peDiplomația premergătoare primului război mondial - Alina –

Diplomația primului război mondial - Oxana –

Formarea și eșecul Ligii Națiunilor- ... Oxana, Ane, Alina –

Diplomația interbelică – Ane

Henry Kissinger, Diplomația, Ed All Politic, 2010: 142-250 principal

Cerințe:

aspectul diplomatic al perioadei indicate.

sinteză pe baza principalelor puncte,

Bibliografie:

Diplomația sec. XX - CONSTANTIN VLAD, București, 2006

România și Societatea Națiunilor 1919 -1929 – Mihai Iacobescu Academia Republiciisocialiste române

Europa Centrală și orientală între 1917 și 1990 – Jean Marie le Breton

Cap. VI: Un fundament șubred . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69

Cap. VII: Securitatea colectiva oi slabiciunile sale sub presiunea raporturilor de forțe . . . . . . . 74

Cap. VIII: Fisuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81

1) Rapallo . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81

2) Locarno . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85

3) Catre un apogeu al ineficientei ideii de securitate colectiva: Pactul Briand°Kellogg . . . 99

Cap. IX: Dinamica cedărilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122

Cap. XI: Pactul Ribbentrop°Molotov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131

Wikipedia:

Perioada interbelică desemnează intervalul de 21 de ani între cele două războaie mondiale(1918-1939).

A fost o perioadă zbuciumată în care, în ciuda păcii aparente, conflictele erau în stare latentă.Acum se concretizează ideologiile care au schimbat fața lumii: fascismul, nazismul în special

și comunismul. Aceste două ideologii câștigă tot mai mult teren pe fondul unei apatii generaledin partea democrațiilor europene.

Negocieri de pace:

1919- SUA cerea beligenaților un acord asupra unor condiții de pace. Woodro Wilson 1918 –

a formulat cele „cele 14 puncte ale lui Wilson”. Franta, în special prim-ministrul francez

Georges Clemenceau, dorea însă plăți reparatorii din partea Germaniei, pentru a o pedepsi și

delimitarea totală a zonei Rinului. Prin tratatul de la Versailles puterile centrale găsite

singurele vinovate. S-a dorit din partea acestora o revizuire a tratatului. W. Wilson, sprijinit

de prim-ministrul britanic David Lloyd George, a făcut campanie pentru condiții de pace și

pentru acceptarea Germaniei în comunicarea Int. Pentru a nu fi atrasă de bolșevism.

Armistițiul de la Compegnie

Abdicarea kaiserului, apoi politicianul Matthias Erzberger, reprezentantul Reichului a semnatarmistițiu de la Compiegne care recunoștea capitularea Germaniei la 11 noiembrie 1918.

Tratatul de la Versailles

Din cauză că negocierile de pace s-au discutat între puterile victorioase, Franța și-a impusmajoritatea pretențiilor dar a acceptat și cererea lui Wilson cu privire la formarea LigiiNațiunilor. Acest tratat a fost semnat de germani sub presiunea învingătorilor.

REZUMAT:

SOCIETATEA NAȚIUNILOR

Lumea trăia un sentiment de ușurare după „Marele război“. Primul ministru englez DavidLloyd George anunța pe 11 noiembrie 1918 semnarea armistițiului cu Germania spunând căpoate prin în acest fel, s-a pus capăt tuturor războaielor. Speranțele privind eliminarearăzboaielor din viața internațională erau investite mai ales în Societatea Natiunilor. Inițiatorulei, președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson, vedea această ligă „O asociere universala anațiunilor pentru menținerea securității marilor și oceanelor, spre a fi folosite în comun și fărăprobleme, de toate popoarele lumii”. Pactul Societății Națiunilor era aprobat de Conferința dePace pe 28 aprilie 1919 și intra în vigoare la 10 ianuarie 1920.

Elaborarea Pactului Societății Națiunilor:

- A fost nevoie de activitatea a peste 200 de asociații și comitete naționale

- Acestea au elaborat idei, principii care stau la baza noilor rel. int. Interbelice

- Procesul creării Societății Națiunilor a fost foarte complex și greoi și a urmat următoareleetape:

1. O fază pregătitoare (1914 - 1918) – se creează organizații, asociații, comitete pentruS.N. se schițează proiecte și din 1916 Wilson creează comisii de studiu pentru noulorganism și cere guvernelor beligernate să-și precizeze scopurile de război.

2. 18 ianuarie și 28 aprilie 1919 – se desfășoară la Hotelul Crillon din Paris Comisiaspecială pentru formarea S.N. creează preambulul acestui pact. Acest Preambul alPactului declara solemn ca dezvoltarea cooperării între națiuni și garantarea păcii șisecurității reclama ca toate statele sa accepte obligația de a nu recurge la război, săîntrețină în deplina transparență, relaflii internaționale și, sa respecte în mod rigurosnormele dreptului internațional, să facă sa domneasca justiflia și sa respecte scrupulostoate obligațiile înscrise în tratatele încheiate intre state.

3. În cadrul conferinței de la Versailles – S.N. îi sunt impuse numeroase obligațiiprivitoare la clauze teritoriale, economice , politice, financiare, sociale, naționale,culturale.

Eforturile creării S.N

1910 Leon Bourgeois publica la Paris Pour la Societe des Nations

1914 – 1915 savantul chilian Alvarez organiza conferințe pe aceeași temă

Ian. 1915 lua ființa în SUA Liga pentru impunerea păcii condusă de William HowardTaft .

Aprilie 1915 la Haga apare Organizația centrală pentru o pace durabilă

La Londra apar Asociația Ligii Națiunilor, grupul Bryce, Societatea Fabyan, ComitetulPhilimore

La Paris, Liga pentru înființarea Societății Națiunilor și revista Pace prin justiție

Etc. Cel puțin 15 comitete, reviste și conferințe.

Pactul Societatii Natiunilor stabilea membrii originari ai Societății și preciza ca, în afaraacestora, orice stat, dominion sau colonie, care se guvernează singur, putea deveni membrudacă admiterea lui era hotărâta cu votul a doua treimi de către Adunarea Societății și acceptaregulamentul stabilit de Societate privind forțele sale militare, navale și aeriene (art. 1).

Acțiunea Societății era exercitata de o Adunare și de un Consiliu, ajutate de un Secretariatpermanent. Adunarea se compunea din reprezentanții statelor membre, fiecare stat avânddreptul la un singur vot.

Consiliul se compunea din reprezentați ai principalelor Puteri Aliate și Asociate , și anumeStatele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franta, Italia și Japonia. Fiecare membru al

Societății reprezentat în Consiliu dispunea de un singur vot și avea un singur reprezentant.Hotărârile Adunării Și ale Consiliului erau luate cu unanimitatea membrilor prezenți, iarchestiunile de procedura se hotărau cu majoritatea acestora.

Articolul 8 punea în relație menținerea păcii și reducerea armamentelor naționale. Planurileacestor reduceri trebuiau întocmite de Consiliul Societății și supuse apoi examinării și decizieiguvernelor.

Prevederi ale pactului: constituirea unor comisii permanente care sa dea avizul lor Adunăriisau Consiliului, îndeosebi în problemele militare, navale și aeriene, respectarea integritățiiteritoriale și independenței politice a statelor membre, norme și modalități pentru aplanareapolitica a conflictelor, ruperea imediata a tuturor relațiilor economice sau financiare cu statulcare a încălcat Pactul,

Sancțiunile: economice, militară și asistența mutuala.

Pactul avea sa devina fundamentul juridic și politic pe care se va realiza organizarea,funcționarea și desfășurarea activității Societății Națiunilor. Era un document fără egal înteoria și practica dreptului internațional, în gândirea și experiența diplomatica. Pe baza lui,Societatea Națiunilor avea sa devina prima organizație internaționala cu vocație deuniversalitate, întemeiata pe egalitatea în drepturi a statelor membre.

Societatea Națiunilor se manifesta în perioada interbelica — mai ales în prima parte aexistentei sale — ca un centru al diplomației internaționale, cu o serie de contribuții încăutarea de soluții menite sa întărească securitatea și pacea.

România a contribuit activ la elaborarea Pactului (diplomatul roman Constantin Diamandyfusese membru al comisiei de redactare), a fost membru fondator al Societății Națiunilor, pecare a considerat-o un pilon de baza al organizării păcii oi securității.

Nicolae Titulescu a fost ales doi ani consecutivi, 1930 și 1931, președinte al AdunăriiSocietății Națiunilor, caz fără precedent în istoria organizației. Privit însa în ansamblu și dinperspectiva deceniilor ce aveau sa vina, rolul Societatii Natiunilor în menținerea păcii oiasigurarea securității internaționale s°a dovedit limitat.

Pactul și Societatea se bazau pe moralitatea statelor membre, făceau din comportamentulpașnic al statelor un înalt comandament moral și nu o obligație fondata pe constrângerejuridica. În fața unor acte de agresiune, ea s-a dovedit neputincioasa. Dar totuși, aceasta va fifundamentul pentru mari alianțe politico-militare multinaționale precum NATO.

Solidaritatea statelor membre, care trebuia sa determine acțiunea lor comuna în fațaagresorului nu se putea clădi doar pe principii etice.

FISURI

În primii ani postbelici, exist o grea situație economica, atât de partea puterilor învinse, cât șide partea celor învingătoare. Conferințe după conferințe internaționale erau dedicate refaceriieconomice.

Acordul germano-sovietic de la Rapallo –

Prima dintre acestea, Genova la 10 aprilie 1922 are loc la inițiativa Marii Britanii. 9 zile maitârziu acest tratat se încheie fără rezultate concrete. Un punct fierbinte din cadrul conferințeieste acordul dintre Germani și Rusia Sovietică.

În viziunea acestor puteri, la conferința de la Paris s-au luat hotărâri împotriva intereselor lor.și manifestau dorința de a-l vedea revizuit și de a contribui nemijlocit la revizuirea lui. Chiardacă acestea iau parte la această conferință, ele continuau sa fie izolate pe plan internațional,deci vor căuta sprijin una în cealaltă.

Delegația rusa, condusa de G. V. Cicerin, comisarul pentru Afacerile Externe, s-a găsit în fațasolicitării ca Rusia sovietica sa onoreze datoriile făcute de tarism, sa achite nota de platapentru pierderile pe care oamenii de afaceri occidentali le suferiseră în urma revoluției ruse șisa restituie toate întreprinderile și proprietățile străine expropriate.

Lloyd George „a încercat cu disperare“ sa ia legătura cu delegația germana spre a o invita la oîntâlnire pe care pana atunci o refuzase. Mesajul sau a ajuns la Walther Rathenau tocmaiatunci când acesta se pregătea sa plece la ceremonia de semnare a acordului. După o clipa deezitare, Rathenau a acceptat. Germania și Rusia sovietica stabileau relații diplomatice,renunțau reciproc la rambursarea datoriilor de război și a pagubelor produse de război.

Apropierea ruso°germana începuse deja de cativa ani. Inca din 17 aprilie 1919, deci înainte desemnarea Tratatului de la Versailles, erau în vigoare acorduri militare secrete ruso°germane.Ele vor fi confirmate și amplificate în martie 1921. O treapta superioara în cooperarea militaraintre cele doua țari reprezentând°o Convenția secreta dintre statele majore german și rus,semnata pe 3 aprilie 1922, adică în ajunul Conferinței de la Genova.

Germania urma sa furnizeze Rusiei armamentul și munițiile necesare înarmării a 180 deregimente de infanterie, să organizeze flota rusa din Marea Baltica și Marea Neagra, sa livreze500 avioane, să instruiască tehnicienii sovietici, sa acorde asistența tehnica pentrufuncționarea unor noi uzine de armament și sa instruiască statul major al Armatei Roșii.

In schimb, Germania dobândea posibilitatea de a produce în industria rusa arme care ii erauinterzise prin tratatul de la Versailles. Acest Acord după spusele lui Titulescu învia politica luiBismark.

Kissinger scrie despre semnificația politica și practica a acordului de la Rapallo:

„In interval de un an, Germania și Uniunea Sovietica au ajuns sa negocieze acorduri secretepentru cooperarea militara și economica. Deși ulterior Rapallo avea sa fie considerat simbolulpericolului reprezentat de apropierea dintre sovietici și germani. Cand aliații occidentali audecis sa ostracizeze cele mai mari țări de pe continent, sa creeze intre ele o centura de stateslabe și ostile a însemnat cel mai puternic stimulent pentru Germania și Uniunea Sovietica dea trece peste ostilitatea de resort ideologic dintre ele și de a coopera în scopul surpăriiedificiului construit la Versailles…

Hitler și Stalin, doi oameni neîncătușați de povara trecutului și mânați de setea de putere, aupopulat perioada interbelica“ (109, 1998, p. 239).

Noua țări participante la Genova apreciau semnarea acordului de la Rapallo drept o încălcarede către Germania a principiilor care se aflau la baza Conferinței de la Versailles.

Guvernul sovietic nu recunoștea Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920. Delegația rusa afolosit Conferința de la Genova pentru a propune încheierea unui pact de neagresiune întreRusia sovietica și vecinii sai din Europa și făceau distincție intre respectarea statu-quo°uluiteritorial și recunoașterea acestui statu-quo, distincție care contravenea principiilor dreptuluiinternațional.

Delegația romana accepta propunerea ministrului de externe Georghi Cicerin privind un pactde neagresiune, cu mențiunea ca orice aranjamente intre România și URSS trebuiau sapornească de la recunoașterea reciproca a graniței existente, deci, a apartenenței Basarabiei laRomânia.

Așadar, acordul de la Rapallo reprezinta o prima fisura în sistemul construit cuatâta migala, dar și cu lipsa de clarviziune,; o fisura care nu va fi niciodată închisă. Rapalloa reprezentat un semnal de alarma în sensul ca, pentru Germania și Rusia, era ușor sa fie înrelații prietenești…

Diplomația crea astfel cadrul juridico°politic de cooperare intre statele semnatare, dar șipremize ale viitoarelor ciocniri de interese, mai ale intre Statele Unite oi Japonia, intr°operspectiva deloc îndepărtata. Conferința de la Lausanne (noiembrie 1922°iulie 1923), adoptaun nou tratat de pace cu Turcia iar Convenția privind regimul Strâmtorilor care trebuiaudemilitarizate, acorda libertate de trecere vaselor comerciale oi militare. URSS nu ratificaConvenția de la Lausanne.

Locarno

Sistemul creat la Versailles avea sa primească o grea lovitura înainte chiar de a începe safuncționeze: Retragerea Statelor Unite ale Americii din toate hotărârile adoptate la Paris.

Pe 16 ianuarie 1920, Senatul american vota împotriva intrării SUA în Societatea NațiunilorGeorge Clemenceau, prim-ministru al Franței între anii 1906 - 1909 și 1917 – 1920 va spune:

„istoria va spune ca America a întors prea curând spatele chemării destinului. Ea a pierdut50.000 de oameni, iar noi am avut un milion și jumătate de morți și mai mult de 700 000 de

mutilați. Ea s°a imbogatit în mod miraculos și noi ii vom număra dolar cu dolar mărcile pecare ni le datorează Germania cu titlu de reparatii.”

Primii ani postbelici nu erau deloc liniștiți. Aveau loc războaie intre Polonia și RusiaSovietica intre Turcia și Grecia, conflicte intre Anglia și Egipt, Spania și Maroc, dispute intreIugoslavia și Italia, ciocniri militare intre Japonia și Rusia în Siberia, ca și în America Latinaetc.

Dar principalele probleme de securitate internaționala se ridicau în Europa, unde aplicareaprevederilor tratatelor de pace se dovedea anevoioasa și deosebit de complexa.

In diplomația vremii, componentele de securitate ale noii ordini mondiale se vor împleti cuproblema reparațiilor, preocupările privind controlul înarmărilor și dezarmarea, promovareaunor metode de soluționare pașnica a diferendelor internaționale, tentativele de interzicere arăzboiului agresiv și de definire a agresorului.

Când SUA se retrăseseră din sistemul tratatelor de pace, cheia aplicării hotărârilor Conferințeide Pace se afla în cooperarea franco°engleza. Apropierea, ca fenomen de durata, între Franflași Marea Britanie, mergând pana la aranjamente cu caracter de alianța, era un fenomen recent,datând din primul deceniu al secolului XX, ca urmare a pericolului de război creat de statelegermanice.

Odată înfrântă Germania, resorturile acestei apropieri slăbiseră considerabil. Anglia se vateme ca eliminarea Germaniei din poziția de actor de seama pe scena europeana va reînviacunoscutele aspirații ale Franței spre dominația continentului.

Politica engleza, subliniază Kissinger în aceasta privința se baza pe convingerea greșita caFranța era deja prea puternica și ca ultimul lucru de care ea ar fi avut nevoie ar fi fost o alianțacu englezii. Actorii englezi începuseră sa nutrească ideea ca Franța încerca de fapt sa°oireînnoiască amenințarea istorica, urmărind dominația continentului…

Aceleași idei explicau de ce, încă în timpul Conferinței de Pace, spre deosebire de Franța careacționa pentru o pedepsire exemplara a Germaniei învinse, Marea Britanie va evidențiadorința de a impune condiții mai puțin grele acestei țari. Franța va insista — și va actiona —pentru stabilirea unor sume cat mai mari ce urmau sa fie suportate de Germania, MareaBritanie va pleda pentru cifre mai reduse ce urmau a fi achitate de Germania ca datorii derăzboi impunerea unor reparatii atât de mari va duce la colapsul economiei germane. Or,capitalul englez era interesat în pătrunderea în aceasta economie, inclusiv prin acordarea decredite.

Franța va obține printr°un acord încheiat cu Germania la Wiesbaden (octombrie 1921) livrăriîn natura (cărbune, lemn etc,) în contul datoriei deoarece aceasta nu îmi mai putea plătidatoriile. Aranjamentul nu va dura însa mult, mai ales după acordul de la Rapallo.

Diplomația franceza avansa atunci ideea „gajurilor productive“, adică ocuparea de către trupealiate a unor teritorii germane de unde unități economice urmau sa facă livrări în natura în

contul datoriilor. Guvernul german va reacționa, suspendând total livrările și organizândrezistența pasiva fața de ocupanți.

Marea Britanie va fi împotriva ocupării regiunii Ruhr, pe care o califica drept încălcare aTratatului de pace. La inițiativa lui Gustav Stresemann, ministru de Externe al Germaniei,rezistența pasiva înceta în septembrie 1923; trupele franco°belgiene părăseau Ruhrul îniulie°august 1925.

Folosindu°se de divergențele franco°britanice, Stresemann va face flexibila poziția fața dereparații, Germania urmând sa°oi achite obligațiile în aceasta privința dacă primea credite caresa°i permită sa°oi refacă potențialul economic Planul Dawes rămâne.

In 1922, cu intentia de a preveni o eventuala ocupație franceza în Ruhr, cancelarul germanWilhelm Cuno propunea încheierea unui pact renan care, sub garanția Statelor Unite, saprotejeze statutul demilitarizat al Renan-iei.

Austen Chamberlain, ministrul de Externe englez (frate vitreg cu Neville Chamberlain) a emisideea unei alianțe limitate intre Marea Britanie, Franta oi Belgia, care sa garanteze doargranițele ultimelor doua cu Germania. Stresemann se va opune, declarând: un pact fărăGermania ar fi de fapt un pact împotriva Germaniei.

Contacte diplomatice intense intre Paris, Londra și Berlin vor pregăti terenul pentruConferința de la Locarno. Aceasta se desfășura intre 5 și 16 octombrie 1925, cu participareaFrantei, Marii Britanii, Germaniei, Belgiei, Italiei, precum oi a Poloniei și Cehoslovaciei.

In cadrul ei erau adoptate următoarele documente:

1.Tratatul dintre Germania, Belgia, Franta oi Marea Britanie, numit oi Pactul Renan

2. Convenția de arbitraj dintre Germania oi Belgia;

3. Convenția de arbitraj dintre Germania oi Franța

4. Tratatul de arbitraj dintre Germania oi Polonia;

5. Tratatul de arbitraj dintre Germania oi Cehoslovacia;

6. Tratatul de garanție dintre Franta oi Polonia;

7. Tratatul de garanție dintre Franta oi Cehoslovacia;

8. O nota colectiva a statelor participante referitoare la articolul 16 din Pactul SocietățiiNațiunilor în vederea intrării Germaniei în Societate.

Deci Tratatul de la Locarno se referea exclusiv la granițele dintre Franfla și Belgia, pe de oparte, i Germania, pe de alta. El nu cuprindea nimic despre granițele Germaniei cu Polonia șiCehoslovacia.

I toate demersurile diplomatice pregătitoare ale Conferinței de la Locarno, Berlinul arătasefără echivoc ca viitorul pact renan nu va garanta granițele germane de est; Stresemann chiar înajunul deschiderii Conferinței de la Locarno, odată cu formularea pretențiilor germane: „

1 . Combaterea politicii agresive a Franței și punerea teritoriului german la adăpost deinvaziile franceze;

2. Germania, trebuie sa devina tutore al tuturor grupurilor germane din Europa;

3. Germania trebuie sa tinda la revizuirea frontierei sale orientale a cărei imposibilitate erecunoscuta de toată lumea;

4. Trebuie sa ceara dreptul la colonii;

5. Trebuie sa lupte în primele rânduri pentru ca sa fie recunoscut dreptul popoarelor de adispune de ele înșele.

Acordurile de la Locarno au fost salutate ca un eveniment majorpentru pacea și securitatea Europei. „Versailles a pus capăt războiului, Locarno

aduce pacea“ se afirma în multe capitale de pe continent, iar „spiritul de la Locarno“ a găsit

mulți aderenți entuziaști. In realitate, Locarno consolida cursul spre o politica conciliatoare

fața de Germania, în genere fața de țările și cercurile revizioniste, politica promovata înainte

de toate de Marea Britanie, și urmata tot mai docil de către Franța.

Prin efect, Locarno va încurajă tocmai forțele revizioniste, care nuvor înceta sa castige teren pe seama statelor mici vecine Germaniei, dar și pe seama

marilor puteri antirevizioniste, în primul rand a Franței, în ultima instanța pe seama păcii oi

securității europene și mondiale. Acordurile de la Locarno erau semnate in mod solemn la

Londra pe 1 decembrie 1925, intr°o ceremonie in care declarațiile optimiste și liniștitoare

pareau a avea motivație și temei.

10 septembrie 1926 Germania devenea membra a Societatii, dobândind astfel un statut

internațional care°i permitea sa aibă propriul cuvânt de spus în treburile europene oi

mondiale. Greutatea acestui cuvânt creștea întrucât Germania devenea membra permanenta a

Consiliului și în Secretariatul Societtii Natiunilor.

Primele beneficiare ale noii calități a Germaniei de membra a Societatii vor fi raporturile salecu URSS. In plus, poziția Germaniei în conducerea Societatii putea în orice împrejurare, datafiind regula unanimitatii, sa împiedice adoptarea de către Consiliu a unor masuri de pedepsirea aliatului sau sovietic. Rapallo dădea în aceste conditii noi roade: pe 24 aprilie 1926 se

încheia Tratatul de neagresiune și neutralitate dintre URSS oi Germania. In genere, este de

observat ca Rapallo și Locarno se înscriu intr°o anumita logica a istoriei.

Privita în perspectiva, perioada 1922°1925 marca o semnificativa schimbare în raporturileinternaționale de forțe, înregistrată ca atare de către diplomație, tendinita care nu numai ca nuva fi oprita de evoluțiile ce vor urma ci, dimpotrivă, va fi consolidata de ele.

Pactul Briand°Kellogg

Acesta era semnat în 27 august 1928 de reprezentanții a 15 state, fiind gândit inițial ca unacord bilateral de prevenire a oricărui conflict între cele două state, la el aderă în final 63 dețari.

Initierea semnării lui ii revenea lui Aristide Briand, prim°ministru și ministru de Externe al

Franței și lui Frank Billings Kellogg, secretarul de stat al SUA, care va amana luni de zile un

raspuns catre Briand și care va propune insa ca pactul imaginat la Paris sa devina uninstrument multilateral, deschis spre semnare tuturor statelor.

Pactul cuprindea doua articole de substanfla: condamna recursul la razboi pentru

reglementarea diferendelor internaflionale și renunfla la el ca instrument de politica naflionala

in relafliile lor mutuale“ și reglementarea sau rezolvarea tuturor diferendelor sau conflictelor,

de orice natura sau de orice origine doar prin mijloace pacifice.

Statele Unite au invocat Doctrina Monroe, dreptul la autoaparare și apararea legitima, precumși faptul ca fiecare națiune trebuie sa fie singurul judecator al cerinflelor pe care le reclamalegitima aparare.

Kellogg insuși va declara in Congres ca Pactul nu obliga in nici un fel Statele Unite sa vina inajutorul victimelor. Germania, de pilda, va susfline ca, intrucat razboiul este eliminat dintreinstrumentele de politica naflionala și raman in vigoare doar sancfliunile ordonate deSocietatea Nafliunilor și organizate in forma colectiva de catre Consiliu, „pactele regionaledefensive ar trebui desfiinflate pentru ca nu°și mai aveau locul“; referirea privea, desigur,grupari cum era Mica Inflelegere, precum și alianflele estice ale Franflei.

Dupa ce iniflial declarase ca Pactul e indreptat impotriva sa, URSS va adera la el și°l vafolosi pentru iniflierea unei acțiuni diplomatice proprii de o anumita intindere.

Pactul Briand°Kellogg, cu menfliunea ca acesta coincidea in spirit cu Pactul SocietațiiNațiunilor, dar slabea prin conținut ceea ce insemna Societatea pentru securitateainternaționala.

Pactul Briand°Kellogg va contamina pentru cafliva ani buni spiritul multor oameni politici oidiplomafli ai vremii.