Dicţionar de termeni, noţiuni şi expresiidin PSIHANALIZĂ*

AbreacţieProcedeu utilizat în psihanaliză care constă în retrăirea şi purjarea emoţiilor traumatice responsabile de apariţia simptomelor nevrotice. Pentru prima oară abreacţia a fost utilizată ca metodă terapeutică de dr. Iosif Breuer , din Viena, mentor şi colaborator al lui Sigmund Freud.

Acte ratateErori neintenţionate din seria lapsusurilor, uitărilor  sau pierderilor, care au fost studiate de psihanaliză. Ele se  substituie unor acte conştiente, intenţionate, lăsînd să se  întrevadă tendinţe şi moţiuni psihice inconştiente, refulate. Psihanaliza acordă şi azi un interes deosebit studiului acestor fenomene.

Analiza inconştientuluiProces prin care inconştientul (conţinuturile sale) este făcut conştient. Mijloacele utilizate de psihanaliză în acest sens sînt metodele de investigare.

AnalizatPersoană care urmează o cură psihanalitică. Această cură poate fi terapeutică sau didactică.

Asociaţii libereÎn  psihanaliză, metodă de investigare psihică care solicită pacientului să relateze liber, fără nici o intervenţie deliberată, tot ceea ce îi trece prin minte.  Asociaţiile libere pot fi comparate funcţional cu dicteul spontan din şedinţele  mediumnice. Metoda a fost creată de Sigmund Freud, atunci cînd s-a hotărît să renunţe la aportul hipnozei în investigarea amintirilor pacientului.

Complexul lui OedipComplexul nuclear al psihismului uman descoperit de Freud în urma propriei sale auto-analize. Funcţional acest complex este definit astfel: atracţie erotică a fiului pentru mama sa şi ostilitate marcată faţă de tată, pe care vrea să îl înlocuiască, să-l suprime. Există şi o versiune negativă a complexului în care atracţia erotică se manifestă faţă de părintele de acelaşi sex.Soluţionarea normală a complexului lui Oedip presupune integrarea imaginii  paternale (identificarea cu tatăl) şi deplasarea sau sublimarea libidoului incestuos. În realitate, această soluţionare optimă este departe de a fi realizată în viaţa reală. Aşa cum o indică şi tragedia lui Oedip, reminiscenţele erosului care are ca obiect mama sînt conservate chiar şi la o vîrstă adultă.În psihanaliză, analiza oedipului constituie piatra unghiulară a procesuluiterapeutic.

Complex psihicTermenul îi aparţine lui C.G.Jung şi desemnează o formaţiune psihică determinată ca un conglomerat de idei, emoţii, afecte şi impulsuri motrice care se manifestă aparte de controlul eului. Complexele structurează psihicul uman şi nu au întotdeauna un caracter morbid.

Contra-transfer

În analiză, totalitatea sentimentelor şi impresiilor analistului legate de pacientul său.

Conţinut arhetipalÎn psihologia lui C.G.Jung, conţinut psihic care are o dimensiune colectivă, de maximă generalitate. Complex autonom inconştient care corespunde  "trăsăturilor de comportament" ale biologilor.

Conţinut  manifestTermen utilizat în psihologia visului la  Freud, desemnînd forma pe care o capătă visul la trezirea  visătorului, forma în care a fost el visat şi memorat de  visător.

Fenomen  funcţionalProces psihic autonom descris de Silberer,  în virtutea căruia conţinuturile şi operaţiunile mintale ale stării de veghe sînt simbolizate în starea de somn.

Idei latenteIdeile care au stat la baza creării visului, oferind conţinutul dinamic al structurii onirice. Dorinţele visului care pot fi reduse la noţiuni şi idei concrete.

InconştientTermen central utilizat de psihanaliză pentru a desemna totalitatea reprezentărilor psihice inaccesibile minţii conştiente pe cale normală. Reprezentările sînt reprezentanţi ai pulsiunilor, în speţă cele erotice şi agresive. Termenul  înglobează mai multe semnificaţii după cum avem de-a  face cu o abordare descriptivă sau dinamică a inconştientului. Din punct de vedere descriptiv, inconştientul desemnează reprezentările care se află într-o stare latent-inconştientă, putînd reveni în mintea conştientă printr-un simplu efort de amintire. Din punct de vedere dinamic, inconştientul desemnează materialele psihice refulate care se află într-o relaţie conflictuală cu mintea conştientă. Aceste materiale nu por fi aduse în mintea conştientă decît cu ajutorul metodelor psihanalitice.

Integrare psihicăProces complex prin care conţinuturile inconştientului sînt asimilate în mintea conştientă. În psihanaliza terapeutică acest proces conduce la remiterea simptomelor nevrotice.În practica psihanalitică, integrarea psihică se realizează prin clarificarea analizatului privitor la cauzele psihice ale suferinţelor sale nevrotice. Această clarificare este un proces ce implică deopotrivă participarea inteligenţei şi a afectivităţii.

InversiuneProcedeu oniric prin care un element al visului este transformat în inversul său. Inversiunea se poate aplica la fel de bine şi emoţiilor. Procedeul este component al proceselor primare care caracterizează modul de funcţionare a minţii inconştiente.

Lapsus calamiEroare de scriere, care intră la capitolul acte ratate, studiate de psihanaliză.

Lapsus linguae

Eroare de vorbire, care intră la capitolul acte ratate studiate de psihanaliză.

LibidoTemen care desemnează  în psihanaliză mărimea excitaţiei sexuale. Libidoul este  pentru instinctul sexual ceea ce este foamea pentru cel alimentar, declară Sigmund Freud. În general, şi sub influenţa lui C.G.Jung, termenul  desemnează ideea de tendinţă, înclinaţie, apetit, în sensul de excitaţie psihică acţionînd ca un imbold interior spre o acţiune exterioară. Adeseori această excitaţie se asociază cu instinctele sexuale, agresive, alimentare, de conservare etc.

Metoda  amplificăriiMetodă de  interpretare a visului  impusă de C.G.Jung, care constă în asocierea materialului oniric cu elemente extrase din religii, mituri,  legende şi basme populare, într-un cuvînt cu materiale colective. Metoda a fost deja  utilizată de Freud, atunci  cînd a apelat la ajutorul basmelor în interpretarea viselor  unui pacient. Această metodă devine, în şcoala lui Jung, o adevărată tehnică hermeneutică criticată, de altfel, de şcoala  freudiană.

Mecanisme psihice de defensăTermenul înglobează toate procedeele psihice prin care eul este menajat de confruntarea directă cu conţinuturile inconştientului - pulsiuni, refulări.  Refularea  este un asemenea mecanism care împiedică accesul la mintea conştientă şi la motilitate a materialelor psihice indezirabile din punct de vedere moral. Alte mecanisme asemănătoare:  formaţiunea reacţională, proiecţia, deplasarea, condensarea, sublimarea, identificarea cu  agresorul,  negarea, raţionalizarea.

Metoda asociaţiilor libereProcedeu terapeutic avansat de Freud care constă  în exigenţa solicitată expres analizatului de a-i relata psihanalistului tot ceea ce îi trece prin minte, fără a supune conţinuturile mentale, care se derulează în chip spontan, unei cenzuri intelectuale sau morale.

MisoneismReacţie psihologică de refuz şi respingere a tot ceea ce este nou sau  implică schimbare atît pe plan cultural, cît şi  socio-relaţional. Este specific societăţilor primitive  tradiţionaliste şi imobiliste şi, în general, persoanelor  vîrstnice.

NevrozăAfecţiune psihică  larg răspîndită care poate fi supusă tratamentului  psihanalitic. Spre deosebire de psihotic, insul nevrozat este  conştient de condiţia sa, rămîne activ social şi capabil de  muncă şi satisfacţii afectiv-intelectuale.

Postură  infantilăPostură relaţională specifică vîrstei  infantile, care se caracterizează printr-o atitudine globală  pasivă-receptivă faţă cuplul parental. În relaţiile adulte, p. i. desemnează adeseori o schemă relaţională de tip  master-slave, sau sado-mazochistă.

Proces de  individuaţie Scopul final al terapiei junghiene. El  desemnează trecerea de la  fiinţa parcelată, disociată a  individului  istoric, la cea plenară, completă,  care  a realizat Sinele. Jung crede că acest proces este  descris în alchimia tradiţională prin sintagme ca unirea   contrariilor, conjuncţia opuşilor, conjuncţia  soare-lună,  mariajul regal etc. În prima fază

acestui  proces conştiinţa este  inghiţită de inconştient, pentru  a renaşte în final revivificată (după  ce va fi integrat  conţinuturile psihice refulate, sau care nu au făcut   niciodată parte din conştiinţa individului).

PsihanalizăTermenul  desemnează  concomitent trei aspecte: metodă de  tratament a afecţiunilor nevrotice;  metode de   investigare a inconştentului pihic;   cunoştinţele  extrase pe această cale.

Psihanaliză  aplicatăRamură a psihanalizei care se ocupă cu studiul  fenomenelor culturale şi spirituale. Ea debutează cu lucrările  lui Freud dedicate studiilor extraclinice.

Psihologie  abisalăO altă desemnare  generică a   psihanalizei.  Întrucît se ocupă de cercetarea   conţinuturilor inconştientului  psihic,  psihanaliza  poate fi numită  abisală.

Psihologie  dinamicăO psihologie care se axează pe premiza interacţiunii unor forţe psihice numite şi instanţe psihice. Ea pune un accent central pe sarcina  invetigării  inconştientului psihic, pe analiza şi asimilarea materialelor inconştiente. Psihanaliza este o psihologie dinamică.

RefulareProces psihic autonom prin care anumite materiale psihice: reprezentări, afecte, impulsii etc. sînt  împiedicate să  acceadă la mintea conştientă. Ele  sînt astfel împiedicate să se traducă în act fie că este vorba de simpla conştientizare, fie de excitarea motilităţii.

RefulatProdusul refulării; materiale psihice refulate.

Simptom nevroticManifestare clinică a unui conflict nevrotic.

SineNoţiune centrală în cea de-a doua tpică freudiană, împrumutată de la G. Groddeck. Freud modifică semnificativ semnificaţia iniţială a termenului pentru a include ideea de loc şi izvor al pulsiunilor vitale cu care se confruntă eul şi supraeul. 

SupradeterminareTermenul  include ideea de stratificare a cauzelor apariţiei simptomelor  nevrotice. Supradeterminarea se poate aplica şi în  interpretarea producţiilor culturale, simbolice, mitologice,  atunci cînd mai multe surse sau interese psihice au contribuit  la constituirea unei imagini, simbol, mitologemă, filozofemă.

SupraeuInstanţă psihică în doua topică freudiană, care încarnează sentimentele morale ale individului. Se fomează prin introiectarea interdicţiilor sociale şi este - într-o altă formulare - moştenitorul complexului lui Oedip. Supraeul are sarcini de observare, judecare, penalizare a eului care tinde să dea curs liber exigenţelor pulsionale ale

inconştientului psihic. El este şi sălaşul idealului eului. 

Tată devoratorVersantul psihic negativ, castrator, al  imaginii  arhetipului paternal în psihologia junghiană.  Reprezetări culturale ale tatălui devorator găsim în  Vechiul  Testament, şi în general în  miturile care descriu personaje mistice - divinităţi, mînioase, distructive, sau situaţii fatale care evocă arhetipul paternal.

Tehnici de investigare a inconştientuluiExistă mai multe tehnici de investigare a conţinuturilor psihice inconştiente. Dintre ele enumerăm: metoda asociaţiilor libere, analiza actelor ratate,  analiza viselor şi a simbolurilor. Aceste mijloace constituie însăşi  metoda  psihanalitică. detalii...

Tendinţa refulată şi  instanţa refulantăTendinţa refulată este o moţiune pulsională. La Freud, ea are aproape întotdeauna un caracer sexual şi se plasează în prima parte a copilăriei. Instanţa refulantă este eul individului, care se supune astfel exigenţelor supraeului.

Tendinţe psihice incompatibileÎn psihanaliză, expresia desemnează un  cuplu de forţe psihice antagoniste, care opun deobicei tendinţele morale ale individului (supraeul, idealul eului  etc.) şi pulsiunile sale animale. Din cele din urmă fac parte, în general, pulsiunile erotice şi agresive.

Travaliul oniric Proces psihic prin care conţinutul latent al  visului (ideile latente) este transformat în conţinut  manifest. Interpretarea visului constă tocmai în  inversarea acestui proces, prin care faţada visului este readusă la conţinutul  latent. Travalul oniric - munca visului - cuprinde mai multe procedee din care cităm: deplasarea, condensarea, simbolizarea, reprezentarea prin invers. AROPA 

Pana la aparitia psihanalizei, psihologia era doar o psihologie a constientului. Odata cu descoperirea clinica a inconstientului prima care se modifica din disciplinele umane e psihologia. Psihicul este vazut pe doua nivele. In interiorul psihanalizei exista doua teorii ale psihicului in care inconstientul figureaza, numai ca viziunea asupra inconstientului e diferita. In Romania, nivelul de cunoastere al psihanalizei se opreste odata cu sfarsitul primei teorii. Aceasta prima teorie asupra psihicului il vedea structurat pe trei nivele care erau: inconstientul, preconstientul si constientul. Cele trei nivele erau considerate de Freud a fi instante ale psihicului, inconstientul fiind una dintre aceste trei instante. In prima teorie inconstientul era net separat de constient si era un substantiv. A doua teorie (formulata de Freud dupa 1920) aduce modificari importante de viziune si accent, fiind o teorie mai complexa, mai nuantata decat prima. Caracteristica principala a acestei a doua teorii este ca inconstientul nu mai este o instanta, nu mai este un substantiv, ci devine adjectiv, ceea ce inseamna ca distinctia dintre constient si inconstient nu mai este atat de transanta. Psihicul e impartit in trei instante: Eu, Supraeu si Sine / Se. Inconstientul ca adjectiv caracterizeaza toate cele trei instante (nu numai Sinele e inconstient, dar si Eul si Supraeul de asemenea primesc acest atribut al inconstientei).

O alta deosebire importanta intre cele doua teorii este urmatoarea: in prima accentul cadea in special asupra inconstientului ca instanta; in a doua interesul lui Freud se distribuie mai echilibrat, respectiv el se arata mult mai interesat si acorda mai mult spatiu Eului si Supraeului – instante superioare ale personalitatii. Inconstientul nu mai acapareaza intreg interesul lui Freud.

SINE / SE

Traducerea termenului german “das Es” – in germana este un pronume impersonal care se refera atat la actiunile umane, dar se refera si la fenomenele naturii. In franceza – “soi”, “ca”; in engleza – “id”; in romana – “sine” avantaj: descrie o lume interioara si suprapersonala (o forta ce depaseste individul), dezavantaj: creaza confuzii cu alti termeni psihanalitici (termenii jungieni); “se” – avantaj: reda exact sensul lui “das Es”. Acest Sine / Se este un termen prin care se desemneaza polul instinctual / pulsional al personalitatii. Continuturile sale sunt reprezentantii psihici ai instinctelor sau pulsiunilor. Nu tot ceea ce e instinctual e respins de cultura si condamnat la a ramane in inconstient. Aceste continuturi sunt in parte ereditare, dar in acelasi timp datorita faptului ca asupra lor se aplica refularea ele sunt in parte dobandite. Din punct de vedere economic, cantitativ al energiei psihice, Sinele reprezinta izvorul de energie al organismului. Din punct de vedere dinamic, Sinele introduce in conflict Eul si Supraeul – exista intotdeauna din perspectiva psihanalitica o tensiune interioara intre instantele psihice superioare ce reprezinta cultura si instanta psihica ce reprezinta natura. Din punct de vedere genetic, Eul si Supraeul se formeaza din Sine. Conform celei de-a doua teorii despre instincte / pulsiuni, fortele instinctuale care dau continut Sinelui sunt instinctul vietii – Eros si instinctul mortii – Thanatos carora le corespund ca principii de functionalitate psihica principiul placerii si forma sa modificata principiul realitatii si principiul repetitiei.

Ce relatii exista intre inconstientul din prima teorie si Sinele din a doua teorie? 1. Sinele preia continuturile inconstientului din prima teorie, dar nu se mai suprapune peste psihismul inconstientului; asta pentru ca in a doua teorie psihismul inconstientului nu mai coincide cu refulatul; 2. Aceasta instanta – Sine, ce inlocuieste inconstientul din prima teorie, nu mai e atat de net separata de celelalte instante superioare asa cum se intampla in prima teorie unde inconstientul era net separat de constient prin intermediul cenzurii; 3. In a doua teorie Eul (ce se dezvolta din Sine) se amesteca in partea sa inferioara cu Sinele. Conform conceptiei lui Freud dupa 1920 Eul se dezvolta din Sine sub influenta realitatii exterioare; 4. Distinctia dintre nivelul psihic – Sine si nivelul biologic e atenuata in raport cu prima teorie. Sinele e deschis spre lumea somatica; 5. Functionarea Sinelui preia caracteristicile inconstientului ca instanta, adica la nivelul Sinelui predomina procesele primare, organizarea continuturilor Sinelui e complexuala, fortele instinctuale / pulsionale se opun sub forma unei dualitati, iar principiile care guverneaza sunt principiul placerii si principiul repetitiei. In incostient nu exista timp, ceea ce din punct de vedere clinic face cu putinta terapia psihanalitica. Toate continuturile sunt in afara timpului – retrairea cu o pregnanta realitate.

EUL

In germana – “das Ich”; franceza – “moi”; engleza – “ego”. Din punct de vedere psihologic Eul e o instanta centrata in jurul constiintei ce inglobeaza intreg preconstientul, dar are si o dimensiune inconstienta. Este instanta de comanda si control a activitatii psihice. Geneza si functii: Eul se formeaza din Se sub influenta realitatii externe. Functiile sale referindu-se atat la aceasta realitate externa, cat si la realitatea interna, psihica. Functia cea mai importanta este autoconservarea organismului. Pentru a realiza aceasta functie esentiala, Eul trebuie sa realizeze o serie de conditii subdivizandu-se in urmatoarele subfunctii: 1. cunoasterea realitatii externe si acumularea in memorie a experientelor traite; 2. testarea realitatii – distingerea intre realitatea externa si cea psihica. De masura in care aceasta functie e bine realizata depinde adaptarea la realitate in plan pragmatic, iar in plan psihic de reusita testarii realitatii depinde sanatatea psihica. Disfunctiile psihice se caracterizeaza prin grade diferite de alterare a testarii realitatii; 3. modificarea lumii exterioare – prin intermediul motricitatii si pe baza cunoasterii realitatii Eul incearca

sa modifice realitate exterioara in conformitate cu dorintele interioare; 4. controlul instinctualitatii – vizeaza lumea interioara. Eul e preocupat sa asigure doar atata satisfacere instinctuala cata nu pericliteaza securitatea psihica. Pentru a cerceta lumea instinctelor Eul dispune de un set de mijloace numite (impropriu) “mecanisme” de aparare care alcatuiesc dimensiunea sa inconstienta.

Eul e guvernat de principiul realitatii care impune amanarea sau chiar suspendarea satisfacerii instinctuale atunci cand aceasta satisfacere constituie un pericol pentru adaptare care se manifesta ca un conflict psihic. Constituirea Eului si evolutia sa spre maturitate presupune o succesiune de etape (care sunt tot atatea trepte care conduc de la principiul placerii la principiul realitatii): • la inceputul vietii Eul e foarte slab si de fapt coincide cu Seul = Eul ideal. Se manifesta in primele luni de viata cand sub protectia familiei opozitia mediului fata de dorintele copilului e minima. Pe masura ce opozitia realitatii creste Eul ideal, ce devine neadaptat, e depasit; • maturitatea deplina a Eului e atinsa in momentul in care acesta dobandeste autonomie in raport cu celelalte instante psihice – in raport cu Supraeul si Seul. Maturitatea psihica e atinsa cand intr-adevar Eul isi poate indeplini functia de comanda si control – atunci cand Eul nu mai e comandat de Se si tutelat de Supraeu.

SUPRAEUL

In germana – “das Uberich”; franceza – “surmoi”; engleza – “superego”. Aceasta instanta, care in prima teorie era numita cenzura, este una critica si asa cum arata si numele pentru o lunga perioada de timp Supraeul e supraordonat Eului (perioada copilariei in care Eul e slab). Supraeul incorporeaza cerinte culturale majore - pe langa partea critica are si o parte de ideal, stimulativa. Fenomenele pe care s-a bazat Freud pentru a separa aceasta instanta sunt fenomenele clinice: delirul de observatie, melancolia si doliul patologic – situatii in care isi face simtita prezenta si actiunea intr-un mod deosebit de clar. La nivelul cotidian, comandamentele Supraeului se exprima sub forma unor reglementari nereflectate de tipul “se cuvine / nu se cuvine”, “se face / nu se face” – comandamentele care ni se impun neconditionat. Formele Supraeului si continuturile sale: dupa psihanaliza freudiana, Supraeul e precipitatul complexului Oedip si reprezinta interiorizarea cerintelor exprimate de parintele de acelasi sex – este vorba de interiorizarea interzicerii incestului si interiorizarea interzicerii agresivitatii fata de parintele de acelasi sex. In perioada de latenta Supraeul se imbogateste cu alte norme culturale, morale, estetice reprezentate de substitutii parentali. Din punct de vedere al psihanalizei kleiniene germenii Supraeului se pun, se constituie cu mult inaintea stadiului oedipian si in perioada oedipiana acesti germeni se consolideaza si amplifica. Freud a vorbit indistinct de Supraeu si idealul Eului ca fiind doi termeni ce desemneaza aceasta realitate psihica. Psihanalistii ce i-au urmat lui Freud spun daca nu e vorba despre doua instante: una critica a Supraeului si alta stimulativa a idealului Eului. Dupa Herman Nunberg Supraeul e predominant patern si critic, in timp ce idealul Eului e predominant matern si stimulativ. In timp ce actiunea Supraeului se bazeaza pe frica de pedeapsa, actiunea Eului se bazeaza pe forta iubirii si a fricii de a pierde iubirea.

COMPARATIE INTRE MORALA INCONSTIENTA SI MORALA CONSTIENTA

Supraeul – instanta in parte inconstienta, in parte preconstienta care reprezinta interiorizarea unor norme culturale. Un rol important il au normele morale. Este important sa distingem morala inconstienta (Supraeul) de morala constienta (Eul). Supraeu – ca tip de moralitate – avem de-a face cu o morala eteronoma; adica este vorba de interiorizarea unor norme fara asimilarea lor in Eu. Morala Supraeului nu este altceva decat interiorizarea relatiei dintre parinte si copil. Aceasta devine relatie intrapsihica pentru ca acest tip de morala, binele si raul coincid cu supunerea sau nesupunerea fata de comandamentele Supraeului. De asemenea, virtutea inseamna din punct de vedere al Supraeului supunerea fata de aceleasi comandamente. Alte cercetari de psihologie cum ar fi cele ale psihologiei genetice realizate de Jean Piaget – “Judecata morala la copil” – confirma faptul relevat de psihanaliza ca prima forma de moralitate este tocmai o forma de moralitate eteronoma (nomos = legea vine din exterior; antonimul lui autonom). Interiorizarea normelor morale se realizeaza exclusiv afectiv, adica reflectia nu participa in nici un fel la preluarea acestor norme. Datorita acestui tip de interiorizare se creaza posibilitatea ca normele care fac obiectul interiorizarii sa nu coincida cu normele care i s-ar potrivi cel mai bine respectivei persoane. In mod obiectiv Supraeul este condamnat la o reexaminare din perspectiva intereselor asumate rational in momentul in care individul poate realiza acest lucru. Supraeul are pe de o parte un nucleu care consta in interdictia tendintelor incestuoase si agresivitatea fata de parinti si care face cu putinta existenta individului in cultura. Pe de alta parte alaturi de acest

nucleu exista o serie de elemente adiacente care sunt preluate pe parcursul vietii (mai ales in perioada de formare) de la diferiti substituti parentali. Functiile Supraeului sunt pe de o parte permanente datorita nucleului si pe de alta parte temporare datorita elementelor adiacente. Maturizarea morala presupune o inlocuire partiala a moralei inconstiente cu morala constienta.

MORALA INCONSTIENTA (Supraeul) 1. din punct de vedere al tipului de datorie: datoria specifica moralei inconstiente este o datorie neconditionata; aceasta pentru ca la acest nivel conflictul dintre tendinta interzisa si norma morala este inconstient, adica respectiva tendinta interzisa este refulata in absenta vreunei judecati de valoare constienta; 2. sentimentul de vinovatie este independent de faptuirea raului. Sentimentul de vinovatie este generat doar de existenta refulatului ceea ce duce la doua consecinte surprinzatoare: • cu cat suntem mai morali in plan mental la nivelul gandirii cu atat sentimentul de vinovatie inconstient este mai puternic si tensiunea interioara mai mare; • la nivelul comportamentului – raufacatorii din sentimentul de vinovatie; este vorba despre acele cazuri destul de cunoscute (psihologia copilului, psihologia criminalilor) in care sentimentul de vinovatie se acumuleaza si determina fapta interzisa tocmai pentru a obtine prin pedeapsa pe care o atrage o diminuare a sentimentului de vinovatie care tindea sa devina insuportabil; 3. principalul mecanism de aparare al Supraeului este refularea care impiedica patrunderea in constiinta a tendintelor interzise – impiedica confruntarea dintre bine si rau. Refularea este subminata in ceea ce priveste eficienta de instabilitatea sa care se concretizeaza in fenomenele de intoarcere a refulatului.

MORALA CONSTIENTA (Eul) 1. datoria este la acest nivel intotdeauna conditionata si este asa de o judecata de valoare constienta si implicit aceasta judecata de valoare presupune alegerea libera in cunostinta de cauza si de asemenea datoria se intemeieaza pe aceasta judecata de valoare constienta; 2. aici, sentimentul de vinovatie este constient si este ulterior actului imoral. Faptul acesta permite individului sa realizeze actiunile reparatorii menite sa anuleze efectele actului sau; 3. mijlocul predilect de aparare folosit de morala constienta este reprimarea. Spre deosebire de refulare, reprimarea permite patrunderea in constiinta a tendintelor interzise, blocand daca este cazul doar comportamentul.

Concluzie: in timp ce morala inconstienta a Supraeului este o morala a datoriei, morala constienta a Eului este o morala a binelui.

ORGANIZAREA APARATULUI PSIHIC

Cel care va considera ca organizarea vietii psihice implica o infrastructura psihica aflata in conflict cu instantele superioare de control va fi FREUD, initiatorul psihanalizei.In cateva din lucrarile sale fundamentale (Interpretarea viselor, 1899; Psihopatologia vietii psihice, 1901; Trei eseuri asupra sexualitatii; Cuvantul de spirit si relatia sa cu inconstientul, 1905 ), Freud porneste de la ideea ca viata psihica a individuluiare la baza dualitatea pulsiunilor sexuale care tind:• pe de o parte, la conservarea spatiului si a pulsiunilor Eului• iar pe de alta parte, la conservarea individului.El contesta absolutizarea datului constient si propune impartirea topografica a psihicului, implicit o organizare pe verticala a vietii psihice.• Inainte de 1920 \"aparatul psihic\" este compus dintr-o serie de componente sau nivele supraetajate:inconstient = rezervorul trairilor si actelor refulate, al instinctelor sexuale ;preconstient = un fel de filtru indeplinind functia de \"cenzura\" si permitand accesul selectiv in constiinta a acelor impulsuri si tendinte acceptabile pentru ea;constient = este un \"strat superficial\", de fapt, expresia unor adancuri in care predominant este inconstientul.\"Veritabilul\" nivel de organizare a vietii psihice il constituie, dupa Freud, inconstientul deoarece el guverneaza gandurile, actiunile, imaginile, reprezentarile.Functia \"aparatului psihic\" este de a reduce tensiunile neplacute fie prin:descarcarea lorproces intrapsihic de aparare si de refulare.Constiinta nu este decat suprafata aparatului psihic, pe cand inconstientul formeaza baza, fundamentul lui.

In marea sa majoritate, aparatu psihic este inconstient.Tendintele refulate in cursul dezvoltarii sexuale infantile isi fac loc si se satisfac in vis sau in simptomele nevotice.• Dupa 1920 aduce o serie de corective.1) Mai intai el revizuieste parerile cu privire la pulsiuni. Astfel, pulsiunilor vietii (sexualitate, libidou, Eros) le sunt opuse pulsiunile mortii (Thanatos).Acorda un rol mai mare agresivitatii.Agresivitatea nu este pur si simplu subordonata sexualitatii, ci dispune de propriile sale functii in viata psihica a individului, fiind uneori in mare masura responsabila de simptomele nevrotice decat pulsiunile sexuale.Exista in om , considera Freud, o tendinta primitiva de autodistrugere.Pulsiunile mortii, mai importante decat cele ale vietii, tind, spre reducerea tensiunilor, spre restabilirea unei stari anterioare biologice si spre repetitie.

Aceste pulsiuni isi fac simtita prezenta in:• mecanismele de aparare• diferite forme de proiectie (paranoia)• fuziunea cu impulsurile libidinale (sadism, masochism)• sau in orientarea lor impotriva Eului (melancolia) Freud isi revizuieste conceptia cu privire la structura si dinamica aparatului psihic, acesta fiind interpretat prin prisma mecanismelor de aparare ale Eului si a operatiilor de refulare.In prima teorie, inconstientul coincidea cu refularea, conflictul de baza fiind intre preconstient-constient, pe de o parte, si inconstient, pe de alta parte.De data aceasta Freud sesizeaza ca in refulare, insasi operatia refulata este inconstienta.De asemenea, el constientizeaza mai bine locul si rolul Eului in structura aparatului psihic.In noua topica a aparatului psihic, format din Sine, Eu, Supraeu, locul central va reveni Eului.In timp ce:•Sinele se diferentiaza in contact cu sursele corporale ale trebuintelor si emotiilor• Eul se devzolta prin diferentierea aparatului paihic in contact cu realitatea externa.Spre deosebire de:• activitatea inconstienta a Sinelui• activitatea Eului este concomitent constienta, preconstienta si inconstienta• ea consta in - perceptia externa si interna, in procesele intelectuale- dirijarea si controlarea mecanismelor de aparare• Eul:• este cel care ofera solutia conflictelor cu realitatea sau cu dorintele incompatibile• controleaza accesul in constiinta • in sfera actiunii asigura functia sintetica a personalitatii. • uneori este impiedicat in demersurile intreprinse; limitele sale provin fie din:-absenta sau insuficienta propriilor aptitudini-din infiltrarea Sinelui si Supraeului care il fac sa cationeze in contrasens sau il impiedica sa actioneze corespunzator.Ca urmare a interiorizarii de catre Eu a unor forte represive intalnite de individ de-a lungul vietii sale, forte ce sunt de ordin social, moral, parental, in limitele lui se formeaza Supraeul.De obicei acesta este expresia identificarii copilului cu parintii idealizati.Daca Eul este determinat, in general, de experienta proprie si actuala a individului, Sinele si Supraeul sunt influentate de trecut (Sinele de ereditate, Supraeul de influentele sociale si parentale).Conciliator intre aceste instante si realitatea externa, Eul devine principalul nivel al vietii psihice.Š Principalele corectii ale schemei precedente asupra aparatului psihic constau in urmatoarele:valorizarea considerabila a rolului Eului in viata psihica a individului;redimensionarea \"fortelor\" participante la dinamica vietii psihice, jocul combinat dintre Eu si celelalte instante fiind cel care asigura apararea contra pulsiunilor si dorintelor refulate.renovarea explicatiilor referitoare la functionarea psihicului; daca in prima varianta explicatiile psihanalitice sunt date in termeni de conflict a pulsiunilor, de data aceasta ele sunt date in termeni de aparare a Eului contra pulsiunilor si emotiilor; de asemenea, pulsiunile nu mai sunt doar de ordin sexual, ci sunt si pulsiuni agresive. Cel mai mare merit al lui Freud il constituie faptul ca el a fost primul care a elaborat o conceptie structurata asupra nivelelor functionale ale vietii psihice si mai ales asupra raporturilor dinamice dintre ele.Teoria psihanalitica raspunde unui triplu punct de vedere:topic (punct de vedere desciptiv care vizeaza modularea diferitelor instante intrapsihice necesare

intelegerii functionarii psihicului)dinamic (punct de vedere calitativ inseparabil notiunii de conflict intrapsihic, numai combinarea fortelor antagonice ducand la aparitia conflictului in cadrul fiecarei instante, dar si intre instante)economic (corolar cantitativ indispensabil celorlalte doua deoarece conflictul depinde de circuitul si investirea energiei psihice la nivel intrapsihic, al obiectului sau reprezentarilor).

Complexul de rivalitate fraternă

Este cunoscut şi sub numele "complexul lui Cain", după celebra întâmplare biblică dintre Cain şi Abel. Aceasta se referă la "pătrunderea nedreaptă" a celuilalt în lumea noastră şi la sentimentele asociate: gelozie, furie, violenţă.

La copil, acest complex se manifestă în raport cu fratele, iar la adult se manifestă în raport cu orice persoană susceptibilă de a intra în competiţie pentru a obţine o laudă, o promovare la serviciu, o ascensiune socială, un beneficiu sentimental. Acest complex se asociază cu agresivitate, ostilitate, ironie faţă de rivalul social sau revendicare faţă de persoana de la care se aşteaptă să se obţină preferinţa, găsind-o pe aceasta vinovată pentru protecţia rivalului.

Ultimatumul dat prin acest complex este "el sau eu" şi este spus cu impulsivitate şi exagerare.

O primă formă a acestui complex se exprimă prin înţelegerea situaţiilor de cuplu, familiale, sociale, ca şi rivalitate, dezvoltându-se astfel un puternic spirit de competiţie, fără să fie însă distrusă corectitudinea sau spiritul de echipă. O astfel de persoană preferă să muncească singură şi nu în grup, vrea să se afle în fruntea celorlalţi, să câştige confruntările.

În formă mai puternică, acest complex se exprimă prin protecţia rivalului sau a persoanei ce poate deveni rival, prin sacrificiu de sine şi generozitate pentru binele celuilalt.

2.2.1.4. Complexul Cain

Complexul Cain este al patrulea Complex de pe Trunchiul Psihic, fiind omologul celui Polis şi formând alături de acesta cea de-a doua grupă de Complexe. După cum arată şi numele cu rezonanţa sa istorică, el reprezintă opusul a ceea ce este Polis, adică tendinţa spre subminare, spre desolidarizare de semeni. În analiza lui se va porni de la dinamica transformării sale din cel Polis şi de la geneza sa, ceea ce face obiectul primei secţiuni, a structurii generale, apoi se vor analiza unele tipuri de societate care au legătură cu acest Complex, ceea ce face obiectul celei de-a doua secţiuni, pentru ca apoi să urmeze încă două secţiuni relative la fenomenul dreptăţii şi al culturii relativ la acesta.

2.2.1.4.1. Structura generală

Complexul Cain este reversul celui Polis, consecinţa psihologică a acestuia. El se manifestă în general prin repulsia totală asupra regulilor. Iritarea teribilă la existenţa obstacolelor, deşi ele de obicei împiedică existenţa a unor mult mai mici satisfacţii, deci

nemulţumirea s-ar cuveni să fie minimă, iritarea şoferului ce stă un minut la semafor, fac parte din acest complex. El este strâns legat de posibilitatea obţinerii unor satisfacţii pe cale mai mult sau mai puţin antisocială, în situaţia în care cel Polis, cu toate compromisurile sale nu este în măsură să producă ceva de acest gen. El este reacţia negativă, individuală la acesta. Relaţia dintre cele două respectă întocmai relaţia dintre cele două Filiere Psihice, deci ceea ce s-a spus despre prima grupă de Complexe este valabil principial şi aici. Aşa cum Complexul Traumatic implică creşterea în mod egal cu propria valoare energetică a celei a Complexului Eden, la fel şi Complexul Cain vizează opoziţia necondiţionată faţă de normă, faţă de lege, tendinţa automată a individului uman de a refuza o elaborare secundară a demersului pulsional şi cerând satisfacţia directă a acesteia. Fireşte că în acest fel Complexul Cain este asemenea nihilistului care nu acceptă ceva ce i-ar putea fi folositor de fapt, aşa cum sunt legile sociale ce operează o anumită ordine socială, necesară mobilizării şi sintetizării forţelor individuale ale societăţii. Când Freud spune că după uciderea ‘tatălui originar’, fraţii (copiii lui) s-au căit de actul lor nedrept, el proiectează asupra primitivului Complexele proletarului modern educat în spirit de obedienţă de către autorităţi în propriul lor folos prin stabilirea normelor civile. Freud nu ia în calcul că fraţii vor fi devenit deja ei înşişi autoritate iar după ce ar fi avut nonşalanţa de a-şi ucide tatăl, este greu de crezut că vor avea apoi sentimente de remuşcare, fapt ce ar conduce la susţinerea teoriei totemiste a lui Freud.

La Omul Modern exacerbarea Complexului Cain implică exacerbarea comportamentului antisocial în general. Implicarea tuturor celorlalte Complexe, implicare care defineşte Omul Civilizat, face ca acest Complex să sufere asociaţia şi fuziunea Complexelor Narcis şi Eden, în special datorită vecinătăţilor pe Filiera Negativă iar comportamentul antisocial lasă să transpară o anumită neutralizare edeno-narcisică. Prin sine însuşi, Complexul Cain poate determina Psihopatia Antisocială, ca imposibilitate a individului de a se integra în societate prin uşa din faţă şi prin tendinţa irezistibilă de a intra în ea pe uşa din dos.

Întemeierea societăţii superioare umane, ca societate dinamică, spre deosebire de cele statice, simple, ale unor specii inferioare, ca furnicile şi albinele, nu se poate concepe fără cea de-a doua grupă de Complexe. Cel Polis presupune unirea unui grup de către raţiuni economice sau de securitate, deci vizează concurenţa dintre grup şi restul speciilor sau chiar alte grupuri sociale. Relativ la celelalte grupuri, dimpotrivă, Complexul Cain este cel care este în măsură să reglementeze aceste relaţii, după cum chiar în interiorul grupului există o ambivalenţă la nivelul fiecărui individ pentru ceilalţi. Aşadar societatea nu este un grup amorf, simplu, ci unul dinamic şi foarte complex. Orice asociere de tip Polis ce determină grupul, este o structură socială iar ea este pusă în relaţie cu o altă structură socială la care aceasta se opune potenţial. Liantul grupului, buna lui organizare, presupune virtuala lui capacitate de apărare sau cucerire relativ la

alt grup sau la altă specie. Dezvoltarea socială, evoluţia socială, face ca structurile sociale să se diversifice la maximum iar dinamica lor să fie foarte flexibilă. Începând de la structurile totemice ale primitivilor, structurate în două sau patru grupuri totemice între care există relaţii retroactive de natură economică sau de reglementare a căsătoriilor în aşa fel încât să se evite incestul, până la grupurile economice de concurenţă, societatea este împărţită astfel pe criteriul economic.

Un alt criteriu este cel militar, după cum s-a spus mai sus, legat de agresiunea sau apărarea armată. Structura militară reprezintă un complicat sistem social, împărţit în structuri sociale bine stabilite, între care există ierarhie. Un astfel de sistem social poate renunţa din principiu la implicarea directă în sistemul economic, căci prin agresiune armată el poate subjuga un alt sistem social. Acest lucru este posibil prin iscusinţă militară, prin eficienţa armelor şi prin liantul infrastructural solid, adică organizarea solidă. Exploatarea armată este în fapt principiul oricărei exploatări şi stratificări sociale. O astfel de stratificare presupune o piramidă socială care reflectă fidel organizarea grupurilor şi relaţiile dintre ele. Reglementarea statutului fiecărui grup este dat de relaţia infrastructurală dintre Complexul Polis şi cel Cain la fiecare individ din grup. Soldatul, cu cel mai mic grad, este la un nivel inferior în cadrul sistemului social militar, el are sarcina cea mai grea şi anume aceea de a-şi risca viaţa, în timp ce conducătorul său este mai protejat. Fireşte că el ar dori să îl deposedeze pe şef de funcţia lui, însă acest lucru l-ar putea face şi camaradul său iar rezultatul ar fi o anarhie nefolositoare nimănui. În acest caz controlul asupra sclavilor s-ar anula, exploatarea de asemenea iar sistemul social ar fi dezorientat.

Deci tensiunea Polis-Cain este cea a echilibrului însuşi al societăţii,ierarhia. În vârful acestei societăţi stă conducătorul. El are funcţia de decizie iar decizia lui este îndeplinită de întreaga societate. Către el este investită puterea socială, J.J. Rousseau intuind destul de bine actul de cedare al drepturilor politice ale indivizilor către conducător. Puterea socială este dată tocmai de această capacitate de a fi protejat sau de a adera la un anumit grup. Istoria a înregistrat pe parcursul ei acumulări imense de putere socială, mai ales în persoanele autorităţilor militare iar un Hitler sau Stalin reprezintă prototipuri ale unor astfel de masive concentrări de putere. Freud identifică în această putere ‘orientarea libidinală’ a supuşilor către şef, după cum deja s-a amintit mai sus. Însă pentru subordonat, conducătorul reprezintă punctul de concentrare, momentul de asociere a mentalităţii psihice, a continuităţii economice în vederea puterii sociale către el, respectiv executarea ordinului se face în raport cu dorinţa de stabilitate. Este suficient ca funcţia de exploatare să sufere neregularităţi sau societatea şi subordonarea se destabilizează. Dimpotrivă, stabilitatea ierarhiei sociale este cu atât mai mare cu cât latura pragmatică a profitului exploatării este mai mare. Astfel că popularitatea lui Hitler şi resursele economice investite în armată pentru cel de-al doilea război mondial, au fost date în bună parte din confiscarea averilor evreilor şi a celor ce se opuneau regimului.

Exterminarea unei părţi din populaţie a contribuit şi ea la ‘creşterea economică’. Înflorirea comunismului după cel de-al doilea război mondial s-a datorat în bună parte unor astfel de confiscări de la ‘burghezi’ sau de la ţările învinse, a bunurilor economice.

 

 

 

2.2.1.4.2. Complexul Cain şi starea societăţii

Aşa cum se întâmplă cu toate Complexele Filierei Negative, acest Complex este în mare parte structurat în această opoziţie faţă de cea Pozitivă. Etica socială este o problemă de capacitate a cetăţenilor de a suporta exploatarea celorlalţi, de docilitatea acestora iar dacă prin absurd sar presupune o docilitate absolută, atunci şi normele civice s-ar reduce şi ele la minimum. Principiul unei astfel de docilităţi constă în posibilitatea de revoltă a poporului, deci evoluţia armelor este unul din principiile evoluţiei societăţii, alături de altele. Dacă trecerea de la sălbăticie la societăţile cu o organizare cât de cât superioară, la societăţile totemice, s-a făcut tocmai pentru că Omul a ştiut să fie o ameninţare pentru semen iar forţa muşchilor nu a mai fost suficientă în comparaţie cu forţa inteligenţei, în special a celei de a cerea arme, atunci fără îndoială că tocmai ameninţarea pe care Omul a reprezentat-o pentru semenul lui este în stare să îl pună pe acesta în starea de a se putea apăra. Organizarea socială modernă ar fi fost încă una aristocratică dacă nu s-ar fi inventat dinamita şi praful de puşcă, ceea ce a condus la posibilitatea oamenilor de a face revoluţie, după cum însuşi Freud observă într-o profundă intuiţie (‘Noi prelegeri introductive de psihanaliză’). În felul acesta societatea a fost oarecum lăsată liberă iar un popor emancipat ca poporul francez a ştiut să înlăture păcălelile religioase cu privire la teoria dreptului divin, după care cei din clasele de sus ar avea un drept irevocabil de a stăpâni în vecii vecilor.

Valoarea sistemului de norme morale nu este una absolută, aşa cum susţine Kant, bunăoară; Omul nu are decât o dorinţă neglijabilă de a-l respecta pe celălalt iar atunci când se întâmplă, acest respect implică un reflex asupra propriei persoane după cum se va vedea. Dacă totuşi oamenii se comportă moral unii faţă de alţii este pentru că aceştia pot fi ameninţători unii faţă de alţii iar obiceiul salutului, ca o formă de politeţe ce vine să asigure pe cineva de neagresiunea celui ce îl face (tocmai de aceea cel mai slab salută întotdeauna), arată în ce măsură normele de comportament au acest scop. Tocmai de aceea valoarea acestor norme depind de valoarea celuilalt de a îndura, de capacitatea lui de a se apăra. Ecologia socială avansată şi emancipată ce a rezultat după cel de-al doilea război mondial nu reiese decât din frica politicienilor de revolta maselor. Îndobitocirea maselor a găsit în nazism exact efectul său de bumerang iar exploatarea sălbatică a

condus la marele dezastru ce a fost cel de-al doilea război mondial. Speriaţi, politicienii s-au grăbit să elaboreze ipocrita Declaraţie a Drepturilor Omului, păcălind pentru moment pe cei mulţi, însă problemele au rămas aceleaşi în ceea ce priveşte promisiunea istorică pe care politicianul o face şi pe care nu o onorează. Acest fapt este ignorat şi de socialişti, în special de cei de extremă stângă, ceea ce îi face făţarnici. Ei spun că doresc binele mulţimilor şi acestea îi aleg la conducerea statului, or se revoltă orbeşte aşa cum s-a întâmplat cu comunismul. La abuzurile la care acest curent politic s-a dedat, masele nu au luat poziţie decât atunci când au văzut că socialismul le-a dus de râpă. Ele au trăit iluzia egalităţii şi fraternităţii, însă la un moment dat şi-au dat seama că ceva nu este în regulă. Marii moşieri şi burghezi erau văzuţi ca destabilizatori absoluţi, ceea ce pe moment a condus la focalizarea mâniei populare către aceştia, spre nenorocul lor dar însuşi comunismul nu a putut să înlăture exploatarea la rândul lui pentru că aceasta este totuşi o parte din societate până la o posibilă tehnologizare absolută.

Comunismul s-a pus în situaţia de a fi devorat de propriile sale doctrine. Liderii comunişti au devenit ulterior nişte aristocraţi. Căci odată realizat social, individul are tendinţa de plafonare, de conservare în timp ce cei de jos continuă intenţia de ascensiune. Aşa s-a întâmplat cu dezagregarea marilor imperii, soldatul a acceptat să-şi sacrifice viaţa, a luptat cu eroism şi a cucerit, însă nu va accepta acest lucru pe tot parcursul vieţii, pentru că el vrea în mod progresiv mai mult. În situaţie de criză motivaţională, soldatul va înceta să mai lupte, căci dorind fiecare ascensiunea cu pricina, este imposibil ca fiecare să adere la o funcţie superioară, să ajungă conducător. Această lipsă de motivaţie a fost marele simptom al economiei socialiste. Căci chiar dacă aceşti lideri declară că doresc binele societăţii în primul rând, totuşi Actele Psihice au sensuri subterane. Iar Complexul Cain, ca de altfel şi celelalte Complexe de pe Filiera Negativă, sunt imboldul acestei lupte de clasă în care comuniştii au implicat atâta pasiune. Platon şi Marx au fost idealişti dar poate şi ignoranţi în materie de psihologie abisală, ţinând cont de refugiul lor în abstracţiunile dialectice. Dar este foarte probabil că amândoi (Platon cu siguranţă) şi-ar fi schimbat părerile în mod radical dacă ar fi văzut la ceea ce a condus doctrinele lor aşa cum teoreticieni valoroşi ai marxismului şi-au schimbat punctul de vedere odată cu înţelegerea realităţii prin experimentarea ei.

Complexul Polis este cel care guvernează aceste relaţii, alături de cel Cain iar a face abstracţie de unul dintre ele, a merge doar pe principiul unuia şi ignorând cerinţele celuilalt, din nevoia tradiţionalistă de absolut, este drumul către eşec. Nazismul a pariat în mod decisiv pe cel Cain, făcând din exterminarea raselor diferite un scop în sine iar oamenii din interiorul sistemului însuşi s-au speriat de perspectiva dezechilibrării acestui fel de comportament. comunismul a mizat pe cel Polis, a făcut din unirea tuturor popoarelor, din egalizarea tuturor oamenilor scopul său şi a fost şi el invadat de Complexul Cain ce se opunea acestor principii abstracte. Liderii acestor mişcări extremiste, dominaţi de Tulburări Psihice destul de serioase, s-au trezit măcinaţi de boli

psihosomatice, dintre care ulcerul gastric şi diabetul sunt cele mai reprezentative. Socialismul extrem s-a trezit dominat de acea pasiune de a face revoluţii, revoluţii cu orice preţ, revoluţii cu sine şi cu orice părea că trebuie revoluţionat şi astfel că abuzurile au apărut pentru că nimeni nu a stat să judece propriile acte în vâltoarea ameţitoare a revoluţiei. Eventual ele au fost muşamalizate atunci când consecinţele lor s-au dovedit a fi dăunătoare. Masele, când au acceptat sloganurile populiste, egalitariste, le-au acceptat în credinţa că nu va fi o egalitate în sărăcie, ci o egalitate cu cei bogaţi. Aici este marele slogan al comunismului, care, din păcate, găseşte ecouri şi astăzi şi chiar în societăţile cele mai dezvoltate. Acest slogan este asemenea celor ale loteriilor care spun cât va fi câştigul dar nu spun cât vor fi pierderile celor ce ‘îşi încearcă norocul’. Complexul Cain este aici foarte subtil exploatat iar politicienii comunişti au ştiut să păcălească astfel masele.

Problema legată de organizarea ideală a societăţii a preocupat minţile celor mai mari gânditori. În ‘Republica’, Platon a imaginat un comunism idealist, unde statul este condus de filosofi şi unde copiii sunt crescuţi în comun. Aristotel a criticat o astfel de teorie, însă nu suficient de sever pe cât a meritat-o, Platon dând dovada de ignoranţă a pasiunilor omeneşti ce se ascund sub diferite măşti. Problema principală în societate nu este atât de a o face ideală, cât mai ales de a evita degenerarea ei, după cum s-a văzut în istorie. Platon şi Aristotel au arătat primii în ce mod democraţia poate deriva în anarhie iar de aici în tiranie iar această formă fiind recunoscută drept cea mai rea dintre toate acestea. S-a văzut de-a lungul timpului, a istoriei, cum dictaturile s-au impus pe o perioadă de criză socială, de anarhie. Societatea modernă a găsit unele soluţii provizorii pentru a evita aceste lucru. Inviolabilitatea constituţiei ar fi una dintre ele. În acest caz, cineva care ajunge la putere prin alegeri libere, nu poate schimba constituţia pentru că pe ea a jurat la începutul mandatului. Totuşi pe un fond de frământări sociale constituţia poate fi anulată direct, prin lovitura de stat iar slaba pregătire sociologică a poporului face ca acest lucru să treacă aproape neobservat în ochii lui. Un alt caz este cel al limitării perioadei de conducere prin alegeri periodice, care pot conduce la o nouă putere politică, adică la un alt grup de conducere, deci puterea dată anterior să fie astfel retrasă pentru a nu se produce o eventuală încercare de fraudă. Alte societăţi adoptă monarhia, adică o funcţie supremă ocupată pe viaţă de un suveran, care este un membru al unei familii regale, suficient de bogat pentru a nu comite fraudă. Din păcate regele sau împăratul, nu se poate ocupa de treburile politice, care, din pricina numărului lor ridicat în societăţile moderne, fac ca monarhiile actuale, ca în cazul Angliei sau Japoniei, sunt o combinaţie între monarhie şi democraţie (în sensul lui Aristotel).

Cu toate că democraţia este un cuvânt foarte des folosit, în realitate el nu există şi nu a existat niciodată, deşi Atena antică s-a apropiat oarecum de

o democraţie aşa cum pretinde etimologia cuvântului. Căci în democraţie, societatea, membrii ei, trebuie să decidă prin unanimitate în problemele politice şi nu conducătorii lor iar în acest caz societatea este mai curând o tehnocraţie. Obiecţia conform căreia poporul poate da jos prin grevă generală şi guvernul şi preşedintele, este adevărată, căci în majoritatea sistemelor politice el poate face acest lucru iar dacă nu îl face, atunci sigur este stăpânit de comoditate. Şi, în cazuri de criză economică sau de orice alt fel, în aşa fel încât să atenteze la bunăstarea indivizilor, astfel de manifestări sunt posibile. Ceea ce se numeşte astăzi ‘democraţie’ este o foarte ciudată combinaţie între monarhie, oligarhie şi democraţie. Oligarhia este dată fie de rege/împărat, care este o persoană investită cu această funcţie pe tot restul vieţii sau preşedinte (care este un fel de rege sau împărat ce este ales periodic, în cazul în care nu este dictator şi se alege singur). Oligarhia este grupul minoritar al politicienilor, grupaţi mai departe în diferite partide. Democraţie este dată de posibilitatea poporului de a alege şi de a se împotrivi unei decizii. Însă marea problemă este că acest raport între cele trei este totuşi nefavorabil democraţiei. De exemplu în SUA majoritatea era împotriva războiului din Vietnam şi totuşi el se purta pe mai departe. Desigur că la început majoritatea, stăpânită de ‘patriotismul înflăcărat’, a fost în favoarea acestei campanii militare iar ea a putut fi o substituţie a individului mediocru în grandomania identificării cu naţiunea supremă iar sentimentele de solidaritate au apărut abia după ce cele grandomaniace au fost umilite de rezistenţa vietnamezilor. De aceea poporul, în peregrinarea lui de la umilinţă la grandomanie, nu este pregătit pentru a conduce consecvent o societate. Multe dintre măsurile politice greşite sau nedorite de majoritate se pot solda cu nemulţumiri şi manifestaţii, însă aceste ieşiri în stradă au deseori caracter de anarhie, căci grupul este foarte dezorganizat iar lipsa de educaţie sociologică a populaţiei îi face neadaptaţi pe manifestanţi, ceea ce reclamă un nou conducător care să-i ordoneze. Aceste momente de dezechilibru social sunt extrem de favorabile pentru apariţia dictaturilor iar experienţele istorice ale Omenirii se află înmagazinate filogenetic, aşadar populaţia este destul de refractară la astfel de ieşiri în stradă. Pe de altă parte, în cazul destituirii puterii, cheltuielile sociale pentru alte alegeri sunt de asemenea mari iar activitatea politică stagnează sub raportul faptelor şi creşte sub cel al propagandei, al reclamei electorale.

Din toate acestea, este clar că procentul de democraţie din acest amalgam de forme politice creşte pe timpul alegerilor şi scade aproape de zero în timpul îndeplinirii mandatului. Acest lucru convine în cea mai mare măsură politicienilor indiferent dacă sunt la putere sau în opoziţie, căci această aparentă rivalitate nu este de fapt o rivalitate asemenea celeia dintre conducere şi popor, chiar dacă ei lasă să se întrevadă o astfel de încrâncenare între ei. Însă injuriile pe care opoziţia şi puterea şi le aduc este nimic altceva decât un teatru la care spectatorii alegători să participe, să intre în joc iar la ieşirea din sală să se trezească şi să voteze actorul carte a plăcut mai mult. Politicienii au şansa unei vieţi parazite, pentru o muncă superfluă iar societatea le plăteşte ‘serviciul’. De aceea educaţia psihologică şi sociologică a populaţiei este ‘rezervată’ celor

minoritari în timp ce aceste discipline ar trebui să facă obiectul cel mai acut al învăţământului. Aici se operează o subtilă intervenţie politică; căci dacă oamenii nu cunosc sociologie, ei nu au din start capacitatea de autoconducere, ceea ce ar însemna adevărata democraţie, prin votul direct al poporului asupra deciziilor politice. Însă el nu cunoaşte legile ce trebuie adoptate, deciziile cele mai bune ce trebuie luate şi asta nu neapărat dintr-o lipsă de capacitate intelectuală, ci tocmai datorită lipsei unei educaţii pe măsură în acest domeniu. Or acest stadiu este extrem de periculos pentru societate, căci ea este asemenea copilului ce nu ştie să meargă şi care are nevoie de mamă. La fel şi ea cere conducători. Politicienii sunt puşi în acord cu ceilalţi funcţionari ai statului, în special cu pedagogii, care la rândul lor sunt trecuţi prin filtrul educaţiei.

După cum s-a spus mai sus, existenţa unei puteri sociale vaste se datorează orientării războinice, fie de apărare fie de cucerire a societăţii. Căci succesul militar este unul legat de mobilitatea unor cât mai mari mase de oameni în aşa fel încât acţiunea războinică să aibă succes în fapt unei alte mase de oameni. Conducătorul societăţii în cauză este cel ce ia decizii legate de acţiunea războinică în general. Cu cât această societate războinică este mai mare, cu atât puterea socială este mai mare pentru conducător. Trecerea de la virtutea romană, mândria cetăţeanului roman, la perioada decadenţei imperiale se datorează tocmai acestei creşteri masive a Imperiului Roman, fapt ce făcea ca respectivul conducător să deţină o putere socială atât de mare încât să-şi permită orice. Numai un conducător genial ca Alexandru cel Mare a fost în stare să reziste marilor pasiuni din dorinţa nobilă de a împăca toate naţiile unele cu altele şi asta în mare parte datorită educaţiei speciale pe care a primit-o de la Aristotel. Asemenea exemple fericite sunt rare în istorie şi , de obicei, puterea politică corupe prin sine însăşi politicianul. Căci sistemul politic este făcut în aşa manieră încât tentaţiile pe care libertăţile şi drepturile sociale acordate politicienilor sunt aproape de neînvins chiar şi pentru omul virtuos. De vină nu este politicianul numai, ci întreg sistemul iar dacă unii politicieni sunt recunoscuţi mai corupţi decât alţii aceasta este pentru că au fost ceva mai lipsiţi de tact şi au fost prinşi în această situaţie, fiind daţi publicităţii. Asta nu înseamnă că ceilalţi sunt basma curată. Este elocvent faptul că Stalin în copilărie a fost infractor de rând. El s-a potrivit unui sistem şi de aceea a ajuns acolo unde a ajuns. Căci cel mai virtuos dintre călugări se retrage din lume, nu numai pentru că o dispreţuieşte, ci şi pentru că vrea să se sustragă tentaţiilor pe care viaţa socială le are, stimulărilor pulsionale pe care aceasta le implică.

Aşadar problema organizării societăţii actuale stă în interesul asupra societăţii. Fiecare organizare socială a fost criticată, căci fiecare a adus abuzuri sociale flagrante, de la condamnarea unor oameni iluştrii, până la muşamalizarea unor mari crime iar asemenea situaţii se datorează tocmai puterii sociale exagerate pe care o au politicienii. O astfel de putere este dată tocmai de ciopârţirea lumii în puteri armate ce pot declanşa automat un război. Politicienii au astfel de funcţie iar în situaţia de război prezenţa lor este capitală

pentru societate, căci fără ei deciziile nu se pot lua. Existenţa armelor atomice şi biologice a făcut ca fiecare naţiune să fie ameninţată de cealaltă. De aceea războaiele clasice nu se mai dau între vechile rivale iar starea de război o duc doar statele mici, căci această ameninţare dată de armele atomice şi biologice este imensă.

Posibilitatea anulării sistemului politic se poate face prin anularea funcţiei politice, în felul acesta puterea socială fiind de la sine anulată. Întemeierea sistemului politic în general, este dată de ameninţările pe care statele le reprezintă unele faţă de altele. Societatea trăieşte prin urmare o frică şi o speranţă de cucerire în acelaşi timp, chiar dacă recunoaşte de obicei doar una dintre aceste două emoţii. Costul întreţinerii armatei însă depăşeşte cu mult posibilitatea unui succes în cucerirea militară. În regulamentele militare actuale şi chiar în trecut posibilitatea de cucerire nu era sigur că ar fi depins, de circumstanţele războiului. Deci pe de-o parte chiar sentimentele războinice ale societăţii sunt exploatate de politicieni, care, după anumite strategii devin ei înşişi cuceritori, adică paraziţi social iar mentalitatea socială este întoarsă asupra ei însăşi, statul fiind în acest caz un sistem birocratic. Pe de altă parte însăşi funcţia de conducere se realizează după un plan educaţional riguros din care sunt excluse studiile privind organizarea şi autoorganizarea socială. În acest caz puterea socială se cedează conform legii economice a cererii şi ofertei (luată ca regulă empirică, practică). Preţul dreptului social al fiecăruia, al puterii sociale investite de fiecare în persoana conducătorului, este foarte scăzut, pentru că, neinstruiţi, oamenii nu ştiu să se conducă singuri iar perversitatea celor care ţin frânele societăţii, face ca acest lucru să fie imposibil din punct de vedere informaţional. Astăzi acest lucru se mai face totuşi dar mult prea insuficient.

Acum este clar că în situaţia în care majoritatea societăţii este implicată direct în sistemul economic, în situaţia în care tehnologia încă nu a ajuns în situaţia de a înlocui munca umană, este evident că educaţia pe care aceasta o primeşte nu poate fi decât una limitată. De aici şi imposibilitatea, incapacitatea majorităţii de a lua decizii consecvente şi utile pe termen lung. Este clar că faţă de anarhia pe care ar implica-o democraţia pură, minoritatea politică are totuşi posibilitatea de a lua nişte decizii care să fie mai adecvate situaţiei. Însă, pe de altă parte, ea însăşi nu prea are interes ca lumea să se schimbe, ceea ce este imposibil să nu se întâmple. Este evident că valorile ei se învârt în jurul imaginii personale, în jurul voturilor iar omul este luat de ea la fel cum apicultorul ia albina, ca stup.

Facilităţile pe care funcţia le determină este imposibil să nu îi facă tradiţionalişti pe politicieni şi de aici, frânele pe care ei le impun voluntar sau involuntar, ei fiind astfel beneficiari ai exploatării sociale. Şi asta în timp ce copiii sunt maltrataţi de părinţi iresponsabili sau sunt subnutriţi şi lipsiţi de o educaţie ecologică. Statul devine astfel unul birocratic iar învăţământul este intoxicat cu teme lipsite de interes pentru cei ce învaţă, în special aşa cum acesta s-a prezentat în blocul comunist. Pentru promovarea

socială a celor ce trec prin aceste filtre este necesar ca ei să fie ameţiţi cu toate aceste informaţii. În acest caz capacitatea de memorare şi învăţare a lor este epuizată iar sociologia şi psihologia se studiază acolo unde nu toţi ajung. Este greu de crezut că, epuizaţi intelectual, oamenii vor mai dori vreodată să mai studieze iar şcoala este văzută încă drept o instituţie neatractivă şi , din această cauză, urâtă. Situaţia nu se va putea schimba decât atunci când tehnologia îşi va spune cuvântul, la fel cum şi-a spus şi până acum în ceea ce priveşte optimizarea relaţiilor sociale, la drepturile pe care Omul le-a câştigat pe parcurs. De aceea, implicarea politică nu este o soluţie pentru cei ce au nevoie de consecvenţă iar cei cu adevăraţi consecvenţi, cei care sunt interesaţi în problemele morale nu rămân cramponaţi în aceste instituţii mizerabile, ca acelea ale conducerii sociale, ci mai curând caută să grăbească evoluţia ştiinţei şi a aplicaţiilor sale practice.

 

 

 

2.2.1.4.3. Complexul Cain şi dreptatea

Dreptatea şi libertatea, aceasta din urmă putând fi văzută ca pe un Complex al Sclaviei, sunt prin excelenţă ornamentele economiei. Acolo unde nu există bunăstare şi prosperitate economică, dreptatea şi libertatea sunt noţiuni vagi. Căci degeaba preşedintelui îi dau lacrimile de emoţie faţă de alegătorii săi, emoţionaţi la rândul lor şi degeaba preotului i se stinge glasul din dragoste faţă de enoriaşii săi, dacă aceştia nu au cele necesare existenţei iar demnitatea şi egalitatea sunt praf în ochi. Dimpotrivă atunci când cineva are de toate şi i se comit ‘nedreptăţi’, altele decât acelea pe care mentalitatea statului şi cea religioasă le dau ca substitut profanului, ca de exemplu o insultă sau sentimente ostile din partea cuiva anume, atunci acea persoană poate trece nepăsătoare faţă de aceasta, chiar dacă ele rănesc orgoliul. Căci respectiva persoană nu va mai avea nevoie prin definiţie de orgoliu, Complexul Narcis fiind, după cum se va vedea, însăşi această Pulsiune de a adera la un statut superior cu orice preţ iar ea este dată tocmai din fondul social inferior, cu lipsurile sale.

Dreptatea este prin urmare sora mentalităţii iar stabilirea ei se face analog cu modelul în care se stabilesc preţurile, respectiv ea este ambalajul sistemului economic. După cum marfa nu are valoare orizontală, stabilă, ci una variabilă la nivelul pieţei, la fel şi dreptatea este una variabilă. A spune că dreptatea este una absolută este un enunţ filosofic care ascunde de fapt pretenţia tradiţională a filosofiei de a fi absolută. Asemenea preţului ea este decretată în funcţie de lăcomia celui ce profită de pe urma ei sau de concurenţă, precum şi de capacitatea de a îndura a celui ce o respectă.

Constituţiile şi justiţia în general iau o astfel de poziţie (în vestimentaţie şi comportament) încât să se creadă că tot ceea ce acestea fac are valoare absolută. Aceasta, de fapt nu este altceva decât o superficialitate menită să îi sperie pe cei slabi, care nu ştiu că sub numele acestor principii este posibil practic orice. Căci justiţiarul asemenea actorului, poate întoarce pe toate părţile o lege în aşa fel încât să îi permită să facă ceea ce alţii, dacă ar face, ar fi straşnic pedepsiţi. Aşa s-a întâmplat de fiecare dată în istorie. Uneori aceste variaţii pot fi atât de mari încât pot intra în contradicţie cu ceea ce era cunoscut drept dreptate, deşi formal pare să nu existe o astfel de contradicţie şi , pe baza unui simţ comun, totuşi să se sesizeze acest fapt. Atunci se declară acest lucru ca fiind nedrept. Însă tocmai ceea ce se recunoaşte a fi drept se impune pe aceleaşi principii, respectiv pe facilităţile unora mai mari decât ale altora şi care sunt susţinute de complexitatea debordantă a structurilor sociale. Tocmai de aceea termenul ‘drept’ mai are şi sens de beneficiu, de câştig. Ceea ce frapează însă cel mai tare este variabilitatea regională, culturală, asupra dreptăţii, respectiv pentru ceea ce într-un loc este venerat iar în altul stigmatizat.

Este evident că numele de ‘dreptate’, a comportamentului desemnat astfel nu este unul potrivit tocmai pentru că acesta nu are caracter universal, ci este dat de circumstanţe, chiar dacă se poate perpetua prin tradiţie, adică se prezintă voluntar. Cu toate acestea actele ‘drepte’ sunt ‘norme’ impuse de

o anumită autoritate. Ele pot fi fie morale, adică filosofico-religioase, fie juridice, adică statale. Aceste norme au constituit un corp comun şi constituie încă în societăţile cu economie simplă. Însă odată cu economia complexă, ele s-au desprins ca norme separate, sprijinindu-se unele pe altele doar prin sistemul economic pe care îl susţin şi chiar prin autoritatea investită. Universalitatea cu care normele religioase se îmbracă, se datorează tocmai iluziei fiecărei Religii de a se considera centrul Universului şi de a constitui principiile fundamentale ale lui. Dar dacă Religia îşi trăieşte o motivaţie spirituală, superioară, numirea ca ‘drepte’ a normelor juridice este ridicolă, căci ele vizează mercantilul ce se supune schimbării continue, la fel ca şi aceste reguli. Pretenţia de universalitate face parte din tabuul pe care statul, autorităţile vor să şi-l impună în mod magicist tocmai pentru a-şi exercita controlul şi funcţia asupra potenţialului forţei de muncă. A vorbi despre ‘drepturile omului’ aşa cum se vorbeşte astăzi, cu pretenţia ca aceste drepturi ar fi dictate direct de la Dumnezeu, este fără îndoială o naivitate intelectuală în cel mai bun caz, dacă nu o ipocrizie. Căci drepturile nu se acordă pe gratis, ci ele se câştigă prin încadrarea într-un sistem economic iar virtuţile acestui sistem fac ca părţile sale să beneficieze de aceleaşi calităţi. Degeaba se spune în ‘Declaraţia drepturilor omului’ că fiecare individ are dreptul să-şi aleagă orice ţară ca reşedinţă, căci acest lucru nu este unul posibil deoarece ar provoca multe probleme, în cazul emigraţiei în masă, ţării respective. Degeaba se spune că fiecare om are dreptul la educaţie, când copiii sunt maltrataţi şi înfometaţi. Restul sunt vorbe în vânt.

Apariţia normelor sociale (civile şi metafizice) au ca principiu tocmai modificarea Complexului Cain în cel Polis. Aşa cum spunea încă Hobbes, oamenii au observat că starea de pace este mai benefică decât cea de război. Aşadar normele au un principiu economic evident. ‘Sclavul liber’ putea fi mai eficient decât cel ‘legat’ iar marile sale satisfacţii pot conduce la creşterea nivelului producţiei cantitativ şi calitativ. În acest caz, normele sunt anumite reguli menite să asigure protecţia fiecărui cetăţean pe care legiuitorul se obligă el însuşi să le respecte, recunoscându-le ca divine sau universale. În felul acesta el îşi întăreşte propriul interes, legându-l de interesul poporului. Normele sunt în aşa fel făcute încât lovirea în interesul superiorului pare să fie lovirea în propriul interes. Nu există normă la nivelul animalelor. Adică nu se poate spune că leul este nedrept faţă de antilopa pe care o vânează şi nici pentru că îşi ucide puii pentru a se împerechea a doua oară cu femela. Aici este vorba pur şi simplu de Instinct (brut) şi mai puţin de vreun sistem economic. Dimpotrivă, o firmă care îşi doreşte de la angajaţii săi o cât mai profundă implicare, nu va ezita să îi acorde angajatului său unele mici atenţii, ca de exemplu o mică petrecere de ziua lui sau alte lucruri ce fac ca grupul să fie asemenea unei familii.

Într-un anumit fel erau concepute normele în feudalism, unde muncitorului agricol nu trebuia să i se acorde gratificări speciale tocmai pentru a fi menţinut la munca sa brută şi în alt fel sunt concepute acestea în situaţia robotizării muncilor brute şi punerea accentului pe spontaneitate şi creativitate, ca în epoca modernă. Este evident că normele acceptate în comun, care conduc la o neutralizare psihică superioară sunt acelea pe care le ocheşte un interes economic oarecare. Această neutralizare psihică superioară, menită să crească Valoarea de Neutralizare, se ia fie în funcţie de nivelul de neutralizare comun acceptat şi atunci este vorba de emancipare pe motive economice, fie în funcţie de scăderea Valorii de Neutralizare în mod brusc ca urmare a unei ameninţări, cum ar fi de exemplu ocupaţia străină pe care un popor doreşte să o înlăture şi atunci este vorba de eliberare. Creştinsmul a acţionat şi asupra normelor de emancipare, prezentând poporului posibilitatea de viaţă veşnică în rai dacă individul se supune normelor. Ceea ce a făcut ca normele sale să fie acceptate prin contract subînţeles. Dar în acelaşi timp el a pus capăt modelului războinic promovat de Imperiul Roman, unde fiecare era ameninţat fie de revolta popoarelor asuprite, fie de popoarele migratoare. Egalitarismul propus ca normă matafizică de către Creştinism a speculat tocmai dorinţa de ascensiune socială a sclavului. De atunci egalitarismul a rămas ca dorinţă supremă, ca moralitate absolută, în care fiecare crede, asemenea copilului care ia pantofii adultului pentru a deveni adult. Normele civile exploatează şi ele acest punct sensibil care orbeşte gândirea mulţimilor, deşi oricine poate vedea că oamenii nu sunt egali şi că deşi legea spune că oricine are dreptul de a fi ales în parlament, lucrul acesta nu este posibil iar în parlament nu intră decât cei care acţionează într-un mod mai complicat, unde votul este ultimul punct al unui întreg şi că nu oricine ajunge la el.

Ceea ce se numeşte în general dreptate nu vizează decât modul în care individul din cadrul unei grup poate să aibă un sistem psihic detensionat. Asemenea preţurilor acest fapt depinde numai şi numai de Valoarea de Neutralizare a sistemului psihic global, astfel că un act poate fi drept undeva dar nedrept altundeva. Or cum această Valoare de Neutralizare variază de la individ la individ, este clar că a vorbi de dreptate absolută este o pedanterie aristocratică fără suport. Aşa cum în junglă vânătoarea este o normă, la fel şi exploatarea sălbatică poate fi o normă pentru aristocraţie dar nu pentru o epocă industrializată cum este cea vestică. Aşa se face că Germania, după ce a fost decimată după cel de-al doilea război mondial, beneficiind de resurse umane capabile, a reuşit să devină repede ceea ce a fost şi chiar mai mult decât atât, pe când Rusia, continuând tradiţia economiei şi a educaţiei sălbatice nu a putut decât să ajungă exact acolo unde se afla înainte de a începe jaful comunist. Lipsit de o educaţie emancipată, poporul rus a considerat drepte toate acţiunile conducătorilor lor şi chiar astăzi sunt unii care deplâng ‘fermitatea’ lui Stalin. Lecţia realităţii însă pare să fie mereu amânată pentru aceşti oameni. De aceea Rawls, când vorbeşte de inegalitatea în folosul tuturor nu spune nimic nici despre natura normelor exterioare ce se stabilesc între indivizi şi nici despre dinamica internă a acestor norme, adică ceea ce consideră fiecare a fi drept. Sclavul timorat va considera că asta îi este soarta şi , speriat de ameninţarea cu moartea, îi va mulţumi cerului că a scăpat doar cu munca grea, pe când observatorul secolului al XXI-lea din societatea vestică va considera acest lucru o nedreptate profundă. Asta pentru că Spiritul Vestic a fost alimentat de principiul creştin al iubirii aproapelui şi a egalităţii, el identificându-se în acest caz cu semenul său. Din acest punct de vedere Creştinismul este un puternic spectru de norme de emancipare şi tocmai de aceea a reuşit să învingă un mare imperiu chiar cu propriile sale arme. Astăzi, când normele metafizice tind să depăşească, să perfecţioneze pe cele metafizice propuse de Creştinism, este clar că el este judecat neadecvat de către cei ce nu îi observă rolul în trecut, chiar dacă el nu este un curent unitar, ci un amalgam de curente şi opinii.

Dacă normele sunt civile sau metafizice şi ele sunt înscrise în conceptul de ‘dreptate’, atunci ceea ce se numeşte ‘nedreptate’ se caracterizează fie prin contradicţia dintre aceste două norme sau prin chiar actul comportamental ce nu se înscrie în limitele acestor norme. În acest din urmă caz se poate vorbi de anormia juridică, de intervenţia organelor de stat în mod variabil. Acest caz reprezintă prototipul contravenţiei. În cel de al doilea caz coordonatele anormice nu sunt suficient de clare iar filosofii, sociologii şi juriştii şi-au tot bătut capul cu înţelegerea acestei ‘nedreptăţi’, încercând să definească ‘dreptatea’ într-un fel sau altul. Aceasta nu s-ar putea să se definească într-o manieră simplistă şi tocmai de aceea în acest domeniu pluteşte confuzia. Respectiv pentru faptul că aceşti autori au fost seduşi de conceptele de ‘dreptate-nedreptate’, în loc să înţeleagă dinamica sistemelor la care ele se referă. Astfel nu numai că nedreptatea sau anormia este variabilă în timp şi în spaţiu la fel ca şi spectrul de norme de altfel, însă norma şi anorma nu se opun contradictoriu, după cum ceea ce este conştient nu se opune la ceea

ce se numeşte inconştient. În acelaşi fel şi ceea ce este normă are aceleaşi principii de instituţionalizare ca şi anorma, respectiv interesul unui individ sau grup de indivizi într-un anumit lucru precum şi facilitatea accesului la acest lucru, în dauna altora cărora li se blochează acest drum. Căci analizată profund, orice normă se dovedeşte a avea acest statut, chiar dacă ea pare să se aplice tuturor şi că toţi indivizii ar suferi aceeaşi frustrare de pe urma ei. Căci dacă cineva nu ar profita de pe urma unei norme ce interzice un anumit lucru, atunci nu se poate explica de ce oamenii, într-un masochism colectiv şi -ar fi interzis un anumit lucru fără vreun scop. Dimpotrivă, fuzionat cu Complexul Traumatic, dat de ameninţarea militară, ca bază absolută a oricărei norme sociale, ea a putut fi asociată tocmai cu pedeapsa şi de aceea ea a trebuit să fie acceptată de cei asupriţi şi exploataţi. De aceea norma şi anorma sunt axiome ale puterii armate, ci în nici un caz acestea nu sunt elemente ale unui Drept Divin, deşi această putere se supradimensionează asemenea vânzătorului ce îşi face reclamă la produs în scopul schimbului economic. Aici se poate observa în cel mai înalt grad dinamica retroactivă a cuplului Polis-Cain iar tot ceea ce pare Polis, poate fi înţeles ca fiind şi Cain. Acest fapt are fundament economic. Iată de ce giganţii paşi economici pe care societatea actuală îi parcurge, în raport cu mersul de melc al economiei epocilor clasice, care poate conduce la schimbarea bruscă a normelor, poate părea o curată harababură, exasperând spiritele metafizice. Însă mersul este cât se poate de natural. Normele s-au schimbat radical şi înainte de ceea ce s-a numit ‘decadenţa secolului al XX-lea’ dar tocmai vâscozitatea economiei le-a făcut să pară imperceptibile. Şi asta nu neapărat la nivelul normelor civile, care pot fi schimbate de la lună la lună, ci la nivelul chiar a normelor metafizice. Căci chiar normele metafizice au fost protectoare pentru cele civile, acestea sprijinindu-se pe ele cu scopul de a exercita exploatarea sălbatică. Or trecerea de la economia sălbatică la cea ecologică a făcut ca normele metafizice impuse în special de Creştinism să nu mai aibă valoare, însăşi Biserica suferind o perioadă de reformă a setului de norme şi de convingeri în aşa fel încât tradiţia să se împace cât mai bine cu standardele economice. Fireşte că această situaţie poate părea ridicolă dar ea este cât se poate de reală.

De aceea pentru situaţia de la sfârşitul antichităţii normele metafizice creştine au fost un pas indispensabil al evoluţiei societăţii de la statul războinic la cel sistematic economic. În loc să îşi piardă viaţa, soldatul a preferat să fie exploatat economic iar Nietzsche nu are dreptate atunci când ridică în slăvi haosul atenian dinaintea secolului al V-lea î.e.n., tocmai pentru că el judecă cu normele secolului al XIX-lea sau chiar al XX-lea, situaţia socială de atunci. Dimpotrivă el se situează pe o poziţie normală atunci când critică creştinismul din timpul său, secătuit de eroismul şi vitalitatea primilor creştini.

Stabilirea dreptăţii trebuie înţeleasă ca acordul dintre normele metafizico-religioase şi cele civile. Normele civile sunt însăşi legătura unui stat, adică legile juridice şi administrative, în timp ce cele metafizicoreligioase sunt acelea ce sunt stabilite de

tradiţie, fiind legi nescrise. Primele se pot schimba în funcţie de guvernanţi, celelalte sunt imuabile. Religia Creştină, mai precis oficialităţile sale, ceea ce nu înseamnă nici pe departe sufletul său, vârfurile sale spirituale, pretind că normele metafizice sunt date odată pentru totdeauna, de Dumnezeu. Astfel că se pare că aceste norme sunt opusul celor civile care variază de la epocă la epocă, deşi cele două spectre de norme au în bună parte cam aceiaşi vectori. Legătura între acestea este mult mai subtilă decât se vede la prima vedere. Căci nu numai discursul religios al acestor norme foloseşte termenii specifici exploatării sălbatice (stăpân, slugă, păcat, poruncă etc.) dar ele însele pregătesc terenul pentru cele juridice. Statul nu ar investi în susţinerea teoretică şi practică a Religiei dacă normele metafizice s-ar opune celor civile în mod ireconciliabil, deşi în unele privinţe există acest gen de incompatibilitate între ele. Căci în acest caz s-ar întâmpla ce s-a întâmplat şi cu alte religii, adică să fie eliminate. Este amuzant exemplul împăratului roman care era sigur pe victoria sa într-o bătălie maritimă, ca urmare a flotei superioare dar semnele cereşti ale prezicerii acestei victorii, respectiv pofta de mâncare a găinilor, nu exista; observând încăpăţânarea găinilor împăratul şi-a condus normele comportamentale după un alt principiu: ‘dacă nu vor să mănânce, atunci să bea’.

Însă dincolo de obligaţiile pe care normele creştine le cer, Creştinismul promite în schimbul pietăţii, a umilinţei, fericirea absolută, experimentând astfel resorturile Complexelor Eden şi Matern. Faţă de politeismul grec şi roman, unde zeii erau în număr mare şi relaţia lor cu oamenii era aceea de supraordonare, în timp ce relaţiile dintre ei erau tensionate sau oarecare, fiecare având o anumită putere, monoteismul este într-adevăr o Religie a narcisismului sclavilor. După cu sugerează acelaşi Nietzsche, el facilitează identificarea cu Dumnezeu pe care fiecare muritor o face în mod involuntar. Existenţa unor sclavi care s-au şi născut în sclavie, unde părinţii lor erau cam singurele persoane apropiate, se deosebeşte esenţial de relaţiile aristocratice multiple ale grecilor şi romanilor, de aici şi renunţarea la politeism. Însă dincolo de această identificare, Creştinismul promitea egalitatea, ceea ce politeismul greco-roman nu putea promite din principiu, căci diferenţele dintre sclavi şi oamenii liberi erau acceptate ca norme metafizico-religioase. Dorinţele sclavului de ascensiune socială au fost exploatate subtil de oficialităţile creştine dar impunând şi pacea mult dorită de soldaţii obosiţi şi depersonalizaţi ai Imperiului, pe când Religia Politeistă, dimpotrivă, încuraja războiul şi tensiunea.

Problema este că ar fi fost lipsit de sens ca exploatarea sălbatică să fie anulată, ea continuând şi în Creştinism, însă sub masca egalitarismului şi a iubirii aproapelui. Sclavul era eliberat doar formal, căci el era legat în continuare de complicatul sistem economic care deja se structurase. Recunoaşterea faptului că ‘creştinismul este o religie de sclavi’ de către Nietzsche, este o mare umilinţă pentru această Religie, căci ea se vede în situaţia de a nu fi schimbat ‘pe pământ’ în mod concret ceea ce promisese cu formula ‘precum în cer aşa şi pe pământ’. Apariţia pe firmamentul ei a sfinţilor o face

oarecum politeistă. Căci aceşti sfinţi sunt mai mult decât nişte muritori, ei sunt mâna lui Dumnezeu şi asemenea eroilor greci care deveneau, prin tradiţie, zei, la fel se întâmplă şi cu sfinţii creştini. Prin recurgerea la fenomenul retroacţiunii celor două Filiere, prin ceea ce în literatura de specialitate s-a numit ‘mecanisme de apărare’, ipocrizia a fost elementul ce a măcinat Creştinismul ca parte pământească, aici neintrând în calcul misticii lui, care s-au retras din lume în singurătate. Principiile dreptăţii s-au modificat către alt centru de greutate; dacă în antichitatea greacă, dobânda la împrumut sau comerţul speculant era văzut ca necinste, ce facilitează câştiguri nedemne, nemeritate, în timp ce era acceptată sclavia ca lucru drept, Creştinismul oficialităţilor dimpotrivă, recunoaşte valoarea economică a acestor operaţii de piaţă în timp ce sclavia este considerată barbară, păgână. Acesta este tocmai punctul prin care Creştinismul, ca mentalitate îşi încalcă principiile sale fundamentale prin care s-a impus în faţa celorlalte religii, căci el a promis egalitatea însă exploatarea sălbatică a rămas sub această mască. Culpabilitatea exploatării este punctul central al oricărei culpabilităţi, inclusiv în ceea ce Freud numeşte ‘culpabilitatea masturbării’, ca nucleu filogenetic al oricărei culpabilităţi. Căci chiar dacă această culpabilitate este specifică mai degrabă claselor de jos şi se va vedea la Psihopatologie ce rol are o astfel de structurare a Psihicului în aceste condiţii, această culpabilitate este transmisă de educatori, de cei de sus către cei de jos, prin proiecţiile sale. Adică prin pedepsele pe care ei le aplică în scopul de a produce frustrări superioare, pentru a nu scăpa din mână mulţimile. Masturbarea devine culpabilă tocmai în această lumină a exploatării. Căci dacă Creştinismul cultivă asceza, care purifică sufletul celor ce o pot accepta ca atare, la fel cum tensiunea psihică a anorecticului scade prin înfometare, strangulându-se conversia energetică, ea poate produce un efect cu totul opus la cei ce nu cred în ea dar o acceptă ca pe o modă. În acest caz este evident că satisfacţia libidinală, datorită faptului că este cea mai puternică plăcere, trebuie să producă culpabilitate tocmai pentru că conduce la creşterea Valorii de Neutralizare prin neutralizarea respectivei inhibiţii anterioare. Or numai influenţa pedepsei la această plăcere sexuală poate păstra la nivel redus respectiva Valoare de Neutralizare.

Culpabilitatea exploatării sociale îşi are rezonanţa în Complexul Matern. Căci fraţii împart întotdeauna în mod egal ceea ce primesc iar mama va fi supărată atunci când unul se lăcomeşte la porţia celuilalt. Exploatarea socială exact acest lucru face şi aici este un dramatism al sentimentului că Complexul Matern se datorează tocmai acestei inegalităţi dintre oameni. Pierderea dragostei materne, încorporată la nivelul temei izgonirii din Rai, este suferinţa majoră a Omului ca individ. El îşi găseşte o vină pentru aceasta tocmai pentru că atunci când mama este supărată şi îi arată indiferenţă, o face pentru că el a făcut o prostie. De aici pornesc mai târziu şi refulările libidinale, teoretizate de Freud, care complică şi mai rău situaţia. Căci dacă ascensiunea socială, posibilitatea de atingere a unei situaţii materiale prospere, se face prin aceste inhibiţii, Omul va recurge la ele în speranţa că va fi răsplătit mai târziu iar o libertate sănătoasă a satisfacerilor, aşa cum o practicau cei de jos era paralelă cu lipsurile materiale iar o

simplă satisfacţie libidinală pe stomacul gol nu prea avea mare valoare pentru cineva. De aceea se prefera alinierea la mentalitatea oficială a ascezei.

Culpabilitatea creştinului prins în propria sa capcană, îl face să se înfunde şi mai mult în propria credinţă. Invers faţă de vitalitatea antică, a curajului de a spune lucrurilor pe nume, el este chinuit de remuşcări asemenea câinelui lui Pavlov supus la şocuri electrice atunci când atinge hrana. Anorexia este calea adevăratului creştin, căci cei care inventează raţionalizări cu privire la păcatul poporului vrednic de pedeapsă, nu fac decât să ducă la bun sfârşit compromisul Religiei cu statul, în explicări secundare. Asemenea nevroticului care îşi propune o neutralizare de tip oedipian şi raportându-se la ea, intră în capcana propriei imposibilităţi, prin propunerea unui standard superior de morală metafizică, creştinul trăieşte angoasa scăpării printre degete la nesfârşit, a acesteia. Căci normele civile nu pot accepta acest deziderat. Creştinismul care vizează compromisul cu normele civile, aşa cum ruşinos a făcut-o Biserica, este un Creştinism corupt, departe de semnificaţia originară a catacombelor, departe de idealul reînvierii copilăriei şi a credinţei într-o egalitate universală. Adevăratul creştin este pusnicul ce simte incompatibilitatea dintre normele sale metafizice şi cele civile, condamnate să fie nedrepte din acest punct de vedere, indiferent de perfecţiunea mecanismului ce le pune în aplicare. Nedrepte sunt legile Bisericii susţinute ulterior, căci promisiunea iniţială nu a fost susţinută iar aceasta acţionează în neconformitate cu legile egalităţii. Dreptatea nu este de atins în acest moment în această lume şi la drept vorbind nu va fi niciodată dar asta nu înseamnă întemeierea pesimismului, cum face depresivul, ci inaplicabilitatea unei noţiuni morale clasice la realitatea socială. Eşecul nu este al lumii, al realităţii sau al Vieţii, ci al concepţiei Omului despre toate acestea.

Conceptul de ‘dreptate’ are o formă ce trimite la concepţia naivă despre oameni, în timp ce egalitatea este, din principiu, imposibil de realizat în condiţiile în care resursele economice sunt limitate. De aceea problema economică este cea care guvernează normele considerate drepte sau nedrepte. Teoriile utilitariştilor englezi sunt diferite de acest nucleu al dreptăţii, care este economia, deşi se numesc utilitariste, postulând criteriul naiv al ‘celei mai mari fericiri’ pentru normele sociale adoptate în comun, adică legile ce fac şi permit o cât mai mare cantitate de fericire. Problemele iau aici o întorsătură ciudată. Căci adoptând haloul egalitarist al conceptului de ‘dreptate’, ar trebui ca dreptatea să fie mai curând tocmai egalitatea brută asemenea insectelor gregare. Aşa se face că orice cod de legi ce nu ţine cont de nucleul economic intră în contradicţii ameţitoare. De exemplu orice normă este făcută pentru toţi în a o respecta iar orice astfel de normă este respectată cu condiţia ca toţi să facă la fel şi cineva să nu fie privilegiat în a o ocoli, adică tocmai cu condiţia de egalitate. Însă tocmai legea este aceea care facilitează menţinerea inegalităţii. Filosofia juridică şi morală în general s-a tot învârtit în jurul acestei probleme fără să o enunţe în mod clar, deşi pretenţiile sale de

profunzime nu sunt nerealiste dar aici se află tocmai obedienţa ei faţă de mentalitatea oficială.

Teoria ‘fericirii’ face un pas minor faţă de cea egalitaristă, căci fericirea presupune o neutralizare majoră şi este evident că ea nu poate fi obţinută decât prin reabilitarea unei inhibiţii majore, care din principiu nu poate fi posibilă în condiţiile unei egalităţi brute. Aşa se face că comunismul şi fascismul sau orice act de deposedare a averilor celor înstăriţi, urmat de împărţirea acestora la săraci, trebuie să fie din principiu un act ce respectă în cel mai înalt grad principiul ‘celei mai mari fericiri’, Cei săraci cred că se simt în Rai la toate bunătăţile celor bogaţi iar Valorile de Neutralizare a sistemelor psihice ale acestora cresc vertiginos, eliminând, asemenea electronului ce trece pe un alt strat, în cazul energiei atomice, o cantitate imensă de fericire. Cei bogaţi, plictisiţi de mult de toate acestea, luptă eventual la început dar apoi renunţă, convinşi şi de fanatismul lor. Astfel cei bogaţi sunt puţin nefericiţi, fiind insensibili la pierderea a ceea ce nu preţuiau prea mult, din principiu, în timp ce cei săraci ţopăie de fericire. Şi totuşi aici nu se poate pune problema dacă o astfel de ‘naţionalizare’ ar fi dreaptă. O altă situaţie este omorârea celor mulţi şi luarea tuturor bunurilor lor. În acest caz cei ce au murit nu mai pot fi nefericiţi, căci sistemul lor psihic nu mai funcţionează iar cei ce trăiesc sunt extrem de fericiţi, cel puţin iniţial. La fel este şi în acest caz, unde ‘cea mai mare fericire’ conduce la nedreptate.

Falimentul unor astfel de situaţii se întrevede din ele însele. În primul caz pentru că situaţia nu se va mei repeta, un alt jaf contra bogaţilor nemaifiind posibil iar apoi pentru că cei puţini care se bucură de bunurile celor ucişi nu pot ucide la nesfârşit. În ambele cazuri se epuizează stocurile, în timp ce refacerea lor nu mai este posibilă iar sistemele psihice individuale devin încordate deoarece Valoarea de Inhibiţie le creşte treptat. Nu este cazul să se explice în amănunt ce se întâmplă după aceea iar istoria a arătat suficient. Freud a inventat teoria ‘hoardei originare’ ca specifică unei situaţii de acest gen. Situaţia ‘celei mai mari fericiri’ nu trebuie luată izolat, ci per total, astfel că, judecând în totalitate lucrurile, fascismul şi comunismul s-au dovedit a fi nişte dezastre iar astfel, după fericirea oarbă a răzbunării, a urmat ‘sindromul de sevraj’ al nefericirii ulteriore.

Un alt criteriu al normelor morale aparţine lui Aristotel şi se referă la distribuirea bunurilor în funcţie de meritul fiecăruia, în felul acesta inegalitatea s-ar justifica şi lumea ar fi dreaptă fiind astfel inegală. Lăsând la

o parte că acest criteriu se referă doar la normele civile şi nu şi la cele metafizice, problema majoră pe care el o scoate la suprafaţă este cine stabileşte criteriul meritului, respectiv cine stabileşte cine cântă mai bine din flaut pentru a primi cel mai bun flaut. Fireşte că acest lucru este stabilit de majoritate sau dacă aceasta nu există, de politicieni, deoarece ei împart recompensele, fie şi momentan. Or, în acest caz, criteriul meritului se

învârte în cerc vicios. Căci dacă politicianul este un tiran iar demnitatea sa este atât de decăzută încât să fie lipsit de scrupule, el îşi va permite cele mai mari abuzuri tocmai în numele meritului pe care el însuşi şi-l acordă. Au fost extrem de rare cazurile când tiranii şi-au răsplătit cum se cuvine elitele şi mult mai rare cele în care oamenii comuni au fost răsplătiţi după meritul care li s-a recunoscut chiar şi după moartea lor. Însă chiar meritul este o valoare care mai întâi se stabileşte pragmatic în funcţie de circumstanţele socioeconomice şi chiar coincidenţa unor valori la nivelul mai multor epoci, nu le dă titlul de valori eterne, ci doar circumstanţiale. Problema se manifestă exact invers faţă de cum crede Aristotel. Căci fiecare are tendinţa de a-l înjosi pe celălalt, de a-l folosi şi exploata şi , prin urmare de a-i subestima meritele iar , în mod cert, atunci când cineva este ridicat în slăvi, acela este o unealtă, o armă pentru umilirea şi înjosirea altcuiva şi protejarea propriei persoane, după cum se va vedea. Acest model este cel al pragmatismului orb. Dacă se ia în considerare că acest pragmatism sălbatic înfloreşte foarte bine pe fondul educaţiei ambigue, special făcută pentru ca individul să nu-şi cunoască statutul în societate, atunci nu doar că meritele sale nu sunt recunoscute dar chiar sunt împiedicate să se dezvolte. În acest caz însuşi pragmatismul general, după care se decid meritele, este influenţat de interesul sălbatic, este generat de interesul de a nu se acorda merite. Şi aici este marea problemă a pragmatismului în general şi anume că, dat fiind nivelul ştiinţific rudimentar pe care Omul îl are astăzi şi deci, prevederea evenimentelor viitoare este la fel de rudimentară, acest pragmatism este făcut ‘după ureche’, el fiind obedient economiei sălbatice. De exemplu, după cum s-a văzut, Creştinismul, ca fundament principal al normelor metafizice face compromisul cu interesul statului de a păstra la nivel scăzut educaţia, prin ambiguizarea ei. Iată de ce teza marxistă şi aristoteliciană a criteriului meritului este total neaplicabilă: pentru că individul nu trebuie să aştepte ‘pară mălăiaţă’ ca altcineva să îi dea merite, ci trebuie să şi le ia singur.

2.2.1.4.4. Complexul Cain şi Cultura

Dacă Arta a însemnat şi mai înseamnă încă atât de mult pentru Omenire, acest lucru se datorează, pe lângă influenţa decisivă a Complexului Eden şi celor două din cea de-a treia grupă şi celui Cain. Despre aceleaşi influenţe asupra altor forme de Cultură, în ceea ce priveşte acest Complex, sa putut vedea mai condensat în secţiunile anterioare, Arta având aici un loc special. Dacă Arta ar rămâne la cel Eden atunci fără îndoială că multe obiecte create întâmplător de natură ar intra în muzee. Însă tocmai aici este problema, anume că Omul consideră Artă doar ceea ce este făcut de mâna sa sau ceea ce este cuprins în planul său intenţional şi asta tocmai pentru că aici intervine şi grupa a doua de Complexe. Omul este în măsură să venereze Universul întreg cu care de fapt se identifică narcisic în scopuri speciale şi nu doar o parte din el care pare limitată. Dimpotrivă, atunci când Omul intervine asupra obiectului ce va deveni Artă, se consideră că îl spiritualizează printr-un mod magic. De aceea se poate spune că Arta este

un totemism modern şi , după cum se va vedea la Complexul Tabu, nevoia de diferenţiere socială este esenţială pentru totemism în general, chiar dacă liantul societăţii primitive pare cel mai solid cu putinţă.

Fără ura faţă de o anumită parte a lumii, la fel cum Religia însăşi se prezintă, Arta rămâne totuşi lipsită de aroma spiritualităţii moderne de receptare a ei. Obiectul de Artă devine simbol în spatele căruia se ascunde dinamica socială. Puritanismul şi spiritualismul Artei Paleocreştine nu este decât o contrazicere narcisică a mentalităţii antice, a senzualismului antic, de către cea creştină. Virtuţile tehnice ale artiştilor renascentişti, care au recuperat valorile antice se pot explica şi prin ura catolicismului faţă de ortodoxie, care rămăsese la un stil naiv, presupus ca ‘incapabil’ să înţeleagă tradiţia culturală a Romei. Impresionismul în pictură a apărut ca o reacţie la tradiţie, la pictura academică stereotipă, cucerind culoarea şi libertatea cu care noua generaţie ridiculizează pe cea veche. La fel este cu toate curentele care s-au succedat cu repeziciune. Arta acestui secol care tocmai s-a terminat, în ceea ce priveşte originalitatea, mizează totul pe Complexul Cain. Devine Artă tot ceea ce poate deveni simbol pentru a arăta nimicnicia şi snobismul unei anumite părţi a lumii. Ceea ce este astăzi interesant vizează raportul dintre Arta de Masă şi cea Elitistă. Se poate aici arăta în special cazul Muzicii, căci ea rămâne cea mai populară dintre arte, cultivată în mass-media. Ea ia poziţie faţă de artele clasice care astăzi sunt ironizate de mulţimi, recunoscute ca plictisitore şi lipsite de viaţă, Cultura de Masă luând poziţie faţă de cea a generaţiilor precedente, în special faţă de snobismul celor bogaţi ce merg la operă sau cumpără cu preţuri colosale tablouri celebre. Masele dimpotrivă, îşi autoproclamă narcisismul şi dezicerea faţă de aceste fenomene prin ridicarea în slăvi a unor vedete apărute peste noapte. Cultura Elitistă, de Avangardă, dimpotrivă, ignoră Arta Maselor pe care o consideră kitch şi se consideră pe sine singura Artă, incapabilă de a fi înţeleasă de mase dar promovată în instituţiile de învăţământ de artă.

Profunda intuiţie a lui Nietzsche, despre moralele de stăpâni şi cele de sclavi, îşi găseşte aici ecoul cel mai clar cu putinţă. Arta nu are decât valoarea care îi este dată iar în sine nu înseamnă nimic, după cum, primitivul nu ar păţi nimic de la presupusele spirite atunci când ar omorî animalul totemic, dacă nu ar crede în aceste spirite. În acelaşi fel, dacă nu ar exista ură între oameni, nu ar exista nici iubire faţă de Artă, ci decât un simplu spectacol la care cineva asistă cu plăcere dar care nu i-ar închina întreaga lui viaţă, suferind mizerii sau cheltuind sume fabuloase pentru ea. Până şi cea mai ‘pură’ poezie de dragoste vine să ridiculizeze viaţa sexuală a părinţilor sau a oricăror alţi oameni. Pe de altă parte, Arta, Cultura în general, care cere aceste sacrificii din partea celor care o creează, nu este pentru clasele superioare decât un instrument de menţinere a propriei poziţii. Superioritatea celor care fac Cultura este apropriată valorilor ce trec prin acest filtru iar recunoaşterea postumă a unor astfel de oameni de cultură este operată de investirea Complexului Cain ce se face în detrimentul contemporanilor

acestora şi care eventual aveau rolul autorităţilor în acel moment. În felul acesta autorităţile care îşi apropriază valorile, ignorate de alte autorităţi sau dorite dar pe fondul imposibilităţii aproprierii lor (datorită naţionalităţii diferite, de exemplu), nu fac decât să îşi proclame o putere şi mai mare în faţa celei a predecesorilor, după cum un rege, pentru a-şi arăta măreţia, schimbă înfăţişarea şi aduce noi îmbunătăţiri unui castel făcut de un predecesor. În acest fel, acest rege ‘fură’ gloria predecesorului cu câteva artificii tehnice.

Uneori un sclav mai luminat poate crea artă ‘de bun gust’, el poate fi ignorat iniţial pentru condiţia lui iar apoi poate fi ridicat în slăvi prin apropriere. Această situaţie este o investire pe care clasele sociale o fac în scutul cultural pentru a-şi apăra poziţia. Acest fapt grefat pe mentalitatea tradiţionalistă se poate numi endogamia valorică a mentalităţii de tip tradiţionalist. Aici Artă este doar ceea ce este somptuos, complicat, luxos, exuberant. Artistul este un sclav al gustului stăpânului. El este plătit indirect pentru munca lui de a onora narcisismul claselor sociale superioare, aşa cum politicianul intervine pentru a-şi forma o imagine. ‘Plăcerea estetică’, pe lângă rezonanţele Edenice, poate fi înţeleasă şi ca fiind un alt mod al plăcerii de a fi puternic, plăcerea de a fi stăpân, plăcere care a fuzionat către elementele de asociaţie mnezică după principiile Fuziunii. Vocea puternică a tenorului, atât de apreciată de nostalgicii unei mentalităţi aristocratoide, este tocmai puterea stăpânului. Endogamia axiologică se realizează complet; un sclav obosit şi flămând nu poate avea asemenea voce. Frumuseţea nudurilor masive ale lui Michelangelo este frumuseţea autoîncoronată a stăpânului bine hrănit, în contrast cu sclavul slab şi flămând care este automat ‘urât’. Asemenea frumuseţii feminine, subiective, legată de o mare plăcere, adică aceea a dezvirginării, la fel stăpânul este cel ce poate da o mare plăcere prin puterea lui. Aceasta este mentalitatea tradiţionalistă a Artei Clasice, care, cu instrumentele specifice, ajunge la relevarea Complexului Eden.

Mentalitatea futuristă, specifică claselor de jos, a pătruns în special în Arta Modernă. Formele şi instituţiile sociale tradiţionale au supravieţuit ambivalent în schimbarea produsă de tehnologie. Muncitorul este cel care impune Arta, fie că el face apel la Complexul Eden, aşa cum este Arta Populară, fie că nu şi aici numele de ‘artă’ vine de la nevoia de denumire a activităţii în cauză şi a curentelor în care respectivii artişti se înscriu. Materialul nu mai este unul costisitor ca în epocile clasice, ci de multe ori unul rudimentar. A face artă din ceva rudimentar reflectă situaţia sclavului eliberat şi , mai mult chiar, a sclavului devenit prosper dar cu sufletul modelat timp de mii de ani în tiparul sclaviei. Din nimic se face aur, acesta este idealul modernismului. Egoismul şi ermetismul aristocrat şi burghez este înlocuit cu obrăznicia şi goana modernă după originalitate.

Narcisismul omului de rând care guvernează gustul epocii fie în mod pozitiv fie negativ, se reflectă în repeziciunea cu care moda se schimbă. Muzica Pop este semnificativă în acest sens. Noul este aici esenţialul. Când

o piesă muzicală întruneşte condiţiile care vor fi explicate mai târziu şi cele de raportare la Complexul Eden, ea devine pentru un moment ţinta fantasmelor publicului. Noutatea ei este ţara făgăduinţei în care publicul investeşte fantasmatic cu foamea lui de futurism edenic. A crede că acest viitor a venit este totul pentru această mentalitate. Este suficient pentru ca piesa să devină arhicunoscută şi ea atunci devine o piesă a periferiei. Acest lucru este de ajuns pentru ca efectul estetic să fie umbrit, de unde şi relativismul valorii estetice în general. În momentul în care fantasmele investite se dovedesc înşelate (şi de această dată), piesa devine desuetă asemenea unei cuceriri amoroase pe care o face un Don Juan.

Cealaltă Artă, ce se numeşte Avangardistă, se opune exact acestui tip de Artă prin faptul că de cele mai multe ori refuză cadrul manifest şi experimentat al său, condiţiile sale, manifestându-se într-un cadru artificial şi nestabil.

Iată deci că dincolo de condiţia intelectuală a Artei, în ea se pot implica, comprima, mai toate Pulsiunile Psihice posibile. Toate problemele existenţei specifice ale unei mentalităţi fiind fuzionate într-un fenomen complex: Arta. Aici este vorba de o cu totul altă origine şi altă destinaţie a ei, necunoscută, după cum necunoscut este şi sufletul omenesc. Această origine care are un rol social bine stabilit, rol care este destul de confuz astăzi. Recunoaşterea valorilor culturale, tabuizarea şi aproprierea lor, este dată exclusiv de acest Complex Cain. Zeificarea artiştilor, a filosofilor, a oamenilor de cultură care se remarcă drept figuri importante, este preţul plătit de autorităţi pentru obiectivarea dreptului lor de a fi stăpâni. Această exploatare are două sensuri. Unul este cel intranaţional, unde creaţiile de referinţă ale Omenirii sunt apropriate pentru a sublinia superioritatea stăpânului faţă de sclav, mascată de diferenţa dintre mercantilitate şi genialitate. În felul acesta pretenţia de revoltă a poporului este sugrumată de zidul cultural în care se închid autorităţile. Cel de-al doilea este cel internaţional, ‘superioritatea culturală’ a unei naţiuni fiind obiectivarea, raţionalizarea pretenţiei de agresiune împotriva altei naţii iar acest lucru s-a spus pe faţă de către politica nazistă. Aşadar cultura nu contrazice cu nimic Complexul Cain, adică interesul individului, uman în special, de a-l subjuga pe celălalt, de a-l reduce la mizerie şi mediocritate, ci dimpotrivă, îl promovează pe acesta în mod reprezentativ.

2.2.1.4.5. Complexul Cain şi jocul

Jocul presupune imitarea unor caracteristici ale vieţii într-un cadru deosebit de acela în care acestea se manifestă. Aceste caracteristici există de obicei în mod filogenetic în

Memorie şi atunci jocul înseamnă o iniţiere, o pregătire sau el există pentru că ceva anume împiedică exprimarea unor sentimente. Astfel că exprimarea lor se face prin joc. În primul caz jocul se face din curiozitate iar în cel de-al doilea, se face dintr-o necesitate specifică. În ambele cazuri jocul se prezintă ca o caracteristică iluzorie a sistemului cognitiv, care este însă implicată în comportament devenind astfel fantasmatică. În acest caz obiectele cunoaşterii nu sunt acceptate după dimensiunea lor pragmatică, dimensiune care apare numai dacă este îndelung experimentată, ci acestea iau o altă conotaţie. Acest fapt se explică prin două modele. Fie prin insuficienţa de elaborare a sistemului cognitiv, adică a lipsei experienţei pragmatice care dă unui obiect statutul de obiect al Cunoaşterii. În acest caz ea implică o reprezentare unitară şi suficient elaborată în sistemul de referinţă dat, ceea ce este cazul copilului care se joacă din dorinţa de a imita adultul. Fie din interesul aparatului cognitiv de a face posibilă exprimarea unei alte structuri operaţionale, unui alt model, faţă de cel experimentat de obicei. Aici este cazul cu jocurile sportive în care se investesc pasiuni interzise de normele sociale sau a jocului spontan care presupune o regresie ideatică la forma jocului infantil. Se va înţelege mai bine dimensiunea cognitivă a jocului atunci când se va trata despre aparatul cognitiv, respectiv despre manifestările acestuia, în ceea ce priveşte schimbarea vectorului comportamental între cele două Filiere ale Trunchiului Psihic în funcţie de diferitele caracteristici ale mediului iar jocul reprezintă de obicei manifestarea Filierei Negative.

În ceea ce priveşte această Filieră, Complexul Cain este elementul cel mai evident implicat în fenomenul jocului, deşi este evident că toată Filiera negativă este implicată aici şi acest lucru poate fi înţeles în special datorită circulaţiei energiei pe această Filiere, ceea ce conduce la fuziunea tuturor Complexelor sale. Însă prevalenţa acestui Complex se explică prin faptul că el este unul arhaic iar jocul este prin excelenţă o manifestare ce apare şi la animale. sportivii, cei care îl practică asiduu se dovedesc deseori puţin evoluaţi în ceea ce priveşte celelalte Complexe, de unde şi nevoia de exprimare a celui mai reprezentativ dintre ele, în ceea ce îi priveşte. Căci jocul presupune clivajul cel mai explicit al acestor două Complexe ale grupei a doua. Analiza jocului la animale relevă faptul că comportamentul în timpul jocului relevă actul vânătorii sau al apărării, unde violenţa este eliminată şi doar imitată dar investită în partenerii sociali. Dacă parteneriatul social presupune adeziunea Complexului Polis iar comportamentul subiecţilor atestă protejarea reciprocă în cadrul jocului, neplăcerile pe care ei şi le produc sunt uşoare şi formale, incapabile să producă disfuncţii majore celui care le suportă. În acest fel se imită efectiv Complexul Cain, care la animale apare deseori excitat în perioada de rut, cu luptele seriose şi uneori sângeroase ce se dau între masculi. De aceea, dacă clivajul este mai puternic, se poate observa o trecere de la joc la o varietate de luptă propriuzisă, aşa cum se întâmplă deseori la copii.

În societatea umană, jocul a devenit sistematic şi în cazul în care numărul oamenilor a crescut, aceste pasiuni ostile, atunci când nu se manifestă prin opoziţie faţă de nou şi prin fanatism ecologic, se manifestă în arenele imense ale stadioanelor, publicul implicându-se afectiv în lupta rivalilor. În felul acesta jocul a putut fi exploatat în zona lui profesionistă aducând importante venituri economice. Cele mai populare jocuri sunt acelea care reuşesc să reprezinte conflictele sociale sau personale, prezente sau de mult inactuale dar care se păstrează filogenetic în Memorie. Cele mai populare jocuri sportive de pe pământ respectiv fotbalul european şi american, rugbyul şi baschetul, reprezintă comportamentul războinic prin excelenţă. Fotbalul american şi rugbyul insistă mai mult pe forţa fizică ce reprezintă lupta corp la corp şi care defineşte naţiunea americană formată în cea mai mare parte din emigranţi europeni. Dar nu orice fel de europeni, ci doar cei ce nu au avut o situaţie socială suficient de nefavorabilă pentru a rămâne. Fireşte, această situaţie nu este unanimă, cum la fel nu este nici interesul pentru fotbalul american dar majoritatea lor se suprapune peste acest canon. Puţini oameni înstăriţi au părăsit Europa, însă mult mai mulţi au fost cei alungaţi de sărăcie. Astfel că fotbalul american lasă să se întrevadă lupta corp la corp a soldaţilor. Chiar costumul specific reprezintă, dincolo de protecţie, dorinţa soldatului de a purta armură. Fotbalul european dimpotrivă, reprezintă punctul de vedere al aristocratului în luptă, lupta corp la corp fiind eliminată în favoarea tehnicii de joc, mingea nu este controlată cu mâna, ceea ce pentru muncitor înseamnă instrumentul principal al muncii sales, ca în fotbalul american, ci cu piciorul, cu care aristocratul îşi conduce calul şi îşi umileşte rivalul aflat în genunchi. Baschetul, cu minuţiozitatea debordantă a aruncărilor sale la coş, poate fi acurateţea ceasornicarului, unde fineţea execuţiei este totul. Fireşte că sunt multe amănunte interesante de analizat la fiecare dintre jocurile sportive dar nu este locul aici de făcut acest lucru

2.2.1.6. Complexul Narcis

Complexul Narcis este omologul celui Tabu pe Filiera Negativă. El este un fel de replică internă a acestuia, un fel de încorporare internă a tabuului (extern). Implicaţiile acestei situaţii sunt colosale, căci acest Complex tinde să submineze tot ceea ce face cel Tabu, el se prezintă ca o explozie a Libidoului pe care cel Tabu îl refulează iar de aici toate lucrurile se schimbă radical. Dialogul dintre aceste Complexe este unul fascinant, el este în măsură să determine Nevroza cu caracterul ei de cerc vicios. De aceea, mai departe se va vedea Odiseea acestui Libido care se întoarce, cu implicaţiile sale familiale, prin Complexul Oedip şi cu aplicaţiile sale în domeniile majore ale Spiritului.

2.2.1.6.1. Structura generală

Narcis este personajul din mitologie care s-a îndrăgostit de propria imagine reflectată în apă şi a pierit până la urmă din cauza acestei ciudate pasiuni. De când mitologia a prezentat această alegorie nici măcar inchiziţia nu a putut face să dispară din memoria colectivă a societăţii această obsesivă imagine a lui Narcis care se priveşte absent în apă. Absurditatea ionesciană a acestei situaţii este dublată de dramatismul teribil al realităţii sale fataliste. Căci acest Complex este reflecţia negativă a programului de dezumanizare promovat de cel Tabu.

Complexul Narcis a fost deja observat din reacţiile pe care cel Tabu le implică atunci când este pus în practică. Aşadar ceea ce trebuie făcut de aici încolo este de a arăta anumite particularităţi ale sale de aceea această secţiune nu este foarte cuprinzătoare şi încearcă să completeze ceea ce nu sa intuit mai sus.

Complexul Narcis este reacţia Filierei Negative la frustrările impuse de cel Tabu. El presupune tot ceea ce se opune prevederilor celui Tabu, folosind principiile acestuia pentru a scoate în evidenţă propria persoană. Complexul Narcis se poate observa aproape nud în Ideaţia paranoică de Grandoare, de Invenţie sau în cea Erotomaniacă. Presupune autopromovarea socială, ceea ce are rezonanţă în selecţia naturală dar nu este o funcţie organică sau o simplă manifestare a legii atracţiei valorice, ci este aplicarea filogenetică a acesteia pe fondul unei supraexcitaţii energetice neneutralizate. Se manifestă prin originalitate, prin unicitate, prin refuzul de a accepta tradiţia.

Rolul social al grupei a treia de Complexe este acela al exploatării sălbatice aşadar, fenomen perfecţionat de Om, căci exploatarea ecologică este specifică Vieţii în general. Dezvoltarea economică, ceea ce presupune intervenţia activă a Omului în procesul muncii cu scopul facilitării unei exploatări cât mai profitabile, face ca, pe lângă această dezvoltare a societăţii să se exerseze exploatarea intraspecifică, la nivelul speciei umane însăşi, care apoi, prin aceasta, se prelungeşte în natură. La fel cum în cadrul exploatării interspecifice exploatarea se poate face mai rentabil pentru interesul exploatatorului prin intervenţia directă a lui în cadrul speciei exploatate, cum este cazul creşterii animalelor de exemplu, la fel se poate face şi în cazul celei intraspecifice. Acest lucru se poate face fie prin blocarea căilor de emancipare a clasei de jos, prin acţiunea de înjosire activă a acesteia, fie prin lipsa de comunicare a rezultatelor obţinute în plan socioeconomic de către clasele de sus. Această structură a grupei a treia se poate ea însăşi abstrage datelor concrete ale funcţiei sale politice originare în idealismul cultural al spiritualităţii, cu puternice efecte retroactive asupra situaţiei sociale. Idealismul cultural, asemenea unui virus politic, este în măsură să se folosească de aceleaşi instrumente de exploatare faţă de clasa superioară pe care aceasta le foloseşte în relaţia ei cu clasele inferioare, respectiv prin minimalizarea valorilor acestora. Aşadar idealismul Artei, Religiei şi filosofiei, reuneşte valorile politice într-un singur tot unitar pe care îl recunoaşte principial ca fiind unul material, pământesc, inferior şi incompatibil

din punct de vedere principial cu o realitate superioară. Acesta este Divinitatea pentru Religie, absolutul (şi variantele sale) pentru filosofie sau esteticul pentru Artă. Acest idealism, pentru clasele exploatatoare, are pretenţia de a se detaşa total de aceste valori, fenomen cultivat dealtfel, căci de fapt scopul lui este tocmai ocuparea unei astfel de poziţii privilegiate, Narcisismul în general, adică identificarea cu valorile pe care le consideră superioare realităţii concrete. Abstragerea structurii tabu-narcisice faţă de funcţia ei originară este identică cu operaţiunile financiare ce trebuie făcute de către un anumit departament al economiei, ca urmare a introducerii bancnotei ca facilitate comercială. Aceste operaţiuni sunt secundare procesului economic, ele nu au rol direct în procesul de producţie, însă ele facilitează sistemul financiar ce este înglobat în el. În acelaşi fel este posibilă însăşi aproprierea pe care clasele superioare o fac idealismului, Religia, Arta, filosofia fiind instituţiile fundamentale ale întemeierii gărzii tabu la care clasele superioare fac apel tocmai pentru întărirea propriilor poziţii.

Pentru înţelegerea acestui fapt este nevoie de înţelegerea scopului sociologic, al sacrului, dincolo de determinările metafizice şi religioase care se învârt în jurul cozii. Sacralitatea Religiei şi a oricărui lucru, în general, care este în măsură să producă astfel de emoţii, este o supradimensionare a sacralităţii pe care exploatatorul o impune exploatatului, respectiv supradimensionarea propriei persoane în dauna celorlalţi, reduşi la o condiţie umilă, ceea ce este dictat de principiile ierarhiei. Sacrul devine prin excelenţă ceea ce nu este perceput ca Omenesc. Contradicţiile unei astfel de plăsmuiri sunt evidente, căci ea este dată tot de un suflet ‘omenesc prea omenesc’ şi care apoi se imaginează ‘supraom’, lipsit de ceea ce este Omenesc. Ruşinea pentru Sexualitate, hrană, defecaţie, sentimentul de ‘surprindere în flagrant’ pe care cineva îl are atunci când este surprins în exercitarea acestor funcţii, se explică tocmai prin apartenenţa la sacralitate pe care fiecare şi-o revendică zi cu zi. O forţă supranaturală aşa cum apare în Religie se comportă exact ca un om, însă îi lipseşte exact acele elemente care nu îi subminează puterea, adică acele elemente care ţin de diferenţa de putere dintre sacru şi profan. Aceasta este absolutizată, fiind evitate acele elemente comune ale Omului şi Animalului care presupun aceste funcţii organice. Iată cum interesul personal, dorinţa, satisfacţiile poziţiei de exploatator orbesc ceea ce este evident pentru Om şi anume nişte banale şi arhicunoscute funcţii fiziologice. Tocmai de aceea dorinţa face orice din Om dacă există putere care să o slujească. În abisurile psihicului său, pedantul moralist încă se crede a aparţine unei ciudate specii de supraoameni iar aceste funcţii fiziologice menite să îi releve contrariul fie îi produc o insatisfacţie teribilă, fie sunt ignorate, lăsate pe seama ‘Inconştientului’ şi obiectivate prin diferite teorii, cum ar fi cea a liberului arbitru, a deplinei conştiinţe-de-sine pe care ar avea-o Omul în ceea ce priveşte comportamentul său, când, de fapt, acesta este guvernat de cele cinci legi psihodinamice.

Legea excitaţiei este una dintre acestea care este implicată extrem în situaţia în care un astfel de ‘moralist’ se chinuie cu refulări ce frizează Nevroza. Tot ceea ce este refulat se întoarce şi mai puternic. În aceeaşi măsură se poate spună că cu cât preotul este mai umilit şi mai copleşit de Dumnezeu, sacralizând natura, cu atât el tinde mai mult să îşi alimenteze orgoliul său cu propriul Complex Narcis. Apoi, el tinde să îl controleze prin combaterea ‘mândriei de sine’ sau prin alte şi alte umilinţe (cum este spălarea pe picioare a inferiorilor, de exemplu), fiind astfel în starea de a demonstra totala lui opoziţie pentru orice fel de orgoliu. Este incredibil dar o astfel de mentalitate se dovedeşte a fi vinovată de dezordinea amoroasă şi nu numai, din epoca modernă. Se poate vorbi de o reacţie a Organismului faţă de mutilarea pe care mentalităţile tabu o comportă. Căci în momentul în care oficialităţile pedagogice predică ruşinea faţă de propria fiinţă, în acest caz Sexualitatea devine ea însăşi câmpul de bătălie al acestei ostilităţi mascate faţă de natură. Complexul Tabu se angajează în aceste impulsuri libidinale iar o viaţă sexuală liniştită şi ordonată nu mai este posibilă. Interesul libidinal este dat de diferitele proiecţii pe care acest Complex le investeşte în partenerul, iniţial, spiritual. Această inhibare culturală artificială a Libidoului îşi ia revanşa în fantasmele obscene. Plictiseala şi asexualitatea pe care acest Complex le imprimă îşi au în pornografie reversul, după cum se va vedea. Dacă feminitatea cu modestia ei este exacerbată la maximum, dacă graţia ei este extinsă dincolo de normalitate într-o ‘sfinţenie’ legumicolă, virtuozitatea homeostazică a naturii va face din Libidoul Feminin să se manifeste obscen. În loc de reţinere şi cochetărie, imprimate cu reversul narcisic, Libidoul poate avea Exibiţionism şi Nimfomanie. Această adaptare homeostazică la mentalitatea tabu este cu atât mai mare cu cât acest Complex este mai mare, deci cu cât subiectul se înfundă mai tare în sacralitate. Dictatorii obsedaţi de cultul personalităţii, devenind zei faţă de supuşi, pot să aibă dese Idei de Persecuţie, ceea ce nu atestă decât această perpetuă autoreglare.

‘Complexul de Inferioritate’ al lui A. Adler este acela care premerge ceea ce Freud avea să numească mai târziu ‘narcisism’. Freud face distincţia între ‘egoism’ şi ceea ce el numeşte ‘narcisism’, care, prin destinaţia lor se raportează la acest Complex. Egoismul se deosebeşte într-adevăr de narcisism, în cazul indivizilor sluţi, ce nu ţin cont de ceilalţi şi pe care îi interesează doar propria persoană. Pe de altă parte, pare paradoxal dar narcisiştii, aşa cum îi prezintă Freud, nu sunt egoişti, fiind chiar în mediul social foarte generoşi. Conceptul de ‘narcisism’ este foarte mult lărgit atunci când tinde să se unifice cu cel de ‘libido’. Atingerea punctului narcisic de către acest Libido, aşa cum el îl vede, ar conduce la Schizofrenie, crede Freud. Şi, în acest fel, această Psihoză nu mai poate fi preluată în analiză, în tratamentul psihanalitic tocmai pentru că Libidoul nu s-ar putea definitiva în Transfer, fiind orientat spre sine.

Noţiunea de ‘narcisism’ folosită de Freud este cu mult mai largă decât cea de ‘Complex Narcis’ folosită aici. Conceptul lui Freud de ‘narcisism’ se deosebeşte mult de

acest Complex pentru a putea explica această ciudată pasiune a Omului de a depăşi orice coordonate existenţiale. Însă această generalizare este mult mai preferabilă conceptului de ‘narcisism’ folosit de

K. Horney. După ea, narcisismul ar fi un fel de bovarism, care este iubirea unei false imagini despre sine, în timp ce iubirea de sine ar fi aprecierea realelor calităţi ale subiectului. Trebuie aici însă arătat că aceste calităţi nu sunt anterioare iubirii de sine, ci posterioare acesteia, la fel cum Complexul Narcis devine din cel Tabu. Ideea că propriile calităţi ar putea fi admirate fără vreun sentiment bovarist este mai curând o formă de raţionalizare a unui sentiment generat de un conflict psihic specific.

2.2.1.6.2. Complexul Oedip ca variantă libidinală a celui Tabu

Oedip este personajul din mitologie care şi-a ucis tatăl şi s-a căsătorit cu mama sa. Originea sa superioară în această legendă, fiind fiu de rege, atestă parcă legătura sa cu cel Narcis, în jurul căruia gravitează. Prin Complex Oedip se înţelege dorinţa erotică a copilului faţă de părintele de sex opus şi tendinţele paricide faţă de cel de acelaşi sex. Totuşi această structură a fost modificată odată cu observaţiile ulterioare în psihanaliză, respectiv cele care atestă că acest Complex se manifestă şi relativ la părintele de acelaşi sex. De aceea se poate stabili o distincţie între orientarea concordantă a sa, care se manifestă către părintele de acelaşi sex, precum şi orientarea discordantă, care se manifestă către părintele de sex opus.

Complexul Oedip este o consecinţă firească a Sexualităţii civilizate. El se exprimă prin omnipotenţa şi egocentrismul individului care se crede îndreptăţit la orice satisfacţie. Atracţia incestuoasă este cu atât mai mare cu cât incestul este interzis de tradiţie. Tocmai de aceea civilizaţia implică o mai puternică structură a acestui Complex, prin educaţia sălbatică, adică prin focalizarea Libidoului către fixaţii incestuoase, ca urmare a suprainhibării ei, ceea ce conduce la moştenirea lui pe terenul infantil. Un copil care trebuie să se descurce cu povara Sexualităţii timpurii, este un copil mutilat, căci, uneori, în noianul de norme sociale, nici adulţii nu pot face faţă acestei probleme. În această formă a sa, acest Complex este pecetea Nevrozei, aşa cum a observat Freud dar pentru aceasta el are în spate pe Complexul Narcis care de fapt îi este tutore. Există o formă normală a acestui Complex Oedip, imperceptibilă aproape dar care există universal la toţi indivizii civilizaţi, fie ei superiori social şi cu tradiţie, cu blazon aristocratic. Căci, educaţia sălbatică, nefiind percepută declarativ, fiind făcută în virtutea inerţiei, chiar clasele de sus îşi educă sălbatic copiii. Căci ele nu pot face distincţia între cei de sus şi cei de jos la acest nivel iar , în virtutea tradiţiei, normele acestea sunt considerate absolute şi de netăgăduit de vreme ce şi aceştia au crescut cu ele. Aşadar, cei care au considerat că acest Complex ar fi specific doar nevroticilor s-au înşelat, căci de el nu scapă nimeni dacă este atins de societatea clasică iar cel nevrotic are doar privilegiul că se vede ‘cu ochiul liber’ şi nu doar că el ar exista undeva nevăzut.

Universalitatea acestuia este universalitatea exploatării sau ierarhizării societăţii şi deci a Complexului Narcis, adică a dorinţei de ascensiune socială, a dorinţei de putere. Acesta nu poate aşadar fi redus la simpla dorinţă de posedare a mamei şi la ura împotriva tatălui şi observaţiile antropologice cu privire la rivalitatea fiu-unchi în societăţile primitive, în situaţia în care există o transmitere totemică matriliniară, au dărâmat această panoramă clasică asupra sa. Încercările ulterioare ale unor psihologi de a explica prietenia sinceră dintre tată şi fiu la unele triburi, unde tatăl nu avea un rol activ în administrarea bunurilor pe care le folosea şi fiul, prin refulări şi deplasări demne de spectrul Nevrozelor moderne, sunt ridicole, fără dreptde apel. Însă, pe de altă parte, încercarea antropologilor de a submina universalitatea acestui Complex, ia de cele mai multe ori formă de rezistenţă culturală la adresa psihologiei abisale. La aceste triburi Complexul Oedip poate trece de la mamă la soră şi de la tată la unchi, tocmai datorită faptului că relaţiile sociale au repere diferite. Facilităţile de apropiere ale vârstei au determinat întăriri ale interdicţiilor referitoare la fraţii de sex opus, tocmai pentru că incestul s-ar fi produs mai cu uşurinţă la acest nivel. Dar asta nu înseamnă, aşa cum au crezut unii antropologi, că Complexul Oedip nu există ca universal, ci, cel mult că această formă clasică nu există.

Freud nu atinge o concepţie sociologică a Complexului Oedip, reducându-l astfel la forma familială. Pe de altă parte, el, de asemenea, îl reduce la forma ontogenetică. Cu toate acestea, acest Complex are o devenire socialăşi filogenetică de netăgăduit. Familia însăşi nu poate fi asigurată decât ca oglindind socialul la scară redusă, ca părţi dintr-un sistem, care este sistemul social. Familia determină spirala microsocială şi presupune celula societăţii, după cum deja sa spus de către marxism. La capătul celălalt al celulei familiei este tatăl care este liantul între familie şi societate, fiind profund angajat în relaţiile economice şi sociale şi are rolul de protecţie a interiorului spiralei asemenea coajei pentru miez. La capătul interior este situat copilul, care trebuie să fie cel mai protejat iar la mijlocul spiralei este situată mama, care face o legătură bipolară la nivel de familie. Această structură a familiei a fost determinată de structura socială însăşi iar Complexul Oedip are mai întâi o funcţie socială şi anume, acest Complex Narcis. Freud aproape că intuieşte dimensiunea narcisică a Complexului Oedip atunci când afirmă că spre finalul său, acesta se manifestă prin identificare cu tatăl, structurându-se astfel ceea ce el numeşte ‘supraeu’.

Spirala familiei

Din acest punct de vedere Complexul Oedip este identic cu cel Narcis, el fiind Complexul Narcis al copilului. Familia este pentru copil aproape întreg universul său şi de aceea Complexul Narcis ia formă oedipiană la nivel infantil. Mai târziu Complexul Narcis ia forma sa binecunoscută şi Freud spune că acest fenomen este declinul Complexului Oedip. În acest caz trebuie făcute câteva remarci foarte importante. Mai întâi, Complexul Oedip nu apare nici la câteva luni după naştere, nici la un an nici la doi, ci este dat filogenetic, ca şi celelalte Complexe Psihice dealtfel şi poate intra în acţiune imediat ce copilul capătă o oarecare dexteritate funcţională. Apoi, ca o consecinţă parţială din această remarcă, Complexul Oedip are două forme în ceea ce priveşte geneza sa, pe lângă celelalte două, ale orientării. Acestea sunt: forma infantilă, care este cea a orientării erotice a copilului către părinte şi care este cea clasică dezvoltată de Freud, care a scandalizat spiritele puritane iar cealaltă este cea parentală, care presupune dimpotrivă orientarea erotică a părintelui către copil şi care este mult mai dramatică şi mai făţarnică decât cea a copilului care pare cu adevărat inocentă. Căci aici părintele devine un adevărat tiran, el efectiv face jocul educaţiei sălbatice fiind prins între responsabilitatea pedagogică pe care o cere societatea şi refulările propriilor tendinţe oedipiene, pseudopedofile care sunt stimulate de curiozitatea şi inocenţa infantilă. Dominat de propriile rezistenţe, Freud nu a spus nimic despre această formă care este incomparabil mai dramatică decât cea infantilă. Subjugarea emoţională şi afectivitatea contrafăcută a unor părinţi, mutilaţi la rândul lor de educaţia sălbatică, fac ca însuşi copilul lor să fie prins în aceste resorturi familiale care îi blochează dezvoltarea

emoţională fluentă. O glumă macabră spune că diferenţa dintre pedagog şi pedofil este aceea că pedofilul îl iubeşte cu adevărat pe copil. Este evident că, crescut într-un mediu unde emoţiile se dezvoltă ambivalent, unde acting-out-urile se pun în practică după hazard şi unde Comportamentul este incoerent şi dereglat, copilul îşi va vedea mutilate propriile Pulsiuni Psihice şi el însuşi va deveni un astfel de educator sălbatic ca urmare a acestei formări timpurii.

Se poate numi Complex Angel, acel complex care încearcă să se opună decisiv Libidoului, prin aşanumitul puritanism. El încearcă să fie total consecvent cu cel Matern, care presupune restricţia culturală a incestului şi de aici, la condamnarea în bloc a Sexualităţii. El glorifică copilăria sau , cel puţin idealizarea Edenică a ei, ca vârstă de aur. Însă o astfel de tendinţă este dată de însăşi orientarea parentală de tip oedipian. Imposibilitatea susţinerii unei relaţii sexuale, asta nu din raţiuni de educaţie sălbatică, ci din raţiuni tehnice, face ca interesul Libidoului să se asocieze cu elementele care facilitează sau care premerg actul sexual şi astfel să apară spectrul dereglărilor libidinale. Deci cu atât mai mult există un motiv de fixaţie oedipiană în plus faţă de Complexul Oedip propriuzis. În acest caz Complexul Angel se reuneşte cu cel Tabu, care îi este opus dar în funcţie de care se consolidează narcisic. Aşadar apare, faţă de Sexualitate, o idee ambivalentă care este pusă în relaţie cu acceptarea vieţii sexuale, după care Complexul Matern s-ar datora tocmai renunţării la starea de inocenţă presupusă a fi implicată de viaţa sexuală. Dar de fapt această idee, ce se doreşte de-a dreptul mistică, într-o ipocrizie greu de suportat (căci numai mistici nu se pot numi cei care devin dintr-o dată reprezentanţii acestui stil de viaţă, în timp ce în restul zilelor sunt joviali sau cel mult pedanţi), este pur şi simplu nevoia de a comunica ambivalent erotic cu cineva la fel de mutilat sufleteşte pe acest tărâm al sălbăticiei libidinale abstracte. Iar, din teama de singurătate, părintele care se află într-o astfel de situaţie va face apel la egoismul său educaţional pentru a determina cât mai mulţi astfel de parteneri.

Cu toate revoluţiile şi emancipările în domeniu, Sexualitatea va rămâne mult timp de acum încolo o problemă sensibilă şi fondul miilor de ani trecuţi în ceea ce priveşte întortocherea şi chiar mutilarea ei, nu vor dispărea peste noapte. Aşanumita emancipare occidentală, în materie de Sexualitate, nu este decât o facilă contracarare a unui fond emoţional fragil în ceea ce o priveşte. Pe de altă parte, sunt sporadice locuri unde tradiţia, cu toate păcatele sale, supravieţuieşte. În acest ultim caz, Sexualitatea este considerată, fie şi nedeclarat, ca fiind ceva nedemn, animalic, ceva care este ruşinos. Însă, dacă Sexualitatea Umană ar fi Animalică, toate problemele ar fi rezolvate, căci Animalul cunoaşte un comportament sexual doar în perioada de rut, pe când Omul trebuie să se descurce cu o astfel de Pulsiune pe tot parcursul anului. Pe drept cuvânt, încă din antichitate s-a spus că Omul este un Animal care merge dimineaţa în patru picioare, la prânz în două şi seara în trei iar dincolo de această analogie se poate observa nestatornicia sa, ca fiinţă. Dacă s-a ajuns la această situaţie este tocmai datorită

îngrădirilor sale culturale, în parte justificate de mediul social, în parte date artificial. Pentru ca să îşi câştige bipeditatea faţă de patrupeditate, el a trebuit mai întâi să treacă prin tripeditate. Experimente ce s-au făcut pe maimuţe arată că acestea răspund paradoxal prin creşterea potenţei libidinale la şocuri electrice dureroase. Este foarte evident că în toate nenorocirile pe umerii cărora s-a clădit civilizaţia, Sexualitatea a luat rolul de supapă. Atâtea inhibiţii artificiale care s-au abătut asupra sufletului omenesc odată cu instituirea Complexului Tabu, în special în domeniul Sexualităţii, îşi au un revers dramatic. Fireşte că este greu de imaginat un om al viitorului foarte îndepărtat care să continue înmulţirea clasică prin Sexualitate sau cel puţin prin cea clasică, cunoscută.

Pornografia este unul dintre efectele acestei fuziuni în Libido a unor elemente psihice heterogene. Cei care recurg la materiale pornografice şi nu

o fac din simplă curiozitate, ci dintr-o nevoie de satisfacţie libidinală, ascund în ei frustrări filogenetice teribile. Pornografia, ca piaţă, nu face decât să speculeze anumite fantasme, pe care de obicei actorii le interpretează teatral, pentru a le da aparenţa de realitate. Materialele pornografice constau în iluzia realităţii a unor astfel de fantasme profunde. Cel care este prins în plasa pornografiei este păcălit de propria lui umbră, după cum se va vedea mai jos.

Societatea trebuie să introducă pe scară largă psihologia în educaţie dacă se doreşte armonizarea ei. Sexualitatea este pe mai departe una dintre marile probleme iar libertatea socială, pe fondul refulărilor libidinale poate conduce la efecte nedorite pe plan social. Aceste efecte se văd şi astăzi, ca rămăşiţe din secolele trecute şi care nu au putut fi evitate în secolul care tocmai s-a încheiat, care a fost dominat de atâtea frământări.

 

 

 

2.2.1.6.3. Complexul Oedip şi pornografia

Una dintre cele mai absurde şi mai ridicole critici la adresa psihologiei abisale şi psihanalizei, este aceea că ar conduce la desfrânare. Faptul că aceste două discipline nu pregetă să spună ceea ce este de obicei trecut sub tăcere, este perceput şi astăzi, la mai bine de 100 de la apariţia lor (ca doctrină şi respectiv, practică psihoterapeutică), ca fiind opusul acestei tăceri. Dar această opoziţie nu este văzută ca o rezolvare a acestei probleme, ci ca alternativă în acelaşi sistem de valori dat. Ea este văzută de cei ce nu au timp să înţeleagă, ca un fel de instigare la explozie a nespusului şi netrăitului, în plan

comportamental. Dacă aceste discipline utilizează în demersul lor termeni consideraţi obsceni, dacă ele aduc la suprafaţă aceste elemente, se crede că eficienţa terapeutică s-ar datora tocmai punerii în act a acestor Pulsiuni patologice ce guvernează latent mintea omenească. Unei astfel de înţelegeri îi este imposibilă o replică, după cum unui orb din naştere îi este imposibilă contemplarea unei picturi. Căci o astfel de critică nu are un concept clar despre dinamica terapiei psihanalitice, din moment ce singurul model terapeutic imaginat de aceasta este tocmai satisfacerea brută. Perceperea psihanalizei ca terapie, este dictată, aşadar, de proiecţiile propriei concepţii, de obicei inconştiente, despre psihoterapie în general. Psihanaliza s-a apărat tot timpul de aceste acuze, negându-le pur şi simplu, însă o astfel de apărare pare mai degrabă una socratică. Tocmai pentru a întări o astfel de apărare este nevoie de o privire din unghi psihanalitic a acuzaţiei cu pricina,

o analiză efectivă a pornografiei.

Pornografia nu este o simplă manifestare a Sexualităţii, chiar dacă aceasta a suferit atâtea mutilări în ceea ce priveşte raportarea culturală la ea a Omului societăţilor tradiţionale vestice. Pornografia este mai mult decât realizarea unui act sexual, este mai mult decât un raport intim ce se stabileşte între doi oameni de sexe diferite. În pornografie apare întotdeauna un al treilea. Acest ‘al treilea’ are o valoare simbolică. Ea se consumă în limitele unei scindări între registrul în care el se află şi cel al desfăşurării actului pornografic în sine. ‘Al treilea’, privitorul, nu are acces imediat şi deseori nu are niciodată acces la actul sexual aşa cum apare în registrul celălalt. Asta pentru că pornografia se manifestă în special în planul reprezentării (afişe, fotografii, filme). Imposibilitatea de a accede în acest registru este însăşi esenţa pornografiei, supravieţuirea ei constă tocmai în ‘dependenţa’ masochistă pe care privitorul o stabileşte faţă de persoana (sau persoanele) în stare de disponibilitate erotică din celălalt registru. Interesul acesta ar muri pur şi simplu dacă actul sexual ar avea realmente loc. Privitorul trăieşte aici drama ambivalentă a participării şi neparticipării la actul erotic al situaţiei pornografice, după cum voaioristul îşi trăieşte dramatic voluptatea acestei ambivalenţe, respectiv aceea de a privi actele erotice desfăşurate într-un registru cât mai străin faţă de cel în care el se află. Tocmai de aceea voaioristul caută mereu experienţe noi, el devorează continuu noi şi noi situaţii. Iar când o scenă este consumată, ea nu mai are nici o valoare. Subiectul îşi caută transcendenţa iar trăirea momentului de transcendere dintr-un registru în altul, constituie tocmai structura psihopatologică a devoratorului de pornografie. O astfel de structură îşi are originea în Complexul Oedip, în scindarea dintre registrul parental şi cel infantil, scindare impusă de normele sociale cu privire la incest.

Tocmai aceste norme sociale sunt anulate de devoratorul de pornografie. Diversitatea materialelor pornografice pe care el le consumă reprezintă fantasma

accederii la cât mai multe partenere, reacţia faţă de fidelitatea pe care normele sociale o recomandă. Exhibarea organelor genitale către un spectru nelimitat de observatori este o reacţie la adresa normei de ascundere a acestora, tocmai pentru a nu facilita excitaţia libidinală din partea colocalnicilor. Căci aceştia ar putea atenta, astfel, la instituţia căsătoriei, care se defineşte ca facilitatoare de relaţii sexuale doar între doi parteneri, cel puţin în forma ei tradiţională. Normele sociale de reglementare a sexualităţii sunt sparte de către fantasmele individului prin care răzbate Instinctul natural, refuzând perceptele sociale. Subiectul are în felul acesta iluzia narcisică de a depăşi aceste norme, de a trece dincolo de inhibiţia pe care ele o imprimă, asemenea porumbelului lui Kant care crede că tocmai atmosfera este cea care îl împiedică realizarea năzuinţelor.

Tocmai aici este punctul fierbinte al relaţiei culturale pe care normele civile o stabileşte cu pornografia. Consumatorul de pornografie este unul care, în primul rând, este în măsură să trezească fixaţiile oedipiene ale Libidoului, fixaţii îngropate în subsolurile Psihicului. Dincolo de faţada onorabilă a fiecăruia, fixaţiile oedipiene şi narcisice, care reprezintă materia primă a pornografiei, există la fiecare într-o măsură oarecare iar stigmatizarea pornografiei, care este universală la fiecare om matur (inclusiv la cei care se implică în producţie) este o dovadă a faptului că acesta provoacă o stare de nelinişte în fiecare. Nu se poate spune că pornografia ar face o altă crimă în afară de aceea de a oglindi propria criminalitate a fiecăruia. Ea nu ucide pe nimeni, ea nu fură nimic, ea nu produce nici măcar vreo jignire cuiva anume. Totul este proiecţia inconştientă a fiecăruia în ea. Atunci când feministele protestează asupra faptului că femeia participantă la actul pornografic este umilită, inferiorizată şi exploatată, ele nu îşi dau seama că astfel de argument se referă tocmai la ele însele care se proiectează în femeile de pe ecranul filmului pornografic, femei care nu par să protesteze (cel puţin nu în acel moment) asupra condiţiilor lor.

De unde vine însă necesitatea ascunderii acestor deşeuri toxice ale Psihicului? Freud dă un răspuns evaziv legat de această problemă, răspuns care se conturează prin intermediul culturii, al normelor sociale ce sunt reprezentate de Supraeu. Însă el ezită să răspundă la întrebarea de ce ar avea normele sociale nevoie să ascundă aceste elemente. Complexul Tabu a arătat suficient care sunt aceste imbolduri. Dacă cultura oficială stipulează diferenţele celor două clase, caracterul elitist, pornografia este reacţia pe care spiritul claselor de jos o au faţă de acest elitism, faţă de universalizarea particularităţilor ce diferenţiază cele două pături sociale, fapt ce determină un dualism ermetic între acestea. Ceea ce este periculos pentru ordinea socială, în cazul pornografiei, este faptul că ea demonstrează concret că între cei de sus şi cei de jos nu există o diferenţă naturală, ci una socială, pedagogică. Iar faptul că clasele de sus sunt afectate de pornografie, prin trezirea conţinuturilor psihice inconştiente, care nu se supun unor legi formale, exterioare, este în măsură să destabilizeze ordinea socială a ‘dreptului divin’ a stăpânului de a avea sclavi, după cum animalul de pradă are dreptul de a ucide pe cel

prădat. Or această diferenţă naturală între stăpân şi sclav este anulată în mod practic de pornografie.

Aşadar acuzaţia cu pricina, care se aduce în primul rând pornografiei, care este o încercare fantasmatică de neutralizate a inhibiţiilor libidinale anterioare, date cultural în mare parte, este în special culpabilizarea principială asupra claselor de jos pentru a le justifica starea de mizerie. Apoi, dimpotrivă, psihanaliza, care conduce la vindecarea acestor dedesubturi, poate fi culpabilizată, printre altele, tocmai de anularea acestui original motiv de culpabilizare, adică subminarea Complexului Tabu pe care ea o instituie. Tocmai de aceea cele mai urâte lucruri nu sunt urâte în sine, ci sunt aşa pentru că ceea ce este ‘frumos’ le face aşa. Cel care înjură ca barbarul, este mult mai aproape de spiritul manierelor elegante decât cel care o face sporadic şi mai puţin afectat. Căci înjurătura presupune tocmai aceste imbolduri oedipiene implicate aici care sunt deplin proiectate asupra celui înjurat În felul acesta el suportă acest stigmat de clasă originar.

 

 

 

2.2.1.6.4. Complexul Narcis şi Arta

Kant defineşte geniul artistic ca fiind cel care prescrie legi noi Artei, deci unul care este în măsură să fie original. Deci originalitatea presupune o astfel de asimilare narcisică a faptului de învingere a tradiţiei, de încălcare, justificată estetic, a tabuului său. Raportarea negativă a curentelor unul la altul, ironiile pe care fiecare le aduce celuilalt, se pare că este o temă la modă pentru Arta Modernă. Relaţia dintre curentele artistice unul faţă de altul este o relaţie care reflectă relaţia epocilor una faţă de alta. Acesta este narcisismul intern al Artei. Dincolo de prescripţiile Complexului Cain, care face din Artă un mod de diferenţiere ale grupurilor unele faţă de altele, narcisismul său intern este menit să satisfacă atât tendinţele oedipiene ale respectivei epoci, unde cultura modernă este văzută de contemporanii ei ca fiind superioară celei clasice sau celei anterioare. Iar teoria decadenţei culturale este susţinută fie de competitorii sociali ai respectivei culturi, fie de cei ce o folosesc în acest scop, cum este cazul cu Cultura Renaşterii, dictată financiar de negustorii italieni bogaţi, care nu se mai identificau cu valorile tradiţionale ale Evului Mediu. La fel este situaţia cu avangarda artistică a secolului al XX-lea, cu care epoca nu se mai identifică. Pe de altă parte, ceea ce face din cultură o etichetă pentru respectiva epocă în care a apărut, se datorează sentimentelor de vinovăţie a acesteia pentru dispariţia epocii precedente, ceea ce este un sentiment oedipian. El reflectă dispariţia părinţilor pentru care respectivii indivizi se simt vinovaţi. De aceea Arta este

o transcriere a sentimentelor uşilor din dos, ale Tulburării Psihice, ale ‘sublimărilor’, cum spune Freud, adică a perversităţii satisfăcute deghizat. Căci demersul refulărilor libidinale are acest revers. Aici nu este fireşte vorba despre Libidoul Fizic, ci numai despre unul Psihic, iradiant. Un astfel de libido determină fixaţiile libidinale oedipiene iar Arta, Cultura în general reprezintă supapa de neutralizare a acestor fixaţii. Acesta este tocmai narcisismul extern al Artei, dat tocmai de eliberarea de tensiunea psihică ce nu poate fi neutralizată decât fantasmatic. Complexul Oedip este aici fundamental, de asemenea. Conceptul de ‘extroiecţie’, aşa cum va fi explicat mai târziu, reflectă identificarea omului de cultură, a artistului, cu opera sa, devenirea sa ca principiu al operei pe care o face, Dumnezeul ei. În felul acesta artistul se identifică cu Dumnezeu, adică chiar cu părinţii, în cadrul triunghiului oedipian. Arta este, aşadar, o extroiecţie a mentalităţii specifice unei epoci iar geniul artistic este cel care poate să cristalizeze această mentalitate, ca emblemă pentru o astfel de epocă. Or, cum mentalităţile se schimbă, cultura se schimbă şi ea iar valorificarea ei este de fapt tocmai investirea narcisică pe care un grup, o clasă sau o societate, o face în ea. Tocmai de aceea, odată cu procesul de democratizare al secolului al XX-lea şi cu împărţirea societăţii în foarte multe mentalităţi cu drept de afirmare, Arta a suferit şi ea o astfel de dezordonare, fiecare curent având un astfel de fond pe care să îl susţină. Din păcate pentru ea, Arta Modernă suferă de pe urma faptului că nu o mai valorifică nimeni iar valoarea ei este eventual dată de vechimea ei, ceea ce determină eventual o satisfacere Edenică a consumatorului. Această lipsă de valorificare se datorează faptului că societatea devine democratică iar exploatarea sălbatică a pierdut din teren. Omul nu mai caută atât de mult să se diferenţieze de cel exploatat pentru a-şi recunoaşte superioritatea, căci nu mai are nevoie să îl exploateze pe acesta. Dacă totuşi mentalitatea Edenică supravieţuieşte, acest lucru se datorează profunzimii sale filogenetice, ceea ce face ca Arta să continue să existe şi să se dezvolte mult timp de acum încolo, însă sub o formă cu totul deosebită, atât ca percepţie cât şi ca proiecţie, fără idealismul pseudofanatic care s-a văzut în trecut.

2.2.1.6.5. Complexul Narcis şi Religia

Fenomenul religios nu este unul unitar. Dacă se poate vorbi despre un fenomen religios, acest lucru este mai degrabă din raţiuni de simplificare a limbii. Căci, în realitate, Religiile sunt producţii spirituale relative nu la arhetipuri originare, identice, ale Psihicului, aşa cum spune Jung, ci la contextul social pe care acestea se grefează. În fapt, un credincios ar putea recunoaşte drept Religie propria sa credinţă, însă credinţa popoarelor ce nu o împărtăşesc pe a lui sunt luate drept falsităţi, iluzii şi închinare la zei mincinoşi. Este clar că a vorbi despre Religie, în care să fie incluse toate credinţele lumii, aşa cum au făcut ateii, presupune de la început o viziune areligioasă asupra lumii. Religia este, în acest caz, înţeleasă nu ca pe o problemă individuală, ca pe un curent, ci ca pe un fenomen universal, asemenea formelor pure platoniciene. Încercarea lui Jung de a găsi în ale sale arhetipuri, acest principiu al Religiilor este inoportună. Căci, dacă în

Creştinism sau Hinduism acestea se pot vedea mai bine, totuşi în alte Religii, aceste elemente pot apărea periferic sau chiar deloc. Fără a înţelege Omul, nici Religia lui nu poate fi înţeleasă. Iar Jung nu l-a înţeles, măcar pentru faptul că între aşanumitul ‘Inconştient Individual’, al lui Freud şi cel ‘Colectiv’, al său, există o sciziune carteziană.

O primă determinare asupra Religiei a fost deja făcută la Complexul Eden şi Tabu. Însă, în fapt, orice Religie este un fenomen postnarcisic, ea este dată, asemenea filosofiei şi Artei, odată cu cea de-a treia grupă de Complexe. Iar implicarea Complexelor anterioare pe fondul filogenetic se datorează faptului că din punct de vedere anatomic, fiziologic, Trunchiul Psihic nu se prezintă aşa cum îl simplifică schema. Complexele lui nu sunt legate în serie, ci toate sunt unite printr-un corp comun, plastic, modificându-se evolutiv. Fiind pur şi simplu trunchiul Psihicului, este normal ca toate Complexele lui să fie implicate în orice act, însă unele, cum este aici Complexul Narcis, au roluri decisive în ceea ce priveşte un anumit comportament ritualic sau o idee religioasă. Grupa întâia de Complexe furnizează Religiilor materialul brut, cea de-a doua le încadrează în societate, în timp ce aici ele se formează structural esenţialmente. Celelalte două grupe rămase de analizat de acum încolo influenţează şi ele Religiile dar mai puţin. Căci ele sunt consecinţe ale acestei grupe implicate direct în clasele de jos, după cum se va vedea, deci trebuie ca Religiile să fie deja structurate până când aceste influenţe să îşi facă simţită prezenţa.

Coordonatele de dezvoltare ale grupei terţiare diferă în funcţie de starea socială pe care ele se grefează. Iar cum această stare de evoluţie diferă de la o societate la alta, este normal ca aceste coordonate să fie ele însele diferite, tocmai de aceea nu se poate vorbi de un fenomen religios unitar atât spaţial cât şi temporar. Dinamica formelor religioase adoptate, aşa cum o studiază istoria religiilor, păleşte în raport cu dinamica receptivităţii psihologice a fenomenului religios. Nimic din această percepţie de la credinciosul creştin nu poate fi găsită la sălbaticul religios a cărui Religie este una totemică. Pentru aceasta, Religia este mai curând un contract cu natura. El face jertfe şi plăteşte într-un fel sau altul dreptul de a beneficia de bunăvoinţa spiritelor în acelaşi fel în care modernul credincios plăteşte la cumpărături. Cumpărăturile îi par modernului un fapt banal, lumesc, incompatibil cu Divinitatea la care aspiră, în timp ce primitivul nu îşi poate imagina o Divinitate absolută, aşa cum apare ea în Creştinism. Sălbaticul se poate efectiv răzbuna pe ‘divinitatea’ lui în situaţia în care agricultura sau alte interese economice ale sale, nu funcţionează, datorită intemperiilor naturii. Spiritele pot deveni blamate pentru că nu au respectat ‘contractul’, preoţii şi regii pot fi schimbaţi, la fel şi întreaga Religie. În Religiile Moderne, puterea lui Dumnezeu este absolută, fiind legată de fixaţiile libidinale infantile, consecinţă a refulărilor libidinale filogenetice. Acestea facilitează un termen de comparaţie pe care subiectul îl poate prelua din perceperea parentală pe care copilul o are. Pentru asta este nevoie de o suficientă evoluţie culturală

a societăţii. Religia primitivului este în acelaşi timp şi Ştiinţă şi economie, pentru că se referă la facilitatea bunăstării sociale, preotul fiind un conducător şi un ‘savant’, cu rol activ în dinamica socială. În civilizaţia occidentală preotul este mult marginalizat, rolul său este unul redus în viaţa de fiecare zi iar importanţa Religiei este asemenea cu cea a filosofiei, în relaţie cu ştiinţele care s-au desprins din ea.

Aşadar este cu totul inoportun să se judece Religia primitivilor din punctul de vedere al percepţiei moderne, nevroticiste, a Religiei, ca în cazul societăţilor occidentale. Căci dinamica evoluţiei sociale este imboldul variaţiei acestei percepţii de la o cultură la alta. Situaţia este aceeaşi chiar în cadrul unei Religii în sine, cum este cazul Creştinismului, unde fiecare înţelege prin el ceea ce doreşte. Omul simplu, credinciosul normal, nu îşi poate imagina o realitate complet diferită de cea pământească iar pustnicii sunt văzuţi ca nişte oameni dereglaţi. Pentru că interesul lui este asemănător cu cel al primitivului, adică pentru el Dumnezeu este cel ce contribuie la prosperitatea economică particulară. Credinţa lui este sinceră iar ura pentru Dumnezeu poate apărea în mod declarat atunci când necazurile se pot abate asupra lui. Ura refulată faţă de acesta este răscumpărată prin îndesirea activităţilor religioase. Pustnicul mistic găseşte la acest tip de credincios tocmai ceea ce el consideră a fi necredinţă iar retragerea lui din lume reprezintă tocmai identificarea narcisică cu nelumescul. Preotul reprezintă un model de autoreglare negativă a excitaţiei energiei psihodinamice. Între aceste două poziţii se află cea a autorităţilor bisericeşti, cum sunt preoţii posesori de bogăţii ai Evului Mediu, instrumente principale de apropriere a autorităţilor spirituale ale Religiei. Iar aceşti mijlocitori ai Religiei în afacerile statului constituie instrumentul esenţial al educaţiei sălbatice. Iată cum trei mentalităţi şi clase sociale diferite, cu interese diferite, participă la aceeaşi doctrină metafizică a Religiei. În realitate, sub forma unei doctrine şi a unui gând frumos, se pot ascunde interesele cele mai sălbatice iar fiecare caz are propria lui poveste. Tocmai de aceea nu se poate vorbi despre Religie ca fenomen unitar iar catalogarea fenomenului religios în general, după cum face un Nietzsche în mod critic sau după cum fac oficialităţile statului, care cred că, dacă subscriu la o anumită doctrină şi -au spălat afacerile murdare, este o poziţie greşită.

 

 

 

2.2.1.6.6. Complexul Narcis şi filosofia

Dată fiind tematica ei, filosofia are puncte comune cu Religia, are aceeaşi bază, pentru că porneşte de la aceeaşi bază. De altfel în perioada Evului Mediu filosofia era în întregime pe post de a servi teologia iar mulţi teologi şi sfinţi ai Creştinismului s-au

inspirat din lucrările lui Platon şi Aristotel. Diferenţa faţă de Religie vizează metoda. Filosofia este raţională iar argumentele sale sunt ştiinţifice, făcând apel la raţiune şi răspunzând obiecţiilor. Religia dimpotrivă, este mult mai intuitivă sub aspectul metodei, dacă se poate vorbi despre aşa ceva în ceea ce priveşte credinţa. Ea face mai degrabă apel la resorturile Artei (pictarea sfinţilor sau explicaţiile poeticalegorice) pentru a-şi face cunoscut demersul. De aici şi concluzia că Religia este un demers în special al Filierei Pozitive. Ea se adresează mulţimii, în timp ce filosofia, deşi foloseşte o metodă raţională, deci acolo unde Filiera Pozitivă este în măsură să ofere datele realităţii prin relaţionarea sa la mediu, totuşi se poate repera mai uşor pe Filiera Negativă. Deoarece se adresează elitelor, fiind inteligibilă doar prin studiu şi nu prin simpla credinţă, ca în cazul Religiei

Din acest punct de vedere, filosofia nu are un rol social precis cum are Religia, prin perspectiva educaţiei sălbatice, prin suprasolicitarea Complexului Tabu, ci ea doar profită de reversul Narcisic al acestuia. Pentru filosofie nu este necesară credinţa, căci pentru ea credinţa este sursa erorilor iar filosofia pune mare preţ pe Adevăr. La fel ca şi în cazul Ştiinţei, Complexul Oedip este acela care determină această căutare a adevărului. De aceea Adevărul, Falsitatea şi filosoful reeditează triunghiul Oedipian. În tabuul pe care părinţii îl impun copiilor interesaţi de viaţa lor intimă, aceştia refuză inconştient aceste explicaţii de preamărire a părinţilor şi vor adevărul concret, faptic, prin care părinţii sunt coborâţi de pe soclul tabuului. Copilul, devenit filosof, este acela care se urcă pe acest soclu prin demersul său.

Latura narcisică este dată tocmai de exersarea filosofului cu conceptele filosofiei şi cu raţionamentele subtile, de unde el capătă şi dexteritatea expunerii, care este inaccesibilă omului de rând. Dacă Religia se adresează mulţimilor, filosofia este prin excelenţă o îndeletnicire aristocrată. Căci filosoful creează o ierarhie socială a cărui criteriu nu este moştenirea averilor, nici credinţa, nici capacităţi suplimentare, ci raţiunea şi dreptatea la care ea conduce iar superioritatea filosofului constă în exersarea acestor virtuţi. În analiza acestor concepţii, se poate vedea lesne că întemeierea moralei de la Complexul Tabu, ia aceeaşi formă în întemeierea criteriului de departajare a indivizilor în societate. Platon chiar imaginează o societate condusă exclusiv de filosofi. Penitenţele morale aveau scop de a se opune spiritului mercantil al proletarului, pentru a face o impenetrabilitate tabu cu privire la aristocraţie. În acelaşi fel, filosoful adoptă el însuşi spiritul moral şi îl cultivă şi , în acest fel el cultivă raţiunea ca opusă spiritului ergotic al proletarului, tocmai pentru a se diferenţia de acesta şi a avea o neutralizare narcisică. Perfecţiunea sa morală şi dexteritatea raţională fac din filosof un narcisic, căci în mod retroactiv întărirea acestor virtuţi duce la o compensare narcisică. El poate de aceea trăi într-o lume fantasmatică a aristocraţiei, prin idealurile teoretice şi morale, deşi poate aparţine claselor de jos, cum este cazul unui Socrate, Spinoza sau Kant.

Aşadar tematica filosofiei este în bună parte identică cu cea din Religie. Complexul Sisif şi cel Traumatic implică apariţia temelor consacrate ale filosofiei, ca nemurirea sufletului, infinitatea lumii, caracterul ei unitar, etc. Filosoful are aici o narcisică identificare cu teoriile sale şi acesta ajunge să nu se mai teamă de moarte deoarece crede că va trăi veşnic prin tezele sale. Filosoful poate fi şi incomod, pentru ambele clase sociale. Şi asta datorită opoziţiei sale faţă de simţul comun pe care îl declară amalgam de proaste obiceiuri şi , din satisfacţia narcisică ce o extrage de aici, el poate fi satisfăcut pentru frustrarea de a nu se alinia la acestea. Procesul lui Socrate este un astfel de exemplu, unde acesta a încercat din răsputeri să îi scoată din sărite pe judecătorii săi, prin etalarea perfecţiunii sale morale dar şi prin ironizarea acestora, în acelaşi timp. Căci Socrate avea mari şanse să trăiască, ba chiar să nu fie nici măcar acuzat, însă el realmente nu dorea să trăiască pur şi simplu, ci dorea să trăiască veşnic. În momentul în care puternicii zilei s-au simţit ofensaţi de atitudinea lui Socrate, el a fost adus la proces. Nietzsche a simţit această subtilă uneltire şi de aceea el l-a urât atât de pasional pe Socrate. În acest caz, el însuşi este un Socrate.

Această latură a fuziunii Complexului Sisif în tematica infinităţii lumii şi reversul narcisic pe care filosoful îl are, face ca filosofia să rămână perpetuu în cercul vicios al fantasmelor, deşi de fantasmă ea fuge mereu. Atât timp cât filosoful îşi trăieşte fantasma în coaja sa ermetică, filosofia rămâne un ‘stil de viaţă’ al filosofului, o definire a originalităţii sale şi a superiorităţii sale. Legătura cu Ştiinţa este mult mai mare decât diferenţa. De aceea muţi oameni de ştiinţă au pornit de la filosofie sau invers, de la Ştiinţă au ajuns la filosofie. În orice caz, marile teorii ştiinţifice au avut tot timpul un acompaniament filosofic. Ştiinţa, care se dezvoltă fără prea multă filosofie, este cea a experimentului, ceea ce denotă apetitul respectivului savant pentru lume, pentru încadrarea în realitate. Filosoful dispreţuieşte realitatea, are un fel de ‘psihopatie schizoidă’, ceea ce îl face imun faţă de nevoile şi interesul celorlalţi. În timpurile moderne rar se mai găsesc astfel de oameni, deşi filosofie se face pe toate programele de televiziune şi asta datorită transformărilor sociale survenite. Însă trebuie remarcat că cei ce erau meniţi pentru filosofie în trecut, astăzi ei insistă mai mult pe Ştiinţă iar dacă fac şi filosofie o fac mai superficial.

2.2.1.6.7. Complexul Narcis şi Ştiinţa

Legarea ştiinţei de Complexul Narcis este evidentă şi decisivă, acesta având rolul de detabuizator, de identificator cu cel Tabu, adică de subminare a structurii sale substanţiale, cea proiectiv ontologică, sub impulsul egocentrismului narcisic, convertirea lui narcisică a acestuia. Obiectul Ştiinţei se leagă de acest Complex Tabu. Omul de ştiinţă este curios asemenea copilului relativ la toate lucrurile, curiozitate stârnită în principal de cunoaşterea timpurie, infantilă, cu privire la erotism, după cum spune şi Freud. Domeniul pe care el şi-l alege, asemenea meseriei pe care Omul în general şi-o

alege, este determinată de dorinţa de a şti mai mult, în primul rând iar apoi de dorinţa de a cunoaşte şi dezlega o taină. Dimpotrivă, Complexul Tabu inventează o taină. Omul normal nu îşi doreşte să inventeze nimic în alegerea meseriei sale. El vrea doar să se stabilească sub raportul economic şi nu vrea să schimbe nimic. Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi doar cu atât, el este obsedat de un lucru, are ‘chinuri matematice’, după cum plastic se exprima A. Einstein despre propria stare la un moment dat, el trebuie să afle cu orice preţ iar simpla încadrare socială nu îl mulţumeşte. Aceste Obsesii pot fi foarte bine explicate pe baza Obsesiilor Compulsive prezente în Nevroza Obsesională, unde insul este copleşit, invadat de gânduri, gata să îl determine să comită acte imprudente şi imorale. Relaţia Complexului Narcis cu Nevroza este recunoscută, Complexul Oedip, care aici este teoretizat ca unul satelit al acestuia, fiind recunoscut de Freud drept ‘nucleul nevrozei’.

Dacă Religiile şi Arta tabuizează, Ştiinţa dimpotrivă, distruge acest tabu. Alegerea domeniului de cercetare a savantului este asemenea cu alegerea obiectului dragostei dată în cazul animismului ce va fi analizat la Complexul Don Juan. Omul de ştiinţă trăieşte el însuşi satisfacţia narcisică a violării acestui tabu dar şi a respectării lui, a identificării cu acesta prin intermediul rigorii ştiinţifice, obiective, cu rol de justificare, deşi lumea este profund schimbată de acest demers, în urma descoperirii făcute de acesta. Această schimbare poate fi imediată sau cu efect întârziat, ca în cazul tehnologiilor robotice, care au anulat în mare parte cultura dualistă a diferenţei de clasă, unde clasele superioare nu mai au nevoie să constrângă pe proletar cu tabuul în cauză. Totuşi omul de ştiinţă decodifică acest tabu, se confundă cu acesta, îl înţelege, îl aduce în stadiu de mercantil, de obişnuit şi în felul acesta el are certitudinea încorporării lui, al depăşirii lui. Această satisfacţie are un ecou oedipian, deoarece omul de ştiinţă abordează domeniul necunoscut, interzis înţelegerii, care este în aceeaşi situaţie în care erotismul parental este obiect necunoscut. Ambivalenţa demersului ştiinţific constă în relaţia cu autoritatea pe care se sprijină şi pe care o neagă în acelaşi timp. Omul de ştiinţă este în măsură să ridice în slavă pe autorii premergători lui care au ajuns la aceleaşi concluzii ca şi el, ceea ce presupune tabuizarea narcisică sau să ridiculizeze pe autorii vechi, pentru naivitatea lor, în cazul în care ajunge la concluzii diferite, indiferent de rigoarea metodei şi de certitudinea acestor concluzii. Rigoarea metodei Ştiinţei înseamnă rigoarea instalării Complexului Tabu, apetitul său la realitate, obiectivitatea sa, care poate fi realitatea lui Dumnezeu şi a pedepsei divine sau realitatea Operei de Artă. Educatorul sălbatic poate folosi aceeaşi realitate într-un mod autoritar şi justiţiar, lipsit de pasiune şi , deci, exclusiv şi riguros. Forma concluziilor Ştiinţei sunt cât se poate de ostentative faţă de rigoarea care le face posibile, tabuul muşcându-se de coadă în mod narcisic. Aceste concluzii sunt totuşi consecinţe ale rigorii tabuiste dar au particularitatea faptului de a contrazice flagrant autoritatea oficială tabuizatoare. În felul acesta obiectul tabu este subminat. Această contradicţie între demersul ştiinţific şi

concluziile ştiinţifice reprezintă ambivalenţa narcisică a Ştiinţei, care însă este în măsură să transforme mizeria Pulsiunilor Abisale în aur.