aliante politico-militare

24
Pogonici Cristi Facultatea de Istorie ALIANŢELE POLITICO-MILITARA A ROMÂNIEI (1877-1878). DRUMUL SPRE INDEPENDENŢĂ: DE LA RUPTURĂ LA ANGAJARE MOTTO:,,La sfârşitul domniei mele şi la apusul vieţii mele nu am avut decât o sigură dorinţă, aceea de a asigura României un viitor strălucit, plasând-o în acelaşi timp cu marile puteri’’ Carol I, Consiliul de Coroană,21 iulie 1914-Peleş ,I. România între dualismul austro-ungar şi raporturile anglo-germano-ruse în timpul ,,crizei orientale’’(1875-1878) A. Determinări ale cadrului internaţional. B. Poziţia României faţă de redeschiderea ,,problemei orientale’’: de la neutralitate la angajare politico- militară. C. Cooperarea militară româno-rusă în războiul ruso- româno-turc(1877-1878). România, Principatele Unite cu începere din 1859, va deveni independentă 1 la 1878. O independenţă care este 1 Întrucât prezentarea tuturor lucrărilor publicate pe tema independenţei ar fi practic imposibilă, ne rezumăm doar a le menţiona în această notă, câteva din titlurile care au tangenţă cu tema: România în războiul pentru independenţă(1877-1878). Contribuţii bibliografice , ediţia a II-a, Bucureşti, 1979; N. Corivan, Lupta diplomaţiei româneşti pentru cucerirea independenţei a României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti, 1977;Diplomaţia română în slujba independenţei, Editura politică, Bucureşti, 1977; Independenţa României. Documente, Corespondenţa diplomatică străină, vol. II, partea I, (1853- 1877 mai), Editura Academiei, Bucureşti, 1977; Independenţa României în conştiinţa europeană, Bucureşti, Editura Semne, 1997;

Upload: cristi-pogonici

Post on 05-Dec-2014

125 views

Category:

Documents


6 download

TRANSCRIPT

Page 1: Aliante Politico-militare

Pogonici Cristi Facultatea de Istorie

ALIANŢELE POLITICO-MILITARA A ROMÂNIEI(1877-1878). DRUMUL SPRE INDEPENDENŢĂ: DE LA RUPTURĂ LA

ANGAJARE

MOTTO:,,La sfârşitul domniei mele şi la apusul vieţii mele nu am avut decât o sigură dorinţă, aceea de a asigura României un viitor strălucit, plasând-o în acelaşi timp cumarile puteri’’

Carol I, Consiliul de Coroană,21 iulie 1914-Peleş

,I. România între dualismul austro-ungar şi raporturile anglo-germano-ruse în timpul ,,crizei orientale’’(1875-1878)

A. Determinări ale cadrului internaţional.B. Poziţia României faţă de redeschiderea ,,problemei orientale’’: de la neutralitate la angajare politico-militară. C. Cooperarea militară româno-rusă în războiul ruso-româno-turc(1877-1878).

România, Principatele Unite cu începere din 1859, va deveni independentă1 la 1878. O independenţă care este fructul deciziei lui Carol de Hohenzollern şi a liberalilor care-l înconjurau, Brătianu şi Kogălniceanu. Această independenţă marchează o ruptură cu suzeranitatea otomană, ruptură sancţionată de războiul victorios dus de români alături de ruşi, împotriva turcilor. Un război, care asociază în istoria problemei orientale cauza românităţii celei a Occidentului şi a creştinătăţii.

Acest proces se explică în cadrul unei dezvoltări lente a unui nou echilibru în estul Europei şi în Mediterana orientală pe care puterile europene îl acceptă în detrimentul Imperiului Otoman. O asemenea decizie, independenţa, votată de Parlamentul de la Bucureşti, a evidenţiat adeziunea elitelor politice româneşti la o cultură naţională occidentală care a refuzat şi a respins formele tradiţionale, desuete ale relaţiilor cu Poarta. Revendicarea suveranităţii, a unei suveranităţi recunoscută plenar pe scena internaţională, exprimă o viziune occidentală de tip modern despre naţiune şi despre stat. Ea nu este doar rezultatul a unei ambiţii aventuriste a prinţului Carol, cum credeau mărturiile diplomatice

1 Întrucât prezentarea tuturor lucrărilor publicate pe tema independenţei ar fi practic imposibilă, ne rezumăm doar a le menţiona în această notă, câteva din titlurile care au tangenţă cu tema: România în războiul pentru independenţă(1877-1878). Contribuţii bibliografice, ediţia a II-a, Bucureşti, 1979; N. Corivan, Lupta diplomaţiei româneşti pentru cucerirea independenţei a României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti, 1977;Diplomaţia română în slujba independenţei,Editura politică, Bucureşti, 1977; Independenţa României. Documente, Corespondenţa diplomatică străină, vol. II, partea I, (1853-1877 mai), Editura Academiei, Bucureşti, 1977; Independenţa României în conştiinţa europeană, Bucureşti, Editura Semne, 1997;

Page 2: Aliante Politico-militare

franceze, pentru care Principatele Române în această Europă a conflictelor însemnau ,,subdezvoltare, exotism, orientalism, un spaţiu aproape semi-colonial’’2.

A. Determinări ale cadrului internaţional.

A.1. Dezechilibre şi premise europene.

La numai două decenii de la războiul Crimeii, ’’criza orientală’’ a reizbucnit în vara lui 1875, odată cu răscoala din Bosnia şi Herţegovina3 împotriva Imperiului Otoman. Devenită cu timpul o problemă de interes european rezolvarea chestiunii orientale, ţinea în viziunea Angliei, Germaniei şi Franţei de păstrarea integrităţii Imperiului Otomn. De altfel, încă din 1841, prin Convenţia de la Londra existenţa acestuia a fost pusă sub garanţia marilor puteri, şi, reînnoită în 1856, când Anglia, Franţa şi Austria considerau ,,cassus belli’’orice atentat la statu-quo.

Prin păstrarea statu-quo-lui european şi implicit a integrităţii Imperiului Otoman, marile puteri se fereau să aducă în discuţie un alt aspect al realităţii: lupta dintre ele pentru influenţă şi control, care , va deveni tot mai acută după 1870 odată cu modificarea echilibrului de forţe, prin înfrângerea Franţei la Sedan de către Prusia.

În suita factorilor care au generat ,,criza orientală’’, lupta de emancipare naţională a popoarelor din Balcani s-a întrepătruns cu consecinţele distrugerii ,,echilibrului european’’ dintre marile puteri, după 1871. Decăderea Franţei ca putere continentală şi ascensiunea rivalului său răsăritean, cu sprijinul nemijlocit al ţarului,a făcut din Germania lui Bismarck un factor esenţial în politica europeană. Victoria asupra a două din marile puteri ale vremii şi atitudinea binevoitoare a Rusiei faţă de Berlin în timpul războaielor din 1866 şi 1870-1871, erau premise pentru punerea în discuţie a raportului continental de forţe statuat la Paris în 1856. Eforturile Austro-Ungariei de reintrare în areopagul marilor puteri prin încheierea pactului dualist şi asocirea cu Rusia şi Germania în cadrul ,,Alianţei celor trei Împăraţi’’4 se derulau concomitent cu iniţiativele Petersburgului de reformare internăşi de recuperare graduală a prestigiului său în exterior, după înfrângerea din 1856. Pe alt plan, constituirea statelor naţionale moderne, România,Italia şi Germania , ca proces istoric de mare profunzime pe linia modernizării, era de natură să stimuleze lupta popoarelor creştine dinBalcani.

Rusia va culege primele roade ale neutralităţii sale faţă de Berlin, în martie 1871, la Conferinţa Strâmtorilor, când, cu toată opoziţia Angliei, cele şapte puteri întrunite la Londra dădeau satisfacţie Rusiei, anulând o serie de clauze ale Tratatului de pace din 1856. Cu ajutorul lui Bismarck, Rusia redobândea dreptul de a deţine flotă militară în Marea Neagră şi de a-şi reface fortificaţiile şi arsenalele de pe litoralul pontic. Anularea clauzei pontice, clătina echilibrul european şi deschidea drumul expansiunii ruseşti spre Strâmtori şi Balcani. Era un prim gest de recunoştinţă din partea lui Wilhelm I şi a

2 Cathrine Durandin,Discurs politic şi modernizare în România(secolul XIX-XX),studiu introductiv Simona Nicoară, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2001, p.21.3 Detalii asupra răscoalelor în lucrarea lui Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor1804-1945, Iaşi, Editura Polirom, 2002, pp.108-109;4 Wilhelm I, împăratul Germaniei(1871-1888), s-a întâlnit la Berlin, în septembrie 1872 , cu Franz Joseph şi cu ţarul Alexandru al II-lea, punând bazele ,,Der drei Kaiserbund’’, consolidată în 1873, când s-a fixat ca program păstrarea graniţelor europene, combaterea tuturor curentelor revoluţionare şi rezolvarea împreună a oricărei probleme ce s-ar ivi în ,,chestiunea orientală’’.

2

Page 3: Aliante Politico-militare

cancelarului său pentru sprijinul dat de Sankt Petersburg în 1866 şi 1870, dar şi un prim pas pe linia colaborării lor în problemele sud-estului european.

Al doilea pas îl reprezenta crearea,,Alianţei celor trei Împăraţi’’la 1873. Ea este precedată de,,Convenţia militară ruso-germană’’de la Petersburg, din 23-24 aprilie 1873, prin care semnatarii se angajau să se sprijine reciproc cu o armată de 200000 de oameni în caz de atac din partea unei puteri europene(art.1).Peste o lună, în 25 mai 1873, la Schonbrunn, împăraţii Alexandru I işi Franz Joseph I semnau tratatul de alianţă ruso-austro-ungară, la care va adera, în 22 oct. 1873, Germania lui Wilhelm I5. Pentru ,,păstrarea păcii europene’’ împotriva agresiunii venite din partea,,unei alte puteri’’, cele trei imperii vor acţiona în comun,,dacă va fi necesar’’chiar manu militari; o convenţie specială ar preciza termenii colaborării armate6. Izolarea Franţei şi neutralizarea Angliei, a fost ţinta acestei întreite alianţe monarhice, care propulsa în prim planul politicii europene Germania şi pregătea terenul pentru o politică activă în sud-estul Europei împotriva Imperiului Otoman. Alianţa era indirect şi o pavăza împotriva liberalismului şi a naţionalismului în plină ascensiune pe continent, îndeosebi în centrul şi sud-estul său.

A.2. Criza ,,războiului preventiv’’din 1875.

La precipitarera tensiunii pentru redeschiderea ,,crizei orientale’’a contribuit şi un eveniment din relaţiile germano-ruse petrecut la începutul anului 1875. Este vorba de ,,misiunea Radowitz’’la Petersburg, strâns legată de ideea ,,războiului preventiv’’ preconizată de generalul Moltke în anii 60. Ideea era comentată atât în presă, cât şi în cercurile politice, mai ales după introducerea serviciului militar obligatoriu în Franţa(1872) şi Rusia(1874). Se invoca pericolul unei alianţe franco-ruse şi a unei posibile încercuuiri a Germaniei de către inamici declaraţi, căt timp relaţiile cu Austro-Ungaria nu se amelioraseră încă după războiul din 1866. Astfel că, în primele luni ale anului 1875 chiar Bismarck vorbea despre un posibil ,,război preventiv’’ contra Franţei7.Decizia din mai 1874, de sporire a efectivelor militare ale Reichului prin menţinerea unei armate permanente de 400000 de soldaţi şi ofiţeri, conferea un plus de consistenţă unor astfel de ameninţări.

În viziunea lui Bismarck, ascensiunea Germaniei de mare putere se putea realizape căi diferite: un ,,război preventiv’’contra Franţei, combinat cu o politică de aranjamente cu Rusia pe seama popoarelor mici din Europa de sud-est; o dezamorsare a tensiunilor franco-germane prin împingerea lor spre periferia Europei sau în Asia şi Africa.

În contextul complex al îmbinării raţiunilor defensive cu primele ţeluri ofensive din politica externă a Germaniei, la 1875 Bismarck s-a decis pentru recâştigarea parteneriatului cu Rusia(acestea aveau poziţii divergente în aproape toate problemele continentului, inclusiv chestiunea tratatelor comerciale cu România din ajunul marii

5 Teodor Pavel, Între Berlin şi Sankt Petersburg. Româniiîn relaţiile germano-rusedin secolul al XIX-lea,Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000,p150;vezi şi Die Grosse Politic, vol.I, doc.129,pp.206-207.6 Ibidem7 Ibidem, p.153 ;Karl Ernst, Das Problem des Praventivkrieges im europaischen Staatensystem mit besonderem Blick auf die Bismarckyeit, (Problema războiului preventiv în sistemul statelor europene, cu accent deosebit pe perioada lui Bismarck), Freiburg im Breisgau, Munchen, 1957,p.91.

3

Page 4: Aliante Politico-militare

crize) prin oferta făcută acesteia de către ,,misiunea Radowitz’’. Spre deosebire de 1863, când ,,misiunea Alvensleben’’ pecetluise o alianţă germano-rusă pe seama polonezilor, noua ,, misiune viza colaborarea cu Rusia contra Franţei, pe seama popoarelor din Balcani8. Acesta era mobilul trimiterii de către Bismarck a ambasadorului său Radowitz la Sankt Petersburg, în febr.-martie 1875. ,,Indiscreţiile’’ acestuia şi alte surse au relevat, că ,, misiunea’’ lui Radowitz consta în a-i propune ţarului Alexandru al II-lea şi cancelarului Gorceakov(1856-1882) un plan de împărţire între Rusia şi Germania a Europei de sud-est, probabil, inclusiv a Austro-Ungariei9.

Prin Radowitz, Bismarck asigura Curtea imperială din Petersburg că ,,Germania era gata să sprijine ţelurile Rusiei în Orient’’. Berlinul vroia să-şi asocieze planului său de război preventiv gruparea din jurul ţarului Alexandru al II-lea, favorabilă alianţei tradiţionale cu Germania şi, eventual să contracareze gruparea filofranceză din jurul cancelarului Gorceakov. Drept recompensă, diplomaţia bismarckiană susţinea apetitul Rusiei ţariste pentru Strâmtori şi Balcani. Cancelarul german încerca să stimuleze interesul Rusiei pentru sud-estul european în detrimentul Austro-Ungariei pentru a crea disensiuni între ele în Balcani.

Deşi ispititoare pentru Rusia, propunerea lui Bismarck a trebuit formal respinsă la presiunile Angliei , Franţei şi Austro-Ungariei. Eşecul misiunii Radowitz la Petersburg şi a campaniei de presă antifranceze din spaţiul german a fost o lecţie pentru Bismarck şi pentru adepţii,,războiului preventiv’’. În loc să apropie Berlinul de Petersburg, episodul a avut prelungite complicaţii în diplomaţia europeană, generând suspiciuni şi neâncredere. Franţa şi Rusia, Anglia şi Austro-Ungaria fac tentative de apropiere pentru a contracara intrarea Germaniei pe eşicherul european. Criza se va stinge cu prilejul vizitei ţarului şi a cancelarului său Gorceakov la Berlin, în zilele de 10-11 mai 1875. Ideea alianţei ruso-germane în privinţa moştenirii,,omului bulnav de la Bosfor’’ nu se va stinge. Dimpotrivă, la numai un an ea va fi resuscitată în condiţiile redeschiderii ,,chestiunii orientale’’. De data aceasta, Bismarck, va renunţa la mai vechea ostilitate faţă de Austro-Ungaria, inaugurând, în paralel, premisele viitoarei Duble Alianţe din 1879 concomitent cu alianţe germano-rusă în cadrul ,,Alianţelor celor trei împăraţi’’.

Împărţirea Balcanilor între Rusia şi Austro-Ungaria avea ca miză propulsarea Germaniei ca hegemon continental, aşa cum se va manifesta în timpul şi la finele ,,crizei orientale’’ din 1875-1878, dar mai ales la Congresul de pace de la Berlin. Tradiţionalei înfruntări austro-ruso-turce, i se va adăuga Imperiul german, ca principal factor de putere în areopagul european. Mai mult, destinul se forjează în sfera concurenţială a celor trei imperii, decisivă fiind evoluţia relaţiilor ruso-germană.

A.3. Conlucrarea ruso-germană la declanşarea ,,crizei orentale’’.

Aşadar, Rusia pentru a putea impune anularea ultimelor consecinţe ale înfrângerii din 1856, va forţa lucrurile spre un nou război cu Imperiul otoman. Primul aspect al strategiei era uşor de realizat prin exploatarea nemulţumirii popoarelor balcanice faţă de sultan. Agenţi şi ofiţeri ruşi încurajează declanşarea răscoalelor antiotomane în Bosnia şă Herţegovina10, pentru a oferi pretextul doritei intervenţii ruseşti. Al doilea va urma calea

8 Teodor Pavel, op.cit.,p.154.9 Ibidem.10 N. Ciachir, Marile Puteri şi România1856-1947, p.76.

4

Page 5: Aliante Politico-militare

trasată de ,,Alianţa celor trei împăraţi’’la 1873, care prevedea(art.3) că, în caz de perturbare a păcii europene, cele trei puteri se vor înţelege mai întâi între ele, iar ,,dacă în urma acestei înţelegeri o acţiune militară ar fi necesară, ea va fi reglată printr-o convenţie specială care ar fi încheiată între maiestăţile lor’’11.

La un an de la declanşarea evenimentelor din Balcani, după multiple şi contradictorii acţiuni diplomatice ale marilor puteri, cancelarul rus Gorceakov va propune o întâlnire a reprezentanţilor celor trei imperii aliate la Berlin. Cei trei lideri, Bismarck, Gorceakov şi Andrassy, vor negocia la Berlin ,,planul unei noi ordini’’în Balcani, ca premiză pentru întâlnirea de la Reichstad (din Boemia) din 8 iulie 1876 a împăraţilor Alexandru al II-lea şi Francisc Iosif, însoţiţi de cancelarii lor. Aici s-a căzut de acord ca în urma înfrângerii Turciei, Austro-Ungaria să ocupe Bosnia şi Hertegovina iar Rusia să încorporeze Basarabia de sud de la România, plus alte compensaţii în Asia Mică12. Era evident că ,,drumul spre Constantinopol trece de aici înainte prin poarta Brandenburg’’!.

Acordul ruso-austro-ungar pe seama popoarelor din Balcani convenea lui Bismarck, pentru că oferea Germaniei poziţia de arbitru în sud-estul Europei şi stimula conflictul major dintre Rusia şi Anglia. Pentru Anglia, ce îşi asigurase după 1875 drumul cel mai scurt spre India prin Mediterană şi canalul Suez, întărirea poziţiilor ruseşti la Strâmtori era un pericol real. De aceea, guvernul conservator Disraeli s-a implicat intens în derularea,,crizei orientale’’, pentru păstrarea integrităţii Imperiului Otoman.

Pentru a-şi asigura neutralitatea Austro-Ungariei, recomandată de către Bismarck, în viitorul război ruso-turc, Rusia va semna cu aceasta Convenţia de la Budapesta din 15 ianuarie 1877. În prelungirea acordului de la Reichstadt, noua conventie secretă preciza formal că în schimbul neutralităţii, Austro-Ungaria ,,îşi va limita anexiunile’’din Turcia europeană la ,, Bosnia şi Herţegovina, cu excluderea părţii cuprinse între Serbia şi Muntenegru’’, iar ,,Împăratul întregii Rusii îşi va limita anexiunile: în Europa la regiunile Basarabiei, unde va restabili frontiera imperiului rus dinainte de 1856’’13.

După ce şi-a asigurat neutralitatea binevoitoare din partea Vienei, diplomaţia rusească s-a axat pe obţinerea unui fel de ,, mandat’’ al Europei pentru declanşarea războiului contra Turciei, ceea ce s-a reuşit prin Protocolul de la Londra, semnat de şase puteri, în 31 martie 1877.

În derularea complicatei probleme orientale, în care mişcarea de eliberare a popoarelor din Balcani se interfera cu politica de expansiune a marilor puteri, poziţia Germaniei anticipa noile tendinţe din ,,politica mondială’’. Germania s-a dovedit interesată de coordonarea poziţiilor Rusiei şi Austro-Ungariei în criza din sud-est, pentru a se putea afirma ca ,,arbitru imparţial’’ în menţinerea echilibrului de putere pe continent.Urmărirea mai atentă a iniţiativelor lui Bismarck relevă că mult clamata imparţialitate era pentru acesta o formă de implicare directă în problemele sud-est europene. Neutralitatea binevoitoare a Germaniei, secondată de aceea a Austro-Ungariei, a avut un rol esenţial în încurajarea Rusiei spre o acţiune în forţă contra Turciei.

B. Poziţia României faţă de redeschiderea ,,problemei orientale’’. De la neutralitate la angajare politico-militară.

11 Die Grosse Politik, vol. I, doc.nr.129, p.207; vezi şi Mircea N.Popa, Lucia Popa, Primul război mondial 1914-1918.Texte şi documente, Editura Universităţii Bucureşti, 1981, p.44.12 Teodor Pavel, op.ci.t, p.157.13 Textul în limba română, la Mircea N. Popa, Lucia Popa, op.cit.,pp.45-46.

5

Page 6: Aliante Politico-militare

B.1. Ierarhizarea factorilor de risc şi fixarea obiectivelor. Evoluţii.

În situaţia internaţională tensionată, factorii de răspundere de la noi din ţară erau îngrijorati de eventualitatea ca marile puteri să folosească România din nou ca obiect de compensaţie în disputa dintre ele. Pentru a contracara, modalitatea cea mai sigură era asigurarea neutralităţii, concomitent cu întărirea forţei sale militare în vederea cuceririi independenţei. În consecinţă, Adunarea deputaţilor vota un credit excepţional pentru armată de 5 milioane franci (14 februarie 1875), în timp ce primul ministru Lascăr Catargiu asigura la 4 ianuarie 1876 Puterile Garante în privinţa voinţei României de a-şi păstra neutralitatea14.

Poziţia Puterilor Garante în acest context internaţional s-a diferenţiat. În timp ce Rusia, Austro-Ungaria şi Germania au căzut de acord la Reichstadt să-şi regleze conturile pe seama unei părţi a teritoriului său, cu menţinerea strictă a autonomiei statale sub suzeranitatea Porţii, Anglia pleda pentru păstrarea intactă a suzeranităţii Imperiului Otoman la nord de Dunăre, excluzând orice modificare a statutului internaţional. Aspiraţiile româneşti spre independenţă erau încurajate de Franţa şi Italia, în timp ce Rusia le stimula ca modalitate de subminare a Imperiului Otoman. Independenţa românească echivala cu înlăturarea suzeranităţii otomane concomitent cu abolirea garanţiei colective a celor şapte puteri, ceea ce ridica semne de întrebare şi pentru cancelaria Reichului german15.

În complicata situaţie internaţională, atât principele Carol cât şi ministrul de externe V. Boerescu, vor insista pe linia unei stricte neutralităţi şi a integrităţii teritoriale a României. Încă din 1876 s-a intuit că preţul înţelegerii celor trei împăraţi ar putea fi ţinuturile sud-estice ale ţării, reclamate sistematic prin presă de cercurile politice ruseşti. În acest sens, agenţia diplomatică românească din Constantinopol va începe tratative cu Poarta pentru a o convinge că România, ca stat neutru şi independent, ar fi un baraj durabil în faţa înaintării Rusiei şi Austro-Ungariei în Balcani. Neluarea în seamă a protestelor guvernului şi parlamentului român va îndruma raporturile cu Poarta spre ruptură şi război. În paralel, Conferinţa ambasadorilor celor şapte puteri, din decembrie 1876, eşua datorită refuzului Porţii de a introduce reformele necesare pentru ameliorarea popoarelor creştine din Balcani16, Rusia , simţindu-se îndreptăţită în acest sens, pentru acţiunea militară la care sperase. Atitudinea de neutralitate adoptată de Parlamentul român17, dictată atât de factori interni: situaţia economică grea, armata în proces de organizare şi insuficient dotată cu armament modern , cât şi de factori externi: ameninţările Imperiului Otoman şi presiunile Rusiei, aduceau pericolul transformării teritoriului ţării în teatru de război, ostilitatea marilor puteri care pretindeau României să promoveze o politică de neutralitate, dar fără

14 N. Iorga, Politica externă a lui Carol I, Bucureşti, 1916, p.132; Idem, Corespondance diplomatique roumaine sous le Roi Charles I-er1866-1888, Bucureşti, 1938, p. 104.15 Beatrice Marinescu, Romanian-British Political Relations 1848-1877,Bucureşti, 1983, p.209.16 Documente privind Istoria României, Războiul pentru Independenţă, vol.I, partea a II-a, Bucureşti, 1954, pp.349-351.17 Faţă de evenimentele balcanice, guvernul român a anunţat neutralitatea recunoscută de art.27 al Tratatului de la Paris din 1856 şi exprimată în Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 27 nov.1875, respectiv în Senat, la 30 nov. 1875; a se vedea ,, Monitorul Oficial’’, nr.265, din 30 nov.1875, p. 6313; Ibidem, nr. 269, 5 dec.1875, p. 6416.

6

Page 7: Aliante Politico-militare

să garanteze o asemenea neutralitate, au fost motive de îngrijorare a cercurilor politice româneşti.

Aşadar, în această criză, obiectivul României -independenţa- (vizată mai întâi pe cale diplomatică, apoi în plan militar), a fost dublată de o serie de factori de risc, factori determinaţi de situaţia politică tensionată pe plan internaţional şi de jocul de interese al marilor puteri. Aşa cum reiese din rândurile de mai sus, ca principali factori de risc se pot enumera: 1) pericolul transformării ţării în teatru de război; 2) obiect de compensaţie între marile puteri (aşa cum se va vedea mai târziu cu Basarabia de sud); 3) ocupaţia rusă.Toţi aceşti factori intervin pe fondul unei politici ,, de abandonare’’ din partea puterilor garante şi a jocurilor de interese a acestora în Balcani, interese şi raţiuni de stat, care pentru păstrarea şi creşterea influenţei economico-politice în sud-estul european, putea atrage numeroase investiţii financiare. Astfel că, sub protestele Imperiului Otoman şi ale marilor puteri, sub ameninţările Rusiei privind o iminentă răpire a sudului Basarabiei şi sub presiunile Austro-Ungariei, guvernul I. C. Brătianu, având pe N. Ionescu ca ministru de Externe(24 iulie1876-24 martie 1877), va continua politica de neutralitate.

B.2. Convenţia româno-rusă: 4 aprilie1877. De la Livadia la Bucureşti.

Soluţia războiului s-a impus în condiţii bine cunoscute. Cercurile politice şi opinia publică din România erau conştiente de iminenţa războiului de la care aşteptau deplina independenţă. În această criză, guvernul României nu a rămas inactiv. Din perspectiva politicii de independenţă, trebuiau precizate, cu precădere, raporturile cu Rusia. Aceasta îşi declarase deschis intenţia de a interveni militar în Balcani. Iar într-un eventual conflict ruso-turc, România era ameninţată de a deveni teatru de război sau a fi ocupată.

Pănă la semnarea Convenţiei din 4 aprilie 187718, câteva etape va marca dialogul între Rusia ţaristă şi factorii de decizie de la noi din ţară: prinţul Carol şi I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, precum şi a celorlalţi factori: a ministrului de Externe şi a ministrului de Război.

Începută mai întâi la Bucureşti, prin tatonări din partea reprezentantului Rusiei, baronul Dimitri F. Stuart, tatonări, ce au vizat un răspuns din partea lui I.C. Brătianu cu privire la poziţia guvernului faţă de evenimentele balcanice19, continuând apoi la Livadia în toamna anului 187620, după ce în prealabil Brătianu şi Eugen Stătescu se deplasaseră la Sibiu, cu intenţia de a sesiza atitudinea Austro-Ungariei într-un eventual război ruso-turc, această acţiune, s-a finalizat la 4 aprilie 1877 prin semnarea cunoscutei convenţii politico-militare între cele două state.

18 A se vedea Ion Ciubotaru, Negocierile dintre România şi Rusia.Încheierea convenţiilor româno-ruse din anul 1877, în Diplomaţia română în slujba independenţei,Bucureşti, Editura Politică, 1977.19 Preşedintele Consiliului de Miniştri a răspuns: ,,Noi d-le consul să vă spunem? Oare noi avem să determinăm evenimentele şi să le dăm o direcţiune? D-voastră să ne spuneţi ce aveţi să faceţi, ca să stim şi noi, să ne gândim, să ne orientăm, după ce vor face puterile’’ , în ,, Monitorul Oficial’’, nr. 39, din 18 febr.1878, p.1016.20 O delegaţie guvernamentală alcătuită din I.C. Brătianu, colonelul Gh. Slăniceanu, ministrul de Război, col. Th. Văcărescu, mareşal al Palatului, maior Al. Singurov, aghiotant domnesc, plecau la 25 sept. 1876la Livadia, în Crimeea, pentru a purta tratative privind trecerea armatei ruse pe teritoriul românesc. Atât în discuţiile cu cancelarul Rusiei Gorceakov, cât şi cu cele ale ţarului, delegaţia română a invocat că doreşte o convenţie militară şi politică; a se vedea Domnia Regelui CarolI. Fapte,cuvântări, documente,tom 1, note adunate şi adnotate de D.A.Sturdza, Bucureşti, Institutul de arte grafice Carol Gobl, 1906, p.819.

7

Page 8: Aliante Politico-militare

Negocierea Convenţiei s-a făcut în mare secret, începând din 16 nov. 1876, la reşedinţa consulatului Rusiei din Bucureşti, de către I.C.Brătianu şi Al.Nelidov, consilier de ambasadă şi şambelan al ţarului. La 23 nov., textul convenţiei21 era redactat în liniile sale esenţiale. Aşa cum relatează Carol I în memoriile sale: ,,Din cele patru puncte, care formează obiectul tratatului politic, formularea celui de-al doilea a prezentat o deosebită dificultate, pentru că ministrul preşedinte a insistat ca instituţiile şi drepturile statului român să fie strict respectate şi pentru că Principele a cerut ca Rusia să se oblige a garanta integritatea actuală a României, făcând astfel să dispară temerea apropiată, că Rusia va ridica eventual pretenţii pentru retrocedarea unei părţi din Basarabia’’22. Articolul în cauză suna astfel: ,,Pentru că niciun inconvenient sau pericol să nu rezulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruseşti pe teritoriul ei, guvernul Majestăţii Sale Împăratul tuturor Rusiilor se angajează să menţină şi să determine respectarea drepturilor politice ale statului român, aşa cum rezultă ele din legile interne şi tratatele existente, precum şi să menţină şi să apere integritatea actuală a României’’23.

Atmosfera politică destul de tensionată, atât în plan internaţional cât şi în ţară, eventualitatea ocupaţiei ruseşti care se transformă cu certitudine cu începere din ianuarie 1877, îl va face pe prinţul Carol să convoace la Palat, înaintea semnării Conveţiei, în ziua de 2 aprilie 1877, a Consiliului de Coroană la care nu au participat fruntaşii grupării conservatoare, ei fiind puşi sub acuzare24.

În peisajul politic dat, unii politicieni, atât liberali cât şi conservatori, au fost pentru menţinerea atitudinii de neutralitate şi împotriva alianţei cu Rusia. Printre aceştia s-au numărat: D.A. Sturdza, I. Ghica, P.P.Carp. Aplicarea practică a acestei păreri de neutralitate ar fi transformat ţara în teatrul de război, ceea ce guvernul nu a putut accepta, toţi membrii acestuia pronunţându-se pentru semnarea convenţiei.

Când va deveni ministru de Externe, M. Kogălniceanu25, adept al alianţei , a găsit redactată convenţia cu Rusia, a studiat-o, şi, găsind formularea articolului 2 confuză, a cerut o nouă redactare, prin care să se garanteze integritatea teritorială a României. La 4 aprilie, M. Kogălniceanu şi baronul Dimitrie Stuart, vor semna convenţia politică cu 4 articole26. Baza convenţiei româno-ruse o reprezenta articolul 2, prezentat mai sus. Pentru executarea articolului 3 al convenţiei, plenipotenţiarii statelor semnatare au încheiat în aceeaşi zi, o convenţie militară specială cu 26 de articole27, privind trecerea trupelor ţariste prin România şi raporturile lor cu autorităţile locale.

21 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe,fond 71/U.R.S.S., 1812-1920,fila 6-9.22 Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol.3;1876-1877, ediţie de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1994, p.76.23 ,,Monitorul Oficial’’, nr. 91, din 22 aprilie 1877, p. 2672.24 Dezbaterile din Consiliu de Coroană nu au schimbat hotărârea guvernului liberal şi a lui Carol de a încheia convenţia cu Rusia; vezi Ion Mamina, Consilii de Coroană,Bucureţti, Editura Enciclopedică, 1997, pp. 11-26.25 M. Kogălniceanu îl înlocuieşte pe Ion Câmpineanu la Externe; alte remanieri: generalul Al. Cernat a fost numit ministru de Război(2 aprilie- 19 august 1877), înlocuindu-l pe colonelul Gh. Slăniceanu, care a trecut în fruntea Marelui Stat Major. 26 Atât textul convenţiei politice, cât şi al celei militare se vor regăsi la Anexă27,,Monitorul Oficial’’, nr. 91, din 22 aprilie 1877, pp.2672-2675; vezi şi Convenţiunile încheiate între Rusia şi România la 4/16 aprilie1877.Ediţiune specială, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1877.

8

Page 9: Aliante Politico-militare

După cum susţine comandantul francez Ferdinand Lecomte, pe lângă aceste două convenţii, s-a ajuns şi la o ,, înţelegere verbală, conform căreia, în Oltenia, armata română urma să compună aripa dreaptă a trupelor ţariste’’28.

Convenţia româno-rusă din 4 aprilie 1877 are o mare importanţă istorică, deoarece a fost prima convenţie politică încheiată de România cu o mare putere europeană, Rusia. Încheind convenţia, Rusia a recunoscut de facto independenţa ei, iar relaţiile dintre ele au devenit relaţii de alianţă ce se vor dezvolta în decursul războiului. Alianţa cu România a adus Rusiei mari avantaje din punct de vedere strategico- militar, asigurându-se spatele armatei ţariste şi buna ei aprovizionare cu cele necesare frontului. În plus, armata română a constituit flancul drept al trupelor ruse în continuă înaintare.

Astfel, România a intrat pe scena internaţională. La 10 mai 1877, Adunarea deputaţilor prin 79 de voturi pentru şi două abţineri, autoriza guvernul să ia toate măsurile pentru a asigura şi apăra existenţa statului român. Este declarat război Turciei considerat agresor. Cu această declaraţie, independenţa României îşi găseşte o consacrare oficială. Ultimele legături de vasalitate, puse în cauză de la începutul anilor 1870 de istoricii dreptului român, vor fi rupte29.

Un dezavantaj serios în ceea ce priveşte semnarea convenţiei este faptul că, prin semnarea acesteia, guvenul liberal nu-şi luase suficiente garanţii în privinţa Basarabiei, când a acceptat colaborarea militară cu Rusia, fapt dovedit mai târziu la San Stefano şi Berlin. În Parlament s-a depus o moţiune de neîncredere în guvernul Brătianu, pe această temă, obligându-i pe primul ministru şi colaboratorii săi la explicarea liniei politice ce a vizat în ultimii ani raporturile româno-ruse. Este vorba despre celebra şedinţă secretă a camerelor reunite ale Parlamentului român, din 23 ian/4febr.1878, urmată de numeroasele interpelări şi răspunsuri pe tema convenţiei cu Rusia şi a pierderilor judeţelor sud-basarabene30. Discursul lui I.C. Brătianu din 13 febr. în Senat relevă că primul ministru a sondat intenţiile ruseşti în privinţa Basarabiei încă de la întrevederile de la Livadia: ,,...cum să nu-i întreb când tot bănuiam că vor să ne reia Basarabia, iar dânşii nu vorbeau nimic despre dânsa’’31 .

Acest episod de politică internă de la Bucureşti, petrecut în zilele de mare tensiune din relaţiile internaţionale este simtomatic pentru traiectoria relaţiilor româno-ruse din preajma Congresului de la Berlin. Istoriografia românească a tratat diferit acest aspect, crezând că la Livadia nu s-a pus în discuţie chestiunea judeţelor sud-basarabene, ,,dovadă’’ că în memoriile regelui Carol, nu se evocă acest episod. Discursul lui Brătianu probează fără dubiu că la întrevederea din octombrie 1876 de la Livadia s-a pus problema Basarabiei în discuţiile cu cancelarul rus Gorceakov.

Deşi această convenţie nu a prevăzut şi o cooperare militară a trupelor româneşti, semnarea ei a însemnat calea pentru participarea României la războiul împotriva Porţii, spre a-şi cuceri independenţa. Dealtfel, în timpul discuţiilor de la Livadia, Brătianu 28 D.P. Ionescu,Războiul de independenţă a României şi problema Basarabiei, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2000, p.66.29 Vezi M. Mitileneu, Colecţiune de tratate şi convenţiuni ale României cu puterile străine de la anul 1368 pănă în zilele noastre, Bucureşti, 1874.30 Vezi ,,Monitorul Oficial’’pe 1878, nr. 21,25,31,39, 61,62,78,79,116,219,220,274,272/1878; nr.13/1881; nr. 26,28 30, 40, 71, 106,108,118/1882.31 I.C. Brătianu, Acte şi cuvăntări, vol. III, 1mai 1877-30 aprilie 1878, publicate de C.C. Giurescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1930, pp.191-192; mai detaliat în ,,Notiţa lui I.C.Brătianu despre convorbirile cu ţarul la Livadia’’, Însemnările lui D.A. Sturdza, Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond I.C.Brătianu, dosar 589, file1-12; ( a se vedea Anexa).

9

Page 10: Aliante Politico-militare

arătase că trupele româneşti, acoperind şi apărând toată linia Dunării, vor servi ca avangardă armatei ruse, uşurându-i înaintarea spre Balcani.

C. Cooperarea militară româno-rusă în războiul ruso-româno-turc(1877-1878)

Despre acţiunile armatei române, de la mobilizare pănă la trecerea Dunării, şi pănă la operaţiunile acesteia în sudul Dunării, există în istoriografia de specialitate un număr consistent de studii32. În acest sens, ne rezumăm doar a prezenta câteva consideraţii, a ceea ce a însemnat această cooperare-prin semnarea convenţiei-, privită din punct de vedere al angajării, atât din perspectivă militară, cât şi diplomatic sau ideologic. Tot aici vom prezenta şi alt aspect privind potenţialul militar al armatei române în acest război.

Semnificaţia acestei politici este triplă. Importanţa angajamentului Bucureştiului este mai întâi de natură militară. Artileria română într-o primă etapă a războiului ruso-turc, în iunie 1877, a protejat trecerea Dunării de către trupele ruseşti. Apoi , în iulie, armata română, la chemarea marelui duce Nicolae, ale cărui trupe erau în dificultate în faţa Plevnei din cauza turcilor lui Osman Paşa, au trecut Dunărea.

Atacurile contra Plevnei sunt lansate sub comanda prinţului Carol. Între sfârşitul lui iulie şi sfârşitul lui august 1877 au trimis mai mult de 38000 de oameni în sudul Dunării. Oricare au fost dificultăţile prin care au trecut trupele române în iarna anului 1877-1878 angajamentul românesc în faţa redutelor Griviţa, la Plevna s-a dovedit din punct de vedere militar credibil33.

A doua direcţie a angajamentului României este de natură diplomatică. Prin intrarea sa în războiul ruso-turc, guvernul român gândea să obţină dreptul la o poziţie oficială pe scena internaţională. Acest lucru va eşua. Trimişii României la Congresul de la Berlin, Brătianu şi Kogălniceanu, au fost ascultaţi ca simpli delegaţi consultativi. Problemele româneşti, cele teritoriale, reglate prin articolul 19 din tratatul de la San Stefano notificau cedarea de către Turcia, Rusiei: Dobrogea, aceasta rezervându-şi facultatea de a schimba acest teritoriu cu Basarabia de sud. În ciuda protestelor româneşti, decizia rusească a rămas irevocabilă cu privire la retrocedarea sudului Basarabiei. Plenipotenţiarii ruşi au declarat că acest fapt reprezintă pentru ei o chestiune de onoare. Nici o putere din cadrul Congresului nu a lăsat să se întrevadă vreo intenţie de a sprijini pe români în eforturile lor de a păstra acest tertoriu.

Din punct de vedere extern, a fost un eşec diplomatic, dar un succes în interior. Votul Camerei împotriva cedării sudului Basarabiei a fos unanim. Această problemă a reprezentat un punct în cristalizarea unui discurs a statului mic ,,victimizat’’ de cei mari34.

În sfârşit, angajamentul românesc în războiul anti-turc a avut şi un caracter ideologic. Trecând Dunărea, trupele române regăsesc ,,ecoul cruciadei’’. Este aici o

32 Independenţa României, Bucureşti, Editura Academiei, 1977; Cronica participării armatei române la Războiul pentru I ndependenţă1877-1878, Bucureşti, Editura Militară, 1977; Istoria Românilor, vol.VII, tom I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.33 Nichita Adăniloae, L a participation de l’arme roumaine a la guerre russo-turque de 1877-1878, în ,,Revue Roumaine d’Histoire’’,nr. 1, 1962; Dan Berindei, L’Independence de la Roumanie,1877, Bucureşti,1976.34 Vezi Catherine Durandin, Rusia, România şi noile frontiere în Balcani. Cazul Dobrogei,în Discurs politicşi modernizare în România secolele XIX-XX, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară, 2001, pp.90-110.

10

Page 11: Aliante Politico-militare

revendicare de apartenenţă la Occident. Prinţul Carol, cu ocazia trecerii armatei pe malul drept s-a adresat naţiunii române: ,,Apoi, noi românii, nu suntem oare creştini, şi interesele Orientului nu ne privesc şi pe noi?....lângă flamura augustului împărat al tuturor Rusiilor,..., să ridicăm şi noi flamura noastră pe care stă scris<independenţa de stat>35.

Începând cu anii 1877-1878, această sinteză, se operează printr-o întâlnire a României cu Occidentul, rezervată pănă atunci unei elite intelectuale formată in unversităţile de la Berlin şi Paris. Această sinteză, de apartenenţă la Occident, va cuprinde acum întreaga naţiune.

Cu privire la efortul militar depus de armata română în ajunul războiului, în ochii observatorilor francezi, armata română, nu constituia o reală forţă. Ea nu putea fi folosită decât ca forţă de sprijin de o mare putere. Legile militare din iunie 1868, martie 1872 şi martie 1874, au pus pe picioare o armată activă de 30000 de oameni şi o rezervă egală.Armata teritorială se cifra la 8 contingente de 10000 de oameni36.

Conform decretului de mobilizare, dat la 6/18 aprilie, armata permanentă şi teritorială constituia ,,armata de prima linie’’ , miliţiile ce urmau a fi organizate în corpuri active formau ,,armata de a doua linie’’, iar gărzile civice trebuiau să relizeze paza în oraşe. În luna mai se va trece şi la chemarea sub arme a contingentului din 1877. Efectivele totale mobilizate în timpul războiului au fost de circa 120000 de oameni, din care 58700 au constituit armata operativă(sau trupele de prima linie), 30000 efectivele batalioanelor de miliţii, 16000 găruile civice, 14000 recruţii contingentului 1877 şi circa 5000 de dorobanţi şi călăraşi lăsaţi pentru paza graniţei.

Armata română nu a fost dotată cu tot echipamentul şi armamentul modern necesar unei campanii militare. Artileria va dispune de 190 de tunuri, iar infanteria(o parte a acesteia) a fos dotată cu arme sistem Krnka şi sistem Peabody respectiv Dreyse, 12300 de cai. Serviciul sanitar militar va fi bine organizat, datorită competenţei şi activităţii intense a doctorului Carol Davila37.

Comparativ, cu acest aspect, armata rusă pregătea pentru a trece la sud de Dunăre, în teatrul de operaţiuni din Balcani, aproape 330000 de militari.

Bilanţul. Această armată a făcut dovadă în faţa Plevnei. Se poate estima efortul economic în războiul de independenţă la suma de peste 180 milioane lei38, depăşind de 2,2 ori bugetul total al ţării în anul 187739. Rămân însă disonanţe: circa 10000 de oameni a fost preţul armatei române pe câmpul de lupte. O compensare de teritoriu:Dobrogea, şi independenţa statală, care, nu va fi recunoscută decât în urma unor implicaţii a factorului extern, ce ţinea de politică internă a României. Aşadar, se poate spune că această ruptură, faţă de Imperiul Otoman, prin angajarea României în războiul ruso-turc, marchează ieşirea de sub tutela ,,umbrelei

35 Documente privind istoria României, vol. 1, partea a II-a, Bucureşti, 1954.36 Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, Corespondence politique, Turcia, dosar 42, document 237, Buccureşti, 10 sept. 1877.37 Istori românilor, vol.VII, tom 1, pp.664-665.38 În această sumă se are în vedere: resursele bugetare puse la dispoziţia ministerului de Război şi efectiv consumate în perioada 1ian.1871-31 dec1875, bugetele ministerului pe anii: 1876,1877,1878; deschiderile de credite extraordinare pe anul 1877; suma virată în bugetul ministerului, care inainte figura ce tribut către Turcia în bugetul ţării; partea din fondul biletelor ipotecare pentru rechiziţii; credite extraordinare deschise ministerului în anul 1876 şi valoarea contribuţiilor populaţiei; vezi Independenţa României, Bucureşti, Editura Academiei, 1977, p.238.39 În 1877 , bugetul ţăriicuprindea la venituri, suma de 81666905,34 lei; vezi Ibidem.

11

Page 12: Aliante Politico-militare

protectoare’’ a celor şapte mari puteri, şi odată cu aceasta, trasarea unei linii de strategie de politică externă, politică, care aşa cum se va vedea, va ţine seama, atât de factori politici, cât şi de factori economici.

Din punct de vedere politic, România, va ieşi dintr-o alianţă, cea cu Rusia, care urmărea să pună stăpânire pe marile strâmtori, şi, va adera în 1883, la alta, cea cu Puterile Centrale, aderare care a fost o cerinţă a intereselor naţionale româneşti, interese care, aşa cum concluziona istoricul I. M.Oprea, s-au ţesut în jurul lozincii: <Aduceţi-vă aminte de Basarabia>40.

BIBLIOGRAFIE

1. IZVOARE

1.1. surse inedite.

a. Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, fond Corespondance politique. Turcia.

b. Idem,fond71, U.R.S.S.,1812-1920.

40 I.M.Oprea, România şi Imperiul Rus.1900-1924, vol.1, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, pp.29-30.

12

Page 13: Aliante Politico-militare

c. Arhivele Nationale Istorice Centrale, Fond I.C, Bratianu.

1.2. surse edite

-Periodice,,Monitorul Oficial al României’’: 1875,1877,1878,1881,1882.

-Instrumente de lucruDocumente privind istoria României. Răboiul pentru Independenţă, vol.1, partea a II-a, Bucureşti,1954.

Cronica participării armatei române la războiul pentru independenţă.1877-1878, Bucureşti, Editura Militară, 1977.

Die Grosse Politik, vol. 1.

Independenţa României. Documente. Corespondenţa diplomatică străină, partea 1, 1853-1877 mai,vol.III, Bucureşti, Editura Academiei, 1977.

Independenţa României în conştiinţa europeană, Bucureşti, Editura Semne, 1997.

România în războiul pentru independenţă,1877-1878.Contribuţii bibliografice, ediţia a II-a, Bucureşti, 1979.

Domnia regelui Carol I.Fapte, cuvântări, documente., adunate şi adnotate de D.A.Sturdza, tom1, Bucureşti, Institutul de Arte grafice Carol Gobl, 1906.

Memoriile regelui Carol I de un martor ocular, vol.III, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1994.

Marinescu, Beatrice, Romanian-British Political Relations.1848-1877, Bucureşti, 1983.

II. LUCRĂRI GENERALE

Ciachir, N., Marile Puteri şi România.1956-1947, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1996.

Oprea, M.I., România şă Imperiul Rus, 1900-1924, vol.1, Bucureşti, Editura Albatros, 1998.

Istoria Românilor, vol.VII, tom.1, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.

13

Page 14: Aliante Politico-militare

Mitileneu, M, Colecţiune de tratate şi convenţiuni ale României cu puterile străine de la anul 1368 pănă în zilele noastre, Bucureşti, 1924.Mamina, Ion, Consilii de Coroană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997.

Popa, N,Mircea, Popa, Lucia, Primul război mondial.1914-1918, Bucureşti, Editura Universităţii, 1981.

Das problem des Praventikrieges im europaischen, Staatensistem mit besonderem Blickauf die Bismarckyeit, Freiburg im Breisgau, Munchen, 1957.

Durandin, Catherine, Discurs politic şi modernizare în România.secolele XIX-XX, Cluj- Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2001.

Pavel, Teodor, Între Berlin şi Sankt Petersburg. România în relaţiile germano-ruse din secolul XIX, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.

Pavlowitch, Stevan, Istoria Balcanilor, 1804-1905, Iaşi, Editura Polirom, 2002.

III. LUCRĂRI SPECIALE

Adăniloae, N., La participation de l’arme roumaine a la guerre russo-turque de 1877-1878, în Revue Roumaine d’Histoire, nr.1, 1962.

Berindei, Dan, L’Independence de la Roumanie.1877., Bucureşti, 1976.

Brătianu, I. C., Acte şi cuvântări, vol.III, 1mai 1877-30 aprilie1878,publicate de C.C. Giurescu, Editura Cartea Românească, 1930.

Convenţiile încheiate între Rusia şi România la 4/16 aprilie 1877.Ediţiune Specială, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1877.

Ciubotaru, Ion, Negocierile dintre România şi Rusia. Încheierea convenţiilor româno-ruse din anul 1877, în Diplomaţia română în slujba independenţei, Bucureşti, Editura politică 1877.

Ionescu, D.P., Războiul de independenţă şi problema Basarabiei, Bucureşti, Editura Academiei, 2000.

Iorga, N., Politica externă a lui Carol I, Bucureşti, 1916.

14

Page 15: Aliante Politico-militare

Iorga, N., Corespondance diplomatique roumaine sous le Roi Charles I-er 1866-1888, Bucureşti, 1938.

15