409

DIPLOMAŢIA ROMÂNIEI ÎN EPOCA MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ

Prof. univ. dr. VIORICA MOISUC

Obiective Cursul îşi propune prezentarea coordonatelor diplomaţiei româneşti

în epoca modernă şi contemporană; analizarea obiectivelor şi a mijloacelor folosite în contextul internaţional dat; definirea locului şi rolului României în cadrul intereselor divergente şi contradictorii ale marilor puteri în zona geografică carpato-dunăreano-pontică în diferite perioade istorice.

I. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA ISTORIEI

DIPLOMAŢIEI ROMÂNEŞTI DIN EPOCA MODERNĂ. ANTECEDENTE POLITICO-DIPLOMATICE

În tradiţia sa, diplomaţia promovată de Principatele Române a fost subordonată intereselor şi obiectivelor lor majore: menţinerea status-quo-ului teritorial, relaţii de bună vecinătate cu toate statele, apărarea în faţa primejdiilor externe.

O dată cu expansiunea otomană în Centrul şi Sud-Estul Europei, dar mai ales cu ocuparea Constantinopolului (1453), act ce a avut semnificaţia căderii Imperiului roman de răsărit, situaţia internaţională a Principatelor independente Moldova şi Valahia s-a agravat. Domnitorii români ca Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare au purtat ani în şir războaie cu Imperiul Otoman, reuşind să stăvilească la Dunăre expansiunea acestuia. Este de remarcat faptul că regatele şi imperiile din Occident, mai puternice şi cu armată mai numeroasă, ca şi Rusia, nu au sprijinit eforturile militare ale Principatelor dunărene împotriva pericolului otoman. Aşa se explică faptul că otomanii au cucerit o serie de teritorii româneşti cum au fost Dobrogea, Turnu şi Giurgiu sau unele cetăţi întărite în Moldova. În acelaşi timp, artera comercială a Dunării cu ieşire la Marea Neagră, drumurile comerciale ce străbăteau Moldova şi Valahia legând Apusul cu Răsăritul, Nordul cu

410

Sudul continentului, dar şi cu Orientul apropiat au sporit importanţa acestor Principate din punct de vedere economic, strategic, politic şi militar.

Disproporţia de forţe militare, de potenţial economic între Principate şi Imperiul Otoman, pagubele imense provocate celor două state româneşti de permanentele războaie cu Poarta au determinat stabilirea unor raporturi politice speciale între Moldova şi Ţara Românească, pe de o parte, şi Poarta otomană, pe de altă parte. Mircea cel Bătrân, la începutul secolului al XV-lea, şi Ştefan cel Mare, în ultimul deceniu al secolului al XV-lea, au acceptat suzeranitatea otomană, plătind haraciu (Moldova plătea 4000 de ducaţi, iar Ţara Românească 8000). Relaţiile dintre Poartă şi Ţările Române au fost stabilite prin aşa-numitele capitulaţii. Relaţia vasal-suzeran implica obligaţia Porţii de a apăra pe vasal, de a nu se amesteca în nici un fel în viaţa internă şi administraţia statelor române, iar acestea, în calitate de vasal, se obligau să plătească un tribut anual şi să sprijine pe suzeran cu armata la cererea acestuia.

Reînoite de repetate ori, atât pentru Ţara Românească, cât şi pentru Moldova, capitulaţiile au constituit documentele fundamentale care au fixat statutul politico-juridic al Ţarilor Române până la 1878. Acest statut era, prin urmare, un statut de autonomie, şi nu de anexiune.

Autonomia nu permitea însă Principatelor să dezvolte o politică externă proprie, să aibă reprezentanţe diplomatice. Pe planul relaţiilor externe, ele erau reprezentate de suzeran, adică de Poarta Otomană.

După 1699 (Pacea de la Carlovitz), Imperiul Otoman a intrat în mod ireversibil într-un proces de decădere şi destrămare. La începutul secolului al XVIII-lea, alte două imperii, Imperiul austriac şi Imperiul rus, şi-au manifestat interesul în zona carpato-danubiano-pontică, încercând să-şi adjudece părţi din teritoriile româneşti. Astfel, în 1774, Imperiul Habsburgic, ocupând părţi din Polonia, a obţinut, în urma unui război victorios cu Poarta, Nordul Moldovei, pe care l-a anexat şi l-a denumit Bucovina (10 000 km pătraţi cu 75 000 locuitori, 233 de oraşe şi sate româneşti). Această anexiune, oficializată prin înţelegerea de la Palamutca, a avut un caracter nul şi neavenit, pentru că Poarta a cedat un teritoriu care nu-i aparţinea şi pentru că, prin capitulaţii, avea obligaţia să apere teritoriul Moldovei, şi nu să-l cedeze.

O nouă încălcare a capitulaţiilor s-a produs prin Tratatul ruso-turc de la Iaşi din ianuarie 1792, când Rusia a ocupat zona dintre Bug şi Nistru, stabilind hotarul cu Moldova pe Nistru. În 1804-1805, Rusia a încercat să obţină din partea Imperiului Otoman aprobarea pentru ocuparea Moldovei şi a Ţării Româneşti şi instalarea trupelor ruse la Dunăre, sub pretextul „apărării” acestora în eventualitatea unei agresiuni

411

a lui Napoleon, propunere pe care Poarta a refuzat-o. Urmărindu-şi cu asiduitate planul de anexare a Ţărilor Române, Rusia a încheiat un tratat secret în iulie 1807 cu Împăratul Napoleon al Franţei, prin care s-a decis ca Rusia să anexeze Finlanda, Moldova şi Muntenia. În 1810, Rusia a cerut Porţii Otomane ca „Principatele Moldova, Valahia Mare şi Mică (Oltenia şi Muntenia) şi Basarabia să se alipească Imperiului rus cu oraşele, cetăţile, satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe şi cu averea lor. Fluviul Dunărea va fi de acum înainte graniţa dintre cele două imperii”, rus şi otoman.

Rusia nu şi-a realizat planul decât parţial: în mai 1812, la Bucureşti, s-a semnat un tratat de pace ruso-turc prin care Poarta otomană a cedat Rusiei partea de răsărit a Moldovei, cuprinsă între Prut, Nistru şi Dunăre. Şi această anexiune a constituit o încălcare gravă din partea Imperiului Otoman a obligaţiilor înscrise în capitulaţii. În acelaşi timp, Rusia a obţinut prin această anexiune ieşirea la Marea Neagră şi posibilitatea de apropiere de Balcani.

II. INTERESE ECONOMICE ŞI GEOSTRATEGICE

ALE MARILOR PUTERI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XIX-LEA,

ÎN ZONA CARPATO-DANUBIANO-PONTICĂ În primul sfert al secolului al XIX-lea, zona celei mai accentuate

confruntări între marile puteri erau Europa de sud-est şi bazinul răsăritean al Mării Mediterane. În 1828, Rusia a atacat Imperiul Otoman şi a ocupat Principatele române timp de 6 ani. Pacea de la Adrianopol a mărit preponderenţa Rusiei în Orient şi a slăbit puterea Imperiului Otoman. Principatele au devenit baze de aprovizionare şi teritoriu de concentrare a armatelor ruse împotriva Imperiului Otoman. Ocupaţia rusă a fost extrem de apăsătoare, lezând grav autonomia Principatelor. Domnii au fost înlăturaţi de la Tron, iar divanurile şi administraţia au fost supuse autorităţii ruseşti. Consulii străini din Principate au fost retraşi.

În acest context şi-a făcut loc şi s-a afirmat ideea naţională în componentele ei majore: unirea şi independenţa. Boierii moldoveni preconizau unirea Principatelor sau chiar o „confederaţie a Dunării” pusă sub garanţia marilor puteri; unirea presupunea şi recuperarea cetăţilor ocupate de turci de pe malul stâng al Dunării, libertatea comerţului, dreptul de a emite monedă naţională etc. Se prevedeau, de asemenea, obţinerea „neatârnării” faţă de Turcia, răscumpărată cu bani, instituirea unei monarhii constituţionale ereditare, inaugurată de un principe străin; marile puteri s-ar fi obligat să nu se mai amestece în treburile interne ale ţării. Aceste idei au fost cuprinse într-un memoriu, cunoscut cancelariilor occidentale.

412

Tratatul de la Adrianopol (1829) a reconfirmat autonomia celor două Principate române, Poarta fiind obligată să le respecte inviolabilitatea, să restituie cetăţile din stânga Dunării, stabilindu-se ca hotar talwegul Dunării. Deplina libertate a comerţului, libera navigaţie pe Dunăre a vaselor româneşti – toate acestea ar fi putut îmbunătăţi starea Principatelor dacă Rusia n-ar fi devenit „putere protectoare”.

Perioada „protectoratului” rus a adus o serie de reforme administrative concretizate în Regulamentele organice. Acestea cuprin-deau prevederi de natură administrativă, economică, judecătorească, precum şi de natură externă referitoare la situaţia internaţională a Principatelor, organizarea relaţiilor cu reprezentanţii puterilor străine, un nou regim de frontieră. Aplicându-se deopotrivă Moldovei şi Valahiei, aceste măsuri pregăteau o viitoare unificare politică a lor. Este de precizat că ocupaţia militară a Principatelor (peste 42000 oameni) se făcea pe cheltuiala celor două Ţări Române, ajungându-se „la o foamete generală”, după cum preciza un raport diplomatic francez.

În perioada ocupaţiei, în Principate au fost reprezentanţe consulare ale Rusiei, Prusiei, Franţei, Angliei şi Austriei. Contactele diplomatice ale acestora aveau loc doar cu guvernatorul rus, generalul Pavel Kiseleff, sau cu reprezentanţii lui. Martori ai exploatării crunte exercitate de ruşi, diplomaţii străini semnalau că în Principate se practică „o exploatare până la ultima picătură de sânge”, iar populaţia manifestă „o suferinţă inexprimabilă”. Relaţiile diplomatice ale Statelor Române s-au deteriorat total, chiar raporturile lor cu Poarta au fost blocate sau foarte strict controlate de Rusia.

De-a lungul celor şase ani de exploatare cruntă, Rusia considera că Principatele Române pot fi socotite „provincii ruseşti”. De altminteri, generalul Pavel Kiseleff afirma, într-o scrisoare către diplomatul rus Alexei Orlov, că „trebuie să ţinem în mâinile noastre Principatele zece ani. Eu vorbesc aşa pentru că privesc Dunărea ca hotar al Imperiului Rusesc şi că prelungind ocupaţia vom deprinde spiritele şi încorporarea se va face mai uşor”. Prin urmare, apetitul Rusiei pentru anexarea Principatelor fusese stimulat de marile avantaje obţinute de-a lungul celor şase ani de ocupaţie. Dar, prin Convenţia ruso-turcă de la Petersburg din ianuarie 1834, a fost decisă evacuarea Principatelor.

Naţiunea română se găsea întru-un amplu proces de resurecţie, boierimea naţională continua să acţioneze în direcţia Memoriului din 1829, sus-amintit. În 1834 se vorbea de „regatul Daciei”, de faptul că „existenţa noastră nu va începe decât în ziua în care cele două Principate vor fi unite”.

413

III. CHESTIUNEA UNIFICĂRII NAŢIONAL-STATALE ÎN ANUL REVOLUŢIONAR 1848

Retragerea armatelor ruseşti a fost urmată de numirea a doi domni cu acordul Moscovei şi al Porţii Otomane, aceasta din urmă fixând un tribut de câte 3 milioane piaştri anual pentru fiecare principat. Mihail Sturdza în Moldova şi Alexandru Ghica în Ţara Românească au fost obligaţi să accepte umilinţa protocolului vizitei de învestitură la sultan, act profund dezaprobat şi ironizat de consulii străini. De altminteri, consulul francez Gueroult proclama că „Moldova este o provincie turcă”. Domnii regulamentari erau însă animaţi de dorinţa de înnoire, în pofida greutăţilor. Deşi autoritatea puterii suzerane a slăbit în mod evident, Principatele au fost supuse unei autorităţi crescânde din partea Rusiei, considerată de diplomaţii străini ca „puterea care continuă să guverneze aceste ţări”. Ideea anexării Moldovei şi a Ţării Româneşti a revenit în actualitate în 1845-1846. Această poziţie de supremaţie a Rusiei a creat o adevărată tensiune diplomatică în raporturile cu Austria. Principii români căutau să menţină relaţii cu reprezentanţii celorlalte puteri europene, pentru a slăbi presiunea rusească. Influenţa franceză a crescut în special pe plan cultural, în cercurile tinerilor boieri care studiau în Franţa. Rapoartele consulare franceze atestă declaraţiile foarte deschise de ataşament faţă de Franţa ale domnitorilor români. Tot diplomaţii francezi au introdus în corespondenţa lor chestiunea unirii Principatelor. Un important număr de diplomaţi şi militari, publicişti, nobili din ţările europene aveau relaţii strânse cu clasa conducătoare de la Bucureşti şi Iaşi, iar vizitele în cele două capitale erau o activitate curentă.

Domnii regulamentari au avut reprezentanţi la Constantinopol chiar dacă ei au fost desemnaţi de Poartă. La Viena au activat agenţi diplomatici, iar la Paris, agenţii care reprezentau pe domnii români erau aleşi dintre persoanele agreate la Bucureşti şi Iaşi. Numărul reprezentanţilor consulari acreditaţi în Principate a crescut. Rusia avea un consul general la Bucureşti, unul la Iaşi şi un viceconsul la Galaţi. Acelaşi număr de reprezentanţi îl aveau şi Austria, Franţa şi Anglia. Cele două din urmă mai aveau şi viceconsuli la Brăila. Prusia avea un consul la Bucureşti şi un viceconsul onorific la Iaşi. Grecia era reprezentată de un consul general la Bucureşti, un consul la Iaşi şi un viceconsul la Brăila. În 1843 este menţionat şi un consul al Belgiei la Bucureşti, iar în 1836-1839 a funcţionat şi un viceconsul al Suediei.

Domnii regulamentari au fost preocupaţi de afirmarea internaţională a ţărilor lor, problema esenţială fiind aceea a independenţei, începând cu eliminarea dublei subordonări (faţă de Rusia şi faţă de

414

Poartă), de chestiunea unificării moldo-valahe. Procesul de apropiere între cele două Principate trebuia să ducă la crearea nucleului statului unitar. În perioada 1844-1846, s-au înmulţit manifestările simbolice de uniune între munteni şi moldoveni.

Revoluţia română de la 1848, care nu a putut fi sincronă, a evidenţiat conlucrarea fruntaşilor ei, precum şi ideile de unitate care însufleţeau pe toţi românii. Documentele revoluţiei atestă solidaritatea întregii naţiuni, legăturile permanente între cele trei ţări, planurile şi proiectele de unificare naţional-statală. Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei – program revoluţionar moldovenesc, Petiţia naţională din Transilvania, Drepturile românilor către înalta Poartă, a lui Nicolae Bălcescu, vorbesc despre drepturile românilor la unitate şi independenţă, despre stabilirea unor relaţii directe cu reprezentanţii diplomatici ai puterilor europene care să susţină cauza românească.

Pentru statele autonome româneşti, una dintre problemele fundamentale din timpul revoluţiei au fost relaţiile cu Imperiul Otoman care era considerat chiar un aliat potenţial în faţa pericolului major reprezentat de Rusia. În vara anului 1848, regimul revoluţionar de la Bucureşti a făcut o primire impunătoare lui Soliman Paşa, care sprijinea programul de democratizare al guvernului provizoriu. La sfatul diplomatului turc, a fost alcătuită o delegaţie (deputăţie), compusă din Nicolae Bălcescu, Dumitru Brătianu şi Ştefan Golescu, pentru a se deplasa la Constantinopol şi a obţine recunoaşterea programului constituţional al guvernului de la Bucureşti. În condiţiile presiunilor foarte dure ale Rusiei, delegaţia românească nu şi-a atins scopul, dar a lăsat un memoriu redactat de Bălcescu, în care se demonstra primejdia unei intervenţii armate împotriva regimului revoluţionar. Datorită intervenţiei ţarului, despre care Vasile Maiorescu scria că „stă plumb pe capul Sultanului să se puie regulamentul cu puterea armată”, Poarta a dezavuat politica guvernului de la Bucureşti şi în final s-a produs intervenţia armată otomană şi rusă în Principate.

Nicolae Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu au criticat dur politica ţaristă, care, de altminteri, s-a asociat şi Austriei pentru sugrumarea procesului revoluţionar în Transilvania.

Revoluţia română de la 1848 a inaugurat o nouă etapă în istoria diplomaţiei româneşti, punând baze temeinice diplomaţiei moderne, iar obiectivele şi principiile ei au constituit un program şi un îndreptar pentru acţiunile diplomatice legate de unificarea naţional-statală şi obţinerea independenţei.

415

IV. INTERESELE ROMÂNEŞTI ŞI DIPLOMAŢIA EUROPEANĂ (1856-1858)

Înfrângerea revoluţiilor paşoptiste în toată Europa nu a înăbuşit însă procesul de înnoire economică social-politică, dar mai ales naţională deschis o dată cu Revoluţia franceză de la 1789. Revoluţionarii români refugiaţi la Paris şi în alte centre din Occident au desfăşurat o activitate intensă pentru ideea naţională şi unire. Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Cezar Boliac, Ioan Maiorescu, A. G. Golescu-Negru, Vasile Alecsandri, Dumitru Brătianu, C. A. Rosseti şi mulţi alţii au fost adevăraţi ambasadori ai românilor susţinând cauza naţională la Paris, Constantinopol, Londra, Italia, Prusia, Austria, organizând în jurul lor grupuri de susţinători alcătuite din reprezentanţi de frunte ai intelectualităţii şi cercurilor politice influente din ţările menţionate. Memoriile şi intervenţiile românilor adresate guvernelor au provocat dezbateri nu numai în cercurile diplomatice şi politice, în Parlamente, dar au creat un curent de opinie favorabil ideii unităţii româneşti. Această activitate cu caracter radical a fost susţinută şi de o publicistică extrem de incisivă, mesajul de bază fiind acela al necesităţii internaţionale a constituirii unei Românii independente şi unificate la gurile Dunării.

Pe plan internaţional, preocuparea dominantă a marilor puteri la mijlocul secolului al XIX-lea a fost problema orientală. Războiul Crimeii, rezultat din interesele contradictorii ale marilor puteri şi dorinţa de dominaţie, a reprezentat o ocazie pentru ca problema românească să devină o problemă europeană. În acelaşi timp însă, situaţia Principatelor Române s-a agravat datorită noii ocupaţii ruseşti din vara lui 1853 şi a celei austriace în 1855, sub pretextul operaţiunilor de război. În acelaşi an, în cadrul conferinţei de la Viena din martie a puterilor beligerante, s-a pus pentru prima dată problema unificării Principatelor române, care a intrat în dezbaterea diplomaţilor.

Congresul de pace de la Paris, convocat pentru rezolvarea problemelor rezultate din războiul Crimeii, a luat o serie de decizii privind statutul politic al Principatelor. Astfel, „protectoratul” rusesc a fost anulat şi înlocuit cu garanţia colectivă a principalelor puteri europene (care trebuia să acţioneze în consens – lucru greu realizabil date fiind interesele contradictorii ale acestora în zonă), menţinându-se suzeranitatea otomană. Marea Neagră a fost neutralizată, fiind, aşadar, scoasă de sub controlul exclusiv al Porţii sau al Rusiei. Aceasta din urmă a pierdut, de altfel, controlul Dunării şi ieşirea la Marea Neagră în urma restituirii către Moldova a sudului Basarabiei (judeţele Bolgrad, Ismail şi Cahul). Ţărilor române li s-a garantat „o administraţie independentă şi naţională şi întreaga

416

libertate a cultului, legislaţiei, comerţului şi navigaţiei”. Chestiunea stringentă pentru români – unirea – a rămas însă în suspensie, dar decizia luată în legătură cu convocarea în fiecare ţară a câte unui Divan ad-hoc ales pe o largă bază reprezentativă, cu misiunea de a exprima doleanţele populaţiei din toate clasele sociale, deschidea drumul pentru punerea în practică a politicii de unificare. O comisie formată din reprezentanţi ai puterilor garante trebuia să se documenteze la faţa locului şi, pe baza documentelor rezultate din dezbaterile Divanurilor ad-hoc, să formuleze recomandări pentru o nouă conferinţă a puterilor garante.

Moţiunile fundamentale adoptate la Bucureşti şi Iaşi „în virtutea dreptului naţiunii” de aceste adevărate Parlamente ale românilor, la finele anului 1857, au exprimat o poziţie de sine stătătoare a Principatelor, suveranitatea deplină şi opţiunea pentru unire, relaţii cu statele lumii fără amestecul vreunei puteri, autocefalia bisericii ortodoxe române, dreptul Principatelor de a-şi reglementa singure relaţiile comerciale şi de altă natură cu orice stat; Poarta era invitată „să recunoască Moldova şi Ţara Românească de state independente, să le recunoască un teritoriu aparte cu totul despărţit de Imperiul Otoman”. În actele Divanurilor ad-hoc şi în dezbaterile ce au avut loc s-a folosit termenul de România.

Conferinţa de la Paris din 1858 (mai-august) a fost pusă în faţa unui act de voinţă fără echivoc a naţiunii române. Convenţia adoptată a fost însă una de compromis: nu România avea să se numească noul stat de la gurile Dunării, ci Principatele Unite, dar separate totuşi, cu doi domni, două guverne, două administraţii, două adunări legislative; unificarea era reprezentată de Comisia Centrală legislativă şi Curtea de Casaţie cu sediul la Focşani. S-au delimitat foarte strict drepturile de suzeranitate ale Porţii Otomane.

V. DIPLOMAŢIA ROMÂNEASCĂ ÎN SLUJBA RECUNOAŞTERII UNIRII DE LA 1859

Procesul unificării naţional-statale româneşti avea loc într-un context european propice. Împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, susţinător al drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele, era personalitatea cea mai influentă din Europa; în Italia, mişcarea unionistă se dezvolta, anunţând victoria sa într-un viitor apropiat. Prusia, la rândul ei, condusă de „mâna de fier” a cancelarului Otto von Bismark, pregătea unificarea statelor germane. În acest context, folosind cu abilitate prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, dar şi lipsa de exactitate a unora dintre ele, naţiunea română a declanşat, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 5 şi, respectiv, 24 ianuarie 1859, procesul unificării naţional-statale a României, proces ce avea să se încheie după 60 de ani.

417

S-au adoptat o politică externă şi o diplomaţie reprezentativă şi unitară. În primii trei ani după Unire, când pe plan administrativ-politic cele două state au continuat să fiinţeze, persoana domnitorului reprezenta factorul principal în relaţiile externe. Acţiunile de politică externă, avându-şi temeiurile în programele paşoptiste şi unioniste, reprezentau statul naţional, iar diplomaţia servea acum interesele naţionale. Politica externă a Principatelor Unite a fost orientată în direcţia realizării ţelurilor naţionale fundamentale: recunoaşterea dublei alegeri a lui Cuza, acceptarea de către marile puteri a unirii politico-administrative, respectarea deplină a autonomiei. Totodată, s-a urmărit afirmarea statului român ca entitate europeană.

Acţiunea diplomatică românească la Poartă era dificilă şi complicată, date fiind interesele speciale otomane în Principate şi legătura de vasalitate-suzeranitate existentă şi recunoscută de Convenţia de la Paris, deşi ingerinţele turceşti fuseseră strict interzise. Costache Negri şi I. Filipescu, în fruntea a două delegaţii reprezentând separat cele două Principate, după voinţa Porţii, au acţionat însă în comun pentru a obţine asentimentul sultanului pentru dubla alegere a lui Cuza. Vasile Alecsandri a fost trimis la Paris, Londra şi Torino, Ştefan Golescu la Paris şi Berlin, prinţul Oboleski la Petersburg etc. La Paris, Vasile Alecsandri, ministru de externe, a avut întrevederi cu Napoleon al III-lea, cu prinţul Walewski (ministru de externe), convingându-i de dreptatea cauzei românilor. În Italia, regele Victor-Emmanuel al II-lea şi ministrul său de externe, contele Cavour, l-au asigurat pe Alecsandri de sprijinul lor. După cum era de aşteptat, Austria n-a manifestat aceeaşi simpatie pentru pledoaria diplomaţilor români, iar Rusia socotea că Principatele au nesocotit, prin dubla alegere, prevederile Convenţiei de la Paris din 1858.

Acceptarea de către marile puteri a dublei alegeri a lui Cuza s-a făcut în urma unei lupte politice şi diplomatice foarte strânse. Vasile Alecsandri a fost receptat ca unicul ministru de externe, iar la sfârşitul anului 1859 Costache Negri reprezenta în calitate de „agent diplomatic” (şi nu de „capuchehaie”) noul stat pe lângă Sublima Poartă.

O acţiune diplomatică extrem de bine concepută s-a desfăşurat în vederea obţinerii acordului puterilor garante pentru unificarea administrativ-politică a ţării. Costache Negri la Istanbul, Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu la Paris şi alte capitale, Cuza însuşi au reuşit să impună recunoaşterea – la capătul unor negocieri dificile, de pe poziţii inegale şi împotriva unor adversităţi foarte serioase, date fiind interesele diferite ale marilor puteri în zonă – a unificării naţional-statale politice şi

418

administrative româneşti, în toamna anului 1861, la Conferinţa de la Constantinopol a Puterilor garante.

Noul aparat diplomatic românesc, foarte eficient, dar redus ca număr de persoane, s-a concentrat în jurul Cancelariei domneşti, Cuza implicându-se direct în multe acţiuni de răspundere. Agenţia de la Istanbul, condusă de Costache Negri, a căpătat o importanţă deosebită în contextul când scopul ce se urmărea cu prioritate era acum obţinerea independenţei. S-au mai constituit agenţii diplomatice la Paris, condusă de Vasile Alecsandri, şi la Belgrad, în frunte cu Teodor Calimachi. Alături de aceste misiuni permanente oficiale, s-au folosit „misiunile speciale” ori de câte ori statul sau domnitorul aveau să fie reprezentaţi în diferite ocazii.

După unificarea politico-administrativă, printr-un decret din 28 iulie 1862 s-a procedat la noua organizare a Ministerului de Externe, care cuprindea: afaceri consulare, afaceri politice, contencios şi treburile statului. Noul stat a încheiat convenţii comerciale, telegrafice, poştale, cu diferite state, inclusiv cu marile puteri.

VI. INDEPENDENŢA

Anii de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza au constituit baza afirmării statului naţional şi au pregătit abordarea următoarelor două probleme fundamentale: obţinerea independenţei de stat şi desăvârşirea unităţii naţionale româneşti.

A doua jumătate a deceniului al şaptelea a confirmat tendinţa europeană de unificare statală. Italia şi-a desăvârşit unitatea, iar Prusia făcea ultimii paşi către propria sa unitate. Înfrângerea Franţei în războiul cu Prusia, în 1871, a adus Germaniei o poziţie de preponderenţă în Europa. Pentru multe decenii, Austria, slăbită de luptele interne şi perdantă o dată cu unificarea Germaniei, a realizat uniunea cu Ungaria în 1867. Rusia, slăbită după războiul Crimeii şi Pacea de la Paris din 1856 încerca să se impună din nou în politica europeană. Răscoalele din Bosnia şi Herţegovina din vara anului 1875 au redeschis problema orientală, cu grave consecinţe în situaţia Europei de Sud-Est. Conservatorismul Imperiului Otoman a accentuat starea de criză naţională şi politică în Balcani. În acest context, impunerea pe tronul României a prinţului Carol de Hohenzollern şi detronarea cu forţa a lui Alexandru Ioan Cuza au fost percepute de cercurile politice din România ca o consolidare a situaţiei internaţionale a ţării în noul context politic. Unul dintre motivele fundamentale pentru care s-a susţinut ideea prinţului străin era aceea a sprijinului pe care Germania l-ar fi dat obţinerii independenţei de către

419

România. În realiate, Bismarck era preocupat de relaţiile sale cu Franţa şi războiul ce se pregătea de unificare a Germaniei, România aflându-se la „periferia gândirii sale politice”. În schimb, noul domnitor s-a dovedit a fi foarte devotat patriei sale de origine, promovând interesele acesteia în România. Puterea suzerană a recunoscut pe noul domnitor, iar influenţa Germaniei s-a extins în zonă. Situaţia explozivă din Balcani a determinat pe Carol să se implice în situaţia politică din zonă, mai ales că interesele româneşti în Transilvania se cereau apărate în faţa înăspririi politicii ungare după dualismul cu Austria. Totuşi, în 1869, relaţiile diplomatice cu Austro-Ungaria s-au stabilit în urma vizitei lui Carol la Viena. În Rusia, potrivnică domnitorului Carol, au fost trimişi în misiune specială, în 1866, Vasile Boerescu şi Gheorghe Costaforu. Abia în 1869 însă, ţarul a acceptat acreditarea unui agent diplomatic român la Petersburg. Anglia, neinteresată în situaţia României, a ajutat totuşi pe diplomaţii români în tratativele cu Poarta Otomană.

Aşezată între trei imperii care-şi disputau influenţa în zonă, România trebuia să ţină seama de interesele sale în contextul crizei orientale. Ajutând popoarele balcanice în lupta lor pentru eliberare, România şi-a păstrat neutralitatea în conflictul ce izbucnise, iar Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de externe, a propus Turciei să recunoască „individualitatea statului român”, adică neatârnarea. Poarta a evitat un răspuns clar. În aceste condiţii, România, temându-se că teritoriul său va redeveni un câmp de bătălie în războiul ce se pregătea, a iniţiat în septembrie 1876 tratative diplomatice cu Rusia, care s-au încheiat printr-o convenţie la 4 aprilie 1877: Statul român permitea trecerea prin teritoriul său a trupelor ruse, iar Rusia se obliga să respecte drepturile politice ale României, să apere integritatea sa teritorială. În condiţiile începerii războiului între Rusia şi Turcia, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a proclamat independenţa României, statut ce a fost comunicat puterilor europene pe cale diplomatică. Anglia şi Imperiul Otoman au avut o poziţie rău-voitoare, Franţa a adoptat o poziţie rezervată, iar Austro-Ungaria şi Germania au condiţionat poziţia lor de felul cum România va trata interesele supuşilor şi acţionarilor germani. Italia şi-a manifestat simpatia.

Participarea efectivă a României la războiul împotriva Turciei a schimbat soarta acestuia în favoarea Rusiei.

Cu toate acestea, la discutarea Tratatului de Pace de la San Stefano, diplomaţii români nu au fost primiţi. Deciziile luate de Rusia victorioasă afectau interesele „aliatului” român: sud-estul Basarabiei, revenit în 1856, la Moldova, a fost reanexat de Rusia, care a redevenit riverană a Dunării.

420

Dobrogea (paşalâc turcesc din timpul lui Mircea cel Bătrân) a fost cedată de Turcia Rusiei, care o ceda României, „în schimbul” celor trei judeţe basarabene. În acest mod, Rusia îşi stabilea o legătură directă cu Bulgaria prin teritoriul românesc.

Reglementările de la San Stefano nu au satisfăcut marile puteri europene, care au organizat Congresul de pace de la Berlin. Ca şi în cazul precedent, reprezentanţii României, Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu, nu au fost admişi la negocierile de pace. Interesele austro-ungare, ruse şi germane s-au tranşat în privinţa Balcanilor în defavoarea Imperiului Otoman, atingând însă şi anumite interese ruseşti privind Bulgaria. României i s-a recunoscut independenţa, condiţionată de cedarea sud-estului Basarabiei Rusiei şi de modificarea Constituţiei în chestiunea egalităţii de drepturi pentru toţi cetăţenii indiferent de religia lor. România a mai căpătat în zona sa geografică un sprijin ce va deveni tot mai important, prin recunoaşterea independenţei Serbiei şi a Muntenegrului.

Frământările sociale şi naţionale din Balcani nu au luat sfârşit însă o dată cu Pacea de la Berlin. În ceea ce o privea, Rusia exercita o influenţă crescândă în zona balcanică, intrând în conflict deschis cu Austro-Ungaria.

Independenţa, obţinută de România cu multe sacrificii umane şi materiale în 1877-1878, încheia o etapă importantă de politică externă şi deschidea o alta, al cărei scop era desăvârşirea unităţii naţional-statale.

VII. ACTIVITATEA DIPLOMATICĂ PENTRU

RECUNOAŞTEREA ŞI CONSOLIDAREA STATULUI INDEPENDENT

Relaţiile dintre România şi Rusia după războiul din 1877-1878 s-au deteriorat datorită politicii ţariste de extindere a influenţei în Balcani, dar, înainte de toate, ca urmare a planurilor agresive la adresa României. Nici o singură clipă, Imperiul n-a renunţat la intenţiile sale de a-şi adjudeca teritoriul României, croindu-şi hotarul cu Turcia – mai nou cu Bulgaria – pe firul Dunării. Realitatea acestor planuri ruseşti, concretizate în refuzul de părăsire a teritoriului românesc după retragerea trupelor ţariste din sudul Dunării, în ameninţările adresate „aliatului” – prinţul Carol – o dată cu cererea cvasiultimativă de dezarmare a armatei române – toate acestea demonstrau intenţiile cotropitoare ale Rusiei. Concomitent, această putere ducea o politică menită să-i asigure supremaţia şi controlul asupra statelor slave; o Bulgarie Mare supusă total Ţarului permitea Rusiei să acceadă spre Constantinopol – visul dintotdeauna al ţarilor, paralizând totodată politica austro-ungară în zonă.

421

Într-un astfel de context internaţional tulbure şi ameninţător, politica externă a României s-a orientat către Germania, puterea cu cea mai mare influenţă în politica europeană după Congresul de pace de la Berlin şi, în plus, neimplicată direct în problemele din Balcani. Numai că aceasta, de loc dornică să fie atrasă într-un eventual conflict cu Rusia sau cu Austro-Ungaria, a orientat diplomaţia română spre „o înţelegere” cu Viena şi Budapesta. Chestiunea era deosebit de sensibilă, deoarece o mare parte a naţiunii române se afla sub ocupaţia imperiului dualist.

Pragmatismul politic însă a primat şi tratatul de alianţă dorit de Bucureşti, de apropiere de gruparea Germania-Austro-Ungaria s-a realizat în 1883 în formă secretă. Cu caracter defensiv, tratatul prevedea ajutor reciproc în caz de agresiune neprovocată asupra unuia dintre aliaţi. S-a optat pentru acest caracter secret, deoarece problemele mari ale naţiunii române oprimate în Ungaria şi Austria ar fi făcut cu totul nepopular un astfel de tratat şi el n-ar fi trecut de Parlamentul ţării. Este însă de precizat că urmările lui au fost pozitive pentru România, care, în deceniile ce au urmat, a beneficiat de o perioadă de pace necesară dezvoltării ţării pe toate planurile.

La începutul secolului XX, situaţia internaţională s-a agravat datorită confruntării tot mai acerbe a intereselor marilor puteri în zona balcanică şi dunăreană. Austro-Ungaria şi Rusia dominau scena balcanică, urmărind să-şi adjudece părţi cât mai substanţiale din posesiunile Imperiului Otoman, în detrimentul popoarelor din zonă. Folosindu-se de rivalităţile interbalcanice, cele două mari imperii au contribuit substanţial la aţâţarea conflictelor din regiune, care au degenerat în războaie. Diplomaţia românească a reuşit, cu multă abilitate, să se menţină strict în limitele tratatului din 1883, nedând curs intervenţiilor Curţii de la Viena privind implicarea în primul război balcanic. Amestecul Rusiei în relaţiile dintre statele balcanice, înainte chiar ca primul conflict să se fi stins, a complicat situaţia; al doilea război balcanic s-a încheiat în urma intervenţiei armatei române; Pacea de la Bucureşti din august 1913 a avut ca artizan diplomaţia românească în frunte cu Titu Maiorescu. Lui şi colaboratorilor lui li se datorează negocierea şi realizarea unei păci care a pus capăt conflictelor sângeroase din Balcani, iar frontierele trasate au rămas valabile în cea mai mare măsură până în prezent. Un alt mare câştig al diplomaţiei române a fost excluderea de la aceste negocieri a marilor puteri, fenomen fără precedent şi, s-ar putea spune, şi fără reeditare.

422

VIII. OPŢIUNEA ROMÂNIEI ÎN 1914 Modul de rezolvare a conflictului din Balcani a adus o vădită

slăbire a influenţei şi poziţiei Austro-Ungariei în zonă. „Războiul preventiv” contra Serbiei şi distrugerea acestui stat – obiectiv prioritar al politicii externe a Vienei au fost amânate pentru o perioadă mai prielnică. Interesele Rusiei şi ale Germaniei s-au confruntat şi mai puternic în zona Bosfor-Dardanele, dar şi Constantinopol. Alianţele şi blocurile militare constituite în Europa la finele secolului XIX se pregăteau pentru o confruntare de lungă durată.

În acest context, interesele naţionale ale României erau legate indisolubil de eliberarea teritoriilor sale aflate sub ocupaţie străină şi reunirea lor cu patria. În Transilvania, ca şi în Basarabia sau Bucovina, starea românilor se agrava continuu sub imperiul unei politici dure de deznaţionalizare, oprimare, promovată de puterile stăpânitoare. Radicalizarea luptei pentru drepturi politice, pentru autodeterminare şi unire cu ţara era sprijinită în Regat de o mişcare deosebit de puternică, ce cuprinsese cele mai largi pături sociale şi cercuri politice.

Confruntarea militară între cele două blocuri, declanşată prin agresiunea Austro-Ungariei contra Serbiei sub pretextul asasinatului de la Sarajevo al prinţului moştenitor Franz-Ferdinand, a pus în faţa României problema foarte gravă a opţiunii. Nu era vorba de a alege blocul militar căruia să i se alăture, ci de a cântări pragmatic şansele cele mai mari cu privire la eliberarea de sub ocupaţia străină a provinciilor româneşti – egale ca valoare în mentalul poporului român. Drama românilor, şi numai a lor, era că părţi însemnate ale naţiunii se aflau sub dominaţia puterilor ce făceau parte din cele două tabere adverse. Austro-Ungaria stăpânea Transilvania, Bucovina şi Banatul, Rusia stăpânea Basarabia. Românii, soldaţi în armata ţaristă, s-au găsit pe front în faţa românilor din armata habsburgică, într-un război fratricid ale cărui scopuri le erau cu totul străine.

Primul act politic şi diplomatic al României în cadrul conflictului ce izbucnise a fost refuzul de a da curs tratatului secret din 1883 cu Puterile Centrale. Hotărârea de expectativă armată adoptată de Consiliul de coroană de la Sinaia din 3 august 1914, sub influenţa hotărâtoare a primului ministru Ion I. C. Brătianu, a avut o dublă semnificaţie: neangajarea alături de Puterile Centrale în războiul contra Serbiei, menţinerea libertăţii de decizie în viitor. Or, România nu-şi putea permite adoptarea unei stări de neutralitate, deoarece marile sale interese naţionale îi impuneau să acţioneze la momentul de ea ales în direcţia dezideratului naţional.

423

Totuşi, anul 1914 a fost anul opţiunii, cu precizarea că ea a fost secretă, deoarece angrenarea, în acel moment, a ţării în război nu era posibilă din cel puţin două motive: totala nepregătire militară, necunoaşterea intenţiilor viitorilor aliaţi cu privire la satisfacerea intereselor naţionale româneşti. Amintirea comportării „aliatului” rus în 1877-1878 era o lecţie bine însuşită la Bucureşti. Aşadar, pregătirea intrării în război trebuia făcută cu toată grija, nu numai militar-economic, dar şi, înainte de toate, diplomatic.

Convenţia secretă cu Rusia din septembrie 1914 a fost primul pas în lămurirea intenţiilor acestei puteri. Punctul central al acestui document era recunoaşterea de către guvernul rus a drepturilor României asupra teritoriilor româneşti stăpânite de Austro-Ungaria; i se promitea României libertatea totală de decizie şi de acţiune în ceea ce privea intrarea în război. Documentul a fost semnat de ministrul de externe rus Sazonov şi de ministrul României la Petersburg, Constantin Diamandy. Acordurile cu Italia, care au urmat, au consolidat opţiunea României.

Este de precizat în această ordine de idei că opţiunea pentru teritoriile româneşti stăpânite de Austro-Ungaria nu însemna abandonarea Basarabiei. Momentul politic impunea însă alegerea obiectivului cu cele mai mari şanse de reuşită.

IX. DIPLOMAŢIA RĂZBOIULUI DE REÎNTREGIRE

NAŢIONALĂ În cei doi ani de expectativă armată, activitatea diplomatică

subordonată scopului naţional a avut o înfăţişare specială. Nu numai diplomaţii acreditaţi în diferite capitale au avut misiuni importante legate de sensibilizarea cercurilor politice şi a opiniei publice în favoarea cauzei româneşti, ci şi un număr impresionant de intelectuali din toate provinciile româneşti, ca şi rezidenţii în diferite ţări au acţionat pentru cauza naţională.

Evoluţia situaţiei militare la începutul anului 1916, nu a permis guvernului de la Bucureşti să continue pregătirile de intrare în război după cum îi dictau interesele. În februarie 1916, guvernul francez, în faţa marii ofensive germane pe frontul de vest, a declanşat o acţiune foarte insistentă de grăbire a intrării României în război. Rezistenţa lui Ion I. C. Brătianu, bine informat asupra culiselor diplomaţiei secrete extrem de active la Paris, Petersburg şi Londra, era explicată de ministrul Franţei la Bucureşti, contele de Saint-Aulaire, astfel: „Voinţa lui Brătianu este de a da războiului un caracter naţional şi de a-şi ralia majoritatea opiniei publice.”

Abia la 21 iunie/3 iulie, I. I. C. Brătianu a înmânat ministrului Franţei la Bucureşti condiţiile în care România ar accepta intrarea în

424

război numai contra Austro-Ungariei, printre care un loc principal îl aveau ritmicitatea aprovizionării cu armament pe toată durata războiului, ofensiva generală aliată să susţină acţiunea armatei române, armata rusă să asigure spatele frontului român în Bucovina şi Dobrogea, egalitate deplină cu aliaţii la viitoarea Conferinţă de pace, mai ales în ceea ce priveşte soluţionarea tuturor problemelor ce o priveau direct. În pofida divergenţelor de păreri între Paris şi Petersburg cu privire la intrarea României în război, la 31 iulie, premierul francez preciza că „intrarea în război a României este un fapt prea important şi cu o mult prea mare consecinţă în evoluţia războiului pentru a-i risca beneficiul printr-o atitudine intransigentă într-o serie de chestiuni care după părerea noastră nu ar fi absolut esenţiale”. Tratativele de la Bucureşti s-au finalizat la 4/17 august 1916 prin semnarea, de către Ion I. C Brătianu şi miniştrii plenipotenţiari acreditaţi la Bucureşti, a Convenţiei de alianţă a României cu puterile Antantei. Principalele prevederi ale tratatului se refereau la recunoaşterea reintegrării în România a teritoriilor româneşti stăpânite de Austro-Ungaria, fixându-se şi linia de frontieră la Vest şi la Nord; s-a precizat şi principiul egalităţii de tratament pentru România la viitoarea Conferinţă de pace. Este important de reţinut că una dintre prevederi se referea la obligaţia părţilor contractante de a nu ieşi în mod separat din război.

Convenţia militară semnată în aceeaşi zi a hotărât condiţiile participării ţării la război, acceptându-se cererile formulate de Brătianu în timpul negocierilor. În baza înţelegerii cu puterile Antantei, la 14/17 august 1916, Consiliul de coroană ţinut la Cotroceni a hotărât intrarea României în război numai contra Austro-Ungariei. În aceeaşi zi, ministrul României la Viena a înmânat, la Ministerul de Externe al Imperiului, declaraţia de război a guvernului de la Bucureşti.

Trecerea Carpaţilor de către armata română a avut semnificaţia atingerii obiectivului esenţial urmărit de România: eliberarea românilor ţinuţi sub oprimarea dublei monarhii şi reunirea lor cu Patria.

La scurtă vreme însă, situaţia pe front s-a deteriorat total. Aliaţii nu şi-au respectat nici una dintre obligaţiile luate prin cele două tratate semnate cu România. În astfel de condiţii, ofensiva Centralilor s-a concentrat asupra acesteia. Până la finele anului 1916, retragerea forţată a armatei române a lăsat în mâna inamicului cea mai mare parte a teritoriului naţional. Dobrogea, Transilvania, Bucovina, Oltenia şi Muntenia au intrat pentru doi ani sub ocupaţia străină. Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia au instituit un regim crunt de exploatare a teritoriilor ocupate, de oprimare a populaţiei civile. Guvernul, Curtea regală, ministerele, instituţiile statului, întreprinderi, Banca Naţională,

425

armata, diplomaţii străini acreditaţi în România s-au refugiat în Moldova rămasă liberă, teritoriu care a simbolizat în aceşti ani permanenţa statală românească. În acele vremuri de restrişte, s-a luat şi decizia neinspirată de evacuare a tezaurului BNR şi a altor valori publice şi private în Rusia, spre a fi păstrate şi apoi restituite după război. Toată această operaţiune s-a făcut în baza unor documente oficiale semnate de reprezentanţii împuterniciţi ai celor două părţi. Cu toate acestea, tezaurul României nu a mai fost restituit.

În 1917, situaţia internaţională a României s-a agravat datorită consecinţelor politico-militare şi diplomatice ale revoluţiei din februarie din Rusia şi ale loviturii de stat din noiembrie, când puterea a fost luată de bolşevici. Ieşirea separată din război a Rusiei sovietice a adus cele mai grave prejudicii României: frontul româno-rus s-a destrămat, iar sute de mii de soldaţi ai fostei armate ţariste se retrăgeau spre est, prădând şi jefuind totul în calea lor ; puterea sovietică de la Petrograd a organizat acte de agresiune contra statului român şi, concomitent, a declanşat o puternică ofensivă pentru sugrumarea luptei de eliberare naţională din Basarabia; din aliat, Rusia a devenit inamic al României şi al celorlalte state ale coaliţiei, relaţiile acesteia din urmă au fost blocate, izolarea fiind totală.

În acest context, Puterile Centrale au exercitat presiuni ultimative asupra guvernului de la Iaşi pentru semnarea unui tratat separat de pace.

Diplomaţia cercurilor politice româneşti în faţa acestei situaţii de o gravitate fără precedent poate constitui un caz de studiu aparte. Neavând nici o alternativă, guvernul român a optat – la sugestia lui Ion I. C. Brătianu – pentru o pace „ne-negociată”, ceea ce îi conferea documentului un caracter nul şi neavenit, impus prin forţă şi ameninţarea cu forţa. Mai mult decât atât, s-a decis ca „pacea” să fie semnată de Alexandru Marghiloman, om politic cu vederi filo-germane, rămas la Bucureşti. A fost în realitate un act diplomatic de mare răspundere care a permis supravieţuirea statului român în condiţii de izolare totală, menţinerea relaţiilor cu Aliaţii, pregătirea în continuare a armatei române în vederea reluării ofensivei pentru eliberarea ţării. Neratificarea acestei „păci” de către regele Ferdinand a făcut-o, practic, inaplicabilă.

Este de precizat că în noiembrie 1918, în momentul când generalul Philippe Berthelot a ordonat armatei aliate trecerea Dunării, regele Ferdinand a reluat ofensiva cu întreaga armată română pentru atingerea obiectivului său fundamental: eliberarea teritoriilor româneşti ocupate de Austro-Ungaria.

426

X. SUSŢINEREA INTERESELOR ROMÂNEŞTI LA CONFERINŢA DE PACE

Anul 1918 a reprezentat victoria revoluţiilor de eliberare naţională în centrul şi sud-estul Europei şi constituirea statelor noi, independente, unitare, naţionale pe ruinele fostelor imperii multinaţionale.

România s-a reîntregit în hotarele ei etnice şi istorice în conformitate cu actele de autodeterminare şi unire adoptate în mod plebiscitar la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia la 27 martie, 28 noiembrie şi, respectiv, 1 decembrie 1918.

La 18 ianuarie 1919 forumul păcii întrunit la Paris s-a deschis în prezenţa reprezentanţilor a 32 de state. Delegaţiile oficiale au avut în componenţa lor un mare număr de experţi în toate problemele ce aveau să fie reglementate. După cum se putea constata, situaţia politică în Europa era deja aşezată pe noi coordonate, existenţa statelor constituite prin libera dispoziţie a popoarelor era o realitate împlinită, marile imperii intraseră deja în istorie în momentul deschiderii Conferinţei de pace. Aşa cum au recunoscut marii oameni politici şi diplomaţi ai timpului, forumul păcii era chemat să ia act de realităţile existente şi să le dea confirmarea internaţională.

Delegaţia României, condusă de primul ministru, Ion I. C. Brătianu, a invocat în susţinerea drepturilor noastre în faţa Conferinţei câteva elemente fundamentale: declaraţiile de autodeterminare şi unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia; participarea armatei române la eliberarea teritoriilor româneşti ocupate de Austro-Ungaria, jertfele umane şi materiale ale întregii naţiuni române; drepturile istorice, comunitatea de limbă, cultură şi civilizaţie a românilor din toate provinciile reunite. Cu toate acestea, diplomaţii români au avut de înfruntat nenumărate greutăţi în susţinerea cauzei naţionale. Una dintre chestiunile cele mai dificile a fost aceea a caducităţii tratatului de alianţă din 1916 dintre România şi Antantă, tratat care stipula, cum arătam mai sus, obligaţia Părţilor de a nu încheia separat nici un fel de tratat de pace. Invocat de marile puteri, tratatului de „pace” impus României de Puterile Centrale în condiţiile sus amintite, în mai 1918, i se atribuia rolul de a fi anulat convenţiile din 1916. Consecinţele erau: anularea frontierei cu Ungaria, precizată în 1916, anularea calităţii de aliat al României, deci neparticiparea ei la Conferinţa de pace. În cele din urmă, graţie unei dificile şi foarte complexe acţiuni diplomatice, România a fost admisă la Conferinţă, dar statutul ei s-a aflat sub incidenţa principiului stabilit de marile puteri, după care statele mici au fost considerate „state cu interese limitate”, care nu erau acceptate la negocierea tratatelor de pace nici

427

măcar în problemele ce le interesau direct. Un element de care trebuie ţinut seama în analizarea poziţiei României este şi participarea ei la războiul declanşat de Ungaria sovietică pentru recuperarea teritoriilor pierdute şi intrate în 1918 în componenţa României şi Cehoslovaciei.

În final, Conferinţa de pace a acceptat şi a confirmat statul naţional unitar român în configuraţia sa teritorială precizată în actele Unirii. Frontierele au fost în linii generale corespunzătoare aşezării populaţiei româneşti, deşi o serie de sate româneşti au rămas în statele vecine, ca, de exemplu, în Ucraina subcarpatică. O situaţie mai deosebită a avut-o Banatul, care, din motive legate de aşezarea geografică a capitalei Regatului sârbo-croato-sloven, Belgrad, a fost împărţit intre cele două state.

Tratatul de pace cu Austria a confirmat unirea Bucovinei cu România; tratatul de pace cu Ungaria a reglementat, în pofida unei îndârjite lupte diplomatice a delegaţiei ungare, graniţa dintre cele două ţări aşa cum se prezintă ea şi astăzi; Tratatul de pace cu Bulgaria a reconfirmat vechea graniţă din 1913. O menţiune specială în ceea ce priveşte Basarabia: această provincie s-a alăturat României prin votul Sfatului Ţării la 27 martie 1918, când Rusia îşi încetase statutul de aliat al Antantei ca urmare a păcii separate semnate cu Puterile Centrale. Rusia nu a recunoscut niciodată valabilitatea actului de autodeterminare a naţiunii române din Basarabia şi de unire a ei cu România, considerând această reintegrare drept o „anexiune” prin forţă militară efectută de „România regală”. Rusia nu a participat la Conferinţa de pace de la Paris şi a catalogat deciziile acesteia drept „imperialiste”. În context, România era văzută ca un punct de sprijin al politicii imperialiste a marilor puteri împotriva statului sovietic. Diplomaţia română a obţinut, nu fără eforturi, un tratat cu Franţa, Anglia, Italia şi Japonia prin care aceste puteri recunoşteau caracterul românesc al Basarabiei, drepturile României asupra ei, valabilitatea actului de unire din 27 martie, Rusia fiind invitată să adere. Tratatul a fost ratificat de toate Părţile, mai puţin Japonia. Fără îndoială că acest document, care nu oferea nici un fel de garanţie pentru frontiera Nistrului, şi nici nu promitea asistenţă în caz de atac neprovocat din partea Rusiei, nu avea greutatea unui tratat de pace, dar exprima poziţia principalelor mari puteri europene într-o chestiune de importanţă majoră pentru România.

XI. DIPLOMAŢIA PĂCII

România, „stat naţional unitar independent şi indivizibil” – trăsătură specificată în Constituţia din 1923 –, a promovat o politică externă activă al cărei obiectiv major şi cu caracter de permanenţă era menţinerea status-quo-ului teritorial şi a independenţei naţionale.

428

Mijloacele subordonate acestui obiectiv erau: menţinerea şi dezvoltarea alianţei cu Anglia şi Franţa, dezvoltarea colaborării cu statele vecine care urmăreau aceleaşi interese, implicarea activă în organizarea păcii pe continentul european şi în lume. Instrumentele diplomatice luate în cea mai atentă observaţie erau Pactul Societăţii Naţiunilor care, pentru prima dată în istoria omeniri, angaja părţile contractante să recunoască şi să apere integritatea teritorială şi independenţa naţională a tuturor membrilor şi nemembrilor Organizaţiei, stabilind sancţiuni pentru nerespectarea Pactului; toate tratatele şi acordurile bi şi multilaterale subordonate organizării păcii şi securităţii internaţionale. România nu a nutrit nici un fel de planuri expansioniste pe seama vecinilor săi, dimpotrivă, diplomaţia sa a încercat să menţină relaţii de bună vecinătate cu toate statele vecine, efortul cel mai mare fiind făcut pentru contracararea şi evitarea oricăror stări conflictuale cu acele state ce nutreau planuri revizioniste la adresa sa.

Stabilind relaţii diplomatice la nivel de miniştri plenipotenţiari cu noile state apărute în Europa în 1918 – Polonia, Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven, Ungaria, Austria, Republica Germană, Republica Turcă, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania –, România a promovat o politică de alianţe sub egida Societăţii Naţiunilor care să permită consolidarea stării de pace şi colaborarea pe toate planurile.

Contextul internaţional prezenta, după primul război mondial şi după Conferinţa de pace, tendinţa polarizării statelor în două mari grupări: statele interesate în respectarea statutului teritorial-politic stabilit de tratatele de pace şi statele nemulţumite de acest statut, interesate în revizuirea lui şi revenirea la vechile stări de lucruri. Liderii celei de a doua grupări erau Germania – supusă unui tratat de pace foarte dur, care o privase şi de toate coloniile sale, şi URSS – care pierduse aproape toate vechile posesiuni ţariste de la hotarul său de Vest (Polonia, Ţările Baltice, Basarabia) ; politica externă a noului stat o continua pe aceea a vechiului imperiu, cu mijloace mai sofisticate, în cadrul cărora propaganda comunistă şi instrumentele sale (Kominternul) au avut un loc de maximă importanţă.

Factor activ în viaţa internaţională, membru fondator al Societărţii Naţiunilor, România s-a implicat în organizarea păcii şi securităţii generale, contribuind prin iniţiative şi propuneri la adoptarea unor importante instrumente de pace. Vespasian V. Pella, delegat al României la Conferinţa Dezarmării, a fost iniţiatorul memorandumului care-i poartă numele, privitor la dezarmarea morală, noţiune concretizată în Rezoluţia Conferinţei privind delictul de propagandă în favoarea războiului. Ioan I.

429

C. Brătianu, primul ministru al României, a introdus în practica politică internaţională angajamentul unilateral de neagresiune prin Declaraţia făcută la Genova, în cadrul Conferinţei economice internaţionale din 1922 ; angajamentul a fost reiterat într-un document oficial din 1926 – tratatul de prietenie cu Franţa – şi garantat de această putere. Nicolae Titulescu, ministru de externe şi de două ori consecutiv Preşedinte al Societăţii Naţiunilor, a avut o contribuţie de prim ordin la întocmirea textului şi adoptarea, în 1933, a Convenţiei de definire a agresiunii şi a teritoriului.

O importantă preocupare a diplomaţiei româneşti după război a fost aceea de a găsi mijloace şi metode de a suplini pe plan regional carenţele Pactului Societăţii Naţiunilor în ceea ce priveşte apărarea frontierelor vizate de planurile revizioniste ale unor state. Conceptul de securitate regională, ale cărui rădăcini se găseau în secolul al XIX-lea, s-a materializat în proiectele lui Take Ionescu şi Nicolae Titulescu, din deceniile al treilea şi al patrulea: Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică – factori de pace şi stabilitate într-o vastă arie geografică – Centrul şi Sud-Estul Europei.

Revizionismul practicat la adresa României de unele state vecine, URSS, Ungaria şi Bulgaria, a constituit o preocupare permanentă a diplomaţiei de la Bucureşti, care a folosit o multitudine de mijloace şi metode pentru a-i contracara consecinţele nefaste.

În ceea ce priveşte URSS, puterea sovietică, acuzând o aşa-zisă „agresiune” a României în Basarabia, a rupt unilateral relaţiile diplomatice cu guvernul de la Iaşi în ianuarie 1918, declarând „confiscat” tezaurul românesc depus spre păstrare la Moscova, act ce a fost urmat de o politică agresivă faţă de statul român cu intenţia declarată de reanexare („eliberare”) a provinciei. Această agresivitate, ce putea degenera oricând într-un conflict armat, a fost contracarată şi prevenită de diplomaţia de la Bucureşti în mod permanent şi cu multă abilitate. Mareşalul Alexandru Averescu, Ion I. C. Brătianu, dar mai ales Nicolae Titulescu, iar mai târziu Nicolae Petrescu-Comnen şi Grigore Gafencu, alături de o echipă de străluciţi diplomaţi, au reuşit să menţină relaţiile cu Moscova în limite paşnice, iar în 1934, să se ajungă la reluarea relaţiilor diplomatice, într-o formulă convenabilă, chiar dacă Moscova n-a recunoscut nici atunci şi nici mai târziu status-quo-ul teritorial al României şi, în special, frontiera pe Nistru.

430

XII. IZOLAREA POLITICĂ A ROMÂNIEI. DIPLOMAŢIA SUPRAVIEŢUIRII

Deteriorarea progresivă a situaţiei internaţionale în cele două decenii postbelice şi acumularea elementelor de insecuritate au fost un proces complex determinat de o multitudine de factori. Este important de precizat că victimele acestui fenomen au fost, în prima etapă, statele mai mici şi mai slabe, a căror poziţie geopolitică le transforma în obiecte de târguială între marile puteri.

Concepţia politică dominantă a statelor antirevizioniste, mari şi mici, a fost aceea că printr-un sistem inteligent de alianţe şi acorduri bi şi multilaterale se putea realiza o securitate generală fără fisuri, care să facă, practic, imposibil, războiul. Ca urmare, puterea lor militară de apărare a fost inadmisibil neglijată, în timp ce înarmarea statelor revizioniste era preocuparea de căpetenie a acestora, ajungându-se în scurt timp la anularea tuturor clauzelor privind limitele înarmării prevăzute în tratatele de pace. România nu a făcut excepţie, capacitatea sa militară de apărare punându-o, în momente cruciale ale supravieţuirii sale, în imposibilitate de a acţiona în apărarea frontierelor naţionale.

O mentalitate, care s-a dovedit falimentară pentru cei ce au promovat-o, a fost „asigurarea” securităţii statelor occidentale prin sacrificarea statelor din Centrul şi Sud-Estul Europei. Pusă în practică de la mijlocul deceniului al treilea al secolului al XIX-lea (acordurile de la Locarno), ea s-a materializat într-o vastă acţiune conciliatoristă faţă de statele revizioniste, în special faţă de Germania. Asigurată de impunitate, Germania a declanşat în martie 1936 politica sa agresivă în Europa. Rând pe rând, Austria, Cehoslovacia au fost şterse de pe harta Europei, actorii principali fiind Germania, Ungaria şi Italia, a căror acţiune a fost agreată şi sprijinită de Marea Britanie şi Franţa, care considerau că în acest fel îndepărtau pericolul de frontierele lor.

Anul 1939 a constituit momentul de apogeu al crizei politice europene. Vechile raporturi economice-politice germano – sovietice s-au concretizat în faimosul tratat de neagresiune din 23 august 1939, cu protocolul său secret privitor la împărţirea sferelor de dominaţie şi influenţă între cele două părţi. Art. 3 al Protocolului secret se referea exact la planul sovietic de reanexare a Basarabiei.

În acest moment, august 1939, izolarea politică a României a fost totală. Ea era prinsă între doi coloşi care-şi dăduseră mâna peste ea şi împotriva ei – cum prevăzuse Nicolae Titulescu înainte cu mulţi ani. Tot ceea ce a urmat după această dată a fost o politică de supravieţuire şi de temporizare a revizuirii teritoriului naţional. Armand Călinescu – prim-

431

ministru până la asasinarea sa în septembrie 1939 de către legionari la ordinul lui Hitler, Grigore Gafencu – ministru de externe, împreună cu o suită de diplomaţi de înaltă clasă, ca Raoul Bossy, Richard Franassovici, Radu Djuvara şi mulţi alţii, au reuşit, într-o vreme când state vecine mai puternice fuseseră cotropite, să menţină frontierele intacte, să sprijine victimele agresiunii (Cehoslovacia, Polonia), să păstreze ţara în afara conflictului mondial.

Capitularea Franţei şi defecţiunea militară engleză – preţ plătit politicii nefaste duse timp de două decenii – au strâns cercul izolării României. URSS, Ungaria şi Bulgaria şi-au pus în aplicare planurile de cotropire a unor însemnate părţi din teritoriul naţional al României, cu sprijinul Germaniei şi Italiei.

Destrămarea teritoriului naţional al României în vara anului 1940 prin agresiune directă – cazul URSS –, ameninţare cu forţa şi presiuni ultimative – cazul Ungariei şi Bulgariei –, în condiţii de izolare totală a ţării, când nu mai funcţiona nici unul dintre instrumentele diplomatice construite de-a lungul a două decenii, a lăsat România la discreţia Germaniei naziste – puterea discreţionară în Europa.

XIII. CHESTIUNEA REÎNTREGIRII NAŢIONAL – STATALE

ÎN DIPLOMAŢIA REGIMULUI ANTONESCU (dezbatere) • Relaţiile Antonescu-Hitler şi chestiunea anulării dictatului de la

Viena. • Caracterul primei faze a războiului alături de Germania. • Chestiunea frontierelor României în viitorul tratat de pace în

cadrul negocierilor de ieşire separată din război. • Chestiunea frontierelor României în negocierile secrete

tripartite din anii războiului. • Actul de la 23 august 1944 şi problema reîntregirii ţării. XIV. CONVENŢIA DE ARMISTIŢIU ŞI TRATATUL

DE PACE – DIPLOMAŢIA NOULUI REGIM DE LA BUCUREŞTI (dezbatere)

• Relaţiile româno-sovietice 23 august – 12 septembrie 1944. • Convenţia de armistiţiu – activitatea diplomatică românească. • Regimul dr. Petru Groza şi pregătirea pentru Conferinţa de pace

de la Paris.

432

• Tratatul de pace cu România: problema cobeligeranţei, problema frontierelor, problema statutului politic. Relaţiile diplomatice cu Puterile Aliate şi Asociate (altele decât URSS).

XV. CARACTERUL POLITICII EXTERNE

ŞI AL DIPLOMAŢIEI R. P. R. ÎN ANII ’50 AI SECOLULUI XX (dezbatere)

• Relaţiile cu URSS. • Relaţiile cu statele vecine. • Relaţiile cu marile puteri occidentale, cu SUA. • Semnificaţia anului 1958.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Viorica Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale până la mijlocul secolului al XX-lea, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.

2. V. Moisuc, C. Botoran, E. Campus, I. Calafeteanu, România şi Conferinţa de pace de la Paris (1918-1920), Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1983.

3. Dan Berindei, Diplomaţia românească modernă, Editura Albatros, Bucureşti, 1995.

4. Charles şi Barbara Jelavich, Formarea statelor naţionale balcanice 1804-1920, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 2001.

5. Keith Hitchins, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.

• •