Dintre sute de catarge

Mesajul poeziei este ingrijorarea poetului fata de pericolele naturii, mai precis vanturile si valurile care inghit corabii, ineaca pasarile obosite, in drumurile lor pe mare. Indiferent de pericol, poetul indeamna sa fie urmate vanturile si valurile in gandul sau neinteles.

În ansamblu textul ilustrează unul dintre cele mai vechi motive lirice, fortunalabilis, dar ultima strofă conţine o modernă şi interesantă ambiguitate semantică: gândul neînţeles ce străbate „cânturile” poetului.

Dintre sute de catarge ar putea însemna dintre sute/ mii/ milioane de oameni care-și poartă crucea în această lume. Ar putea fi o decriptare.

De la imaginea ambarcațiunilor cu vele sugerate de profilarea catargelor, Eminescu ajunge la cea a păsărilor călătoare, care nu sunt altele decât…corăbiile din prima strofă, aflate însă într-un punct mai îndepărtat…din zarea pământului.

Trupul corăbiei se topește  încet, se estompează – de la început corporalitatea  lui este ascetizată/ deconcretizată, este subțiată până la catarg (scheletul axiologic, coloana vertebrală a vasului) –, într-un final dispare pentru a nu mai rămâne decât…gândul ei.

Am spus că putem numi acest poem și o artă poetică pentru că este și o reflecție asupra a ceea ce este nemuritor, a spiritului și a creației sale.

Vânturile și valurile concurează gândul vecinic, îl îngână, dar nu-l sufocă și nu-l scufundă.

Dincolo însă de realitatea acestei lumi trecătoare, există o construcție de gând, o creație întru spirit, pe care n-o ruinează vânturile și valurile, deși ar vrea.

Numai poetul – comentariu literar

Mihai Eminescu, una dintre personalitățile remarcabile ale neamului nostru, este considerat ultimul mare romantic al literaturii române datorită lirismului său ce adduce un tip de expresivitate acestui gen literar.

Majoritatea operelor sale abordează teme precum natura și iubirea. În viziunea eminesciană, iubirea apare ca un sentiment sublime, nobil și îmălțător, însă ultimul său sens este cel al iubirii neîmlinite, demascând un temperament melancolic.

Poezia ”Numai poetul” a fost publicată postum, percepută ca făcând parte dintre compunerile juvenile, o operă despre care Perpessicius ( Dumitru S. Panaitescu ) susține că este ”un text de o surprinzătoare modernitate grație strofei a doua”.

Tema este condiția poetului ca și cretor de frumos, slujitor al esteticii literare. Raportul dintre creație și creator pune problema menirii aritistului în societate, a năzuinței

sale de a atinge condiția absolută prin capodopera sa. Astfel, putem afirma că ” Numai poetul…” este o ” ars poetica” întrucât reflectă principia și percepții legate de semnificația artei în definitiv.

Titlul face referire la demiurgul valorilor. Adverbul restrictiv ”numai” și articolul hotărât ”l” singularizează ființa desemnată ( ”poetul”), o izolează plasând-o undeva în emisfera metafizicii, conferindu-i identitatea unei forțe supranaturale.

Eul liric adoptă ipostaza contemplatorului aducând un elogiu poetului.Deși nu sunt prezente mărci lexico-gramaticale ale eului poetic, subiectivitatea este transpusă în admirația pentru harul artistului ( ” Numai poetul trece peste nemărginirea timpurilor”).

Motivele specific eminesciene : ”fugit irreparabile tempus” ( ” Lumea toată-i trecătoare/Oamenii se trec și mor”), ”vanitas vanitatum” ( ”Treierând necontenit/ Sânu mării infinit”) confirmă autenticitatea și caracterul reflexiv al operei, bazate pe un subiect filozofic : eludarea fruntariilor temporalității prin impactul generat de creația supremă.

Poezia este alcătuită din trei secvențe lirice.Primul vers conține ideea efemerității omului, conotată artistic în termeni generici : ”

Lumea toată-i trecătoare”. ”Convertirea” la ”colectivitate” ( ”lumea toată”) are rolul de a estompa efectele impactului negativ generat de conceptul de moarte ca fina al existenței umane. Verbele la indicativ prezent ( ”se trec”, ”mor” ) relevă inferioritatea omului în fața morții ( fenomen invevitabil), intrând în complementaritate cu versul anterior.

Elementele cadrului natural aparținând universului eminescian ( ” unde”, ”mării”) sunt asociate eternității și vitalității. Marea, întindere aparent nesfârșită de apă, este o proiecție materială a termenului ”infinit”. Antiteza efemer-infinit sugerează faptul că omu, având p singură viață, nu poate reuși să descopere toate misterele fascinante ale acestei lumi, întrucât tainele sunt infinite ( dezlegarea unei enigme duce la o alta ), iar timpul existențial este perisabil.

În cea de-a doua secvență, titlul este recurent, insistând asupra capacității artistului de a rămâne demn în fața timpului prin creațiile sale, de a-l străbate urmând drumul zămislit din gânduri, din memoria celor ce-și vor aminti și-l vor cinsti. Oximoronul ”pasăre-valuri” relevă aptitudinile paradoxale ale poetului care, cu ajutorul harului său, poate cuprinde atât spațiul cosmic ( ”pasăre”), cât și pe cel teluric ( ”valurilor”), comprimându-le într-o singură strofă.

Ultima secvență conține metafora insolită ”ramurile gândului”, ce semnifică dimensiunea contemplativă a creației. Reflectând asupra trecerii ireversibile a timpului, eul liric este asaltat de un amalgam de gânduri, asemeni unui filozof : o întrebare aduce cu sine încă doua și, astfel, dintr-o sămânță a curiozității răsare misterul și se ramifică până când devine un arbore al enigmelor.

Epitetul în inversiune ”sfintele” conotează direcția sacră a creației și darul poetului asemănător păsării care, prin sacrificiul suprem al dedicării, realizează ”cântări” menite să învingă timpul. Poetul se află în legătură directă cu divinitatatea, de la care preia caracterul imortal.

Prezența câmpurilor lexicale precum câmpul morții ( ” trecătoare”, ” se trec”, ” mor”) și cel al mării ( ”miile de unde”, ” sânul mării infinit”) exprimă tonul grav al poeziei mascat de o falsă apatie în fața morții.

Rima este împerecheată, însă imperfectă, poetul inserând versuri libere, acest lucru nealterând muzicalitatea operei. Măsura invariabilă de 7-8, 5-6 silabe conferă textului aspectul unui discurs liric referitor la menirea artistului.

Astfel ” Numai poetul...” confirmă măestria poetului prin expresivitatea sa inefabilă.