rugaciuni chiar o origine apostolica, iar altii arata ca isi are originea intr-o veche practica de la inceputurile monahismului. Ea consta in rostirea neincetata in gand a unei formule scurte de rugaciune, prin aceasta inlesnindu-se rostirea neincetata a rugaciunii si reculegerea. In cadrul acestei practici au fost folosite diferite formule de rugaciune, scurte. Insa una din ele s-a impus incepand cu secolul al V-lea, ajungandu-se la formula traditionala a rugaciunii lui Iisus: “Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”. Care sunt cele mai importanta insusiri ale acesteia? :

-mai intai este o rugaciune deplina, prin care I se cere in acelasi timp, lui Dumnezeu, ajutorul, mila si iertarea, intrucat in limba greaca eleison, are toate aceste sensuri.

-cuprinde in esenta formulele evanghelice ale celor leprosi Lc 17,13, invocarea orbului din Ierihon Lc 18,38, precum si a celor doi orbi Mt 20,31

-are un pronuntat caracter de pocainta si el este sporit atunci cand se adauga cuvantul “pacatosul”. Modelul este folosit (Lc18,13) de vamesul din Evanghelie, raspunzand indemnului cu care Domnul isi incepe propovaduirea,a nume, “pocaiti-va”

-este si o amrturisire de credinta, intrucat cuprinde principalele adevaruri de credinta crestine: in unica persoana dumnezeiasca a lui Hristos sunt unite firea dumnezeiasca si firea omeneasca; se afirma ca Dumnezeu este in treimea Persoanelor; incovandu-L pe Iisus Hristos ca Domn, marturisim unicitatea persoanei Sale si dumnezeirea sa; numindu-L Iisus marturisim firea sa omeneasca; numindu-L Hristos marturisim cele doua firi, cea dumnezeiasca si ce omeneasca, intr-o singura persoana si intr-un singur ipostas; numindu-L Fiul lui Dumnezeu, Il marturisim ca Fiu unic al Tatalui

13

intarind totodata marturisirea dumnezeirii Lui; Prin acesata expresie Fiul lui Dumnezeu, in chemam un rugaciune si pe Dumnezeu-Tatal; Sf Apostol Pavel, in 1 Cor 12,3, ne invata ca ca “nimeni nu poate spune Domn este Iisus Hristos, decat in Duhul Sfant”, asadar rugaciunea cuprinde is pe Sfantul Duh, in momentul in care spunem Doamne Iisuse Hristoase; spunand miluieste-ma, marturisim ca Iisus Hristos este Mantuitorul nostru; In Pelerinul Rus intalnim urmatoarea afirmatie “sfintii parinti spun ca rugaciunea lui Iisus cuprinde intreaga Evanghelie”;

-prin Rugaciunea lui Iisus Ii aducem lui Dumnezeu lauda, cinstea si slava care I se cuvine

-intucat cuprinde numele lui Iisus, care este legat de persoana lui Hristos, prin aceasta rugaciune primim putere din puterea lui Hristos. Rugaciunea il aseaza pe om in prezenta lui Hristos si il face partas puterii Sale

-numele lui Iisus este mai presus de orice nume si indeosebi are puterea de a birui pe vrasmasii nevazuti ai omului. Sf Ioan Scararul, in treapa a XX a Scarii sale, ne indeamna astfel: “Loveste si biruieste pe vrasmas cu numele lui Iisus, caci nu este in cer si pe pamant arma mai tare.”

Rugaciunea lui Iisus, fiind o rugaciune scurta, este usor de memorat, poate fi spusa in gand, cu usurinta, repede, si in orice imprejurare. Aceasta rugaciunii ii ingaduie omului sa implineasca porunca Mantuitorului Hristos de a ne ruga mereu (Lc 18,1). De asemenea si Ap Pavel al 1 Tes 5, 17, are acealasi indemn “rugacti-va neincetat”. Sfintii parinti au itepretat aceste indemnuri, in sensul lor strict, straduindu-se sa aiba o stare permanenta de rugaciune reala, prin practicarea rugaciunii neintrerupte. A practica rugaciunea lui Iisus, inseamna a repeta cuvintele ei de cat mai multe ori, pana cand ea devine tot atat de deasa precum respiratia sau bataile inimii, devenind astfel, chiar si in timpul somnului, o neincetata aducere aminte de Dumnezeu. In ceea ce priveste legarea rugaciunii de respiratie, Sf Ioan Scararul, in treapta a IV-a a Scarii sale, ne spune: “Ia asupra ta, in chip nedespartit, precum aerul pe care il respiri, cuvantul Celui ce zice, <Cel ce va rabda pana la sfarsit, se va mantui>” si tot Sf Ioan Scararul, in treapa a 27-a, ne indeamna ca “aducerea aminte de Dumnezeu sa se faca una cu rasuflarea ta”. Sf Isihie Sinaitul ne indeamna de asemenea sa rostim aceasta rugaciune, prin care “inima rasufla si cheama pururea si neincetat numai pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu”. Iarasi Sf Isihie, adauga, “fericit este cel ce s-a lipit in cugetare de rugaciunea lui Iisus si Il striga pe El, neincetat, in inima, dupa chipul in care aerul se uneste cu trupurile noastre, iar flacara se uneste cu ceara lumanarii”(a doua suta de capete).

Rugaciunea lui Iisus,c are mai intai se rosteste cu gura, apoi in gand, ajunge sa fie savarsita de la sine, de catre inima omului. De aceea este numita si rugaciunea inimii. Omul are datoria sa Ii adreseze lui Dumnezeu o rugaciune curata, care este defapt, scopul oricarei nevointe. Sf Isaac Sirul, in Cuvinte despre nevointa, arata ca toate felurile si chipurile rugaciunii, cu care se roaga omul, se implinesc in rugaciunea curata. Rugaciunea lui Iisus este o ruga neimprastiata, intrucat in ea nu este amestecata nici o cugetare straina de ea. In aceasta rugaciune este vorba despre o desavarsita concentrare a mintii si totodata o reculegere a tuturor puterilor sufletului. Prin faptul ca este scurta, aceasta rugaciune, il ajuta pe om sa se concentreze, ferindu-l de ratacirea cugetelor si imprastierea mintii. Sf Ioan Scararul, in treapa a 28 a Scarii sale, ne indeamna spunand “nu te porni la vorbarie, ca nu cumva prin cautarea cuvintelor sa ti se imprastie mintea. Un cuvant al vamesului a facut pe Dumnezeu indurator si un cuvant rostit cu credinta l-a

14

mantuit pe talharul. Multa vorbire in rugaciune pricinuieste mintii naluciri si imprastiere, iar un singur cuvant o aduna”. Insa pentru a ajunge la concentrarea in rugaciune, scurtimea in rugaciune nu este suficienta. Cel care se roaga trebuie sa aiba o anumita stare sufleteasca su duhovniceasca, sa aiba o tinuta anume a trupului, care sa ii permita sa se roage fara imprastiere. Sfintii parinti leaga lcurarea rugaciunii lui Iisus de o anumita metoda. Sf Simeon Noul Teolog, arata ca rugaciunbea lui Iisus se pune in practica prin “retragere (anahorisis), liniste, nemiscare si prin pozitia sezand.” Scopul acestei metode este sa il faca partasi si pe trup, astfel ca binefacerile sa se reverse si asupra lui. Rugaciunea lui Iisis inlasneste curgerea neintreupta a rugaciunii prin legarea ei de ritmul respiratiei. Multi dintre sfintii parinti invata ca prima parte a rugaciunii, “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, trebuie legata de inspirarea aeruliu, iar a doua parte, “miluieste-ma pe mine pacatosul”, este legata de momentul in care aerului este dat afara. Rugaciunea lui Iisus estea cea care inlesneste concentrarea, reculegerea si atentia.

Adunarea mintii, sau reculegerea este numita in general de catre parinti, readucerea mintii in inima. In acestica ortodoxa, prin inima sunt desemnate doua realitati: una duhovniceasca si una fizica. Astfel cuvantu inima se refera in NT la om launtric, la puterile sufletului, sau mai precis, la radacina puterilor sufletului. Pe de alta parinte, inima desemneaza organul trupului care se numeste inima. Parintii au constatat, din proprie experienta, ca intre inima duhovniceasca si cea trupeasca, care este un fel de centru de viata a trupului, exista o corespondenta analogica. In ceea ce priveste mintea , Sf Isaac Sirul spune despre mine ca “ea este unul din organele inimiii duhovnicesti”. Mai este numita si ochi ai inimii. Sf Grigorie Palama, arata ca mintea de natura nemateriala si independenta de trup, isi are si ea salasul in inima trupeasca. In mod obisnuit, mintea este despartita de inima si se raspandeste si se risipeste in multimea gandurilor, inafara inimii. Iesind astfel din sine insasi. Altfel spus, mintea, prin firea ei, isi are salasul in inima, iar prin activitatea ei, prin lucrarea ei, poate iesi si se poate indeparta de inima. Sf Grigorie Palama, legatura dintre inima si minte ca pe o mare taina si spune, in Triade, “eu socotesc ca putem vorbi de o atingere dintre aceste si despre o folosire a trupului de catre inima si despre o intrepatrundere intre ele, insa, care este si cum se savarseste aceasta legatura?Intre o natura mintala, spirituala si una trupeasca, ramane tuturor oamenilor, indeobste, un lucru de neinteles.” In momentul in care mintea se indreapta spre inima, ea defapt se intoarce la sine, se regaseste pe sine. De aceea, mintea trebuie adunata din ratacirile ei dinafara inimii, trebuie intoarsa inauntru si trebuie tinuta acolo. Astfel se ajunge la o mica metoda psiho-somatica, pentru a putea mai usor sa inchida netrupescul, in casa trupeasca(Sf Ioan Scararul, treapta 27). Astfel calugarul sta cu barbia aplecata, cu ochii inchisi, cauta sa isi concetreze privirea spre locul inimii, sau cum sfatuieste Sf Simeon Noul Teolog, spre mijlocul pantecelui. Sf Grigorie Palama “Cel care se slieste s aisi intoarca mintea la ea insasi, pentru ca aceasta sa nu se mai miste in linie dreapta, ci in mod circular, pe langa faptul ca in felul acesta se aduna, pe cat posibil, dinafara spre inauntru, printr-o miscare circulara, asemanatoare miscarii mintii, pe care vrea sa o aduca in sine, realizeaza prin aceasta pozitie a trupului si o intoarcere inauntrul inimii, a puterii mintii, care se revarsa prin simtul vederii inafara”. Calugarii isihasti se straduiau sa incetineasca respiratia prin retinerea putin cate putin a suflarii, sau cum spune Sf Simeon, “ca sa nu respiri usori” si aceasta din mai multe motive. Sf Grigorie Sinaitul spune “suflarea plamanilor, care porneste de la inima intuneca mintea si risipeste cugetarea, rapind-o de acolo, prin urmare, sau o face roaba uitarii sau o face sa cugete unele un locul

15

altora, indreptandu-se fara sa simta spre cele ce nu trebuie”. Respiratia lasata in voia ei, ilesneste nestatornicia mintii. Dimpotriva, respiratia, stapanita si retinuta disciplineaza mintea. (Sf Grigorie Sinaitul Despre felul cum trebuie sa sada la rugaciune cel ce se linisteste). Sf Grigorie Palama constata ca atunci cand omul cugeta intens la ceva si mai ales cand se afla cu trupul si cu sufletul in stare de odihna, de repaos, acest dute vino al rasuflarii se linisteste. Tot Sf Grigorie d espune “incetinire respiratiei incetineste concetrarea mintii”. Retinerea rasuflarii si pozitia incomoda a trupului provoaca o anumita greutate si chair o anumita durere, care, potrivit sfintilor parinti sunt de mare folos celui care se roaga. Acelasi lucru ne invata si Sf Nicodim Aghirotul, in Enkirigion, “Infranarea cu masura a rasuflarii, tulbura si apasa inima facand-o sa sufere din pricina lipsei aerului de care are nevoie prin fire. Astfel, mintea, se aduna mai lesne, din imprastiere si se intoarce in inima, tocmai din pricina durerii si a greutatii pe care le simte inima. ” Sfantul mai adauga ca “aceasta greutate si durere face mintea sa scuipe afara momeala otravita a placerii si a pacatului pe care o inghitise. De asemenea infranarea cu amsur a rasuflarii subtieaza mintea cea tare si ingrosata. Cele umede din inima fiind in chip firesc apasate, incalzite, se fac din aceasta pricina mai noi, smerite, gatite spre strapungerea inimii si in stare sa verse lacrimi. Pe de alta parte se subtiaza si mintea, iar cugetarea devine neschimbata si stravezie.” Aceasta metoda face ca toate facultatile omului sa se adunde in rugaciune si sa se indrepte spre Dumnezeu, omul devenind in intregime rugaciune si unindu-se intreg cu Dumnezeu. Sf Nichifor din singuratate ne ivnata spunand “adunandu-ti mintea invige-o si o sileste pe calea narilor pe care intra aerul in inima, sa coboare impreuna cu aerul inspirat in inima”.

Aceasta metoda trebuie facuta sub indrumarea unui parinte duhovnicesc incercat, intrucat exista riscul ca ea sa provoace tulburari grave, atat pentru trup, cat si pentru suflet.

Rugaciunea lui Iisus face parte din viata ascetica, de care este strans legata, fiind in acelasi timp, inceput si desavarsire in viata duhovniceasca. Ea trebuie sa fie insotita de trezvie, strapungerea inimii, smereniei si dragoste de Dumnezeu.

16

Curs 6 30.03.2011

Parintele duhovnicesc si rolul lui in vindecarea de patimi

In biserica rasariteana, parintele duhovnicesc, batranul, sau barbatul duhovnicesc, este o figura harismatica si profetica. El primeste slujirea sa prin lucrare nemijlocita a Duhului Sfant. Parintele duhovnicesc nu este investit de o mana omeneasca, ci de mana lui Dumnezeu si asa cum afirma Kalistos Ware “el este expresia in Biserica, ca eveniment, a intalnire dintre Dumnezeu si om si uneori este mai putin expresie a Bisericii ca insitutie”. Cu toate acestea, in viata Bisericii, nu exista o linie de separatie intre elementul duhovnicesc si cel institutional. Atat elementul profetic si institutional la Bisericii se dezvolta impreuna si se impletesc. Slujirea acestor barbati duhovnicesti, slujirea harismatica, este legata cu o functie clar definita in cadrul institutional al Bisericii, cea a preotului duhovnic. In traditie rasariteana, dreptul de a marturisii nu se acorda automat prin hirotonie, ci inainte de a activa ca duhovnic preotul are nevoie, din partea episcopului sau, de acea slujba speciala numita hirotesie. Desi taina spovedaniei este un prilej adecvat pentru inaintarea duhovniceasca, totusi nu intotdeauna aceasta functie de barbat duhovnicesc nu s-a identificat totdeauna cu cea a preotului duhovnic, pt ca gheron, sfatuieste nu numai in taina spovedaniei ci si in multe alte imprejurari, in vreme ce duhovnicul trebuie sa fie intotdeauna preotul, staretul poate sa fie si un simplu monah.(Ex: Pr Paisie Aghioritul)

[marturisirea gandurilor nu este totuna cu spovedania; exista parinti duhovnicesti si maici duhovnicesti]

Initiativa de a deveni stareti, batrani, intelepti, barbati duhovnicesti, nu vine de la ei, ci de la ucenici. [un teolog contemporan spunea: ar fi o infumurare primejdioasa sa spuna in inima sa , veniti si supuneti-va mie, sunt un staret, nu exista asa ceva]

De cele mai multe ori, fara ca sa se ceara aceasta, oamenii se apropie de el cerandu-i sfatul si in acelasi timp ii cer permisiunea de a ramane pentru totdeauna in purtarea sa de grija; initiativa este intotdeauna a uncenicilor. De cele mai multe ori, asemenea parinti, la inceput ii alunga pe cei care incearca sa le ceara o asemenea responsabilitate si de obicei ii sfatuiesc sa se adreseze altora, insa in cele din urma, vine un moment in care ei nu ii mai alunga si ii primeste pe cei care vine, intelegand ca asa sunt luminati de Dumnezeu.

Acest chip al barbatului / maicii duhovniesti, ilustreaza cele doua planuri strans legate intr ele in care exista si functioneaza Biserica: planul oficial si ierarhic cu organizarea sa geografica, in eparhii, parohii, cu succesiunea apostolica a episcopilor, iar pe de alta parte, planul launtric, duhovnicesc si harismatic caruia ii apartin batranii imbunatatiti, sau staretii. Aici centrle principale nu sunt numai marile episcopii sau scaunele mitropolitane, ci si sihastriile indepartate, din care iradiaza cateva persoane bogate in plan duhovnicesc. In Biserica rasariteana, cei mai multi batrani, sau stareti, nu au ocupat vreodata o pozitie superioara in ierarhia superioara a Bisericii (Sf Serafim de Sarov, simplu monah, care a depasit in influenta, orice episcop sau patriarh din lumea

17

ortodoxa din sec al 19-lea). Putem vorbi de o armonizare dintre succesiunea apostolica a episcopilor si succesiunea sfintilor si a barbationlor duhovnicescti. Armonizarea acestor doua succesiuni este esentiala intru adevarata functionare a trupului lui Hristos, a Bisericii.

Pregatirea parintelui duhvovnicesc, in lumina spiritualitatii ortodoxe

In Patericul egiptean, si in spiritualitatea filocalica, daca staretul sau batranul nu este hirotonit si nu este investit in functia sa, este limpede ca el trebuie pregatit in vederea rolului sau duhovnicesc. Exista un model clasic al pregatirii, care in esenta inseamna, mai intai retragerea in pustie si apoi intoarcerea la slujirea celorlalti. [Sf Antonie cel Mare, sec 3-4 si Sf Serafim de Sarov sec 18-19].

Viata Sf Antonie se imparte in doua perioade distincte, avand in total varsta de 55 de ani. Anii de la inceputul varstei mature si pana la 55 de ani au alcatuit perioada pregatirii si au fost petrecuti intr-o retragere din ce in ce mai mare si mai adanca in pustie. In cele din urma, a petrecut 20 de ani intr-o fortareata parasita, fara sa intalneasca absolut pe nimeni. Cand a implinit varsta de 55 de ani, cei care il cunosteau, au pandit la intrarea in aceasta fortareata si l-au rugat pe Sf Antonie sa le fie parinte, indrumator, sfatuitor. Astfel Sf Antonie, fara sa isi paraseasca viata sa de pustnic, pentru cealalta jumatate de secol, s-a daruit pe sine celorlalti. Si asa cum spunea Sf Atanasie cel Mare, in Viata Sf Antonie, “el a devenit medic daruit Egiptului de catre Dumnezeu”, “il iubeau toti si toti il rugau sa le fie parinte”. Observam aici ca trecerea de la retragere la conditie de parinte duhovnciesc a fost facuta la initiativa celor care il cunoscusera mai inainte. Sf Antonie cel Mare a fost simplu monah si nu preot.

Sf Serafim a petrecut 16 ani ca incepator in viata monahala, pentru ca apoi sa devina diacon si preot. Dupa acesti 16 ani, el s-a retras pentru 11 ani intr-o ilzolare si o tacere aproape absoluta. In prima parte a acestei retrage a trait intr-o coliba in padure, apoi asa cum ne arata sinaxarul sau, a petrecut 1000 de zile pe un trunchi de copac doborat, iar cele 1000 de nopti ale acestei perioada le-a petrecut pe o stanca, dedicandu-se rugaciunii neincetate. A fost apoi chemat de egumen sa se intoarca in manastire si a trait cea de-a doua parte a retragerii sale, fiind izolat strict in chilia sa, pe care nu a parasit-o nici macar duminica. Duminica un preot venea la unsa chiliei sale, pentru a il impartasi. In ultimii 18 ani ai vietii si-a intrerupt izolarea, deschizand usa chiliei tuturor celor care veneau la el. Este evidetn ca nu Sf Serafim si-a creeat faima si nici nu i-a chemat el si nici nu i-a chemat el pe oameni, Ceilalti au luat initiativa de a se apropia de el. Spune sinaxarul “veneau uneori zeci alteori sute in aceeasi zi si nu plecau fara folos”.

Se pune intrebarea, daca ei ar fi putut sa activeze atat de profund, daca nu s-ar fi retras in pustie mai inainte. Incazul celor doi, ei nu s-au retras din lume, anume ca sa se faca invatatori si calauze pentru altii. S-au retras nu pentru a se pregati pentur vreo indatorire oarecare, ci din dorinta care ii mistuia, aceea de a ramane singur cu Dumnezeu, iar Dumnezeu a primit iubirea lor si i-a trimis din nou, in lumea din care se retrasesera, spre a fi tamaduitori ai ei. O alt intrebare este daca Dumnezeu nu i-ar fi trimis inapoi in

18

lume si ei ar fi ramas retrasi, oare retragerea lor in singuratate ar mai fi avut aceeasi insemnatate pentru lume? Chiar daca nu ar fi fost trimisi inapoi, retragerea lor ar fi fost la fel de creatoare si ar fi avut o insemnatate uriasa. De ce? Spune un parinte, “monahul ajuta lumea, nu prin cele care le spune sau le face, ci prin insasi existenta sa, prin starea de rugaciune neincetata, care se poate identifica cu sinea lor cea mai launtrica”. Daca Sf Antonie si daca Sf Serafim, nu ar fi facut nimic altceva decat sa se roage, in pustie in care se gaseau, ar fi fost la fel de mari binefacatori pentru semenii lor. Insa Dumnezeu ia chemat sa le slujeasca celorlalti intr-un mod mai direct.

Sf Serafim spunea “dobandeste pacea launtrica, si multime de oameni vor gasi mantuirea in jurul tau”. Acesta este rolul parintelui duhovnicesc. Un alt indemn “arunca- te pe tine insuti spre Dumnezeu si atunci vei putea sa ii aduci pe toti la El”. “Omul trebuie sa fie singur, mai intai, trebuie sa asculte in linistea inimii lui cuvantul negrait al Duhului Sfant si sa descopere astfel adevarul despre Dumnezeu si despre sine insusi; astfel cuvantul lui catre ceilalti va fi un cuvant puternic, fiindca acest cuvant a izvorat din tacere”. Barbatul duhovnicesc, batranul, calauzeste si modeleaza pe ceilalti, nu atat prin cuvinte sfatuitoare cat prin prezenta lui, prin exemplul viu pe care il ofera. “Invata atat prin tacerea cat si prin cuvantul sau”. Avem numeroase exemple in patericul egiptean.

Adevarata calatoruei a barbatului duhovnicesc, se realizeaza in inima sa, duhovniceste, nu neaparat in pustie. Chiar daca aceasta retragere ajuta, unii parinti arata ca aceasta izolare exterioara nu este indispensabila. Parintii spun ca “omul, in orice conditie s-ar afla, trbeuie sa invete sa stea singuri in fata lui Dumnezeu”. Sfantului Antonie i s-a descoperit in pustie ca in cetate in Alexandria este cineva asemenea lui. Un doctor, care din prisosinta lui da celorlalti si in toate zilele canta Sfinte Dumnezeule cu ingerii. Patericul nu ne spune cum i s-a descoperit, dar un lucru e sigur, rugaciunea neincetate in inima nu este numai un privilegiu doar al ascetilor. Viata tainica si ingereasca estge cu putinta atata in pustie, cat si in cetate. Medicul alexandrin isi savarsea calatoria sa launtrica, fara sa rupa legatura cu lumea.

Sf Ignatie Briancianinov (+1867)La 26 de ani egumen langa Sankt PetersburgDupa 24 de ani, episcop 4 aniUltimii 6 ani ii petrece ca pustnic

Cat timp a petrecut in manastire si episcopat a luat asupra sa retragerea tainica in inima, smerindu-se. Aceasta stare launtrica dobandita a facut-o vazuta la sfarsitul vietii in cei 6 ani de pustnicie.

Sub presiunea factorilor exteriori si fara sa ne da seama ce este in noi. Luam asupra noastra taina preotiei, apoi rolul de duhovnic, care trebuie sa conduca, fara sa cunoastem tacerea pustiei si celelalte si ce constatam, spune Nicolae Steinhardt, in Daruind vei dobandi, -dand altora ce nu ai, vei dobandi si tu-. Ne dam seama de neputinta noastra de a vindeca ranile celorlalti, dar iata ca Dumnezeu lucreaza in puterea preotiei noastre. [Dumnezeu a ales sa ii mantuiasa pe pacatosi, prin pacatosi]

19

Curs 7 06.04.2011

Harismele parintelui duhovnincesc in spiritualitatea ortodoxa

Clarviziunea si discernamantul

=capacitatea de a strabate intuitiv pana in realitatile tainice ale inimii celuilalt, de a intelege lucruri ascunse pe care nici macar el nu le cunoaste. Asa cum ne arata Mitropolitul Calistos Ware parintele duhovnicesc patrunde dincolo de atitudinile si gesturile conventionale, in spatele carora de ascundem adevarata noastra personalitate, atat fata de ceilalti, cat si fata de noi insine. Dincolo de aparente, parintele duhovnicesc, simte persoana in unicitatea ei, creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Aceasta putere este eminamente duhovnicesca si nu trebuie confundata cu un fel de perceptie supra-sensibila (perceptie paranormala) si nici cu o simpla divinatie, ci trebuie inteleasa ca rodul harului, care presupune rugaciunea continua si lupta ascetica neincetata.

In urma clarviziunii vine si capacitatea de a folosi cuvinte cu putere. In ceea ce priveste parintele duhovnicesc, imbunatatit, foloseste putine cuvinte, sau ramane tacut, dar cu aceste putine cuvinte, sau prin tacere, el poate schimba intregul curs al vietii unui om. Intr-o epoca in care limbajul este bagatelizat in mod rusinos, este esential sa descoperim puterea cuvantului. Parintii ne invata ca trebuie sa redescoperim si puterea tacerii, dar tacerea nu ca o pauza intre cuvinte, ci ca una dintre realitatile fundamentale ale existentei. Sfintii parinti ne atrag atentia ca cei mai multi invatatori vorbesc mult prea mult, ori un parinte duhovnicesc adevarat se distinge printr-o severa iconomie in limbajul sau. Pentru ca un cuvant s aaiba putere este necesar ca si acela care il asculta, sa il asculte cu atentie si cu semn de recunoastere. Aici parinti patericului si ai filocaliei, ne atrag atentie, ca daca cineva intreaba un parinte din simpla curiozitate e foarte probabil ca nu va trage nici un folos, sau nu un folos prea mare, dar daca se apropie de parintele duhovnicesc cu smerenie, cu credinta inflacarata si profund insetat de cunoastere, cuvantul pe care il va auzi ii va transforma existenta. In mare majoritate cuvintele parintilor duhovnicesti sunt simple, in ceea ce priveste expresia si nu sunt complicate din punct devedere literar. Tocmai pt faptul ca sunt simple, cei care le citesc in mod superficial, acestea li se par adeseori banale si comune. Harisma clarviziunii parintelui duhovnicesc se concretizeaza si in discernamantul gandurilor. In practica monahala rasariteana, tanarul monah, obijnuia sa viziteze parintele duhovnicesc in fiecare zi si sa ii infatiseze toate gandurile avute in decursul zilei. Aceasta descoperire a gandurilor este mai mult decat o marturisire a pacatelor, intrucat fiul duhovnicesc marturiseste idei si imbolduri, care la prima vedere par nevinovate, dar parintele duhovnicesc poate sa vada in acestea pericole ascunse. Daca marturisirea pacatelor se ocupa de pacatele care au fost deja savarsite, dezvaluirea gandurilor are functia de prevenire, intrucat dezgoleste gandurile noastre inainte ca ele sa conduca la pacate, sau cum spunea un parinte in

20

Everghetinos, “lunadu-ne astfel puterea de a ne vatama”. Scopul aratarii gandurilor este cunoasterea de noi insine.

Parintele duhovnicesc inzestrat cu harismal discernamantului nu asteapta numai destainuirea celuilalt, ci ii arata el insusi gandurile care raman ascunse chiar celui care vrea i sa se destainuia. Cand oamenii veneau la Sf Serafim de Sarov, de multe ori le raspundea framantarilor acestor ianinte ca ei sa stie de ce au venit. De multe ori raspunsul Sfantului Serafim, parea fara nici o legatura cu problema care il framanta pe cel care venea, ba chiar parea lipsit de rost. Ceea ce inseamna ca adesea, Sf Serafim nu raspundea la intrebarea care o avea in minte cel care venea, ci raspundea la intrebarea pe care acela ar fi trebui sa i-o puna. In toate acestea Sf Serafim se baza pe lumina launtrica a Duhului Sfant. Sf Serafim considera important sa nu se gandeasca dinainte la ce anume avea sa spuna, pentru ca, spune Sf Serafim, “in acest caz cuvintele nu ar mai fi reprezentat decat o judecata omeneasca, in care putea sa se si insele si n-ar fi insemnat judecata lui Dumnezeu”.

Pentru Sf Serafim, legatura dintre parintele si fiul sau duhovnicesc este chiar mai puternica decat moartea, de aceea el ii indemna pe ucenicii sai sa continuie sa isi dezvaluie gandurile si dupa plecarea sa din aceasta viata. Inainte de moarte, Sf Serafim le-a spus monahiilor care le avea in grija sa: “Cand voi muri sa veniti la mormantul meu. Cu cat mai des cu atat mai bine si toate cate le veti avea pe suflet, tot ce vi se va intampla, sa veniti ca si cum as fi viu si ingenunchind la mormantul meu, sa spuneti deasupra lui, toata amaraciunea voastra. Sa imi spuneti toate. Eu va voi auzi si atunci va fugi toata amaraciunea voastra si sa vorbiti cu mine ca si cum as fi viu si sa faceti acelasi lucru ca si acum, fiindca eu voi fi viu mereu impreuna cu voi”.

Capacitatea de a iubi pe ceilalti si de a isi face ale sale suferintele altora

In Pateric se spune despre unii batrani, stareti, “avea iubire si multi veneau la el”. Asadar paternitatea duhovniceasca nu poate fi lipsita de iubire si compatimire. Daca aceasta paternitate este lipsita de iubire, atunci, vederea neimpiedicata a celor ascunse ale inimii omului, nu este iubitoare, ci distrugatoare. Cu alte cuvinte, cine nu iubeste pe ceilalati nu va avea puterea sa ii vindece. Iubirea de semeni presupune impreuna-patimirea cu ei, potrivit cuvintelor pauline “purtati-va sarcinile unii altora si asa veti plini legea lui Hristos” (Gal VI,2). Parintele duhovnicesc este prin excelenta, cel care poarta poverile altora. “Staretul este acela care gazduieste in sufletul sau si imbratisaza cu vointa sa propriul tau suflet si propria ta vointa” (Fratii Karamazov, Dostoievski, staretul Zosima). A da sfaturi nu este de ajuns. I se cere parintelui duhovnicesc sa aiba sufletele fiilor duhovnicesti in sufletul sau, vietilor lor in viata lui. In cartea Sfintilor Varsanufie si Ioan, Filocalia XI, care cuprinde 850 de intrebari adresate celor doi parinti din Palestina secolului 6, precum si raspunsurile acestora sub forma unor scrisori, Sf Varsanufie spune fiilor sai duhovnicesti “cum stie Insusi Dumnezeu, nu este nici macar o singura clipa, nici un singur ceas in care sa nu va am in mintea si-n rugaciunea mea. Ma ingrijesc de voi, mai mult decat va ingrijiti voi de voi insiva. Cu bucurie voi pune si viata mea pentru voi”. Rugaciunea Sf Varsanufie catre Dumnezeu era urmatoarea “Doamne, sau ii aduci pe copii mei impreuna cu mine in Imparatia Ta, sau sterge-ma si pe mine din cartea Ta”. Vorbind despre purtarea poverilor fiilor duhovnciesti, Sf Varsanufie spune “port poverile

21

si caderile voastre. Faceti-va ca un om care sade la umbra unui pom. Iau asupra mea osanda voastra si cu harul lui Hristos nu va voi lasa nici in veacul acesta, nici in cel viitor”. In Fratii Karamazov, staretul Zosima “este o singura cale de mantuire si aceasta este raspunderea pe care o ia fiecare pentru pacatele tuturor oamenilor [...] Sa te faci sincer raspunzator pentru toti si pentru toate”. Aceasta ravna a parintelui duhovnicesc trebuie sa se intalneasca totdeauna cu ravna fiilor duhovnicesti, in Pateric spunandu-se ca unf rate l-a vizitat pe Sf Antonie cel Mare: “roaga-te pentru mine”, “nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, daca tu insuri nu te vei smeri si nu te vei ruga lui Dumnezeu” . Asa cum intr-o faimile parintele si copii trebuie sa fie legati intre ei cu o iubire reciproca, acelasi lucru trebuie sa se intample si in familia duhovniceasca. Insa, trebuie sa fim constienti ca in familia duhovniceasca, este vorba de o relatie prin excelenta duhovniceasa, o relatie transfigurata, purificata de orice efuziuni sentimentale. Avem in Pateric un exemplu cand un tanar monah l-a ingrijit pe batrnaul sau, grav bolnav, timp de 12 ani, fara intrerupere. In toate aceasta perioada, niciodata batranul nu i-a multumit si nici nu i-a spus nici un cuvant bun. Dar atunci cand batranul s-a apropiat de moarte le-a spus fratilor apropiati in jurul sau: “acesta nu este om, ci este inger”.

Puterea de a transfigura mediul uman

Harisma vindecarii pe care o au f multi parinti duhovnicesti este o latura a acestei puteri de a tranfigura mediul uman. Parintele duhovnicesc ii ajuta pe fiii sai sa perceapa lumea, asa cum a facut-o Dumnezeu si cum vrea Dumnezeu ca ea sa fie in eshaton. Adevaratul parintel duhovnicesc este celc are simte prezenta reala a creatorului sau, prezent in toata creatia sa si care ii ajuta si pe fiii sai duhovnicesti sa o simta. Un teolog contemportan spunea ca“daca portile perceptiei ar fi curate toate lucrurile ar aparea omului asa cum sunt, infinite”. Altfel spus, parintele ste cel care portile perceptiei, sau usile simtirii, sunt curate. Pentru omul care locuieste in Dumnezeu nu mai exista nimic banal si neobijnuit, el le vede pe toate in lumina taboricxa transfigurata de iubirea lui Hristos. Sf Isaac Sirul “Ce este o inima milostiva? Este o inima care arde de iubire pentru intreaga zidire, pentru oameni, pasari, fiare, chiar si pentru demoni, pentru orice fel de faptura si din aducerea aminte de ele si din vederea lor ochii sai izvorasc lacrimi, o compatimire coplesitoare face inima lui sa se stranga si sa nu poata suporta sau auzi vreo vatamare, sau vreo oricat de mica intristare, care se face in creatie si de aceea in tot ceasul face rugaciuni cu lacrimi pentru cele necuvantatoare si pentru pasari si pentru animale si pentru demoni si pentru firea dobitoacelor si pentru orice faptura, chiar si pentru dusmanii adevarului.” O astfel de iubire universala, intalnita si la Staretul Zosima, (dialog Sf Serafim - Motovilov) .......

22