MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI DIN REPUBLICA MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞTIINŢE POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

CATEDRA RELAŢII INTERNAŢIONALE

Comunicare

Subiectul : Diplomaţia multilaterală, diplomaţia prin conferinţe şi locul acestora în diplomaţia moldovenească

Autor:

Chişinău 2008

Cuprins :

1. Diplomaţia multilaterală……………………………………………..3

Noţiuni generale……………………………………………………...3

Reprezentarea statelor la organizaţiile internaţionale sau universale ..3

Reprezentanţe permanente le lîngă organizaţiile internaţionale :

funcţii, structură, personal……………………………………………5

Privilegii şi imunităţi a funcţionarilor internaţionali…………………7

2. Diplomaţia prin conferinţe

internaţionale……………………………8

Noţiuni generale……………………………………………………...8

Participanţii conferinţelor internaţionale : statutul juridic…………...9

Conferinţe internaţionale : procedura şi formele de organizare…….10

3. Dimplomaţia multilaterală : istoricul şi importanţa pentru

Republica Moldova

……………………………………………………………….15

4. Concluzii

…………………………………………………………...20

2

5. Bibliografie……………………………………………………

……21

Diplomaţia multilaterală● Noţiuni Generale

După cel de al doilea război mondial, organizaţiile internaţionale capătă noi forţe devenind

astfel noile instrumente ale diplomaţiei parlamentare. Regimul juridic pe care se bazeaza este

complex, ele aplică principiul de solidaritate şi cooperare între subiecţii dreptului internaţional,

astfel influenţînd în mod direct şi specific atît politca mondială cît şi relaţiile între subiecţi.

Alexandru Burian în „Drept Diplomatic” defineşte : „Organizaţia internaţională a fost

definită ca entitate juridică creată de state sau de organizaţii internaţionale într-un scop anumit şi

care posedă o voinţă autonomă ce se exprimă prin intermediul organelor proprii şi permanente1.

Prof. dr. Ion M. Anghel rezumă că „prin acordul lor, statele convin asupra formei de colaborare,

inclusiv asupra mecanismului creat în acest scop - organizaţia internaţională, stabilind dacă această

entitate - asociaţie de state - să fie prevăzută cu personalitate juridică şi ce anume competenţe să-i

revină; se convine crearea unui nou subiect de drept internaţional avînd capacitatea juridică menită

să asigure realizarea scopurilor pentru care a fost înfiinţată2”.

Dreptul de legaţie al organizaţiilor internaţionale poate fi activ sau pasiv. Dreptul activ de

legaţie se realizează prin trimiterea misiunilor externe în anumite state, de regulă care sunt membre

ale organizaţiei date. Dreptul de legaţie al organizaţiilor internaţionale este corelat cu dreptul activ

de legaţie al statelor de a trimite misiuni permanente, reprezentanţe, delegaţii şi misiuni de

observare.

● Reprezentarea statelor la organizaţiile internaţionale sau universale

Apariţia noilor state, revoluţia tehnico-ştiinţifică, problemele de ordin economic, social,

politic, tehnic, militar, ecologic, atît la scara cît şi globală au produs direct sau indirect la mutaţii în

structura comunităţii mondiale şi la schimbarea configuraţiei diplomaţiei.

11 prof. dr. Anghel, Ion M. Dreptul diplomatic si consular, p. 248-292; Aurel Bonciog, Drept diplomatic, p. 133-139; Alexandru Burian, Drept Diplomatic, p.80-81.2 prof. dr. Anghel, Ion M. Dreptul diplomatic si consular, p. 253.

3

Locul organizaţiilor internaţionale în dreptul diplomatic este calificat în mod diferit în

literatura de specialitate. Autorul român Ion Anghel clasifică diplomaţia care se desfăşoară în cadrul

organizaţiilor internaţionale sub patru unghiuri de vedere:

a) sub raportul poziţiei statelor fata de organizaţia internaţională respectivă. Acest raport se

reflectă în politica statelor faţă de o organizaţie internaţională, exercitată în două mijloace: trimiterea

de reprezentanţi la reuniunile organelor acestei organizaţii şi crearea de misiuni permanente acredi-

tate pe lîngă organizaţia respectivă;

b) sub raportul diplomaţiei unui stat faţă de alte state în cadrul organizaţiilor internaţionale

respective. Acest raport se reflectă în posibilitatea statelor de a folosi organizaţiile internaţionale,

mai ales cele cu caracter politic (ca Organizaţia Naţiunilor Unite), drept o tribună importantă pentru

sine. Concomitent, organizaţiile internaţionale oferă posibilităţi de a efectua contacte bilaterale cu

alţi membri ai organizaţiei respective;

c) sub raportul diplomaţiei organizaţiilor internaţionale faţă de statele membre sau statele

terţe. Acest raport se reflectă în trimiterea de către organizaţia internaţională a unor misiuni

diplomatice (temporare sau permanente) într-un stat şi, pe de altă parte, prin deciziile pe care

organizaţia internaţională le ia şi care sînt obligatorii doar pentru statele care le acceptă;

d) sub raportul diplomaţiei organizaţiilor internaţionale faţă de alte organizaţii internaţionale.

Acest raport se reflectă în faptul că organizaţiile internaţionale urmăresc idealuri comune pentru

statele care sînt membre ale organizaţiei respective. Cu toate acestea, sînt cazuri cînd de unele şi

aceleaşi probleme se ocupă diferite organizaţii internaţionale (spre exemplu, Asociaţia Europeană a

Liberului Schimb (AELS) şi Acordul General asupra Tarifelor şi Comerţului (GATT), ce poate

provoca rivalitate şi conflict de competenţă. Un caz delicat în această situaţie îl constituie faptul că

un stat poate fi membru al ambelor organizaţii internaţionale care rivalizează între ele şi rezultatele

activităţii în aceste organizaţii pot fi diferite prin consecinţele deciziilor adoptate3.

Alexandru Burian rezumă că organizaţiile internaţionale interguvernamentale au capacitate

juridică civilă, ce le califică ca subiecte de drept internaţional dotate cu calităţi de personalitate

juridică internaţională, este necesar de precizat ca nu orice organizaţie internaţională are calitatea de

subiect de drept internaţional. Cu alte cuvinte, simpla apariţie a unei organizaţii internaţionale nu

înseamnă în mod obligatoriu apariţia unui nou subiect de drept internaţional.4

«Instituţia reprezentanţei (misiunii) permanente pe lîngă organizaţiile internaţionale a apărut

o dată cu apariţia însăşi a organizaţiilor internaţionale şi s-a materializat după primul război mondial

3prof. dr Anghel, Ion M. Dreptul diplomatic si consular, p. 250-251.4 Alexandru Burian, Drept Diplomatic, p.84-85.4

4

în cadrul Ligii Naţiunilor şi în cadrul unor organizaţii internaţionale universale cu caracter

specializat (OIM). Prima ţară care a deschis în 1920 o reprezentanţă permanentă pe lîngă Liga

Naţiunilor a fost Polonia. Acest exemplu a fost urmat şi de alte state şi către 1922 existau deja 25 de

misiuni permanente, iar către 1930 mai mult de 40.

Reprezentanţa (misiunea) permanentă este un organ de relaţii externe al unui stat, menită să-1

reprezinte la o organizaţie internaţională si, în linii generale, este similară misiunii diplomatice

permanente care reprezintă statul acreditant în statul acreditar.

Codificarea normelor de drept care reglementează reprezentarea statelor în relaţiile lor cu

organizaţiile internaţionale a avut loc la Conferinţa de la Viena din 1975.

Prevederile Convenţiei au fost criticate de reprezentanţii multor state şi de specialişti în domeniul

dreptului internaţional. Ca rezultat, Convenţia de la Viena cu privire la reprezentarea statelor în

relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal din 14 martie 1975 nu a intrat în

vigoare pînă în prezent, nefiind ratificată de numărul necesar de state (35).5

● Reprezentanţe permanente le lîngă organizaţiile internaţionale : funcţii, structură, personal

Funcţiile unei misiuni permanente pe lîngă organizaţiile internaţionale6 sînt, în mare măsură,

asemănătoare cu funcţiile unei misiuni diplomatice permanente.

Funcţiile principale ale reprezentanţei (misiunii) permanente sînt:

a) de a asigura legătura între statul său şi organizaţia nternaţională respectivă;

b) a reprezenta statul trimiţător;

c) de a negocia cu organizaţia internaţională;

d) de a observa şi a informa statul său despre ceea ce se întâmplă în cadrul organizaţiei

internaţionale;

e) de a pune la dispoziţia organizaţiei internaţionale informaţii despre anumite evenimente care

se desfăşoară în statul trimiţător.

Funcţiile specifice ale reprezentanţelor (misiunilor) permanente sînt:

a) de a asigura participarea statului său la viaţa juridică şi politică a organizaţiei internaţionale

respective;

b) de a contribui la realizarea scopurilor pentru care organizaţia internaţională respectivă a fost

creată.

5 Alexandru Burian, Drept Diplomatic, p.85.6 prof. dr. dr Anghel, Ion M. Dreptul diplomatic si consular, p. 282-286; Aurel Bonciog, Drept diplomatic, p. 137-139.

5

Funcţiile tipice ale reprezentanţelor (misiunilor) permanente sînt:

a) de a informa organizaţia internaţională despre nevoile de ajutor pe care le are statul său;

b) de a promova cooperarea internaţională respectivă.

Înfiinţarea reprezentanţei (misiunii) permanente pe lîngă organizaţia internaţională poate fi

efectuată numai în cazul în care regulile organizaţiei o permit.

Statul membru nu are nevoie de permisiune de la organizaţie pentru a înfiinţa o reprezentanţă

(misiune) permanentă pe lîngă ea şi nu trebuie să obţină agrementul acesteia privind persoana pe

care o desemnează pentru a-l reprezenta.

Structura reprezentanţei (misiunii) permanente pe lîngă organizaţiile internaţionale diferă de

structura misiunii diplomatice permanente.

în primul rînd, nu există o categorie a reprezentanţelor (misiunilor) permanente după rang. Oricare

ar fi rangul şefului reprezentanţei (ambasador sau ministru) misiunile au acelaşi statut şi nu există

între ele o ordine de precădere din acest punct de vedere.

In al doilea rînd, structura şi mărimea efectivului unei reprezentanţe (misiuni) permanente

depinde de importanţa pe care o acordă statul său organizaţiei internaţionale respective.

In ce priveşte structura personalului reprezentanţei (misiunii) permanente, practica arată că

sînt două categorii de personal: personal cu caracter diplomatic şi personal cu caracter administrativ-

tehnic.

Titlurile acordate personalului diplomatic al reprezentanţei (cu excepţia şefilor de

reprezentanţe) nu diferă de titlurile acordate tradiţional agenţilor diplomatici: consilier, secretar,

ataşat. Şefilor de reprezentanţe (misiuni) li se acordă titlul de „reprezentant permanent" sau

„reprezentant permanent adjunct", indiferent de rangul pe care îl posedă (ambasador sau ministru).

în caz de absenţă temporară şeful reprezentanţei este înlocuit de persoana cu cel mai înalt grad după

şeful misiunii, căruia i se acordă titlul de „însărcinat cu afaceri" (charge d'affaires ad interim).

Numirea membrilor şi a personalului reprezentanţei (misiunii) permanente este, de regulă, un

act intern al statului trimiţător şi nu necesită obţinerea agrementuilui organizaţiei sau statului de

sediu7. Cu alte cuvinte, organizaţia nu are drept de control în numirea unui reprezentant permanent.

Deşi nu are dreptul de a cere agrementul, statul de sediu are totuşi posibilităţi de a obiecta la

numirea unui reprezentant pe care nu-1 agreează. în cazul în care statul trimiţător nu ţine seama de

obiecţie, statul de sediu poate să-1 expulzeze pe reprezentantul respectiv.

Doar şefii de stat, şefii de guvern şi miniştrii de externe, în conformitate cu practica stabilită,

nu au nevoie să facă dovadă împuternicirii de a reprezenta statele. Un reprezentant acreditat pe lîngă

7 prof. dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 374; Aurel Bonciog, Drept diplomatic, p. 137.

6

o organizaţie internaţională sau un trimis la o reuniune a unei organizaţii internaţionale trebuie să

prezinte un document (scrisoare de acreditare sau depline puteri) prin care să ateste că este abilitat

să-şi reprezinte ţara. Procedura legitimării este necesară şi pentru alţi membri ai reprezentanţei

(misiunii) permanente care îndeplinesc funcţii diplomatice. Aceste legitimări se fac prin notificare.

Şeful reprezentanţei (misiunii) permanente trebuie să aibă scrisori de acreditare care sînt

adresate organului executiv al organizaţiei internaţionale (Secretarului General sau Directorului

General). Scrisorile de acreditare sînt semnate, conform legislaţiei interne al fiecărui stat, de către

şeful statului sau guvernului.

Personalul organizaţiilor internaţionale, de regulă, este împărţit în trei categorii:

a) secretarii (directorii) generali şi funcţionarii principali ai secretariatelor (personal politic);

b) funcţionarii profesionali (personal de carieră, recrutaţi internaţional, sau aşa-zisa categorie

P);

c) funcţionarii tehnici (personal de serviciu general, recrutaţi local, sau aşa-zisa categorie G).

Experţii organizaţiilor internaţionale sînt persoane de o anumită competenţă din punct de

vedere tehnic, chemate în mod temporar de o organizaţie pentru a lucra în numele şi pe contul ei pe

teritoriul statelor care au nevoie de asistenţa lor.

● Privilegii şi imunităţi a funcţionarilor internaţionaliDin punctul de vedere al privilegiilor şi imunităţilor de care ei beneficiază, funcţionarii

internaţionali sînt împărţiţi în trei categorii:

a) personalul care beneficiază de privilegii şi imunităţi diplomatice (funcţionari cu privilegii şi

imunităţi similare cu ale şefilor misiunilor diplomatice şi funcţionari cu privilegii şi imunităţi

similare cu ale agenţilor care nu sînt şefi de misiuni diplomatice);

b) personalul care beneficiază de privilegii şi imunităţi limitate la exerciţiul funcţiilor lor

(similare cu privilegiile şi imunităţile personalului administrativ şi tehnic al misiunilor diplomatice);

c) experţii.

Privilegiile şi imunităţile funcţionarilor internaţionali sînt reglementate de tratate

internaţionale. Un rol important în acest sens îl joacă Convenţia cu privire la privilegiile şi imu-

nităţile Organizaţiei Naţiunilor Unite din 13 februarie 19468 şi Convenţia cu privire la privilegiile şi

imunităţile instituţiilor specializate din 21 noiembrie 1947.

Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile ONU prevede că funcţionarii ONU:

8 Действующее международное право, в трех томах, т. 1, Москва, 1996.

7

a) se vor bucura de imunitatea de jurisdicţie pentru toate actele îndeplinite de către ei în

calitatea lor oficială (inclusiv pentru cele spuse sau scrise);

b) vor fi scutiţi de orice impozite asupra salariilor şi plăţilor făcute de ONU;

c) vor fi scutiţi de orice obligaţie relativă la serviciul naţional ;

d) nu vor fi supuşi, nici ei şi nici soţii/ soţiile şi membrii familiei lor aflaţi în întreţinerea lor,

dispoziţiilor limitînd imigrarea şi formalităţile de înregistrare a străinilor;

e) se vor bucura, în ce priveşte facilităţile de schimb, de aceleaşi privilegii ca şi funcţionarii de

rang comparabil aparţi-nînd misiunilor diplomatice acreditate pe lîngă guvernul respectiv ;

f) se vor bucura, ei, precum şi soţii/ soţiile şi membrii familiei lor aflaţi în întreţinerea lor, de

aceleaşi facilităţi de repatriere ca şi trimişii diplomatici în perioada de criză internaţională ;

g) se vor bucura de dreptul de a importa cu scutire de vamă mobilierul şi efectele lor personale

cu ocazia preluării primului post în ţara respectivă.

Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile instituţiilor specializate prevede că funcţionarii

instituţiilor specializate se bucură de aceleaşi privilegii şi imunităţi ca şi funcţionarii ONU.

Diplomaţia prin conferinţe internaţionale

● Noţiuni generale

Analizînd literatura de specialitate în domeniu am concluzionat ca forma tradiţională de

realizaere a diplomaţiei multilaterale o constituie conferinţele, congresele internaţionale care constau

în reuniuni sau întîlniri ale delegaţiilor din diferite state, care au fost convocate în scopul examinării

şi soluţionării unor probleme de interes comun9. Pe parcursul ultimelor secole au avut loc multe

conferinţe şi congrese internaţionale la care au fost soluţionate şi aplanate situaţiile de criză şi

conflict, existente la acea perioadă.

De-a lungul timpului termenii de congres internaţional şi conferinţă internaţională erau

folosiţi şi ca termeni distincţi şi ca termeni echivalenţi, totuşi aceşti termeni se utilizează ca fiind

identici.10 Totuşi trebuie să menţionam că iniţial termenul congres se folosea în scopul clasificării

reuniunilor de reprezentanţi plenipotenţiari ai statelor, menite să încheie tratate de pace şi să

reîmpartă teritoriile. Acestea au fost congresul de la Viena din 1814-1815, după terminarea

războaielor napoleoniane, congresul de la Paris (1856) după terminarea războiului din Crimeea,

congresul de la Berlin (1878) după terminarea războiului ruso-turc. Uneori însă aceste reuniuni se

9 prof. dr. Grigore Geamănu, op. cit., p.172.10 Alexandru Burian Drept Diplomatic, p. 93

8

numeau conferinţe ca, spre exemplu, conferinţa de la Londra din 1830-1833 după proclamarea

independenţei de către Belgia, conferinţa de la Londra din 1912-1913 după războaiele balcanice,

conferinţele de pace de la Paris din 1919 şi 1946-1947.

După congresul de la Viena din 1814-1815 tehnica diplomaţiei multilaterale a devenit o

procedură curentă. Experienţa dobîndită de state în cadrul congreselor şi conferinţelor internaţionale

a constituit un model folosit mai tîrziu la stabilirea structurii şi funcţionării organizaţiilor

internaţionale.

Diplomaţia contemporană multilaterală se realizează tot mai mult prin intermediul

organizaţiilor internaţionale şi prin intermediul întîlnirilor la nivel înalt (ale şefilor de stat şi şefilor

de guvern). Ca rezultat, instituţia conferinţei internaţionale a suferit schimbări în structură şi

procedee: convocarea conferinţelor este simplificată din cauza periodicităţii; alcătuirea delegaţiilor

se bazează pe principiile democratice şi reprezentative ; pregătirea conferinţei este efectuată prin

comisii ; alegerea organelor de lucru a conferinţei şi modul de votare a actelor finale sînt esenţial

modificate etc.

● Participanţii conferinţelor internaţionale : statutul juridic

Elementul principal care distinge conferinţa internaţională de o simplă întrunire a oamenilor

politici de diferit nivel îl constituie faptul că la conferinţă (congres) participă delegaţi ai statelor sau

ai organizaţiilor internaţionale, care au calitatea de reprezentanţi temporari. Prof. dr. Ion M. Anghel

menţionează că conferinţa, spre deosebire de simplele reuniuni, urmăreşte scopul realizării unui

acord, negocierii unui tratat, sau ajungerii prin negocieri la un acord11.

Nefiind subiect de drept internaţional, conferinţa internaţională nu are o personalitate

juridică internaţională şi este doar o entitate temporară comună statelor care o compun. în acest

context este necesar de menţionat că Convenţia de la Viena din 1975 atribuie conferinţei

internaţionale astfel de competenţe, drepturi, obligaţii juridice etc., care îi dă calităţile de cvasi

subiect de drept internaţional temporar.

La capitolul clasificare a conferinţelor internaţionale R.G. Feltham susţine că conferinţele

internaţionale pot fi clasificate după diverse criterii12 în funcţie de scopul, obiectivele, sfera

persoanelor participante, rangul persoanelor participante, scopul operativ, forma de organizare şi

desfăşurare etc.

11 prof. dr. Ion M. Anghel, op. cit, p. 235.12 R.G. Feltham, op. cit., p. 153-154; prof. dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 235-236; Э. Сатоу, Руководство по дипломатической практике, с. 298-300.

9

În funcţie de scopul lor, conferinţele internaţionale pot fi politice, care urmăresc scopuri cu

caracter general: instaurarea păcii în plan global sau regional în urma unui conflict ce a fost deja

depăşit, crearea unei alianţe politico-militare sau politico-economice, formarea unei organizaţii

internaţionale mondiale sau regionale etc., şi tehnice, specializate în anumite domenii de activitate:

colaborarea în domeniul combaterii crimei organizate, colaborarea în domeniul ecologic,

colaborarea în domeniul explorării cosmosului în scopuri paşnice etc.

În funcţie de obiectivele lor, conferinţele internaţionale pot fi deliberative (fac recomandări

neobligatorii guvernelor sau iau decizii care să ofere îndrumări sau instrucţiuni secretariatului unei

organizaţii internaţionale), legislative (negociază şi adoptă textul unui tratat internaţional) şi infor-

maţionale (oferă cadrul pentru un schimb internaţional de informaţii).

În funcţie de forma de organizare şi desfăşurare, conferinţele internaţionale pot fi bilaterale

sau multilaterale, avînd o singură temă sau mai multe teme, purtînd calificativul de conferinţă

specială (ad-hoc) sau obişnuită etc.

În funcţie de rangul participanţilor, conferinţele internaţionale pot fi la cel mai înalt nivel

(şefii de state), la nivel înalt (şefii de guverne şi miniştrii de externe), la nivel mediu (funcţionari din

MAE, experţi etc.).

În funcţie de sfera persoanelor participante, conferinţele internaţionale pot fi generale, la care

participă maximum de state, sau restrînse, la care participă doar un grup determinat de state (spre

exemplu, Grupul celor 7).

În funcţie de scopul operativ, conferinţele internaţionale pot fi diplomatice sau de

plenipotenţiari, care iau decizii avînd relevanţă internaţională şi imperative pentru statele partici-

pante şi preliminare sau de experţi, care nu iau decizii, ci doar formulează şi alcătuiesc proiectul

unui tratat sau al unui act oficial internaţional.

● Conferinţe internaţionale : procedura şi formele de organizare

Participanţii la conferinţă accepta de comun acord practica şi procedura conferinţelor

internaţionale. Regulile de procedură cu privire la organizarea şi desfăşurarea conferinţelor

internaţionale au un caracter facultativ, de model ce este adesea urmat, şi nu sînt unificate sau

codificate în un document aparte, cu toate că există anumite practici repetate şi generale, care au

aplicare faţă de toate tipurile şi categoriile de conferinţe internaţionale.

În doctrina de drept diplomatic se expune părerea că regulile şi procedurile de organizare a

conferinţelor necesită să nu contrazică normele de drept internaţional. „Oricum, această procedură -

preluată sau elaborată - trebuie să fie în concordanţă cu normele fundamentale ale dreptului

10

internaţional. Notăm că aceste reguli tind să dobîndească un caracter de generalitate, alcătuind acea

parte de sine stătătoare a dreptului internaţional numită proceduri internaţionale13."

Alexandru Burian în „Drept Diplomatic” accentuează că noţiunea de procedură inter-

naţională este mai largă decît noţiunea de reguli şi proceduri privind organizarea conferinţelor

internaţionale şi cuprinde totalitatea de reguli, procedee şi modele organizaţionale şi structurale din

diverse domenii ale activităţii diplomatice, inclusiv în ceea ce priveşte diplomaţia ad-hoc şi

diplomaţia prin conferinţe internaţionale.

Prima cerinţă a oricărei conferinţe internaţionale este un set de reguli scrise care să îndrume

şi să determine activităţile participanţilor şi la care preşedintele conferinţei se poate referi în caz de

dubii sau dezacorduri. Acestea pot fi ori reguli permanente care sînt acceptate ca procedură standard

de către sesiunile ulterioare, ori reguli care necesită să fie puse la vot şi aprobate de către însăşi

conferinţa respectivă.14

Regulile de procedură de obicei stabilesc data şi locul conferinţei, agenda, componenţa

delegaţiilor, acreditările, limbile oficiale şi de lucru, drepturile participanţilor, modalităţile de

discuţii, de înaintare a propunerilor şi luare a deciziilor, modalităţile de votare, chestiunile de

protocol şi precădere, formele şi procedura de conducere a conferinţelor.

Data şi locul petrecerii conferinţei de obicei se negociază din timp şi se include în agenda

conferinţei, care listează problemele ce vor fi discutate la conferinţă15. Agenda provizorie sau

agenda-proiect include subiectele şi chestiunile care urmează să fie luate în discuţie şi ordinea în

care vor fi luate în considerare fiecare. Agenda-proiect, de regulă, este pusă în circulaţie cu mult

timp înaintea conferinţei pentru a da posibilitate participanţilor să ia cunoştinţă cu aspectele

problematicii discutate.

Componenţa delegaţiilor este stabilită prin negocieri preliminare şi, de obicei, se determină

numărul maxim al reprezentanţilor plenipotenţiari, reprezentanţilor supleanţi, experţilor,

consilierilor etc. ONU limitează doar numărul reprezentanţilor (maximum cinci) şi numărul

reprezentanţilor supleanţi (maximum cinci), dînd posibilitate participanţilor de a determina singuri

numărul necesar de experţi, consilieri etc.

Procedura de acreditare este legată de statutul juridic al reprezentanţilor şi necesită

prezentarea de către ei a deplinelor puteri, care îi identifică şi îi autorizează să acţioneze în numele

statului lor. Acreditările trebuie să fie emise de autorităţile corespunzătoare ale fiecărui stat şi sînt

13 E. Glaser, Importanţa problemelor de procedură în dreptul internaţional contemporan, în: Studii şi cercetări juridice, nr. 4, 1963, p. 586, citat de prof, dr. Ion M. Anghel, op. cit., p. 237.14 R.G. Feltham, op. cit., p. 154.15 B.A. Зорин, Основы дипломатической службы, Москва, 1977, с. 324-329.

11

supuse, de regulă, unei verificări de către un comitet de acreditare a conferinţei care raportează

şedinţei plenare rezultatele acreditării.

Regulile de procedură stabilesc limbile oficiale şi limbile de lucru ale conferinţei. Limbile

oficiale sînt limbile în care se poartă discuţiile şi se publică textele şi rezoluţiile conferinţei. Limbile

de lucru sînt limbile în care se poartă discuţiile atît la şedinţele plenare, cît şi la şedinţele în comisii

şi comitete şi din (în) care se asigură traducerea.

Drepturile participanţilor la conferinţă de obicei sînt specificate în regulile de procedură şi

constau în:

a) dreptul de a vorbi (a lua cuvîntul) o dată la şedinţa în plen în legătură cu fiecare chestiune

pusă în discuţie;

b) dreptul de a iniţia o moţiune procedurală (se are în vedere felul în care este condusă şedinţa).

Moţiunea procedurală se pune imediat la vot de către preşedintele şedinţei;

c) dreptul la replică;

d) dreptul de a face un punct de ordine (se are în vedere dreptul de a obiecta la remarcile unui

participant considerate de netolerat sau ofensatoare).

Modalităţile de a înainta propuneri şi procedura luărilor de decizii sînt specificate în regulile

de procedură şi, de obicei, constau în faptul că deciziile sînt luate în baza unor propuneri în scris,

supuse discuţiei de către participanţi, care sînt formulate mai apoi ca rezoluţie-proiect. Propunerile

sub formă de amendament la rezoluţiile-proiect sînt înaintate înainte de procedura votării.

Votarea, de regulă, se face pe baza unei majorităţi simple sau calificate a reprezentanţilor

statelor cu drept de vot. Regulile de procedură pot specifica modalităţile de votare în baza cărora se

efectuează procedura propriu-zisă. Unele chestiuni pot fi votate cu o majoritate simplă din numărul

de reprezentanţi prezenţi (spre exemplu, chestiunile de procedură), altele cu o majoritate simplă din

numărul total de membri ai conferinţei, sau cu o majoritate calificată, de două treimi, din numărul

prezent sau total al membrilor conferinţei (spre exemplu, rezoluţii pe marginea problemelor

discutate şi textul final al tratatului internaţional).

în unele cazuri apare problema votării proporţionale, cînd o ţară-membru are un număr de

voturi (în mod normal un vot), iar altă ţară-membru dispune de alt număr de voturi (mai multe

voturi), în funcţie şi în dependenţă de aportul şi interesul financiar şi practic al acestei ţări în

problema pusă în discuţie (spre exemplu, SUA are la Fondul Monetar Internaţional mai multe voturi

decît alte ţări-membre).

12

Regulile de procedură prevăd şi chestiunile legate de quorum, specificînd numărul necesar

(minimum) de membri care trebuie să fie prezenţi pentru a începe lucrările conferinţei şi numărul

minimum necesar pentru a efectua procedura de votare.

Chestiunile de protocol şi ceremonial la congresele şi conferinţele internaţionale erau

examinate în trecutul nu atît de îndepărtat cu foarte mare precauţie şi atenţie. Chestiunile de

precădere, de exercitare a alternatului, modalităţile scrise şi orale de negociere (pro-memoria şi viva

voce), modelele scrisorilor de acreditare şi de puteri depline, problemele legate de titluri, ranguri şi

adresări etc.

În prezent chestiunile de protocol şi ceremonial sau simplificat datorită faptului că procedura

protocolară este mai mult sau mai puţin cunoscută şi acceptată de majoritatea statelor. La

conferinţele bilaterale de obicei este respectat protocolul diplomatic tradiţional. La conferinţele

multilaterale precăderea se bazează, de regulă, pe ordinea alfabetică a numelui ţării (în limba

engleză, franceză, sau în limba ţării de reşedinţă a conferinţei internaţionale).

Formele şi procedura de conducere a conferinţelor internaţionale sînt la fel o chestiune ce se

specifică în regulile de procedură. De obicei se indică organele ad-hoc alese ale conferinţei, care sînt

preşedintele şi secretariatul.

Atribuţiile preşedintelui16 sînt de două categorii, procedurale şi de conţinut:

I. Atribuţii procedurale:

a) să deschidă, să încheie şi să amîne şedinţele;

b) să acorde reprezentanţilor cuvîntul;

c) să limiteze discursurile, atunci cînd e cazul sau dacă aşa o cer regulile;

d) să explice regulamentul, punctele de ordine şi punctele de procedură;

e) să le clarifice pe acestea atunci cînd e nevoie;

f) să ceară ca remarcile irelevante să înceteze;

g) să se asigure că subiectele de discuţie ale adunărilor sînt urmărite.

II. Atribuţii de conţinut:

a) să îndeplinească atribuţii ad-hoc pe care adunarea le lasă la libera decizie a

preşedintelui adunării (spre exemplu, numirea ţărilor membre în noile comitete);

b) să activeze ca mediator şi să înlesnească luarea unei decizii de către conferinţă.

Această asistenţă poate îmbrăca următoarele forme:

- să acorde timp pentru discuţii neoficiale;

- să promoveze consultări neoficiale la care el să nu participe ;

16 R.G. Feltham, op. cit, p. 160.

13

- să promoveze consultări neoficiale la care el să participe;

- să discute în mod individual cu reprezentanţii pentru a vedea dacă există suficiente puncte

de vedere comune pentru depăşirea unui impas17.

Secretariatul conferinţei conform regulilor de procedură se ocupă de pregătirea conferinţei şi de

cadrul ei administrativ.

Îndată ce data şi locul conferinţei au fost stabilite, secretariatul se ocupă de invitaţii, de

primirea reprezentanţilor, de protocol, de acreditare, de ţinerea legăturilor cu autorităţile locale, de

pregătirea şi distribuirea agendei, de pregătirea şi distribuirea proiectului regulilor de procedură, de

pregătirea şi distribuirea proiectelor şi materialelor conferinţei, de amenajarea sălii de şedinţe a

conferinţei etc.

În timpul desfăşurării conferinţei secretariatul este responsabil de administrarea integrală a

acesteia, de asigurarea traducerilor şi publicaţiilor respective etc.

Conferinţa se încheie, în caz de succes, cu adoptarea unor hotărîri în problemele care au

constituit obiectul dezbaterilor, iar aceasta se concretizează în documentele ce se aprobă de către

participanţi. Documentele conferinţei se pot prezenta sub formă de tratate, declaraţii, protocoale,

rezoluţii, recomandări, moţiuni etc18.

Dimplomaţia multilaterală : istoricul şi importanţa pentru Republica Moldova

17 R.G. Feltham, op. cit, p. 16018 prof. dr. Ion M. Anghel, op. cit, p. 245-246.

14

Republica Moldova şi-a declarat independenţa la 27 august 1991, astfel devine membru cu

drepturi depline al societăţii internaţionale19.

Devenind subiect de drept internaţional, Republica Moldova a iniţiat procesul de stabilire a

relaţiilor diplomatice cu alţi subiecţi de drept internaţional.

Misiunile diplomatice ale Republicii Moldova sînt plasate în statele cu care se întreţin

relaţii prieteneşti şi există o colaborare în domeniile economic, comercial, politic. La 29

noiembrie 2008, Republica Moldova are 24 misiuni diplomatice în diverse state ale lumii

(Statele Unite ale Americei, Federaţia Rusă, Ucraina, Belarus, România, Bulgaria, Ungaria,

Polonia, Austria, Germania, Franţa, Belgia, Turcia, Statul Israel, China, Suedia, Portugalia,

Lituania, Letonia, Regatul Unit al Marii Britanii si al Irlandei de Nord, Grecia, Republica

Cehă, Azerbaidjan, Italia) şi patru reprezentanţe permanente pe lîngă organizaţiile

internaţionale (ONU New-York, ONU la Geneva, Consiliul Europei, Comunităţile

Europene, OSCE şi pe lîngă organizaţiile internaţionale de la Geneva).20

Locul diplomaţiei multilaterale în diplomaţia RM ca sistem

Diplomaţia multilaterală autentică este coordonarea relaţiilor dintre trei sau mai multe state,

în vederea rezolvării colective a unei probleme, aşa cum se procedează, de exemplu, în cadrul

Adunării Generale a Naţiunilor Unite.

19 Александр Буриан, Концепции внешней политики у нас нет, интервью газете «Кишиневские новости», 27.08.1999 г.20 http://www.mfa.gov.md/misiuni-diplomatice/ale-RM/

15

Procesul dramatic şi contradictoriu al destrămării Uniunii Sovietice a situat clasa politică de

la Chişinău într-o stare de incertitudine vizând orientarea politicii externe a ţării spre organismele

europene sau prelungirea legăturilor tradiţionale cu fostele republici unionale.

În condiţiile lipsei unor relaţii cu Consiliul Europei, Uniunea Europeană, şi sub influenţă

politică, militară, economică a Rusiei – Republica Moldova îşi orientează politica externă spre CSI

pentru menţinerea stabilităţii economice. În acelaşi timp, au fost întreprinse primele acţiuni vizând

aderarea la Consiliul Europei şi Uniunea Europeană şi de dezvoltare a relaţiilor de cooperare cu alte

organizaţii internaţionale relevante.

În condiţiile globalizării, aprofundării proceselor integraţioniste şi creşterii interdependenţei

dintre state, Republica Moldova, ca stat suveran şi independent, manifesta un interes firesc faţă de

colaborarea cu alte state, atât pe o bază bilaterală, cât şi în cadrul organizaţiilor internaţionale şi

regionale21. Conform rezoluţiei ONU 46/223 din 2 martie 1992, Republica Moldova a devenit stat

membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Dialogul politic cu ONU a condus la dinamizarea

participării statului nostru în viaţa internaţională şi extinderea relaţiilor de prietenie şi cooperare cu

întreaga comunitate internaţională 22.

Activitatea în cadrul ONU, organizaţie cu vocaţie universală, constituie o prioritate a politicii

externe a Republicii Moldova. Aceasta oferă posibilităţi reale pentru promovarea intereselor

naţionale, colaborarea cu statele lumii, extinderea mecanismelor bilaterale şi regionale de integrare,

asigurarea accesului la experienţa mondială, la sursele de asistenţă tehnică şi financiară, la

informaţii, date statistice, serviciile experţilor necesare pentru redresarea economiei, continuarea

reformelor şi construirea statului de drept 23. În anii ’90 Republica Moldova a devenit membru al

celor mai importante organizaţii internaţionale, agenţii, fonduri şi programe din sistemul ONU.

În mod formal, cooperarea Republicii Moldova în cadrul CSI s-a limitat la domeniul

economic, aşa cum este stipulat în hotărârile respective ale Parlamentului 24. Pe parcursul anilor a

devenit tot mai frecventă practica semnării unui mare număr de documente cu caracter nu doar strict

economic, dar şi social ori de altă natură cu excepţia celor politico-militare. Astfel, au fost semnate

acorduri cu privire la colaborarea în domeniul ecologiei şi protecţiei mediului ambiant,

hidrometeorologiei, asigurării cu pensii, standardizării, metrologiei şi certificării, învăţământului,

culturii, arhivelor, sportului, ocrotirii sănătăţii, mass-mediei, comunicaţiilor poştale şi electrice,

21 Moşneaga, V., Beniuc, V. De ce Republica Moldova trebuie să urmeze calea neutralităţii permanente // Relaţii internaţionale: istorie şi contemporanietate, Partea I. – Chişinău: Secţia poligrafică a U.S.M., 1998, p.18-25.22 Năstase, Adrian. Bătălia pentru viitor / Adrian Năstase. – Bucureşti: New Open Media, 2000. – 416 p.23 Nedelciuc V. Republica Moldova / Vasile Nedelciuc. – Ch.: Universitas, 1992. – 182 p.24 Roşca, Ala. Comunicarea politică şi democratizarea societăţii. Monografie / Ala Roşca; Univ. de Stat din Moldova. Civic Education Project; red; şt.: Gheorghe Rusnac. –Ch.: Centrul ed. –poligr. al USM, 2003. -231 p.

16

informaţiei, carantinei plantelor, pregătirii cadrelor militare, asistenţei juridice, turismului, migraţiei

forţei de muncă, chimiei şi petrochimiei, construcţiilor, protecţiei muncii, aviaţiei civile ş.a.25

Aderarea la CSI a limitat posibilităţile R. Moldova de a participa la activitatea organismelor

economice, politice şi de securitate europene. E de menţionat şi faptul că sub acoperirea unei noi

doctrine a „străinătăţii apropiate”, Rusia revendică dreptul de a se implica în afacerile interne ale

ţărilor CSI, inclusiv în Republica Moldova.26

Vectorul european al diplomaţiei moldoveneşti a vizat, în primul rând, Consiliul Europei şi

Uniunea Europeană. Aderarea la Consiliul Europei (CE) în calitate de membru cu drepturi depline

era concepută de politicienii moldoveni ca o etapă incipientă în procesul de lungă durată de aderare

la Uniunea Europeană (UE). Etapa în cauză avea drept obiectiv prioritar racordarea legislaţiei

naţionale la standardele europene, efectuarea în ritm accelerat a reformelor economice şi sociale.

Acceptând „principiile statului de drept” ale CE, Republica Moldova a devenit cel de-al 36-

lea stat membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, prima ţară din spaţiul CSI care a obţinut

acest statut. Acest eveniment a constituit un pas important pe calea integrării ţării în UE. Calitatea

de membru al CE, prin asumarea angajamentelor de a respecta neabătut condiţiile stipulate în

statutul organizaţiei, a consolidat cauza democraţiei în Republica Moldova, asigurând condiţiile

necesare pentru protejarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

La 18 august 1995, prin Decretul nr.263 semnat de Preşedintele Mircea Snegur, pe lângă

Consiliul Europei (Strasbourg) a fost deschisă Reprezentanţa permanentă a Republicii Moldova, la

moment funcţia de reprezentant permanent este încredinţată dlui Andrei NEGUŢĂ.

Un succes remarcabil l-a constituit semnarea la 2-3 mai 1996, a unui şir de documente

relevante precum Protocoalele nr. 1, 4, 6, 7, adiţionale la Convenţia Europeană a drepturilor Omului;

Carta Europeană a Autonomiei Locale; Convenţia Europeană cu privire la asistenţa Juridică în

Materie Penală; Convenţia Europeană pentru Prevenirea Torturii şi altor tratamente sau pedepse

inumane sau degradante; Convenţia Europeană cu privire la Extrădare; Convenţia Europeană cu

privire la Recunoaşterea Diplomelor ce permit accesul la Universităţi şi altele [90]. Prin semnarea

acestor documente, Republica Moldova a întreprins primul pas spre realizarea deplină a

angajamentelor asumate la momentul aderării.

La insistenţa autorităţilor moldoveneşti, Acordul de Parteneriat şi Cooperare între Republica

Moldova şi Uniunea Europeană a fost semnat la Bruxelles la 28 noiembrie 1994 de către

25 Secrieru, S. Parlamentul Republicii Moldova: Organul Reprezentativ al poporului şi unica autoritate legislativă. / Stanislav Secrieru. – Ch.: Colegiul de Poliţie „Dimitrie Cantemir”, 2001. – 99 p.26 COZMA Artur DIPLOMAŢIA REPUBLICII MOLDOVA ÎN PERIOADA ANILOR 1944-2001, TEZĂ DE DOCTOR ÎN ŞTIINŢE POLITICE, Chişinău, 2007

17

Preşedintele Mircea Snegur, comisarii europeni Hans Van Den Broek, Leon Brittan şi reprezentanţii

statelor membre întruniţi în Consiliu la nivel ministerial.

Un aspect de o deosebită importanţă în colaborarea Republicii Moldova cu UE revine

conlucrării în cadrul programului TACIS care reprezenta un sistem de ajutor nerambursabil destinat

următoarelor domenii prioritare: dezvoltării resurselor umane; restructurării şi modernizării

întreprinderilor; infrastructurii transportului şi telecomunicaţiilor; sistemului energetic, inclusiv celui

nuclear; agriculturii şi industriei agro-alimentare; mediului înconjurător.

Concomitent, participând activ la toate iniţiativele lansate de UE, MAE a desfăşurat o

adevărată ofensivă diplomatică în vederea includerii Republicii Moldova în Pactul de Stabilitate

pentru Europa de Sud-Est, lansat în iunie 1999. Formularea explicită a scopului principal al politicii

externe a contribuit substanţial la ameliorarea întregii activităţi diplomatice, la articularea mesajului

extern. În primăvara anului 1999, noul Guvern al Republicii Moldova introduce în programul său de

activitate un capitol special, declarând integrarea europeană obiectiv strategic principal al politicii

sale externe.27

Analizînd Concepţia politicii externe a Republicii Moldova din 8 februarie 1995

concluzionez că politica externă a Republicii Moldova foloseşte ca metoda diplomaţia multilaterală

în creearea posibilităţilor reale pentru o colaborare cu aproape toate statele lumii în cadrul

relaţiilor multilaterale interstatale. Calitatea de membru asigură accesul la experienţa mondială,

la informaţie, statistică, serviciile experţilor, la sursele de asistenţă tehnică şi financiară.

Organizaţiile internaţionale pot contribui la dinamizarea activităţii şi creşterea rolului şi

influenţei în lume a Republicii Moldova. Fiind membru al acestor organizaţii, Republica Moldova

va participa la crearea mecanismelor ordinii de drept internaţional, va asigura unele garanţii privind

securitatea sa naţională.

Ca direcţii prioritare în realizarea diplomaţiei multilaterale, Republica Moldova stabileşte

organizaţii internaţionale ca : ONU; F.M.I., Banca Mondială, O.M.S, B.I.R.D.

La capitolul dezvoltarea cooperării regionale şi subregionale, Republica Moldova se

proclamă - pro în scopul consolidării independenţei sale şi asigurării efective a intereselor naţionale.

Una din direcţiile principale ale politicii externe a Republicii Moldova la nivel regional

este activitatea în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, ceea ce va

contribui la folosirea cît mai deplină a mecanismelor O.S.C.E. în vederea asigurării priorităţii

politice

27 COZMA Artur DIPLOMAŢIA REPUBLICII MOLDOVA ÎN PERIOADA ANILOR 1944-2001, TEZĂ DE DOCTOR ÎN ŞTIINŢE POLITICE, Chişinău, 2007

18

Republica Moldova se pronunţă pentru o colaborare eficace cu ţările C.S.I. în vederea

depăşirii stării de criză economică, dezvoltării relaţiilor economice şi comerciale cu ele pe

principii de egalitate şi avantaj reciproc şi consideră drept scop final al acestei colaborări crearea

unui spaţiu economic comun, bazat pe principiile economiei de piaţă.

Pornind de la imediata apropiere a zonei bazinului Mării Negre şi a Dunării, Republica

Moldova va colabora activ în cadrul Cooperării Economice a Mării Negre, îşi va extinde

activitatea în Comisia Dunării şi va participa la lucrările Comitetului Preparatoriu pentru

Conferinţa diplomatică în problemele cooperării dunărene.28

Republica Moldova va tinde spre stabilirea şi dezvoltarea în continuare a relaţiilor cu

ţările Iniţiativei Cental-Europene, Grupului Vîşegrad, Consiliului Nordic şi Consiliului Baltic.

În concepţia Politicii Externe a RM din 08,02,1995 este bine stipulat faptul ca Republica

Moldova va dinamiza activitatea în U.N.E.S.C.O., Uniunea Latină, Mişcarea francofoniei,

Republica Moldova va activa în vederea folosirii depline a acestor şi altor organizaţii

internaţionale în scopul păstrării şi îmbogăţirii patrimoniului cultural şi spiritual naţional. Se

vor dezvolta relaţiile dintre instituţiile de cultură, ştiinţă, învăţămînt din ţară şi centrele

informaţionale de profilul respectiv de peste hotare, ceea ce va contribui la participarea ei

activă la viaţa culturală şi ştiinţifică internaţională.

Analizînd Proiectul MEIE din 2005 cu privire la Politica Externă, diplomaţia multilaterală

este inclusă ca unl din principalele instrumentarii de realizare a obiectivelor politicii externe.29

La capitolul cooperarea RM cu organizaţiile regionale şi internaţionale practic nu desting

mutaţii semnificative doar avansarea realţiilor dintre RM şi organizaţie.

Pentru RM o prioritate rămîne a fi ONU, OSCE, Consiliul Europei. Parteneriatul euro-

atlantic, prezenţa SUA în Europa constituie un element cheie al asigurării securităţii pe continentul

european şi în lume. În acest context, consolidarea relaţiilor de cooperare cu NATO, inclusiv, prin

PPP, răspunde securităţii statale a RM.

Totodată, RM consideră cooperarea subregională drept un element indisolubil şi foarte

important al integrării europene. De aici emană relevanţa implicării sale active în iniţiativele şi

procesele regionale europene, precum ICE, SECI, PCSEE, PSPESE, CEMN. În acest context,

participarea RM la Pact deschide o nouă perspectivă de cooperare cu ţările din Europa de Sud-est.

Un obiectiv important al RM, în contextul aspiraţiilor europene, este integrarea în infrastructura

europeană: reţelele de transport şi cele energetice.30

28 Monitorul Oficial Nr. 020 din 06,04,1995, Concepţia politicii externe a Republicii Moldova29 Proiect : Concepţia politicii externe a Republicii Moldova, MAEIE, 200530 Proiect : Concepţia politicii externe a Republicii Moldova, MAEIE, 2005

19

Concluzii

Apariţia noilor actori pe arena internaţională, problemele de ordin economic, politic,

tehnologic, militar, ecologic, social, au împins eminamente actorii relaţiilor internaţionale în sfera

diplomaţiei multilaterale realizată prin organizaţiile internaţionale şi a conferinţelor internaţionale.

Importanţa diplomaţiei multilaterale este evidentă, prin cooperare şi colaborare partenerii

ajung la un consens în soluţionarea anumitor probleme sau luarii unei poziţii. Prin diplomaţia

multilaterală un stat îşi poate realiza în legalitate obiectivele propriei politici externe. Diplomaţia

multilaterală permite schimbul de experienţă dintre cei prezenţi în cadrul organizaţiilor

internaţionale şi a conferinţelor.

Cît priveşte RM şi importanţa diplomaţiei multilaterale parerea mea este că diplomaţia

multilaterală este foarte necesară pentru RM deoarece Republica Moldova nu este un stat gigantic,

nu este o putere economica, politică, militară mondială, este un stat cu puţine resurse naturale.

Dacă în anii ”90 Republica Moldova era abia la început de cale ca actor internaţional şi se

observa o anumită stîmgăcie în realizarea politicii externe, astăzi putem afirma că Republica

Moldova şi-a definit direcţiile sale de politică externă.31

Republica Moldova a pătruns în esenţa şi importanţa diplomaţiei multilaterale şi de

conferinţe, dar totuşi este nevoie de perseverenţă şi iniţiativă pentru realizarea scopurilor şi

obiectivelor politicii externe.

Bibliografie :

1 Alexandru Burian Drept Diplomatic şi Consular, Chişinău, 2003

2 Bonciog Aurel. Drept Diplomatic, Bucuresti, 2000

3 Cozma Artur Diplomaţia Republicii Moldova în perioada anilor 1944-2001, Teză de doctor

în ştiinţe politice, Chişinău, 2007

31Monitorul Oficial Nr. 020 din 06,04,1995, Concepţia politicii externe a Republicii Moldova; Proiect : Concepţia politicii externe a Republicii Moldova, MAEIE, 2005

20

4 E. Glaser, Importanţa problemelor de procedură în dreptul internaţional contemporan, în:

Studii şi cercetări juridice, nr. 4, 1963

5 http://www.mfa.gov.md/misiuni-diplomatice/ale-RM/

6 Ion M.Anghel, Dreptul diplomatic si consular, Ed.Lumina Lex,1996

7 Monitorul Oficial Nr. 020 din 06,04,1995, Concepţia politicii externe a Republicii Moldova;

8 Moşneaga, V., Beniuc, V. De ce Republica Moldova trebuie să urmeze calea neutralităţii

permanente // Relaţii internaţionale: istorie şi contemporanietate, Partea I. – Chişinău: Secţia

poligrafică a U.S.M., 1998

9 Năstase, Adrian. Bătălia pentru viitor – Bucureşti: New Open Media, 2000

10 Nedelciuc V. Republica Moldova. – Ch.: Universitas, 1992

11 Proiect : Concepţia politicii externe a Republicii Moldova, MAEIE, 2005

12 R.G. Feltham, Diplomatic handbook, New York, 1977

13 Roşca, Ala. Comunicarea politică şi democratizarea societăţii. Monografie Univ. de Stat din

Moldova. Civic Education Project; red; şt.: Gheorghe Rusnac. –Ch.: Centrul ed. –poligr. al

USM, 2003

14 Secrieru, S. Parlamentul Republicii Moldova: Organul Reprezentativ al poporului şi unica

autoritate legislativă. /Chişinău, Colegiul de Poliţie „Dimitrie Cantemir”, 2001

15 Александр Буриан, Концепции внешней политики у нас нет, интервью газете

«Кишиневские новости», 27.08.1999 г.

16 B.A. Зорин, Основы дипломатической службы, Москва, 1977

17 Действующее международное право, в трех томах, т. 1, Москва, 1996

18 Э. Сатоу, Руководство по дипломатической практике, 1961 , Москва

21