DELIMITĂRI ŞI ABORDĂRI CONCEPTUALE

Crizele diferă în funcţie de propriile caracteristici cât şi de domeniul de manifestare sau acţiune.

Politologia interpretează criza ca o schimbare bruscă, urmare a unei puternice dereglări în viaţa socială, caracterizată prin ascuţirea deosebită a contradicţiilor existente şi prin ciocnirea forţelor antagoniste. Criza este un moment de ruptură, de disfuncţionalitate, în interiorul unui sistem organizat, ea este purtătoare de riscuri atât pentru securitatea naţională, cât şi pentru securitatea internaţională.

Etimologic, termenul “criză” provine din limba greacă – krisis – “judecată” sau “decizie”. În dicţionarul explicativ al limbii române noţiunea de criză este definită ca o „manifestare ascuţită a unor neconcordanţe sau contradicţii (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) în care se manifestă acut neconcordanţa sau contradicţiile”. Tot în dicţionarul explicativ al limbii române conflictul reprezintă „o neînţelegere, o ciocnire de interese, un dezacord”.

În altă ordine de idei, conflictul este „un diferend în care cel puţin una din cele două părţi apelează la mijloacele de putere pentru a-şi apăra interesele în modcoercitiv. Dacă una din cele două părţi îşi foloseşte mijloacele militare de putere, fie pentru a le angaja, fie pentru a – l ameninţa pe oponent, vorbim de un conflict armat” .

Din punct de vedere politico-militar, criza reprezintă un fenomen de schimbare a raportului de forţe, un moment tensionat care apare în evoluţia geopolitică, la un moment dat, în raporturile dintre state, sau la nivelul unor uniuni sau alianţe strategice.

Potrivit unor specialişti în domeniu (Michael Brecher şi Jonathan Wilkenfeld, în "Crisis in World Politics,", 1982) criza se referă la acele situaţii în care actorii internaţionali au percepţia unei ameninţări ce se poate concretiza în evenimente neprevăzute în care există o mare probabilitate de utilizare a mijloacelor violente, precum şi un timp scurt de reacţie politică. În acest sens, atunci când există un anumit dezacord, o incompatibilitate între interesele sau obiectivele între doi sau mai mulţi actori internaţionali avem de-a face cu o situaţie conflictuală, cu un conflict. Altfel spus, atunci când apar disfuncţionalităţiîn comunicarea dintre diferiţi subiecţi avem de-a face cu „un diferend, deci cu osituaţie în care apărarea intereselor unei părţi pune obstacole celorlalte părţi” .În concepţia nouă, conflictele sunt socotite ca fiind procese naturale specificeevoluţiei societăţii.

Criza prezintă o serie de caracteristici cu caracter general, cum ar fi : caracter relativ neaşteptat; derulare rapidă a evenimentelor; implică informaţii puţine; creează stare de incertitudine şi nesiguranţă; poate beneficia de mediatizare intensă şi agresivă prin care sunt exagerate de cele mai multe ori efectele create; are o durată de desfăşurare nedeterminată şi produce consecinţe pe mai multe planuri; gestionarea acestora implică de cele mai multe ori un ansamblu de măsuri ce privesc în mod primordial factorul decident; are ca surse fie cauze de natură umană, fie cauze de natură non umană; presupune un timp de reacţie scurt şi determinat în mod direct de luarea unor decizii, de cele mai multe ori de natură politico-militară.

Criza poate fi înţeleasă drept o situaţie manifestată la nivel naţional sau internaţional, ce este caracterizată de existenţa unei ameninţări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părţilor implicate.

Criza este declanşată de apariţia unor situaţii critice, iar rolul principal în gestionarea crizei în domeniului securităţii revine decidenţilor politici. Prin criză poate fi definită o situaţie naţională, internaţională în contextul căreia se creează o ameninţare la adresa valorilor, a intereselor sau la adresa valorilor prioritare ale părţilor implicate, prin urmare o stare de anormalitate, de excepţie. Viaţa unei societăţi cunoaşte şi situaţii de criză şi conflicte.

Criza este definită ca o „perioadă extrem de tensionată, în care dificultăţile economice, politice, sociale şi ideologice ating cote paroxistice şi, de aceea, necesităsoluţii imediate, ferme şi în general decisive în evoluţia unei societăţi, unei instituţii“.

Crizele sunt conflictuale, cu intensităţi şi desfăşurări diferite cauzate de incompatibilităţi ale unor procese şi fenomene, ale unor situaţii sau stări.

Securitatea şi siguranţa naţională se definesc, în esenţa lor, pe gestionarea situaţiilor de criză. Noul mediu internaţional de securitate cunoaşte în profunzime dinamica conflictelor, manifestându-se astfel, tot mai pregnant tendinţa de a mondializa astfel de situaţii.Situaţiile de criză constituie o vulnerabilitate pentru securitatea naţională.Lărgirea NATO şi a UE, deşi au creat premise pentru o mai bună gestionare a crizelor şi conflictelor specifice, au creat premisele apariţiei unor game noi de riscuri şi vulnerabilităţi, fapt ce a impus ca pentru fiecare tip de criză, să fie planificate strategii, mecanisme şi proceduri adecvate.

Criza se poate defini ca o situaţie de anormalitate în care sunt ameninţate sau perturbate semnificativ valorile fundamentale, echilibrul şi stabilitatea politică, economică şi socială a ţării, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, valorile materiale şi culturale, mediul înconjurător, interesele şi obiectivele statului român, precum şi îndeplinirea obligaţiilor internaţionale ale acestuia.

Într-o accepţiune foarte largă, criza reprezintă acea situaţie naţională sau internaţională prin care se creează o ameninţare la adresa valorilor, intereselor sau obiectivelor fundamentale ale structurilor implicate, în consecinţă o stare de anormalitate.

Prin efectele pe care le creează criza, acestea pot consta în: reducerea ritmului de dezvoltare a unui sistem în faţa ameninţărilor; afectează autoritatea şi credibilitatea sistemului decizional; perturbă desfăşurarea normală a activităţilor în principalele domenii ale statului; afectează interesele fundamentale ale indivizilor, comunităţilor sau ale statelor; aduc prejudicii la toate nivelele economic, social, politic, militar, cultural, etc.; produc pierderi de vieţi omeneşti sau distrugerea unor obiective, bunuri, valori.

Forţele NATO acţionează în sprijinul procesului de pace într-o zonă de conflict prin desfăşurarea de operaţii de menţinere şi impunere a păcii, prevenirea conflictelor, construirea păcii şi umanitare.

Calitatea României de membru al organizaţiilor euroatlantice şi europene „contribuie direct şi semnificativ la consolidarea şi asigurarea securităţii naţionale, dezvoltării economice şi prosperităţii României”. Ca ţară membră a NATO şi a UE, România este obligată să-şi creeze propriul Sistem Naţional de Management Integrat al Crizelor – SNMIC, compatibil şi interoperabil cu cele existente la nivelul celor două organizaţii. În acest sens, România a întreprins unele măsuri care au vizat înfiinţarea unor structuri destinate planificării şi coordonării

acţiunilor de intervenţie în situaţii deosebite şi realizarea unei relaţionări corecte între principalele instituţii ale statului cu responsabilităţi de securitate.În domeniul terorismului, ca factor important generator de situaţii de criză, atât la nivel internaţional, cât şi naţional, Serviciul Român de Informaţii – SRI reprezintă instituţia care coordonează acţiunile specifice în domeniu. În domeniul ordine publică, situaţiile de criză sunt coordonate de către MAI prin Centrul Naţional de Conducere a Acţiunilor de Ordine Publică.În legătură cu managementul crizelor externe de securitate, ce pot afecta interesele naţionale, ale NATO, ale UE sau ale altor organizaţii internaţionale la care România este parte, Ministerul Apărării Naţionale trebuie să fie în măsură să pregătească, să disloce şi să susţină, în diferite teatre de operaţii, contingente militare de mărimi şi structuri variate, în funcţie de tipul operaţiilor multinaţionale planificate a fi executate în zonele respective.

Forţele armate participă la operaţii multinaţionale în cadrul Alianţei sau al unor coaliţii, cu aprobarea Parlamentului, în baza unei solicitări oficiale adresate României de către NATO, UE, ONU sau OSCE şi în funcţie de resursele financiare puse la dispoziţie de Guvern.

Coordonarea integrată a măsurilor de prevenire, de înlăturare sau limitare a efectelor crizelor, ca parte a domeniului securităţii naţionale, se realizează de către autorităţile abilitate ale statului: Parlament, Preşedintele României, CSAT, Guvern.

Acestea stabilesc structura direct responsabilă de conducerea procesului de management al crizelor, în funcţie de natura, complexitatea, amploarea şi intensitatea acestora. În raport de nivelul intensităţii, crizele pot evolua spre conflicte violente şi pot genera războaie.

DECLANȘAREA CRIZEI POLITICO-MILITARE

Crizele politico-militare nu se declanşează pe neaşteptate. Există aproape întotdeauna o perioadă de trecere de la starea de normalitate la cea de normalitate. De aceea trebuie urmărită cu atenţie situaţia politico-militară pentru a sesiza la timp orice modificare ce poate conduce la criză.

Comunitatea regională din care România face parte şi se confruntă cu o serie de probleme grave, destabilizatoare, care devin tot mai acute, cum ar fi:

existenţa unor puternice reţele ale crimei organizate transnaţionale în anumite părţi ale unor state regionale (Transnistria, Republica Moldova, etc.);

amestecul unor state din afara regiunii, în crizele şi tensiunile ce apar la un moment dat;

efortul unor state din regiune de a deveni lideri regionali; tulburări interne din anumite state ale regiunii datorate degradării situaţiei economice şi politice; tensiunile etnice, traficul de armament, muniţii, droguri, substanţe radioactive şi fiinţe umane, proliferarea şi dezvoltarea reţelelor teroriste; incitarea la extremism, separatism şi xenofobie; creşterea intoleranţei sociale care conduce la discriminări politice,economice, religioase, etnice; accesul discriminatoriu la educaţie şi la asigurarea sănătăţii, la resursele esenţiale de trai, la informaţie şi cunoaştere ( pot genera crize sociale grave);

dezvoltarea cu întârziere a instrumentelor democratice necesare bunei funcţionalităţi a statului de drept; birocraţia şi corupţia generalizate; declinul demografic datorat condiţiilor economice precare.

De asemenea, ca şi în cazul majorităţii crizelor şi conflictelor îngheţate din regiunea Mării Negre, şi în zonele din proximitatea României există factori generatori de crize, care pot fi clasificaţi în două categorii, astfel:1. factori interni: evoluţiile apărute în cadrul guvernării statelor, restrângerea unor drepturi şi libertăţi, dezvoltarea corupţiei, sărăcia sau inegalităţile socio-economice, distribuţia teritorială a populaţiei active, politici discriminatorii socio-economice, instabilitatea politică, guvernarea nelegitimă şi lipsa participării în viaţa politică, absenţa oportunităţilor economice şi socialeegale, proasta guvernare.2. factori externi: alianţele strategice regionale de securitate, creşterea rolului mascat al asistenţei militare externe, intervenţiile economice şi politice externe, condiţiile impuse de către instituţiile financiare internaţionale părţilor aflate în situaţii critice, inechitatea accesului la resursele naturale, fragmentarea unor state etc.

Pe lângă procesul de purificare etnică a 90% din populaţia sârbă care trăia în enclavele Caglavica, Lipljan, Gracanica, Kosovo Polje, Obilic, Prizren, Pristina, Gnjilane şi Pec, din partea centrală şi sudică a Kosovo, ca şi factori de instabilitate şi generatori de crize politico-militare pentru spaţiul nostru regional pot fi considerate însă şi zonele transnistreană, a Mării Negre, Caucazului şi Asiei Centrale, unde forţe separatiste întreţin stări de conflict.

O altă categorie de factori de instabilitate este determinată de participarea militară a unor state ale regiunii (inclusiv a României) la conflictele din Afghanistan şi Irak, ca membre ale coaliţiei antiteroriste, factor ce poate motiva iniţierea pe teritoriul Europei Centrale şi de Sud-est, inclusiv pe teritoriul României, a unor de acţiuni ostile de coerciţie.

O sursă permanentă de instabilitate pentru Europa Centrală şi de Sud-est o constituie dezvoltarea cu întârziere, în perimetrul regional, a instrumentelor democratice necesare bunei funcţionalităţi a statului de drept, marginalizarea pe criterii etnice, religioase, sociale, de sex sau orientare politică, birocraţia şi corupţia generalizate, nerespectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului etc. Intoleranţa socială, de exemplu, conduce la discriminări politice, economice, religioase, etnice, de gen, rasiale, de vârstă etc.,,Studii europene recente în domeniu arată că, în unele state din Centrul şi Sud-estul continentului, intoleranţa maximă la grupurile minoritare şi de imigranţi înregistrează valori foarte ridicate”.

3.1. Factori specifici mediului intern de securitateDupă integrarea României în Uniunea Europeană, se impune ca măsurile interne de

management a crizelor să fie mai bine coordonate, iar schimbul de informaţii între forţe să se facă mai rapid.

Amplificarea unor conflicte îngheţate în Balcani, schimbările recente intervenite în evoluţia şi scopurile terorismului coroborate cu noul rol geostrategic al României în zona de sud-est a Europei au avut drept consecinţă dezvoltarea unor noi riscuri şi ameninţări la adresa securităţii statului român.

După integrarea României în UE, teritoriul ţării a căpătat un nou profil strategic deoarece datorită României se asigură conectarea Uniunii Europene la Marea Neagră, Europa de Sud-Est şi la spaţiul dunărean.

Acest aspect face ca România să se confrunte, în plan regional, cu aceleaşi provocări şi riscuri ca şi ceilalţi parteneri strategici. Aceste riscuri sunt extrem de diverse, dar considerăm că terorismul islamic este unul din cele periculoase şi distrugătoare.

Participarea trupelor româneşti în Irak şi Afganistan alături de structurile NATO poate genera din partea unor grupuri teroriste o ripostă pentru ,,pedepsirea” prezenţei militarilor români în aceste zone. Prezenţa pe teritoriul României a numeroşi kurzi, majoritatea membri activi sau simpatizanţi ai grupării teroriste PKK, cât şi existenţa unor membri şi susţinători ai organizaţiilor palestiniene care se opun procesului de pace din Orientul Apropiat (Al-Fatah-Consiliul Revoluţionar, Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei) constituie un permanent factor de ameninţare. În plus, în perioada actuală riscurile laadresa securităţii României sunt preponderent de natură nemilitară.

Perpetuarea şi conjugarea acestor vulnerabilităţi existente în diverse domenii poate afecta securitatea ţării, generând efecte interdependente, difuze, multidirecţionale, care necesită modalităţi de prevenire şi de acţiune adecvate şi flexibile.

Printre factorii specifici care pot influenţa negativ şi care aduc atingere climatului de ordine şi siguranţă internă se numără: existenţa în România de grupuri sub acoperire, care facilitează condiţiile de stabilire pe teritoriul ţării a membrilor unor organizaţii teroriste sau de crimă organizată; prezenţa pe teritoriul României a unor elemente special pregătite care desfăşoară activităţi clandestine de culegere de informaţii despre o serie de reprezentanţi diplomatici ai statelor care sunt în luptă deschisă cu organizaţiile teroriste; elaborarea unor materiale de propagandă pentru promovarea acţiunilor teroriste şi inducerea în rândul populaţiei a unor opinii în defavoarea statelor care susţin eradicarea terorismului din anumite zone de pe glob; derularea unor acţiuni de influenţare psihologică a populaţiei pentru ca aceasta să accepte şi să susţină scopurile promovate de unele organizaţii teroriste; prezenţa în România a unor persoane instruite capabile să execute la comandă acţiuni cu caracter terorist; racolarea persoanelor de cetăţenie română care promovează convingeri extremiste, în scopul incitării la comiterea unor acte teroriste; derularea pe teritoriul României a unor activităţi comerciale în scopul finanţării şi susţinerii din punct de vedere logistic a acţiunilor grupărilor teroriste; desfăşurarea unor manifestări publice în favoarea fenomenului neonazist sau antiglobalizare; desfăşurarea pe teritoriul naţional a unor acţiuni specifice ciberterorismului, bioterorismului, terorismului psihologic, ori terorismului mediatic; accentuarea fenomenului de migraţie ilegală; desfăşurarea traficului ilegal de persoane, arme şi muniţii, droguri, metale preţioase; creşterea alarmantă a acţiunilor de contrabandă şi de criminalitate organizată; prezenţa pe teritoriul ţării a unor deşeuri radioactive care pot fi folosite în scopuri teroriste.

Potrivit strategiei de securitate naţională, România este preocupată să diminueze vulnerabilităţile interne care se manifestă în diferite domenii şi care, în anumite circumstanţe, pot avea un impact extrem de grav asupra securităţii naţionale, cum ar fi:

persistenţa problemelor de natură economică, financiară şi socială, generate de prelungirea tranziţiei şi întârzierea reformelor structurale; accentuarea fenomenelor de corupţie şi de administrare deficitară a resurselor publice, care produc adâncirea inechităţilor sociale; proliferarea economiei subterane şi creşterea numărului de acte de corupţie la nivelul funcţionarilor publici; reacţiile ineficiente ale instituţiilor statului în faţa acutizării fenomenelor de criminalitate economico-financiară; menţinerea unor surse de instabilitate cu efecte asupra diminuării sau întreruperii proceselor şi activităţilor economice propriu-zise; nerespectarea normelor ecologice în funcţionarea unor întreprinderi industriale; posibilitatea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale şi procese de degradare a mediului; scăderea nivelului de încredere a cetăţenilor în instituţiile statului, ca urmare a accentuării faptelor de corupţie, a birocraţiei excesive în administraţie şi a scăderii nivelului de trai; menţinerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaţionale şi întârzieri înrealizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării; deficienţe în protecţia informaţiilor clasificate.

În aceeaşi ordine de idei, se constatată că riscurile de securitate şi ameninţările nu mai sunt provocate de state, ci de apariţia unor fenomene neconvenţionale cauzate de actori non-statali şi susţinute de unele state.

Pentru aprofundarea studiului asupra sferei factorilor de risc care pot pune în pericol siguranţa şi securitatea naţională, trebuie luat în calcul încă două categorii de astfel de factori.Prima categorie a factorilor este generată de accentuarea unor fenomene prin care se aduce atingere stabilităţii sociale, cum ar fi corupţia, traficul de influenţă, actele de fraudă fiscală, care generează accentuarea inechităţilor sociale şi declanşarea unor manifestări de protest de amploare cu consecinţe multiple.

A doua categorie de factori de risc, o reprezintă reacţiile ineficiente ale instituţiilor statului în faţa dezvoltării alarmante a fenomenelor de criminalitate economico-financiară, de scădere a nivelului de trai şi de degradare a sistemului de protecţie socială, fapt ce favorizează în mod direct extinderea unor stări de conflict. În situaţia internă a României, o serie de vulnerabilităţi şi riscuri pot să apară pe fondul menţinerii unor surse ale unor potenţiale conflicte sociale punctuale sau ca urmare a apariţiei unor efecte secundare determinate de dinamica procesului de globalizare.

3.2. Factori specifici mediului extern de securitateProcesul de tranziţie geopolitică din ultima perioadă de timp, prin care au trecut mai

multe state din Europa Centrală şi de Sud-est, a fost însoţit de o translatare spre est a fostei frontiere ce diviza Europa pe timpul Războiului Rece. În acelaşi timp, existenţa unor riscuri sau apariţia altora noi la adresa securităţii regiunii balcanice este relevată şi de faptul că în această regiune au fost declanşate crize şi conflicte pe care comunitatea internaţională s-a dovedit incapabilă să le prevadă sau să le soluţioneze oportun şi definitiv prin mijloace politice sau diplomatice.

Terorismul internaţional poate deveni o armă politico-militară semnificativă în menţinerea stărilor conflictuale, zonale şi naţionale, proliferarea acestuia reprezentând,

componenta de bază a războiului psihologic pentru destabilizarea unor state şi crearea unei stări de haos general. Amplificarea influenţei geopolitice a parteneriatelor strategice în actualul mediu de securitate, schimbarea caracterului misiunilor desfăşurate de aceste coaliţii multinaţionale, cât şi apariţia unor noi actori cu influenţă puternică în ceeea ce priveşte securitatea internaţională, dovedesc că evoluţia ameninţărilor asimetrice determină ca statele să-şi reanalizeze potenţialul pentru contracararea efectelor acestora.

În noul context internaţional, zona Mării Negre a câştigat o importanţă strategică datorită unui concurs de factori obiectivi, care îi întăresc importanţa în plan geopolitic, cum ar fi: campania internaţională împotriva terorismului; extinderea NATO şi a Uniunii Europene; impact pe termen lung asupra securităţii europene şi euro-asiatice; regiunea Mării Negre include apele teritoriale şi litoralul României, Bulgariei, Georgiei, Federaţiei Ruse, Turciei şi Ucrainei; legătura strategică cu Marea Mediterană prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele; zonă tampon şi zonă de tranzit între Europa şi Asia; zonă unde au loc conflicte de joasă intensitate, trafic ilegal cu arme, cu fiinţe umane, droguri, etc.; apariţia unui mare număr de state după dezmembrarea Uniunii Sovietice şi a fostei Iugoslavii unde persistă disputele interne pentru obţinerea puterii politice; transferul radicalismului islamic spre Europa de Sud-Est; prezenţa în fostul spaţiu iugoslav de formaţiuni paramilitare precum Armata Naţională Albaneză care promovează idei extremiste şi generează tensiuni în zonă; extinderea influenţelor reţelei teroriste Al Qaida care a declanşat Jihadul împotriva SUA şi a aliaţilor săi; accentuarea fenomenului de migraţie ilegală a populaţiei din zonele unde se desfăşoară războaie etnice sau din statele slab dezvoltate spre statele europene; vecinătatea geografică a României de zonele în care ameninţările sunt în plină evoluţie, Kosovo, Bosnia, Transnistria, Macedonia etc. tranzitul elementelor teroriste prin zona Mării Negre către Europa şi Asia.

În concluzie, zona Mării Negre este direct conectată la imperativul necesităţii de gestionare a riscurilor şi ameninţărilor de securitate emergente. De asemenea, NATO a devenit un organism de asigurare a stabilităţii şi securităţii globale prin dezvoltarea capacităţii de intervenţie în situaţii de conflicte şi criză.

Avem convingerea că în condiţiile actuale, UE are disponibilitatea de a continua procesul de integrare economică şi politică la nivel continental, dar capacităţile de materializare a politicii de securitate şi apărare comune rămân totuşi limitate.

Apartenenţa României la NATO şi UE implică şi asumarea riscurilor şi ameninţărilor asimetrice cu care se pot confrunta statele partenere din cadrul alianţelor, fiecare stat membru în parte, trebuind să-şi aducă în mod efectiv contribuţia la efortul comun de prevenire şi contracarare a acestor riscuri şi ameninţări.

Situaţia politico-militară actuală din Peninsula Balcanică a fost, este, şi greu de spus pentru cât timp va fi, complicată, cu o imensă capacitate radiantă de insecuritate. Un alt aspect al situaţiei geopolitice cu influenţe asupra securităţii României este reprezentat de faptul că în multe zone de pe glob grupările criminale şi cele teroriste au preluat controlul politic, administrativ şi economic.

MODALITĂȚI DE LUARE A DECIZIILOR

O criză se caracterizează atât prin modul în care este declanşată de un stat, precum cât şi prin modul în care celălalt stat sau celelalte state implicate reacţionează şi ia decizii.În cazul unei crize grave, care poate declanşa un război, un grup redus de persoane, de nivel ierarhic ridicat are sarcina de a monitoriza situaţia şi de a propune măsurile care trebuie luate pentru depăşirea crizei. Numărul redus de persoane implicate în instrumentarea crizei facilitează comunicarea în cadrul grupului decizional şi se evită astfel complicaţiile birocratice ale unei structuri complexe, consumatoare de timp, iar reacţiile se produc în timp real.

În cazul unei crize prelungite, de mai mică intensitate, care lasă mai mult timp de reacţie, procesul de luare a deciziilor şi punerea lor în aplicare are un caracter administrativ mai pronunţat. Sunt implicate mai multe persoane, sunt prelucrate mai multe informaţii, consensul este obţinut mai dificil.

În anul 1962 se înfiinţează pentru prima oară în statele occidentale, anumite mecanisme de instituţionalizare a procesului de luare a deciziilor – aşa numitele „celule de criză”- cu scopul de a minimiza efectele imprevizibile impuse de necesitatea luării unor decizii în intervale scurte de timp, uzura fizică şi intelectuală.

  Continuumul armonie – război total, acest barometru al păcii şi conflictului, cunoaşte diferite stări de agregare în funcţie de nivelul de exprimare al violenţei, în care criza ocupă un loc central.

Reanalizând dinamica conflictului, putem aprecia criza ca fiind un conflict care nu atinge nivelul războiului, prin urmare vom distinge numeroase asemănări între dinamicile celor două situaţii.

Specialiştii de la Centrul Internaţional de Prevenire a Conflictelor apreciază dinamica crizei ca având cinci faze, după cum urmează:

faza de provocare a crizei – în care o serie de evenimente şi întâmplări conduc la cristalizarea cadrului şi la apariţia germenilor crizei;

faza de escaladare – în care incompatibilităţile între părţi se accentuează, criza apare şi evoluează către un punct culminant, ce poate însemna reducerea totală a posibilităţilor de reconciliere sau chiar apariţia violenţelor;

faza de desfăşurare propriu–zisă a crizei – în care criza atinge punctul culminant, ceea ce înseamnă ruperea totală a relaţiilor dintre părţi şi chiar încercări de impunere a voinţei părţilor prin folosirea violenţei;

faza de relaxare sau de destindere – apare ca urmare a încetării violenţelor sau a reducerii tensiunilor; este semnul că începe etapa de rezolvare a crizei; aceasta însă, trebuie tratată cu foarte multă atenţie, pentru că oricând cursul evenimentelor poate reaprinde flacăra violenţei;

faza depresiei postcriză – care presupune refacerea relaţiilor dintre părţi în urma desfăşurării crizei.