Foaie

Oaia îmblânzită prin suferință

Suferința omului pe pământ este una din problemele

chinuitoare ale vieții. Dar rostul și folosul ei, mai ales

pentru sufletele noastre, sunt adesea explicate cu

claritate și convingere.

„Toate darurile închise în destinul nostrum, spune Pr.

Arsenie Boca, sunt îngrădite cu suferințe, și numai la

atâtea daruri ajungem, prin câtă suferință putem răzbi

cu bucurie. Numai atâta bine putem face, câtă suferință

putem ridica de pe el. Numai atâta mângâiere putem

aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul

celor ce vrem să-i mângâiem. Atâta strălucire va arăta

iubirea de Dumnezeu și de oameni în noi, sau atât de

puternice vor fi mila și adevărul în noi, câtă văpaie de

ură înfruntăm bucuroși pentru Dumnezeu și oameni.”

Referitor la subiectul greu de rumegat al suferinței îmi

amintesc o pildă din viața ciobanilor.

„Niște turiști călătorind prin munți, au ajuns la o stână,

au bătut la ușă și au intrat înăuntru. Acolo se odihnea

ciobanul, iar lângă el, pe un pat de paie, era o singură

oaie care părea să fie în dureri. Examinând oaia mai de

aproape o doamnă din grup a constatat că ea avea un picior rupt, și privind nedumerită la cioban, a întrebat:

– Cum de și-a rupt piciorul?

– Doamnă, a răspuns ciobanul șovăind, eu i-am rupt piciorul.

Văzând-o pe doamnă supărată, ciobanul a continuat.

– Dintre toate oile din turmă, aceasta este cea mai îndărătnică, adesea rătăcindu-se prin locuri stâncoase și

periculoase. Nu numai că nu era ascultătoare, dar influența și conducea toată turma pe căi rătăcite. Am mai

avut experiențe cu astfel de oi, așa că i-am rupt piciorul.

– In prima zi, a continuat el după o pauză, când i-am dus de mâncare, a încercat să mă muște, așa că am

lăsat-o în pace câteva zile, apoi m-am dus din nou la ea. Acum nu numai că îmi ia mâncarea pe care i-o dau,

dar îmi linge și mâna și se arată supusă și chiar afectuoasă. Și acum mai permiteți-mi să va spun ceva. Când

oaia aceasta se va face bine, cât de curând, va fi o oaie model pentru turmă, cea mai înclinată să-mi audă

vocea și să mă urmeze. Ea va fi un exemplu și un ghid pentru cele rătăcitoare, conducându-le spre

ascultarea chemării mele, pentru că ea a fost îmblânzită de suferință.”

Ca o concluzie la această pilda, iată o altă zicere a părintelui Arsenie:

„Cunoștința cea din pățanie, sau învățăturile din durere – singura cale care poate învăța ceva pe oameni”

(nu numai pe oaie, adaug eu).

Anul XXV Vol.II Foaie românească pentru suflet Februarie, 2015

201520120152015

Februarie, perioadă premergătoare Postului Mare

În luna februarie, Sfânta Biserică ne cheamă să intrăm într-o periodă liturgică specială numită Perioada

Triodului. Triodul este de fapt o carte care conține cântări speciale, aranjate în serii de trei, rugăciuni, mai

ales de pocăință, și citiri din Sf. Scriptură pentru ciclurile zilnice de servicii religioase, incluzând vecerniile

și utreniile. Aceste rugăciuni, imne și citiri ale Triodului se folosesc liturgic în cele trei săptămâni dinaintea

Postului Mare, în cele patruzeci de zile ale Postului Mare și în Săptămâna Mare.

În acest an vom începe să folosim cartea Triodului, duminică, 1 februarie. În fiecare zi, începând cu 1

februarie până la 22 februarie, prin cântări și rugăciuni speciale, Biserica ne invită să luăm aminte la citiri

importante din Sf. Scriptură, precum: Vameșul și fariseul, Întoarcerea fiului risipitor, Judecata finală, și

Rugăciunea domnească. Acestea sunt temele sau subiectele duminicilor premergătoare Postului. Prin

aceastea, Sf. Biserică dorește să ne pregătească din punct de vedere spiritual pentru a intra Postul Mare.

Citirile acestea pun în centrul atenției teme fundamentale ale vieții noastre creștinești, ca: umilința, pocăința,

judecata finală sau generală și iertarea. Meditând asupra acestor teme, să ne pregătim mintal, fizic și spiritual

pentru venirea Postului Mare. Iar după ce începe Postul, imnele Triodului ne încurajează și ne conduc spre

întărire spirituală, pregătindu-ne în final pentru sărbătorirea Învierii Domnului Iisus Hristos.

În aceste săptămâni pregătitoare, Biserica își îndeamnă fiii săi să-și curățească inimile de patimi și prin

umilință, fapte bune și înfrânare să se pregătească pentru începutul postului celui mare. Deci, să participăm

deplin în această perioadă pregătitoare pe care Biserica a stabilit-o pentru sporirea și întărirea noastră

spirituală.

In timpul Triodului, trei sâmbete sunt desemnate pentru pomenirea celor adormiți întru Domnul din familiile

noastre și din comunitatea noastră creștinească sau bisericească. Sâmbetele morților își au baza în Sf.

Scriptură: „Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se

slobozească de păcat” (2 Macabei 12, 45).

Când creștinii ortodocși se roagă pentru cei dragi ai lor ei își arată credința lor în divinitatea Domnului

nostru Iisus Hristos care a distrus moartea „cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață

dăruindu-le”. Rugăciunile de pomenire reflectă această credință în viața veșnică promisă nouă prin învierea

Domnului nostru Iisus Hristos.

În acest an, noi sărbătorim Sâmbăta morților sau Moșii de iarnă cu Sf. Liturghie și cu parastas de obște pe 14

februarie la 10:00 a.m.

Actuala ediție de Doamne,ajută! (fosta Datini) are în atenție perioada premergătoare a Postului Mare, fapt

reflectat în cele mai multe din articolele publicate. Sperăm că ele îl vor ajuta pe cititor în călătoria lui

spirituală spre îmbrățișarea deplină a Postului Mare.

Pregătindu-ne pentru Postul cel Mare, Biserica ne îndeamnă spre pocăință cu imne și rugăciuni ca aceasta:

„Vai mie, înegritule suflet! Până când de la răutăți nu te mai curmezi? Până când zaci în lene? De ce nu-

ți aduci aminte de înfricoșatul ceas al morții? De ce nu te cutremuri cu totul de înfricoșata judecată a

Mântuitorului? Oare ce vrei să răspunzi, sau cum vrei să dai seama? Lucrurile tale stau față, spre

mustrarea ta; faptele tale te vădesc, pârându-te. Deci, o suflete, vremea a sosit; aleargă, apucă înainte și

cu credință strigă: Greșit-am, Doamne, greșit-am Ție! Ci știu, iubitorule de oameni, bunătatea Ta;

păstorul cel bun, nu mă despărți pe mine de la starea cea de-a dreapta Ta, pentru mare mila Ta.” (Imn al

Triodului de la Stihoavna Vecerniei Duminicii Înfricoșatei Judecăți).

Parabola Venirii în Sine Meditație la Parabola fiului risipitor

Modul cel mai ușor de a înțelege parabolele

Domnului este de a încerca să mă găsesc în

personajele lor. Insă Parabola Fiului risipitor din

Evanghelia lui Luca 15, 11-32 este mai complexă,

pentru că pot să mă identific cu fiecare din cele trei

personaje ale ei.

Parabola ne spune povestea unui tată cu doi fii.

Unul dintre fii, când a ajuns la vârstă, a cerut tatălui

să-i dea „partea ce i se cuvenea” și a părăsit casa

părintească pentru o „țară îndepărtată” unde voia să

se descurce singur. Tânăr și fără experiență, el a

cheltuit totul „trăind în desfrânări.” Străin, într-o

țară străină, pe un timp de „foamete mare”, el a fost

norocos să găsească de lucru „păzind porcii” unui

localnic. Dar curând el, „venindu-și în sine”, cu

pocăință s-a întors acasa la tatăl său, zicând: „Tată,

am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic

să mă numesc fiul tău”. Tatăl l-a primit însă cu

bucurie și i-a dat o petrecere spunând „că acest fiu

al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.

Celălalt fiu, fratele mai mare, venea acasă de la

lucru în câmp, și când a aflat ce s-a întâmplat, nu a

vrut să intre înăuntru. El a spus tatălui: „Iată, de

atăția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca

ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, cât să mă

veselesc cu prietenii mei. Dar, a continuat el, când

a venit acest fiu al tău, care și-a mâncat averea cu

desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel

îngrășat”. Tatăl îl asigură pe fiul ascultător de

dragostea lui, spunând: „Toate ale mele ale tale

sunt” și îl convinge ca să se împărtășească din

bucuria reântoarcerii fiului risipitor.

Ca tată a doi fii și două fiice, pot să mă identific

ușor cu tatăl din parabolă. Dând libertate completă

și a lăsând să plece de acasă un fiu tânăr și fără

experiență nu este ușor pentru un tată. Nu se

menționează în parabolă, dar sunt convins că

aceasta a produs mare tulburare în inima tatălul. De

asemenea, iertarea tatălui pare naturală, dar în

realitate iertarea nu vine ușor; o iertare ca aceasta

trebuie să fie susținută de o dragoste mare și multă

compasiune.

Toți putem să ne identificăm cu fiul cel risipitor.

Dumnezeu este Tatăl cel bun care ne-a dat tot ce

avem în viață, și chiar viața însăși. El, mult mai

mult decât un tată pământean, ne lasă să ne trăim

viața în libertate deplină, dar de multe ori noi

alegem să-L uităm. Ne despărțim de El

duhovnicește și plecăm într-o „țară îndepărtată”,

unde cheltuim ceea ce El ne-a dat pe plăceri

păcătoase. Și mai trist este faptul că unii dintre noi

nu ne mai „venim în sine”, nu ne mai schimbăm

inima precum fiul rătăcit și nu ne mai întoarcem

acasă la Tatăl cel ceresc.

Dar ce să spunem despre fratele fiului risipitor, care

i-a fost ascultător tatălui, a stat acasă și a ajutat la

munca câmpului. Reacția noastra imediată despre el

este negativă. Îl vedem și judecăm ca pe un fiu ros

de gelozie și invidie. De asemenea, la prima vedere,

el pare să fie pus în parabolă doar pentru a evidenția

istoria fratelui său, fiul rătacitor. Dar fiul ascultător

nu are numai un rol secundar în istoria aceasta.

Parabola, cred, este în mai multe privințe tot atât de

mult despre el cât este despre Tatăl bun sau Fiul

risipitor.

Ca slujitor al altarului Bisericii Domnului, pot, de

asemenea, să mă identific și cu acest fiu loial și

ascultător. Sunt sigur că unii din enoriașii parohiei

pe care o slujesc pot să se asocieze cu fiu cel mare,

ascultător tatălui. In comunitățile noastre, avem

tendința de a face mare zarvă și de a ne bucura mult

când un enoriaș „rătăcitor” se reîntoarce în parohie,

și de multe ori îi ignorăm sau uităm să-i apreciem

pe credincioșii loiali și devotați.

Probabil că pentru acest motiv nu socotesc reacția

fratelui ca gelozie atunci când el protestează

petrecerea dată pentru fiul rătacitor, pentru că nu o

merită. Protestul său, în mintea lui și a mea, este

doar unul pentru dreptate. El era cel ce merita o

petrecere, dar tatăl nu i-a dat una niciodată. „Fiule,

i-a spus lui tatăl, dându-i binecuvântarea lui

completă, tu ești întodeauna cu mine și tot ce am

este al tău”. Ca un tată drept, el îl binecuvântează

pe fiul bun și ascultător, dar ca un tată iertător, îl

primește înapoi cu bucurie pe fiul risipitor.

La fel și Dumnezeul nostru este drept și răsplătește

pe fiul cel bun, ascultător și devotat, dar El este și

iertător, și în mila Lui, iartă pe fiul risipitor când cu

pocăință se reîntoarce. Dreptatea lui Dumnezeu

este, fără îndoială, perfectă, dar mila Lui este mai

mare decât toate.

Gânduri duhovnicești la Parabola Fiului Risipitor

Căteva gânduri pentru fiul rătăcitor.

Dulce este reîntoarcerea fiului rătăcitor. Si viața

lui pare plină de aventură. Dar nu tânji după calea

(viața) lui. Această cale este plină de primejdii. Ea

l-a dus pe fiul rătăcitor de la treptele înalte ale

societății până la cea mai joasă treaptă, la muritor

de foame, când moștenirea s-a epuizat. Spune

parabola că el „...dorea să-și sature pântecele din

roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni

nu-i dădea” (Luca 15, 16). Calea fiului rătăcitor

este, într-adevăr, plină de primejdii — în timp ce

poate dăuna trupului, ea mai ales poate pune în

pericol sufletul până la moarte. Mai mult decât

orice, amintește-ți că reîntoarcerea nu este ușoară

mai ales pentru un suflet întinat de păcate. Mulți

fii rătăcitori prinși în vâltoarea vieții acesteia nu

vor mai face întoarcerea niciodată - din fii

rătăcitori devin fii rătăciți, din suflete pierdute

devin suflete moarte. Iar dacă reîntoarcerea nu se

face mai devreme decât mai târziu, amânarea ei

devine cronică. Reîntoarcerea atunci va fi amânată

mereu până când nu se mai face deloc.

Intoarce-te la Hristos, vino acasă acum, suflet

rătăcitor, nu mai amâna reîntoarcerea ta. Sfântul

Apostol Pavel ne îndeamnă spunând, că acum

este „vremea potrivită,” acum este „ziua

mântuirii” (2 Corinteni 6, 2). Vino la Hristos și la

Biserica Lui acum, nu mâine, pentru că mâine

poate e prea târziu. Vino la Hristos astăzi, nu mai

amâna până mâine, căci va putea fi prea târziu.

Mâine nu este promis nimănui.

Gânduri pentru fratele fiului rătăcitor

Calea dreaptă pare „nerăsplătită” în viață. De

multe ori nedreptul pare mai fericit, având la

dispoziție în decursul vieții bogății, glorii și

plăceri. Oare nu acest fapt îl face pe fiul cel bun să

se plângă tatălui său că niciodată nu i-a oferit

onoarea pe care o dădea fratelui său, cel rătăcitor?

Viața nu e dreaptă, a spus cineva, ci este așa cum

este.

Intr-adevăr, sunt două plăți sau daruri, și două

locuri unde le primim: aici pe pământ sau în cer.

Aceast fapt reiese clar din povestea bogatului și a

săracului Lazăr, spusă de Domnul Iisus (Luca 16,

19-31). Bogatul aflându-se în iad, strigă: „Părinte

Avrame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-

și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească

limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”. Dar

Avram în răspunde: „Fiule, adu-ți aminte că ai

primit cele bune ale tale în viața ta, și Lazăr,

asemenea pe cele rele: iar acum aici el se

mângâie, iar tu te chinuiești” (v 24-25). Darurile

pe care le căutăm, le și aflăm. Ceea ce cerem ni

se poate împlini. Mare este greșeala noastră când

căutăm comori pe pământ, unde molia și furi și

rugina le iau, în loc să căutăm comoară în cer. Mai

bine pedeapsa aici și plata în cer, decât invers.

Frumos este troparul Duminicii Fiului Risipitor

care se cântă și la slujba primirii voturilor

monahale

„Brațele părintești sârguiește a le deschide mie,

că în desfrânări am cheltuit viața mea. Spre

bogăția cea necheltuită a îndurărilor Tale

căutând acum, Mântuitorule, nu trece cu vederea

inima mea ce sărăcită, căci către Tine, Doamne,

cu umilință strig: greșit-am, Părinte, la cer și

înaintea Ta.”

Cel mai bun exemplu al reîntoarcerii la Hristos ca

și fiul rătăcitor și în același timp, sau mai bine zis

mai apoi, al fiului cel mare, loial și ascultător, ni-l

dă călugărul. Călugărul este fiul rătăcitor ce și-a

venit în fire, dar și fiul cel mai mare în devenire.

Fă-ți ție însuși un bine mare și iartă Meditație la Duminica Iertării

Ca orice preot, trebuie să mă gândesc de două ori

înainte de a predica despre unele subiecte în parohia

mea. Unul din aceste subiecte este iertarea.

Se pare că ori de câte ori predic despre iertare, unii

enoriași o iau în mod personal. Ei simt că-i condam

sau judec pentru sentimentul sau patima de

neiertare pe care o au în inimile lor. Cineva mi-a

spus odată: „Intr-adevăr ai îndreptat degetul la

mine, părinte!”

Nu voi uita niciodată o credincioasă refugiată din

România în una din parohiile în care am slujit. A

venit la mine și mi-a spus că predica mea despre

iertare a supărat-o foarte mult. Mi-am dat seama că,

deoarece suferise foarte mult de pe urma

comuniștilor, ea nu avea în inimă iertare pentru ei.

Mi-a spus că Dumnezeu înțelege de ce ea nu putea

să-i ierte. Și nici pe mine nu avea să mă ierte,

deoarece in predica mea sugerasem că ea ar trebui

să-i ierte. Știu că Dumnezeu îi va judeca și pe ei și

pe noi. Dar Dumnezeu ne-a poruncit să iertăm și

ne-a promis că după cât iertăm noi, ne va ierta și El

pe noi. Dumnezeu ne-a poruncit să iertăm pentru că

El ne-a iertat mai întâi.

Este greu să predici despre iertare atunci când ai

sub grijă pastorală credincioși cu probleme de

căsnicie sau care trec prin divorț. Într-adevăr, este

greu să ierți o persoană căreia i-ai oferit încredere și

dragoste și de la care primești în schimb abuz sau

trădare.

In astfel de cazuri, adesea am fost acuzat că mă dau

de partea unuia sau altuia. „De ce îmi spui să iert,

părinte? Te-ai întors împotriva mea? Te-ai dat de

partea dușmanului meu?”

Nu este ușor să-i faci pe oamenii care au nevoie să

ierte să înțeleagă că atunci când predic despre

iertare sunt de fapt de partea lor. In procesul iertării,

persoana care nu poate fi iertată nu este importantă.

Dacă ne putem detașa de ea, iertare este pe jumătate

făcută.

De fapt, de cele mai multe ori iertarea nu înseamnă

nimic pentru persoanele care nu pot fi iertate. I-am

spus enoriașei mele că pe acei comuniști din

România nu-i interesează dacă sunt iertați sau nu.

Probabil că ei nici nu-și mai aduc aminte de ea.

Este important însă pentru ea să-i ierte ca să se

slobozească de acea simțire puternică care îi

acaparase toată viața. Căci nu era în stare să

petreacă o zi fără să se gândească la comuniștii care

îi luaseră fructul muncii ei, pământul ei, și o

forțaseră să părăsească România. Nu contează cum

își justifica mânia ei, pentru că ea devenise o sclavă

a acestei simțiri de neiertare.

Dacă nu-i iertăm pe alțíi, nu ne putem ierta nici pe

noi înșine, iar acesta este un sentiment groaznic.

Exemplul extrem este Iuda, care s-a spânzurat

pentru că nu a putut să se ierte pe el însuși pentru că

Îl trădase pe prietenul său, Iisus.

Viața este cu mult mai ușoară când ne uităm înapoi

în trecutul nostru și reușim să ne curățăm de ură și

învățăm să iertăm. Desigur, niciodată nu predic

pentru acceptarea păcatului sau a crimei. Dar

întodeauna predic pentru iertare, și nu neapărat

pentru binele celor ce nu merită iertarea, ci pentru

propriul nostru bine – pentru că iertarea slobozește

sufletele noastre.

Așadar, fă-ți ție însuți un bine mare și „iartă celor

ce ți-au greșit ție”. Pr. Cornel Todeasă

Citiri din Pateric:

Despre Rugăciune

Avva Paul a spus: „Ține-te aproape de Iisus.”

Frații l-au întrebat pe Avva Agaton: „Dintre toate activitățile diferite, părinte, care este virtutea care cere

cel mai mare efort?” El a răspuns: „Iertați-mă, dar eu cred că nu există muncă mai grea decât rugăciunea

la Dumnezeu. Pentru că de fiecare dată omul vrea să se roage, dușmanii lui, demonii, încearcă să-l prevină,

pentru că ei știu că nimica nu-i împiedică pe ei mai mult decât rugăciunea către Dumnezeu. In toate

celelalte activități ce le întreprinde omul, dacă el perseverează, el va atinge liniștea. Dar ca să se roage,

omul trebuie să se străduiască toată viața lui”.

PILDE

Bucuria iertării sincere

Un frate de mânăstire oarecare avea supărare asupra altui frate. Iar acela, înţelegând ca fratele acesta are

supărare asupra lui, a mers la dânsul, vrând să se smerească, să-i ceară iertare şi să se împace cu dânsul.

Bătând la uşa fratelui, acela n-a vrut să-i deschidă şi să-l primească. Acesta, dacă a văzut că nu-i deschide, s-

a supărat şi el. Şi mergând la un bătrân i-a spus, jelindu-se, cum că are supărare cu un frate şi a mers la

dânsul să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul şi nu l-a primit, nici nu i-a deschis uşa.

Bătrânul i-a zis: „Caută fiule, și-ţi ia seama, că poate ai vreun gând în inima ta, cum că tu nu eşti cu nimic

vinovat, nici nu i-ai făcut lui nici un rău, ci el a făcut rău şi el este vinovat. Astfel pe tine însuţi te

îndreptățești, iar pe el îl învinovăţeşti. Pentru aceea nu-i dă Dumnezeu lui îndemnare să-ţi deschidă şi să te

primească, pentru că nu cu adevărată pocăinţă mergi la dânsul, ci cu făţărie. Mergi şi pune în inima ta cum

că tu ai greşit şi tu eşti vinovat, iar pe dânsul să-l îndreptățești. Și aşa Dumnezeu îi va da lui îndreptare şi

umilinţă să se smerească şi să se împace cu tine”.

Auzind fratele, s-a umilit cu inima lui şi făgăduindu-și că va face după cuvântul bătrânului, s-a dus iarăşi

smerit la acel frate care avea scârbă asupra lui, să se roage să-l ierte. Bătând la uşa chiliei, îndată a auzit

acela și i-a deschis. Dar mai înainte să se închine el şi să-şi ceară iertare, acela s-a închinat lui cu smerenie

zicând: Iartă-mă, frate, că te-am supărat !

Aşa, cu dragoste şi din tot sufletul sărutându-se unul pe altul, s-a făcut mare bucurie între dânşii.

Impăratul David, Apostolul Petru și căința

Am citit undeva că într-un muzeu există un tablou neobișnuit al lui David,

Impăratul și Profetul Vechiului Testament. Acest tablou îl arată pe David

plângând cu amărăciune pentru păcatul ce l-a făcut în viața lui.

In tablou apare și un înger care colectează lacrimile într-un vas de cristal ca

să le prezinte lui Dumnezeu. Sub această scenă scrie: „David a păcătuit o

dată și el plânge pentru restul vieții lui. Tu ai păcătuit de multe ori și

niciodată nu ai plans”.

Când am citit acestă pildă a tabloului lui David mi-a venit în minte un al

tablou tot din Sfânta Carte. De data aceasta din cartea Noului Testament.

Este tabloul viu al Sfântului Apostol Petru. După Cina cea de Taină, Iisus a

ieșit cu Apostolii în grădină să se roage. Domnul le spune: „Voi toţi vă veţi

sminti întru Mine în noaptea aceasta…”

La aceasta, Petru răspunde: „Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti”.

Privindu-l Iisus, îi spune: „Adevărat zic ţie că în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori

te vei lepăda de Mine.”

„Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine,” răspunde el.

Dar mai târziu când, după ce se leapădă de Iisus de trei ori, auzind cocoșul cântând, Petru și-a adus aminte

de cuvântul Lui. „Şi ieşind afară, a plâns cu amar.”

Pe Sfântul Petru mi-l imaginez pe trepțile curții arhierelui, plângând cu amar. In tablou apare și un înger care

colectează lacrimile într-un vas de cristal ca să le prezinte lui Dumnezeu. Iar sub scena aceasta stă scris:

„Sfântul Apotol Petru s-a lepădat de Iisus o singură data și a plâns cu amar până când a fost iertat. Tu te-ai

lepădat de El de multe ori și nu ai plâns cu amar ca să fi iertat niciodată.”

Suferința sfințitoare

Este multă suferință în lume. Și păcatul este mult și întins

în lume. Nu se poate decât afirma raportul de cauzalitate

dintre acestea. Astfel spunem că este multă suferință în

lume pentru că păcatul este în lume mult și întins – mai

mult și mai întins și mai cu rădăcini decât oricând altădată

în lume.

Această afirmație nu este greșită. De aceea Sf. Apostol

Pavel spune: „Nu vă amăgiți: pe Dumnezeu nimeni nu-L

păcălește. Ceea ce va semăna omul; aceea va și secera”

(Galateni 6, 7). Astfel cel ce seamănă păcat, va secera

suferință, judecată și pedeapsă. Suferința este deci o

pedeapsă cauzată de păcat.

Dar afirmația acestă este foarte simplistică. Ea cere mai multe lămuriri. Despre care păcat este vorba? Este

vorba despre păcatul personal, pentru care suntem responsabili? Sau este vorba despre păcatul lumii din care

facem și noi parte? Sau este vorba de păcatul primordial al lui Adam și al Evei, ale cărui consecințe le-am

moștenit? Răspunsul ar fi da la toate acestea. Dar, Dumnezeul nostru este al iubirii, al iertării și nu al

pedepsei.

Suferim cu toții – căci, putem spune, toți trebuie să ne mântuim cumva. Sf. Apostol Petru scrie: „Prea

iubiților nu vă mirați de încercările de foc din mijlocul vostru, care au venit peste voi ca să vă

încerce...dimpotrivă bucurați-vă întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucurați și de slava Lui”

(I Petru 4, 12-13). Din acest citat înțelegem că suferința „încercărilor de foc” din mijlocul nostru are un alt

țel și nu neapărat acela al pedepsei, ci al mântuirii noastre. Dumnezeu dorește ca și noi să ne bucurăm de

slava Lui.

Sf. Simion Tesalonicianul explică undeva că suferința și încercările de foc din mijlocul nostru ne îndreaptă

atenția de la lumea aceasta spre cea veșnică. Dacă, spune el, nu ar fi suferință în lume, nimeni nu ar mai tânji

după viața veșnică, pentru că lumea acesta ar deveni mult prea plăcută și prea convenabilă omului ca să-și

mai aducă aminte de Dumnezeu și să dorească viața veșnică. Și se pare că acestea sunt timpurile cele trăim.

Desigur este greu să înțelegem suferința. Ea este foarte complicată pentru a putea fi justificată sau măcar

explicată. Important este însă ceea ce facem cu ea. Suferința este o realitate crudă și atât de răspândită, încât

întrebarea importantă nu este despre originea sau structura ei cât despre finalitatea ei, a influenței pe care o

are asupra noastră.

Am cunoscut oameni pe care suferința i-a înăcrit, slăbit sau înrăit. Răzbunarea și ura se pot ivi din suferințe

ce ne ni se par nedrepte. Dar, pentru cei mulți, suferința a fost o ocazie specială, la urma urmei fericită, de a-

și întoarce pașii spre Domnul. În mulți oameni, suferința a produs o schimbare înspre bine, spre credință și

dragoste, înțelegere și îngăduință, iertare și împăcare.

Sf. Apostol Pavel ne oferă exemplul Domnului Iisus Hristos, care „deși era Fiu, a învățat ascultare din cele

ce a pătimit” (Evrei 5, 8). De asemenea, ne îndeamnă: „Să ne bucurăm și în suferințe, bine știind că suferința

cauzează răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde” (Romani 5, 3-4).

Așadar, suferința își are rostul ei în viața noastră dacă știm s-o apreciem după valoarea ei spirituală. Acest

lucru l-au înțeles sfinții bisericii noastre. Înclinarea lor spre Dumnezeu și credința lor adesea le-a adus

suferințe din partea lumii necredincioase și din partea veacului acestuia viclean. Și această suferință ei au

acceptat-o spre a se dezlipi de ceea ce este lumesc și temporar și a se transfigura în ceea ce este veșnic și

ceresc. Ei sunt cei ce au înțeles suferința și au folosit-o ca pe un mod de sfințire. Suferința lor le-a fost spre

sfințire și au suferit-o cu bucurie. Să luăm exemplul lor și să înțelegem suferința în mod spiritual și s-o

transformăm într-un bine pentru sfințirea noastră.

~Pr. Cornel Todeasă

Viața creștinului este unică și integrală

Viața noastră este una deoarece Iisus Hristos, „Calea, Adevărul și

Viața” (Ioan 14, 6), Domnul și Dumnezeul nostru, este Unul. El

este Unul-născut, care luând trup muritor, s-a adus pe Sine jertfă

sângeroasă pe Cruce pentru mântuirea noastră și a înviat a treia zi

după Scripturi cu moartea pe moarte călcând.

Viața noastră este una pentru că unul este sufletul nostru, scump

dar al lui Dumnezeu. El nu poate fi împărțit. Dar el poate fi pierdut prin negrija noastră, prin desfătările fără

măsură, în fărădelegile noastre, când ne lăsăm pradă ispitirilor dușmanului nostru. Șase zile înainte de

minunata Sa Schimbare la față, propovăduind vestea cea bună ucenicilor și norodului adunat în jurul Lui să-

I soarbă dulceața cuvintelor, Domnul Iisus zice: „Și ce folosește omului dacă pierde sufletul?” (Marcu 8,

36).

Viața este una precum trupul nostru este unul. Altar al sufletului, trupul nostru, deși pieritor, participă

împreună cu sufletul în actul mântuirii noastre.

Viața este una. De aceea este foarte greșit să denumim diferitele sfere de activitate umană cu numele de vieți

când zicem: viața economică, viața morală, viața politică, viața culturală, viața religioasă, etc.

În această împărțire a vieții în mai multe „vieți” se poate observa o sete înnăscută a omului după viața

veșnică. Precum în poveste cei nemuritori erau socotiți ca având șapte vieți, tot așa și noi, lipsiți fiind de

acest dar, înșeptim viața noastră, înșelându-ne în acest fel că o să trăim viața fără de moarte.

Pe de altă parte, aceste nejustificate bariere ce separă viața nostră în sectoare lasă puțin spațiu și timp vieții

religioase, care devine doar un alt sector al vieții printre multele ei sectoare. În felul acesta, ne luăm ușor

greșita libertate de a lăsa credința, har și darul Sfântului Duh, responsabilitățile iubirii aproapelui în afara

contextului celor mai multe sectoare ale vieții pe care le și numim laice sau seculare.

De exemplu, de cele mai multe ori eliminăm simțirea și responsabilitatea noastră creștină din viața

economică. În această privință putem aduce în atenție pe Vameșul Matei, care numai prin minunata chemare

a lui Iisus își dă seama de greșeala în care se află, se căiește profund și devine ucenic apropiat al

Mântuitorului.

Viața religioasă cuprinde întreaga noastră viață, atât cea fizică cât și cea spirituală. Ea este mai ales

participarea și contribuirea spirituală și materială la viața liturgică și pastorală a bisericii lui Hristos,

milostenia și alte fapte ale dragostei creștine, rugăciunea și meditația personală sau în grup, etc. Dar viața

religioasă nu este numai atâta, ci ea țese împreună toate aspectele vieții noastre. De aceea spunem că viața

creștinului este o viață integrală sau totală.

Un adevărat creștin Îl are, în tot ce face, prezent pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Pâinea vieții (Ioan 6,

47). Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva; să faceți totul

spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 36). Să ascultăm și să împlinim Evanghelia deoarece „cuvintele

pe care vi le spun Eu, ne asigură Mântuitorul nostru Iisus Hristos, sunt duh și viață” (Ioan 6, 63).

Astfel, viața noastră în totalitatea ei trebuie să fie întru Iisus Hristos, „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6),

care a venit în lume ca noi „să avem viață și s-o avem din belșug” (Ioan 10, 10).

Citiri din Pateric:

Despre Rugăciune

L-au întrebat pe Avva Macarie: „Cum să ne rugăm?” Și bătrânul a răspuns: „Nu este nevoie să vorbești

mult în rugăciune; adesea ridică mâinile tale și spune: «Doamne cum voiești și precum ști, ai milă de

mine». Dar dacă este război în sufletul tău adaugă: «Ajută-mă!» Și pentru că El știe ceeea ce avem nevoie,

el își arată milă pentru noi."

Izgonirea lui Adam din Rai Meditație la Duminica lăsatului de brânză

Am fost întrebat: „De ce noi, creștinii, cinstim

Crucea, acest instrument de pedeapsă rușinoasă, pe

care Domnul Dumnezeul nostru a fost atârnat?”

Răspunsul este simplu: noi nu cinstim Crucea ca

instrument de tortură, ci ca un semn al victoriei. Pe

Cruce, Domnul și Dumnezeu nostru Iisus Hristos a

învins moartea „cu moartea pe moarte călcând”. Pe

Cruce, Domnul Hristos a fondat Biserica Sa „pe

care nici porțile iadului nu o va cuceri” și a făcut

posibilă învierea noastră.

Crucea este ca o monedă cu două fețe; pe o față este

Răstignirea, iar pe cealaltă este Invierea. Nici o față

a Crucii nu poate exista fără cealaltă. Invierea a fost

făcută posibilă de Răstignire. Iar Răstignirea nu-și

are rostul decât în Inviere.

Tot așa putem să întrebăm: de ce Biserica amintește

în Duminica dinainte de Marele Post (Duminica

lăsatului de carne) „izgonirea” lui Adam din Rai?

Acest eveniment este, desigur, unul din cele mai

întunecoase momente ale istoriei omenirii.

Dumnezeu îl alungă pe om din Grădina pe care a

creat-o în mod special pentru el.

În Stihira Triodului (de la Vecernia de Sâmbătă

seara al duminicii lăsatului de brânză) îl vedem pe

Adam plângând cu pocăință (dând tonul întregului

Post Mare):

„Șezut-a Adam în preajma raiului și de goliciunea

sa plângând, se tânguia: Vai mie! Celui ce m-am

supus înșelăciunii celei viclene, și m-am furat și de

mărire m-am depărtat. Vai mie! Celui dezbrăcat de

nevinovăție și lăsat în sărăcie. Ci, o raiule, de acum

nu mă voi mai desfăta în dulceața ta. Nu voi mai

vedea pe Domnul și Dumnezeu și Ziditorul meu;

căci în pământ voi merge, din care m-am luat.

Milostive îndurate, strig către tine: Miluiește-mă pe

mine, cel ce am căzut.”

In această duminică, amintim cu pocăință

„pierderea raiului” pentru că aceasta are și un apect

pozitiv. Dar, pentru a înțelege partea pozitivă a

alungării omului din Rai, trebuie să aruncăm o

privire mai atentă asupra narativelor creației din

cartea Facerii.

Cartea Facerea menționează existența în mijlocul

Raiului a doi pomi: „pomul vieții și pomul

cunoașterii binelui și a răului” (Facere 2, 9).

Dumnezeu l-a avertizat pe Adam că în ziua în care

va mânca din pomul cunoștinței binelui și răului,

„vei muri negreșit” (Facere 2, 17). Intr-adevăr când

Adam și Eva, ispitiți fiind de diavol, au mâncat din

acel pom, moartea a intrat în lume, și alte

„blesteme” au venit asupra omului – precum

durerile nașterii, câștigarea pâinii cu sudoarea

frunții, etc.

Aceasta poruncă a fost dată primilor oameni în

Paradis ca o încercare care să-i ajute să crească în

desăvârșire spre „asemănarea” cu Dumnezeu. Dar,

prin neascultare, acestă încercare devine o ispită și

acțiunea lor un păcat.

Faptul că Dumnezeu le interzice fructul pomului

cunoașterii binelui și răului, ne sugerează că Adam

și Eva nu ajunseseră încă la vârsta sau maturitatea

necesară pentru aceasta. Adică, ei au mâncat din

acest fruct mai înainte de a atinge statura omului

matur – statură la care Dumnezeu dorea ca omul să

ajungă în Rai. Iar prin această neascultare, omul a

devenit un fel de adolescent rebel, imatur, și

spiritual și fizic.

Celălalt pom din mijlocul raiului era pomul care

dădea viață veșnică. Ne permitem să presupunem că

din acest pom omul urma să guste doar atunci când

ar fi ajuns la „asemănarea” cu Dumnezeu, moment

care ar fi coincis cu mântuirea lui.

Dar, Dumnezeu l-a scos pe om afară din grădină

„pentru ca nu cumva să-și întindă mâna și să ia

roade din pomul vieții, să mănânce și să trăiască în

veci” (Facere 3, 22). Și Dumnezeu a pus „și sabie

de flacără vâlvâitoare să păzească drumul către

pomul vieții” (Facere 3, 23-24). Căci, dacă

Dumnezeu ar fi permis omului căzut să rămână în

Paradis și să mănânce din acest pom, urma ca el să

trăiască în acea condiție rebelă și imatură – în

suferințe, boli, și singurătate – pentru eternitate.

Prin alungarea lui Adam din Rai, Dumnezeu de fapt

își arată mila Lui pentru lume. El „alungă” omul

într-o călătorie ocolitoare, dar fără a-i nega țelul

ultim, adică mântuirea, și nu înainte de a-i promite

un Mântuitor, pe Unul născut Fiu al Său. Tradiția

Bisericii ne învață, de fapt, că lemnul Crucii lui

Iisus a provenit din pomul „vieții veșnice.”

Atârnând pe Cruce, Mântuitorul avea să reîntoarcă

omul pe calea mântuirii.

Biserica comemorează Alungarea din Rai în

duminica imediat precedentă Postului Mare pentru

a ne reaminti că atât Sf. Cruce cât și Sf. Inviere își

au începutul și cauza în actul neascultării lui Adam

și a Evei. Sf. Cruce și Sf. Inviere sunt de fapt

„modul” prin care Dumnezeu reabilitează omul,

punându-l din nou pe calea „creșterii” spre

„asemănarea” cu El.

Ca o concluzie, să ascultăm la Sf. Maxim

Mărturisitorul care spune: „Moartea înseamnă

propriu-zis despărțirea de Dumnezeu. Iar boldul

morții este păcatul (1 Cor. 15, 56), pe care

primindu-l Adam a fost izgonit și de la pomul vieții

și din rai, și de la Dumnezeu. Acestei morți i-a

urmat în chip necesar și moartea trupului. Căci

viața este propriu-zis Cel ce a zis: «Eu sunt viața»

(Ioan 14:6). Acesta coborându-se în moarte l-a adus

pe cel omorât iarăși la viață” (Filocalia, cap. 93, a

doua sută de capete, p. 86).

~Pr. Cornel Todeasă

Mântuirea este a Lui Dumnezeu și este cu putință de la El

Binefacerea este într-adevăr o virtute bineplăcută și lăudată de Domnul. Dar dacă crezi că binefacerea este

singurul lucru necesar pentru mântuirea sufletului tău, te păcălești pe tine însuți, dar nu pe Dumnezeu. Căci

spui că tu te mântuiești pe tine însuți, prin binefacerea ta, întorcându-I astfel spatele lui Dumnezeu.

Mântuirea este o imposibilitate omenească, căci numai Dumnezeu mântuiește. Mântuirea nu este a noastră ci

a Lui și noi o primim ca dar de sus. „Nu mă lepăda de la fața Ta, spune psalmistul, și duhul Tău cel sfânt

nu-l lua de la mine, dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește” (Ps.50, 11-12).

Mântuirea este o legătură cu Dumnezeu în care nu numai dăm ci în care, mai ales, primim. Noi nu avem

nimic, ci primim totul, chiar și viața. Noi dăm din ceea ce primim, deci trebuie să primim mai întâi. Mai

întâi trebuie să-L primim pe Dumnezeu, Dăruitorul a toate, și toate cele ce avem de la El. Noi dăm nu din ce

avem, ci din ce am primit. Iar dacă primim numai darurile Lui și nu pe El, atunci credem că avem ceva al

nostru. Atunci Îi întoarcem spatele lui Dumnezeu.

Tânărul bogat din Evanghelie (Matei 19, 16-26) I-a întors spatele lui Dumnezeu. Acest tânăr L-a

impresionat pe Domnul Iisus prin faptul că avea o viață dreaptă din tinerețea lui, adică respecta toate

poruncile. El a pus întrebarea esențială: „Ce bine să fac ca să am viața veșnică?” Dar când Domnul Iisus l-a

îndemnat să vândă totul, averile și să le dea săracilor și să-L urmeze pe El, tânărul „a plecat întristat, căci

avea multe avuții”.

Păcatul nu era că avea avere mare, ci că L-a refuzat pe Dăruitorul lor. Prin întrebarea pe care el a pus-o, se

citește clar că el căuta un fel de tranzacție de la Dumnezeu, un fel de contract, prin care el trebuia să facă un

bine specific prin care să obțină viața cea veșnică. Mentalitatea lui nu este prea diferită de mentalitatea

noastră, prin care adesea ne închipuim că-L putem influența pe Domnul, nu prin dragostea către El, ci prin o

binefacere de-a noastră.

După plecarea tânărului, Domnul face remarca bine cunoscută: „Mai lesne e să treacă o cămilă prin urechile

acului decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu”. Această afirmație i-a descumpănit și pe Apostoli

care imediat Îl întreabă: „Atunci, cine poate să se mântuiască?” La care Iisus, spune Evanghelistul Matei,

privind la ei, le-a zis: „Aceasta este cu neputință la oameni, dar la Dumnezeu toate sunt cu putință”.

Să înțelegem deci că mântuirea noastră este un dar, darul iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Și cea mai mare

binefacere ce ne-o putem face este să răspundem cu dragoste dragostei Lui. Acesta este binele ce putem să-l

facem pentru a avea viața cea veșnică. (Pr.C.T.)

Darul nostru este dovada încrederii noastre în Dumnezeu

Într-o bună zi, Domnul Iisus stătea în preajma cutiei

darurilor în Templu și „privea cum mulțimea aruncă bani în

cutie.” Bogații au aruncat bani mulți. Dar printre ei a venit

și o văduvă săracă, care „a aruncat doi bani, adică un

codrant.” După aceea, Iisus a chemat la El pe ucenicii Lui

și le-a zis: „Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă

a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi.”

Interesant este că nu cei ce au dat mai mult, au dat, în

perspectiva divină, mai mult. Ci văduva săracă, care a dat

mai puțin decât toți, a dat mai mult, căci spune Domnul

Iisus, că „a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi

ceilalţi.”

Intrebarea ce și-au pus-o ucenicii Lui atunci și ne-o punem și noi este ce o deosebește pe femeia aceasta

între toții dăruitorii. Aceasta imediat o explică Domnul Iisus : „Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe

când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa.” (Marcu 12, 41-44). Ea a dat tot ce avea din

toată dragostea ei. Sacrificul ei a fost total, fără rezervă. Mesajul pe care ea îl transmite Domnului

Dumnezeu nu a fost numai al mărinimiei ei, deși generozitatea ei a depășit toată înțelegerea, și aici mă refer

la înțelegerea omenească.

Dar ea mai trasmite și un alt mesaj și mai puternic, acela al credinței și al nădejdii în Dumnezeu. Credința în

Dumnezeu îi era suficientă pentru ziua de mâine. Ea a avut încredere deplină că Dumnezeu avea să o

îngrijească pe ea în toate zilele ei. Și dacă ea a avut această încredere, de ce ar mai fi ținut ceva avere pentru

ea, pentru ziua de mâine?

Oare nu aceasta a fost porunca dată de Dumnezeu poporului ales, cum că „mana” (adică mâncarea cerească)

trimisă din cer în pustie, să se mănânce în ziua aceea, și să nu se adune și păstreze pentru mâine. „Mana”

dată lor zilnic a fost dovada grijii lui Dumnezeu pentru poporul Său. Dar în același timp, Dumnezeu cere

poporului Său încredere în grija Lui cea mare, și să nu strângă mană pentru mâine.

Mesajul sau dovada văduvei a fost acela al abandonării complete grijii și dragostei lui Dumnezeu. Aceasta a

diferențiat-o pe ea de toți ceilalți care au aruncat darul lor în cutia milei. Ceilalți toți, spune Iisus „au aruncat

din prisosul lor”.

În postul acesta, când, prin osteneli, încercăm să ne dezlipim de cele lumești și să ne atârnăm de bunul

Dumnezeu, este bine poate să ne punem întrebarea: avem noi încrederea mare în Dumnezeu a văduvei, că

are El grijă de noi in toate zilele și astfel să fim generoși? Să fim generoși din generozitatea Lui? Sau

suntem ca toți ceilalți și, încrezându-ne în cele lumești, am devenit hapsâni și dăm doar din ce ne prisosește,

sau cum spun americanii, dăm doar din „our leftovers?” Să nu uităm deci că prin darul nostru la „cutia

milei”, oricare ar fi ea, nu ne arătăm numai generozitatea sau mila noastră, ci mai ale nădejdea sau

încrederea în Dumnezeu, Cel care ne poartă de grijă în toate zilele până în veșnicie. (Pr.C.T)

PILDE

Bucuria iertării sincere

Un frate de mănăstire oarecare avea supărare asupra altui frate. Iar acela, înţelegând ca fratele acesta are

supărare asupra lui, a mers la dânsul, vrând să se smerească, să-i ceară iertare şi să se împace cu dânsul.

Bătând la uşa fratelui, acela n-a vrut să-i deschidă şi să-l primească. Acesta, dacă a văzut că nu-i deschide, s-

a supărat şi el. Şi mergând la un bătrân i-a spus, jelindu-se, cum că are supărare cu un frate şi a mers la

dânsul să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul şi nu l-a primit, nici nu i-a deschis uşa.

Bătrânul i-a zis: „Caută fiule, si-ţi ia seama, că poate ai vreun gând în inima ta, cum că tu nu eşti cu nimic

vinovat, nici nu i-ai făcut lui nici un rău, ci el a făcut rău şi el este vinovat. Astfel pe tine însuţi te

îndreptățești, iar pe el îl învinovăţeşti. Pentru aceea nu-i dă Dumnezeu lui îndemnare să-ţi deschidă şi să te

primească, pentru că nu cu adevărată pocăinţă mergi la dânsul, ci cu făţărie. Mergi şi pune în inima ta cum

că tu ai greşit şi tu eşti vinovat, iar pe dânsul să-l îndreptățești. Si aşa Dumnezeu îi va da lui îndreptare şi

umilinţă să se smerească şi să se împace cu tine”.

Auzind fratele, s-a umilit cu inima lui şi făgăduindu-și că va face după cuvântul bătrânului, s-a dus iarăşi

smerit la acel frate care avea scârbă asupra lui, să se roage să-l ierte. Bătând la uşa chiliei, îndată a auzit

acela și i-a deschis. Dar mai înainte să se închine el şi să-şi ceară iertare, acela s-a închinat lui cu smerenie

zicând: Iartă-mă, frate, că te-am supărat !

Aşa, cu dragoste şi din tot sufletul sărutându-se unul pe altul, s-a făcut mare bucurie între dânşii.

Nenorocirea de-a irosi viața veșnică

Un rege al Persiei i-a întrebat odată pe trei din cei mai de seamă înțelepți ai țării lui: „Care nenorocire e mai

mare pe lumea aceasta?”

Cel dintâi a răspuns: „Bătrânețea, însoțită de neputința trupului și de slăbiciunile minții, de sărăcie, de boli –

e cea mai mare nenorocire.” Cel de-al doilea a spus: „Să fii sărac și fără nădejde de a scăpa de sărăcie; să

fii bolnav și pe deasupra nerăbdător – e și mai mare rău. Nerăbdarea este cel mai mare rău.” Cel de-al

treilea a răspuns: „Ceea ce este mai de temut, e să ai moartea în față și să știi că ți-ai risipit viața veșnică.

Iată cea mai mare dintre toate nenorocirile.” Regele a dat celui de-al treilea dreptate, și l-a răsplătit cu daruri

multe.

Pentru Sf. Isaac Sirianul risipirea sau pierderea vieții veșnice înseamnă câștigarea lumii acesteia. „Lumea,

spune el, este un nume general pentru toate patimile. Când dorim să numim cu un nume comun patimile, noi

le numim lume. Dar când dorim să le distingem prin numele lor specific, le numim patimi. Patimile sunt

următoarele: iubirea de bogății, dorința de proprietăți, plăcerile trupești din care provin pasiunile sexuale,

dragostea de onoare care dă ocazie la invidie, râvnirea după putere, aroganța și mândria pozițiilor înalte,

dorința fierbinte a cuiva de a se împodobi cu haine luxoase și ornamente vanitoase, goana după gloria

umană care este sursă de ranchiună și resentiment și frică fizică. Unde aceste patimi încetează să mai fie

active, acolo lumea este moartă... Cineva a spus despre sfinți că în timp ce erau în viață ei erau morți;

pentru că deși trăind în carne, ei nu au trăit pentru carne. Vezi pentru care din aceste patimi ești tu în viață.

Atunci vei ști cât de mult ești tu în viață pentru lume, și cât de mult ești mort față de ea."

Precum sfinții, așa și noi, pentru a câștiga viața veșnică trebuie să murim lumii acesteia, care este numele

pentru toate patimile.

Domnul Iisus a spus-o așa: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul (pentru lumea acesta) îl va pierde, iar cine

va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa (în viața veșnică). Căci ce-i

foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb,

pentru sufletul său?” (Marcu 8, 35-36).

Nu putem decât să fim de acord cu înțeleptul din povestioara de mai sus. De multe ori, furați de peisajul

pasiunilor lumii acesteia și de obiceiul cronic al amânării îngrijirii sufletului nostru, ne trezim prea târziu,

aflați chiar în fața morții, și dăm peste nenorocirea cea mare. Nenorocirea cea mare este atunci când omul

își pierde sufletul său, atunci când omul și-a irosit viața veșnică. (Pr.C.T.)

DOAMNE, AJUTĂ! Fosta DATINI 501 Elm St. Monroe, CT. 06468

Foaia este produsă de Pr. Cornel Todeasă, ajutat în editarea ei de Daciana Mădălina Reznic.

E-mail: prcornel@gmail.com

Vizitați-ne și pe Facebook: Pastoral Pondering / Gândurile pastorale