despre organizarea limes-uluila dunĂrea de jos.note de lecturĂ (v)

DESPRE ORGANIZAREA LIMES-ULUI LA DUNĂREA DE JOS.

NOTE DE LECTURĂ (V)

COSTIN CROITORU (Brăila – Romania)

Mots-clés : Barboşi, camp fortifié, limes, unités militaires romaines Résumé. Dans le présent article, l’auteur part de la lecture d’un livre récemment publié par Mihaela Denisia Liuşnea, sous le titre « L’organisation du limes romain au Bas Danube. Etude de cas sur la flottille militaire », et analyse les étapes de l’organisation du limes au Bas Danube, les fortifications romaines et les troupes qui les desservaient. Dans le même contexte, on émet quelques remarques critiques concernant la démarche historiographique mentionnée, tout en mettant en évidences des carences qui tiennent y compris de l’organisation de l’ouvrage.

Relativ recent, am avut prilejul de a intra în posesia unei noi lucrări

privitoare la organizarea frontierei romane în zona Dunării de Jos. Tirajul limitat – secretariatul editurii, după o îndelungă verificare, a confirmat faptul ca cele câteva zeci de exemplare care constituiau întregul tiraj al lucrării se aflau integral în posesia autoarei; din păcate, volumul nu putea fi achiziţionat nici măcar de la editura unde apăruse, deci nici nu putea fi vorba de distribuirea acestuia în vreo librărie locală sau centrală – astfel, cartea de care ne ocupăm, rămânând practic, în afara cercurilor ştiinţifice preocupate de tema abordată. Acesta este unul dintre principalele motive pentru care o vom descrie şi discuta in extenso în rândurile următoare, pentru că nu se cuvine ca o asemenea întreprindere să treacă neobservată, dimpotrivă este deosebit de util ca lucrarea şi truda autoarei să fie cunoscute în detaliu.

Lucrarea, apărută în anul 2008 la editura Cartea Universitară din Bucureşti, se intitulează Organizarea limes-ului roman de la Dunărea de Jos. Studiu de caz pe flotila militară şi este realizată de către Mihaela Denisia Liuşnea (în continuare MDL). Limitele cronologice asumate ale acestui excurs sunt poate cele menţionate abia pe pagina de gardă, între

ISTROS, XV, 2009, Brăila, p. 385-430

Costin Croitoru 386

titlu şi subtitlu: În perioada Principatului şi a Dominatului (al doilea subtitlu?). Pe coperta unu, albă, simplă, sunt plasate două registre. În primul apare o fotografie, mediocră calitativ, a unui fragment ceramic, al cărui loc de descoperire rămâne necunoscut, imaginea nefiind descrisă, aşa cum se obişnuieşte de către cei care se supun rigorilor ştiinţifice. Într-un registru secund, delimitat de primul cu o dungă roşie, este plasată o reconstituire a unei bireme. Deşi autoarea omite să menţioneze acest aspect, imaginea este preluată din Atlas ilustrado de la Antiqua Roma: de los origenes a la caida del Impero, Madrid, 2002.

Cartea (124 pp. + 27 planşe1) este structurată astfel: Lista abrevierilor; Introducere; Cap. I. Caracterizare morfo-hidrografică a spaţiului nord dobrogean şi sud-est carpatic; Cap. II. Consideraţii privind limes-ul roman la Dunărea de Jos. Unităţi militare şi sisteme de fortificaţii din perioada Principatului până [în] perioada romano-bizantină; Cap. III. Flotila militară romană pe limes-ul nord-dobrogean; Cap. IV. Consideraţii privind fortificaţiile militare romane pe limes-ul nord-dobrogean; Bibliografie; Planşe.

Lista abrevierilor (p. 4) conţine numai 25 de voci, evident nu toate cele utilizate în text; în lista bibliografică mai apar un AIU în cazul lui Bondari 1971, un ANRW în cazul lui Garcìa y Bellido, sau un BMI în cazul lui Ştefan 1971. Tot în afara ariei de cuprindere rămân, de exemplu, acel „AEM” de la p. 72, nota 502, care, având în vedere contextul, probabil ar trebui citit mai curând „AE” (=L’Année épigraphique) sau acel „enigmatic” „ISL”, notat la p. 33, nota 212, care referindu-se la o informaţie epigrafică este fără îndoială, chiar şi pentru cei mai puţin iniţiaţi ILS – abrevierea de notorietate a celor cinci volume de Inscriptiones Latinae Selectae, Berlin, 1892-1916, datorate lui H. Dessau. Surprinde aici şi preferinţa autoarei pentru abrevierea unor periodice, alta decât cea impusă de uzanţele academice2 sau, oricum, lipsa de unitate a unui astfel de demers. De exemplu, dacă „ACTAMP” semnifică în mod evident abrevierea cunoscutei Acta Musei Porolisenssis (ar fi fost de preferat ActaMP sau, şi mai concis, AMP – a se vedea, totuşi, singurul caz în care apare în lista bibliografică Gudea 1980: Acta Musei Porolisenssis. Muzeul de Istorie şi Artă Zalău), în schimb „ACTANP”, se referă la Acta 1 Vezi http://www.istorie.ugal.ro/ISTORIE/MEMBRI/CV_MIHAELA_LIUSNEA%207_2.pdf, accesat la 25.11.09, unde despre lucrarea de care ne ocupăm autoarea menţionează, în propriul CV, că ar avea 180 pagini! 2 A se vedea, de exemplu, Normele de întocmire a manuscriselor, Anexa 2, în SCIV(A), 46, nr. 3-4, 1995, pp. 356-365.

Despre organizarea limes-ului la Dunărea de Jos. Note de lectură (V) 387

Musei Napocensis! Absolut hilar este faptul că în lista bibliografică se foloseşte, în singurul caz în care apare, abrevierea AMN; a se vedea, Chirilă 1964. Desigur, mult mai utilă era, bunăoară, utilizarea unei abrevieri în cazul periodicului „Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos”, citat de mai multe ori. Cunoscuta siglă MCA (= Materiale şi cercetări arheologice) devine în cazul lui Tudor 1956 din lista bibliografică pur şi simplu Materiale.

De asemenea „IGL” (şi nu „IGLR” cum se obişnuieşte; probabil la p. 60, nota 401 şi p. 72, nota 502, acele IGR, I, 263 trebuie lecturate în acelaşi sens) reprezintă abrevierea uzitată pentru corpus-ul de Inscripţii greceşti şi latine din secolele IV–XIII descoperite în România, Bucureşti, 1976, editate de către Em. Popescu, acesta din urmă omis de către MDL, aşa cum se întâmplă, de exemplu, cu titlul complet, dar şi cu autorii DID – Din istoria Dobrogei, vol. I, Geţi şi greci la Dunărea de Jos din cele mai vechi timpuri până la cucerirea romană, Bucureşti, 1965: D. Berciu şi D. M. Pippidi, respectiv Din istoria Dobrogei, vol. II, Romanii la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1968: R. Vulpe şi I. Barnea. Demn de menţionat este faptul că în aceeaşi listă a abrevierilor se regăseşte şi „Not.Dign.Or” – adică Notitia Dignitatum Orientis, izvor pe care autoarea sugerează că l-ar fi citat după ediţia Otto Seck, Notitia Dignitatum. Accedunt Notitia Urbis Constantinopolitanae et laterculi provinciarum, Berlin, 1876, posibilitate asupra căreia avem mari rezerve, măcar pentru faptul că numele corect al editorului este Seeck!

În Introducere (pp. 5-8), MDL se străduieşte să se plaseze în canoanele contribuţiilor ştiinţifice, având în vedere o timidă raportare la istoriografia anterioară, relativă la „armata romană, structura şi organizarea acesteia, la care se adaugă rolul ei de purtătoare de mesaje culturale, asumat în mod conştient sau nu” [sic!]. Deşi subiectul a fost abordat „de un număr destul de mare de specialişti”, sunt amintiţi doar Th. Mommsen şi J. Marquardt, ca reprezentanţi ai secolului XIX. Dacă primul autor este citat acum cu lucrarea originală (Römische Geschichte), deşi în lista bibliografică finală MDL menţionează ediţia publicată în limba română (a se vedea şi p. 17, nota 83, unde aceeaşi lucrare este citată apud Ionescu, Papuc 2005), cel de-al doilea, cu toate că „a pus bazele ştiinţifice ale studierii armatei romane” cu Historiae equitum romanorum libri quatuor, rămâne neutilizat în continuarea excursului.

Deşi secolul XX reprezintă pentru istoriografia chestiunii un indiscutabil salt, contribuţiile care meritau amintite fiind, cel puţin de ordinul zecilor, pentru MDL „prezintă interes lucrările abordate de

Costin Croitoru 388

R. Syme, H. D. Viereck, D. Kinast, M. Duval ş.a.”. „În ceea ce priveşte prezenţa unităţilor militare la Dunărea de Jos, în special în zona limes-ului nord-dobrogean” autoarea remarcă studiile unor specialişti ca: A. Aricescu, E. Condurachi, I. Barnea, Gh. Ştefan, Em. Doruţiu-Boilă, D. Tudor şi M. Zahariade. Dacă studiile speciale ale istoricilor menţionaţi sunt de notorietate pentru subiect, în schimb, credem ca lucrările lui D. Tudor, Enciclopedia civilizaţiei romane, respectiv Arheologia Romană, puteau lesne rămâne în afara listei ori măcar a studiilor speciale. Oricum, alţi autori de referinţă în domeniu au rămas excentrici ariei de cunoaştere a lui MDL. Nu îi vom aminti aici, dar ei vor fi utilizaţi în continuare.

În ceea ce priveşte motivaţia alegerii temei, autoarea este convinsă că „problematica legată de prezenţa armatei romane în spaţiul Dunării de Jos rămâne deschisă, iar o lucrare care să trateze în mod special zona de contact direct a Imperiului cu barbaricum în această regiune nu a fost încă elaborată”. Poate nu este de prisos să amintim aici, măcar pentru MDL, de acum „clasicele” sinteze elaborate de către S. Sanie3 şi I. Ioniţă4, mai vechile articole ale lui P. Nicorescu5, Gh. Năstase6, Gh. Ştefan7 sau V. Pârvan8, ori mai recentele contribuţii ale lui O. Ţentea9 şi ale semnatarului

3 S. Sanie, Civilizaţia romană la est de Carpaţi şi romanitatea pe teritoriul Moldovei, Iaşi, 1981. 4 I. Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi, Iaşi, 1982. 5 P. Nicorescu, Scavi e scoperte a Tyras, în „Ephemeris Dacoromana”, II, 1924, pp. 378-415; Idem, Fouilles de Tyras, în „Dacia”, III-IV, 1927-1932; Idem, Garnizoana romană în sudul Basarabiei, în AARMSI, s. III, t. XIX, 1937, pp. 217-222; Idem, O inscripţie a împăratului Traian găsită la Cetatea Albă, în AARMSI, s. III, t. XXVI, 1944, p. 510. 6 Gh. I. Năstase, Bugeacul în antichitate, în „Buletinul Societăţii Române Regale de Geografie”, LV, 1937, pp. 137-152; Idem, Valurile lui Traian din Basarabia după C. Uhlig, în „Buletinul Societăţii Române Regale de Geografie”, LV, 1937, pp. 153-158. 7 Gh. Ştefan, Nouvelles découvertes dans le ,,castellum” romain de Bărboşi (près de Galaţi), în „Dacia”, V-VI, 1935-1936, pp. 341-349. 8 V. Pârvan, Castrul de la Poiana şi drumul roman prin Moldova de Jos, în AARMSI, s. II, t. XXXVI, 1913, pp. 106-119; Idem, Getica. O protoistorie a Daciei, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, s. III, t. III/2, 1926. 9 O. Ţentea, S. Cleşiu, Fortificaţia şi necropola romană de la Galaţi, cartier Dunărea. Raport arheologic, în „Cercetări Arheologice”, 13, 2006, pp. 39-88; O. Ţentea, The Roman Necropolis at Barboşi. Several Remarks, în „Istros”, XIV, 2007, pp. 217-225; O. Ţentea, I. A. Oltean, The Lower Danube Roman Limes at Galaţi (Romania). Recent results from excavation and aerial photographic interpretation, în Limes. XXth International Congress of Roman Frontier Studies, León, 2006, pp. 51-59.


acestor rânduri10. În orice caz, interesant este faptul că autoarea nu îşi propune să umple acest „gol istoriografic”, ci doar „să nuanţeze unele aspecte legate de apariţia, repartizarea şi organizarea unităţilor militare romane în spaţiul menţionat”, cu o privire specială asupra flotei, căreia a încercat să îi determine „originea, perioada de activitate, sfera de acţiune, structura şi elementele legate de dotarea ei”. Din nefericire, autoarea nu ştie că o astfel de lucrare de sinteză, meritorie de altfel, există şi este de actualitate11.

O altă coordonată pe care MDL şi-o asumă în discursul său este „prezentarea unor fortificaţii (în înţelesul de cetăţi-garnizoane militare), situate pe Valea Dunării de Jos, în cadrul ultimului sector al fluviului, înainte de vărsarea în Marea Neagră, pe porţiunea cuprinsă între Capidava şi Noviodunum”, cu o privire specială asupra existenţei „unui presupus castru la Bărboşi, incluzând în spaţiul lui ipotetic promontoriul Tirighina, în calitate de praetorium”. În acest ultim caz, MDL încearcă să clarifice raporturile dintre „construcţia militară şi topografia terenului suport” precum şi stabilirea unei cronologii „cât mai exacte a unor complexe arheologice ce se suprapun în teren, în mod neverosimil” [sic!].

Cap. I. Caracterizare morfo-hidrografică a spaţiului nord-dobrogean şi sud-est carpatic (pp. 9-14) nu prezintă interes deosebit pentru intervenţia de faţă, MDL excerptând efectiv din câteva studii şi articole de geografie cunoscutele repere relative la cursurile Dunării, respectiv ale Siretului şi Bârladului, în antichitate. Contribuţia autoarei la acest capitol tinde spre minimum, astfel că nu vom stărui asupra lui, pentru ca ar însemna, de fapt, să discutăm alte lucrări.

Cap. II. Consideraţii privind limes-ul roman la Dunărea de Jos (pp. 15-46) este, din punctul nostru de vedere, unul dintre cele mai interesante. Ne grăbim, totuşi, să semnalăm discrepanţa dintre titlul pe care capitolul îl are în pagina de cuprins (a se vedea supra) şi cea din volum, în varianta ultimă apărând două subcapitole: II.1. Unităţi militare şi sisteme de fortificaţii [în, n.n.] perioada Principatului, respectiv II.2. Unităţi militare şi sisteme de fortificaţii în timpul dominatului şi în perioada romano-bizantină.

10 C. Croitoru, Fortificaţii liniare romane în stânga Dunării de Jos (secolele I-IV p. Chr.), I, Galaţi, 2004. 11 O. Bounegru, M. Zahariade, Les Forces Navales du Bas Danube et de la Mer Noire aux Ier-VIe siècles, Oxford, 1996.

Costin Croitoru 390

Acesta debutează cu încercarea de explicare a conceptul semantic şi practic al termenului limes, excurs care este fundamentat pe trei-patru lucrări ce au stat la baza documentării autoarei12. În fine, cititorul supus de MDL unui discurs haotic (pp. 15-16), ajunge să descopere seria sinonimică a termenului, după cum urmează: conceptul de fines este „diferit din punct de vedere semantic” de cel de limes; ulterior „semnificaţiile celor doi termeni, fines şi respectiv limes, vor coincide”; „de asemenea, sensurile conceptului de limes sunt diferite de cele ale termenului de ripa […] cu timpul şi aceste două noţiuni vor ajunge să se contopească”. Rezultă astfel relaţia, valabilă chiar pentru perioade diferite de timp, fines=limes=ripa.

Limes-ul nu este nicidecum „conceput iniţial ca mijloc de delimitare a lumii romane de barbarium” [sic!], cum crede autoarea. Totodată, MDL face o gravă confuzie între frontierele artificiale şi cele naturale, pe care le echivalează: „limes-ul desemnează în fapt, sistemul de apărare, un hotar natural [...]” (p. 15). Din contră, termenul limes13 se referea la o frontieră artificială, dotată, între altele, cu ansamblul vallum, castra, via militaris, castella, specula, destinată protejării limitelor Imperiului, extinsă în completarea unei graniţe naturale – ripa14. Dacă, iniţial pentru MDL limes-ul „desemnează în fapt, sistemul de apărare”, în schimb acesta „ajunge în perioada sa clasică de evoluţie, secolele II–IV, să reprezinte un spaţiu aflat sub protecţia militară romană, o zonă în acelaşi timp de contact şi de afirmare a supremaţiei unei civilizaţii superioare” (p. 15). Mai mult chiar, în aceeaşi perioadă, limes-ul, între alte elemente, „este completat de un drum care urma linia hotarului” (p. 16). Dar într-o primă accepţiune, cuvântul latin limes desemnează chiar un drum militar! Primele limites sunt considerate a fi cele de pe Rhin, din Germania liberă, deschise şi utilizate pe rând de Tiberius, Germanicus şi Domitian15. În ce 12 Este vorba despre D. Tudor, Arheologia romană, Bucureşti, 1976, p. 132; H. C. Matei, Civilizaţia Romei antice, Bucureşti, 1980; D. Tudor (coord.), Enciclopedia civilizaţiei romane, Bucureşti, 1982, pp. 436-442, s. v. limes; C. Preda (coord.), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, II, (D–L), Bucureşti, 1996, pp. 313-315, s. v. limes. 13 Tacitus, Agricola, 41, 1: „nec iam de limite imperii et ripa, sed de hibernis legionum et possessione dubitatumi”; Rufius Festus, 8, 1: „[...] et limes inter Romanos et barbaros ab Augusta Vindelicorum per Noricum, Pannoniam et Moesiam constitutus”. 14 Tacitus, Annales, 4, 5: „ripamque Danuvii legiones duae in Pannonia, duae in Moesia attinebant”; Ovidius, Ponticele, 4, 9, 76: „et illo ripa ferox Histri sub duce tuta fuit”. 15 Velleius Paterculus, Historiae Romanae, 2, 120; Statius, Silvae, IV, 3, 40; Lucretius, De rerum natura, II, 406; Tacitus, Annales, 2, 7; Frontinus, Strategemata, 1, 3, 10.


priveşte cea de-a doua valoare semantică a termenului, am analizat la un moment dat relaţia indisolubilă dintre limes–via (militaris)16. În ciuda a ceea ce crede MDL, indiferent de perioada la care ne raportăm (clasică sau nu), funcţionarea unui sistem defensiv liniar nu poate fi imaginată fără existenţa unui drum în spatele său. Neconvingătoare este şi afirmaţia: „datorită faptului că sistemul de organizare militară a graniţelor Imperiului a avut consecinţe asupra întregii evoluţii istorice a acestuia, se vorbeşte despre limes ca despre o zonă efectiv romană” (p. 16). Aparent, e destul de elocvent pentru un anumit nivel de cunoaştere ca „zona efectiv romană” să se întindă până la graniţă. Întrebarea fundamentală este desigur care graniţă sau, mai curând, ce înţelegem prin graniţă atunci când ne referim la antichitatea romană? Dacă frontiera politico-militară care divide Romanum solum de Barbaricum solum17 este identificată, de exemplu, pe Danubius, Alutus sau pe corona montium, lucrurile sunt cumva mai clare. Ceva mai delicată este prezenţa acelor sisteme de fortificaţii liniare, să spunem, ca să rămânem în parametrii lucrării de care ne ocupăm, ca valurile din sudul Moldovei. „Zona efectiv romană”, adică partea nord-dunăreană a Moesiei Inferior, este clar delimitată în teren de valul Traian-Tuluceşti şi de pandantul său estic, valul dintre lacurile Cahul şi Cartal. Dar şi de o parte şi de cealaltă a Prutului, atât în centru cât şi în nordul Moldovei, în Bucovina, apar astfel de fortificaţii liniare, ridicate după rigorile romane! În ceea ce priveşte desfăşurarea în teren, limes-ul consta într-o zonă bine definită, pe ambele laturi, de o graniţă exterioară şi de una interioară18, cu funcţii specifice, de a preveni pătrunderea unor elemente etnice şi, respectiv, ieşirea altora din spaţiul delimitat19, ştiut fiind faptul că romani şi barbari se aflau atât în interiorul, cât şi în afara graniţelor20. În aceste condiţii este puţin recomandabil să vorbim despre o graniţă în sensul contemporan, al unei fâşii extrem de

16 C. Croitoru, Considérations sur le concept de limes dans la région du Bas Danube, în „Quaderni della Casa Romena di Venezia”, 3, 2004, pp. 39-50. 17 Paul Orosius, Historiae adversus paganos, VII, 28, 29; VII, 32, 9. 18 Th. Mommsen, Der Begriff des Limes, în „Gesammelte Schriften”, V, 1908, pp. 456-464: „Es scheint den Limes-forschern wenig zum Bewusstsein gekommen zu sein, dass der Limes seinem Wesen nach bei allen sonst möglichen Verschiedenheiten, eine irgendwie markierte zweifache Grenze, eine äussere und eine innere fordert”. 19 O. Lattimore, Inner Asian Frontiers of China, Londra-New York, 1940, p. 240. 20 H. Elton, Defining Romans, Barbarians and the Roman frontier, în Shifting Frontiers in Late Antiquity, eds.: R. W. Mathisen, H. S. Sivan, Londra, 1996, p. 126.

Costin Croitoru 392

înguste de teren, limes-ul constituind, de fapt o „zonă de contact”21 cu adâncime variabilă în Barbaricum, flexibilitate dictată tocmai de raporturile juridice şi politico-militare ale diverselor populaţii din jur cu administraţia imperială. Tocmai la această realitate se referă expresia „frontieră în continuă dinamică” preluată şi de MDL, dar pusă, cu o seninătate dezarmantă (!), pe seama mobilităţii armatei între diverse fortificaţii, pe via militaris (p. 16). Flexibilitatea zonei exterioare a limes-ului se referă, pe de o parte, la strategia romană de a-şi asigura „un spaţiu de siguranţă”, caracterizat prin interdicţii de locuire în faţa frontierei propriu-zise a Imperiului, iar de cealaltă la relaţiile întreţinute cu diversele gentes sau ethne barbare. Aceştia sunt factorii care influenţează limita exterioară a limesul-ui, iar schimbarea frecventă a raporturilor politice dintre părţi are impact asupra graniţei. Această practică fusese familiară lumii mediteraneene, unde existau, nu una, ci sute de frontiere22, şi avea să se perpetueze până în epoca Bizantină23.

O nouă inserţiune, cu privire la rosturile frontierei de la Dunărea de Jos, apare şi la p. 23, unde aflăm că limes-ul „a avut o dublă misiune, una defensivă, de apărare a frontierelor, şi o alta ofensivă, de asigurare a legăturilor cu spaţiul nord-dunărean şi de control a fidelităţii populaţiilor clientelare”. Pe deplin de acord cu faptul că o frontieră fermă oferea siguranţa unor conexiuni terestre sau navale, adică a unor trasee în spatele său, în interiorul spaţiului protejat, dar mai curând această realitate trebuie trecută tot la „componenta defensivă”. De cealaltă parte, în ce fel putea „controla” limes-ul din această zonă „fidelitatea populaţiilor clientelare” rămâne totuşi un mister. Dacă ţinem cu orice preţ la păstrarea acestei terminologii, atunci am identifica, mai curând, în „componenta ofensivă” acea radiere de romanitate prilejuită de micile activităţi economice care pulsau în zona de frontieră; „pieţele rurale” care vor deveni cu timpul elemente de simbioză pe plan cultural24, altfel spus, „elemente

21 A se vedea, de exemplu, D. Obolensky, Byzantine Frontier zones and Cultural Exchanges, în Actes du XIVe Congrès International des Études Byzantines, Bucarest, 6-12 septembre, 1971, Bucureşti, 1974, p. 304: „buffer-zone”. 22 F. Braudel, La Méditerranée et le monde méditerranéen à l’époque de Philippe II, Paris, 1949, p. 141 (=Idem, Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, Bucureşti, 1985). 23 H. Ahrweiler, La frontière et les frontières de Byzance en Orient, în Actes du XIVe Congrès International des Études Byzantines, p. 209 şi urm. 24 I. Bădescu, D. Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, I, Bucureşti, 1995, p. 16.


agregante”25, ce vor fi contribuit într-o măsură destul de mare la romanizarea dacilor liberi sau a altor populaţii rămase extra provinciam.

Izvoarele antice (?) „pomenesc”, „pentru Dobrogea, teritoriul sud-est carpatic şi spaţiul situat la nord de Dunăre şi Marea Neagră” de limes-ul Scythicus, care „a atins apogeul, în ceea ce priveşte organizarea, în timpul lui Traian” (pp. 16-17). Pentru a adânci şi mai mult nelămurirea cititorului, MDL, la fraza următoare (acelaşi paragraf) consemnează caracterul internaţional al navigaţiei pe Dunăre, fapt sesizat de D. Benea, atenţie, nici mai mult nici mai puţin, decât „pe sectorul Baziaş şi Drobeta Turnu-Severin”. Cu această precizare, autoarea revine, la fel de abrupt, asupra noţiunii de limes, de data aceasta în accepţiunea lui G. Forni, despre care e convinsă că a dat o „definiţie deosebită”. În realitate, nu contribuţia celui care a oferit o deja clasică nuanţare a elementelor constituente ale limes-ului e „deosebită”, ci doar stă la baza oricăror contribuţii ulterioare, care pot fi diferite. Mai notăm şi trimiterea, în acest context, la studiului lui Forni asupra „anexelor” constituente ale limes-ului, la pl. V, unde este figurat un limes cuprinzând unele elemente discutate, preluat însă după ... D. Tudor. Finalmente, dacă MDL insistă să folosească acest verb, „a crede”, în cazul lui G. Forni ar trebui schimbat măcar timpul, cunoscutul istoric trecut fiind în lumea umbrelor încă din anul 1991.

Revenind (din nou) la sistemul defensiv de la Dunărea de Jos, se admite faptul că, pentru „stabilirea unei cronologii exacte”, o primă problemă o ridică „data integrării acestui spaţiu în Imperiu” (p. 18). Din acest moment, MDL înşiruie principalele ipoteze, mai vechi sau mai noi, relative la momentul anexării spaţiului Dobrogei actuale, fără a discuta, măcar fugitiv, unul sau altul dintre argumente, una sau alta dintre opinii, şi, mai ales, privând cititorul de la cunoaşterea punctul său de vedere în această chestiune. Se opreşte, în schimb, prudent, la ceea ce consideră a fi „bunuri câştigate”: „cert este faptul că, în jurul anului 4 d. Hr., generalul roman Aelius Catus duce în Tracia, după relatarea lui Strabon, cincizeci de mii de geţi” (p. 21), trăgând de aici concluzia: „acţiunea poate fi privită ca una din etapele constituirii unui limes incluzând ca elemente puncte întărite ca garnizoană, ofiţerul roman urmărind printre altele şi crearea unei zone de siguranţă spre inamic, în condiţiile în care geţii treceau

25 N. Luhmann, Teritorial borders as system boundaries, în Cooperation and conflict in border areas, Milano, 1982, p. 236; P. A. Gianfrotta, Le vie di comunicazione, în „Storia di Roma”, 4, Torino, 1989, p. 301.

Costin Croitoru 394

adesea fluviul”. Nu cunoaştem care anume ar fi, după MDL, acele „puncte întărite ca garnizoană”, ori măcar dacă, în concepţia sa, acestea sunt la sud sau la nord de Dunăre. Mai curând, autoarea pare să fi încurcat personajele, cel care i-a alungat pe daci, pe malul de „dincolo”, aşezând „dincoace” garnizoane (citra praesidia constituta26), era de fapt Cn. Cornelius Lentulus27, fost consul în anul 14 a. Chr., iar în momentul acţiunii probabil guvernator al Illyricum-ului. Chiar dacă, din punct de vedere cronologic, acţiunile celor doi ofiţeri romani nu este exclus să se fi desfăşurat concomitent, ele nu pot fi, totuşi, confundate, izvoarele scrise fiind ferme în această chestiune; în plus, fixarea lor cronologică „în jurul anului 4 d. Hr.” este hazardată, chestiunea fiind supusă în continuare discuţiilor (de pildă, ceva mai prudent, R. Syme le data cândva între 6 a. Chr.-4 p. Chr.).

Cu o siguranţă dezarmantă, MDL scrie în continuare, fără absolut nicio reţinere: „practic, după anul 15 d. Hr., Tiberiu organizează un comandament militar în Pont, praese laeui Ponti şi sunt instituite vămi imperiale pe fluviul aflat sub supravegherea unităţilor navale, fiind creată funcţia de praefectus orae maritimae (ripae Thraciae) cu atribuţii militare, pentru cetăţile greceşti de pe ţărmul mării”. Să discutăm pe rând afirmaţiile autoarei:

1. nu există nici un izvor care să ateste „practic”, activitatea organizatorică a împăratului Tiberius în zona litoralului dobrogean;

2. nu avem nici un indiciu în privinţa comandamentului militar numit de MDL praese laeui Ponti;

3. nu există nici un argument sustenabil pentru prezenţa unor vămi imperiale încă din acest moment. Portorium ripae Thraciae – prima organizare vamală de la Dunărea de Jos – este atestată abia de horothesia Histriei, dar înfiinţarea ei ar trebui căutată în timpul domniei împăratului Domitianus28;

26 Florus, Bellum Dacicum, II, 28 [IV, 12], 18. 27 R. Syme, Lentulus and the origin of Moesia, în „Journal of Roman Studies”, XXIV, 1934, pp. 113-137; Idem, Danubian Papers, Bucureşti, 1971, p. 69 şi urm. Mai recent, a se vedea reluarea discuţiilor, precum şi unele consideraţii cronologice la K. Strobel, Dakien, der Donauraum und Rom: Ein spannungsreiches Wechselverhältnis, în Orbis antiquus. Studia in honorem Ioannis Pisonis, Cluj-Napoca, 2004, p. 153 şi urm. 28 A se vedea, mai recent, O. Bounegru, Les bureaux du district douanier sur le Bas Danube à l’époque romaine: données épigraphiques, în „Istros”, XIV, 2007, p. 47 cu bibliografia chestiunii.


4. în spaţiul la care ne referim, nu este atestată prezenţa unei praefectura orae maritimae. Un astfel de organism este doar presupus, exclusiv pe baza analogiilor din Hispania, Bithinia şi Mauritania29. Deşi îl citează pe Al. Suceveanu30, dacă îi şi lectura contribuţia la care face trimitere, autoarea afla, fără îndoială, că reputatul istoric respinge, de fapt, ipoteza lui von Premerstein privind o atare analogie, socotind ca adecvată, mai curând, denumirea de Ripa Thraciae pentru regiunea asupra căreia îşi exercită autoritatea administraţia romană;

5. nu este clar dacă pentru MDL cele două organisme sunt sinonime praefectura orae maritimae şi ripa Thraciae; în orice caz, şi aceasta din urmă pare a fi la fel de puţin justificată, prima atestare a prezenţei sale apărând abia în anul 100, tot în horothesia Histriei, pusă fiind în legătură cu Charagonius Philopalaestrus – conductor publici portorii ripae Thraciae31, izvor în care, ce-i drept, sunt atestate realităţi mai vechi – raportarea la Thracia nu-şi mai avea rostul decât în virtutea unei tradiţii, dar care nu pot fi fixate cronologic;

6. este de prisos să discutăm care vor fi fost atribuţiile unui organism – praefectura orae maritimae, pentru care nu avem nici un indiciu că a existat, cu atât mai mult să îi extindem autoritatea asupra cetăţilor greceşti „de pe ţărmul mării”, şi asta în ciuda faptului că autoarea îi fixează până şi finalul: „acest district militar provincial va persista până în deceniul al şaselea al primului secol creştin” (p. 22). Ignorând ceea ce afirmase cu nici o pagină în urmă, MDL „spulberă” cu o nonşalanţă debordantă toată activitatea administrativ-organizatorică de la Dunărea de Jos, pe care o pusese anterior pe seama lui Tiberius, notând: „Tiberiu şi fiul său Nero neglijaseră armata şi provinciile” (p. 23, exact aceeaşi frază şi la p. 51). Mai notăm aici, ca fapt divers, că în realitate Nero [=Lucius Domitius Ahenobarbus] era fiul lui Gnaeus Domitius Ahenobarbus, nicidecum al lui Tiberius, acesta din urmă – ironia sorţii! – decedase la Misenum cu exact nouă luni înainte de naşterea lui Nero.

Sfidând până şi cursivitatea istoriei, autoarea expune apoi câteva consideraţii privitoare la organizarea militară în „epoca lui Augustus”, după care, trecând peste iulio-claudieni (îi „discutase” mai sus) ajunge la flavieni (pp. 22-23), din rândul cărora este amintit în treacăt Vespasianus, 29 A. von Premerstein, Die Anfänge der Provinz Moesien, în „Jahrbuch des Österreichischen Archäologischen Instituts”, I, 1898, pp. 170-171, p. 175, pp. 194-195. 30 Al. Suceveanu, Al. Barnea, La Dobroudja Romaine, Bucureşti, 1991, p. 26. 31 Inscripţiile din Scythia Minor, I (ed. Dionisie M. Pippidi), Bucureşti, 1983, 67-68 (în continuare ISM).

Costin Croitoru 396

(re)organizatorul flotei fluviale, care se va numi, de acum, classis Flavia Moesica. Fără îndoială, ar fi fost util, pentru tema propusă de MDL, menţionarea inscripţiei onorifice de la Efes32, singurul izvor epigrafic relativ la chestiunea care ne preocupă. Textul bilingv îi este dedicat lui M. Arruntius Claudianus, un personaj familiarizat cu zona Dunării de Jos, distins în războiul împăratului Domitianus cu dacii şi acum numit (praef)ectus class(is) [Moesicae et ripae Dan]uvi(i)=έπαρχος τού έν Μοισίαι στόλου καί τής όχτης, ceea ce înseamnă că prefectura flotei moesice este asociată cu cea de comandant al „râpei Dunării”33.

În continuare, MDL trece în revistă unităţile militare auxiliare din zonă (Dobrogea sau Moesia?), „atestate cu certitudinea dată de mărturiile arheologice, izvoarele scrise şi epigrafice” (p. 24). Semnalăm, şi în acest caz, câteva neconcordanţe, făcând totodată şi unele completări, legate în general de principalele izvoare, cu precizarea că acestea lipsesc din lucrarea de care ne ocupăm:

– cohors I Ubiorum nu „este amintită” la Capidava de către Andrei Aricescu (de altfel nici nu se face trimitere la lucrarea autorului menţionat, ci la inscripţiile citate de către acesta), după exprimarea lui MDL, ci, mai recent, de o cărămidă purtând ştampila COH(ors) I VBIOR(um)34. Prima menţiune a trupei apare într-o diplomă din anul 7835;

– nici cohors VII Gallorum, nu „este amintită” de A. Aricescu la Tomis, ci de o inscripţie funerară36 pusă pentru un soldat activ, care şi-a găsit sfârşitul aici. Izvorul este deosebit de important, întrucât permite supoziţia că, începând cu Vespasian, dacă nu şi mai devreme, oraşul

32 L’Année épigraphique, 1972, 572. 33 A se vedea discuţiile asupra izvorului la Em. Doruţiu–Boilă, în „Studii Clasice”, 17, 1977, pp. 89-100 (=Studien zu den Militärgrenzen Roms, II, Vorträge des 10. Internationalen Limeskongresses in der Germania Inferior, Köln–Bonn, 1977, pp. 289-296); Al. Suceveanu, Din nou despre cariera lui Marcus Arruntius Claudianus, în SCIV(A), 30, nr. 1, 1979, pp. 47-59 (=„Ancient Society”, 22, 1991, pp. 255-276). 34 I. C. Opriş, O nouă mărturie epigrafică privitoare la staţionarea cohortei I Ubiorum la Capidava, în SCIV(A), 48, nr. 3, 1997, pp. 277-278 (=Cronica Epigrafică a României, XVII, 754, în SCIV(A), 49, nr. 3-4, 1998; L’Année épigraphique, 1997, 1330). 35 W. Eck, D. MacDonald, A. Pangerl, Neue Militärdiplome zur Geschichte der Provinz Germania inferior, în „Kölner Jahrbuch”, 35, 2002 [2004], pp. 227-231. 36 Corpus Inscriptiorum Latinarum, III, 7548 (=ISM, II, 177), în continuare CIL.


Tomis se afla într-o stare tributară faţă de administraţia imperială – civitas stipendiaria37;

– ala I Flavia Gaetulorum nu a staţionat la Tomis, ci într-un loc încă necunoscut. Mai curând, garnizoana trupei pare să fi fost la Oescus, unde apare menţionat Magius Ver(us) / Vir(unus), fost călăreţ38, sau poate, la Carsium, în altă accepţiune a lecturii ştampilelor de tipul AL FL39. Poate autoarea este indusă în eroare de faptul că, la un moment dat, în secolul al II-lea, la Tomis se retrăsese un veteran al trupei40;

– despre ala I Vespasiana Dardanorum nu ştim cu certitudine că ar fi staţionat la Arrubium anterior secolului II, când se retrage aici în urma participării la războaiele dacice. Alte menţiuni ale veteranilor săi apar la Troesmis41 şi Casimcea42.

Dacă se referă la provincia Moesia, autoarei îi „scapă”, între alte trupe, şi cohors II Lucensium, atestată într-o diplomă43 chiar în timpul lui Vespasianus, ulterior, după divizarea provinciei, unitatea rămânând în Moesia Inferior. Poate nu lipsită de importanţă era şi menţiunea epitafului lui M. Antonius Valens44, militar în cohors II Lucensium, la Chersonesus, unde trupa va fi îndeplinit vreo misiune, anterior anului 13645. Pentru alte câteva trupe, de asemenea nemenţionate în lucrarea de care ne ocupăm (cohors II Flavia Bessorum, cohors I Bracaraugustanorum equitata, cohors I Cilicum, cohors I Cisipadensium, cohors IV Gallorum, cohors I Raetorum, cohors I Thracum Syriaca, ala I Gallorum Atectorigiana, ala I Claudia Gallorum Capitoniana, ala Gallorum Flaviana, ala I Hispanorum),

37 Al. Suceveanu, În legătură cu statutul juridic al oraşului Tomis în epoca romană, în „Pontica”, VIII, 1975, pp. 115-124. 38 L’Année épigraphique, 1961, 318. 39 Fl. Matei-Popescu, Trupele auxiliare romane din Moesia Inferior, în SCIV(A), 52-53, 2001-2002, p. 181 şi nota 77 cu semnalarea chestiunii. 40 CIL, III, 7557 (=ISM, II, 247). 41 CIL, III, 7504 (=ISM, V, 148; Corpus Inscriptiorum Latinarum, 7181, în continuare ILS). 42 ISM, V, 131 (=L’Année épigraphique, 1972, 540). 43 W. Wagner, Die Dislokation der römischen Auxiliaformationen in den Provinzen Noricum, Pannonien, Moesien und Dakien von Augustus bis Gallienus, Berlin, 1938, pp. 161-162. 44 L’Année épigraphique, 1909, 166 (=Inscriptiones antiquae orae septentrionalis Pontis Euxini Graecae et Latinae, I2, 555). 45 L. Ruscu, Two Pontic Notes, în „Epigraphica Anatolica”, 38, 2005, p. 127.

Costin Croitoru 398

dar atestate pentru prima oară de diploma de la Cataloi46 nu cunoaştem locul de staţionare47.

Pentru zona actuală a Dobrogei mai trebuiau amintite Cohors I Claudia Sugambrorum, care fusese dislocată în Moesia încă din vremea lui Tiberius, implicându-se în anul 26 în reprimarea răscoalei tracilor de către C. Poppaeus Sabinus; cohors I Lusitanorum Cyrenaica48 sau cohors III Gallorum ultima adusă tot de Vespasianus în Moesia, cum o confirmă diplomele din anii 75-8249. Între acestea, unii istorici50 o notează şi pe cohors II Gallorum, ce ar fi fost adusă tot de Vespasianus, fie la Abrittus, fie la Durostorum. În realitate, prima atestare a unităţii datează din 15 iunie 92, datorându-se diplomei de la Cataloi.

„Rezolvând” şi problema unităţilor militare romane din Dobrogea, MDL revine asupra elementelor care definesc limes-ul: „revenind la limes, între componentele acestuia, pe lângă fortificaţii şi drumuri, sunt de menţionat teritoriul de exploatare economică a unităţii respective, territorium legionis sau prata legionis, şi teritoriul strategic de graniţă, constituit din linia de fortificaţie şi satele de frontieră” (p. 24). Dincolo de opiniile cercetătoarei Em. Doruţiu-Boilă51, pe care MDL o parafrazează copios în această chestiune, ca să rămânem la zona care ne interesează, pentru clarificarea chestiunii o importanţă aparte o are inscripţia altarului descoperit la Şendreni52, dedicat lui Hercules Victor de L. Iul(ius) Iulianus, qui et Rundacio. Din textul inscripţiei rezultă că la mijlocul secolului II dedicantul era quinquennalis în territorium-ul roman de la Bărboşi. Organizarea populaţiei civile din preajma castrului într-un

46 C. C. Petolescu, A. T. Popescu, O nouă diplomă militară privitoare la provincia Moesia Inferior, în Studia Historica et Theologica. Omagiu profesorului Emilian Popescu, Iaşi, 2003, pp. 73-92. 47 Pentru toate acestea, ca şi pentru următoarele discutate de noi, a se vedea, mai recent, Fl. Matei-Popescu, op. cit., pp. 173-242, dar pentru că majoritatea vor lua parte la războaiele dacice, şi C. C. Petolescu, Auxilia Daciae. Contribuţie la istoria militară a Daciei romane, Bucureşti, 2002. 48 CIL, III, 7548. 49 M. M. Roxan, Roman Military Diplomas 1954-1977, London, 1978, nr. 2; (=CIL, XVI, 22, 28). 50 M. Ionescu, Gh. Papuc, Sistemul de apărare a litoralului Dobrogei romane (sec. I–VII p. Chr.), Constanţa 2005, pp. 41-42. 51 Em. Doruţiu-Boilă, Teritoriul militar al legiunii V Macedonica la Dunărea de Jos, în SCIV(A), 23, nr. 1, 1972, pp. 45-63. 52 N. Velichi, Necropola şi altarul votiv de la Serdaru (Şendreni), jud. Covurlui, în BCMI, V, 1912, pp. 120-122 (=ISM, V, 296).


territorium cu ordo şi quinquennalis presupune existenţa mai multor vici, autonomi faţă de puterea militară. Protejarea castrului şi a aşezărilor civile ce se dezvoltaseră în preajma lui a impus ridicarea fortificaţiei liniare.

Referitor la inscripţia amintită, este de menţionat ipoteza lui N. Velichi53, reluată de I. T. Dragomir54, care considera că sub denumirea Rundacio se afla un localnic romanizat (ipoteză romantică ce o seduce şi pe MDL). Mai curând, agnomenul reprezintă antroponimul unui microasiatic (signum din categoria numelor geografice indicând locul de naştere al purtătorului: Ryndakos – fluviu în Asia Mică), veteran al legiunii V Macedonica55, în acest caz dedicantul Lucius Iulianus având o origine peregrină.

Din nou, MDL reia problema dispunerii unităţilor militare, de data aceasta în timpul domniei lui Traianus. Dincolo de cunoscutele transferuri ale lui legio XI Claudia şi legio V Macedonica, interesantă este situaţia unităţilor auxiliare: „pentru acest nivel cronologic sunt atestate 12 noi unităţi auxiliare; în ceea ce priveşte limes-ul nord-dobrogean, prezintă interes următoarele unităţi: cohors I Lusitanorum Cyrenaica cu garnizoana probabil la Cius şi cohors II Mattiacorum, la Dinogeţia, locul ei de staţionare în secolul al II-lea aflându-se la Bărboşi, în stânga Dunării” (p. 27). Acelaşi împărat, şi după cucerirea Daciei, continuă „consolidarea Gurilor Dunării cu noi staţii fixe lângă gura de vărsare a Siretului” (!?). „Urmaşul său, Hadrian, opera câteva schimbări şi în ceea ce privea sud-estul Transilvaniei, pe care îl alipea Daciei, în timp ce nordul Dunării, cu capetele de pod de la Barboşi şi Orlovka îl adaugă Moesiei Inferior” (p. 28). Se impun aici două precizări:

1. Dacia nu mai exista la acea dată56! După liniştirea sarmaţilor, în anul 118, Hadrianus se retrage la Roma, lăsând în grija unui personaj de rang ecvestru, militar de carieră, Q. Marcius Turbo Fronto Publicius Severus57, reorganizarea provinciei. Urmare a acestor operaţiuni, la 29

53 Ibidem, p. 122. 54 S. Sanie, I. T. Dragomir, Continuitatea locuirii dacice în castrul de la Barboşi-Galaţi, în „Danubius”, IV, 1970, pp. 135-160 (=„Danubius”, XVI, 1996, pp. 401-418). 55 Em. Doruţiu-Boilă, op. cit., p. 56, n. 30. 56 C. C. Petolescu, L’organisation de la Dacie sous Trajan et Hadrien, în „Dacia (N.S.)”, XXIX, 1985, pp. 45-55. 57 Pentru cariera acestuia, a se vedea Idem, Notes prosopographiques (V), în „Dacia (N.S.)”, XXXVII, 1993, pp. 285-290.

Costin Croitoru 400

iunie 120 apare atestată58 Dacia Superior, cuprinzând, se pare, cea mai mare parte a Daciei traiane. Această nou creată provincie sugerează existenţa, în paralel, şi a unei Dacia Inferior, chiar dacă aceasta nu este atestată, ca atare, decât în anul 12959, care cuprindea estul Olteniei, sud-estul Transilvaniei şi părţi mici din vestul Munteniei60;

2. teritoriul din sudul Moldovei aparţinea de Moesia Inferior încă din 105, după cum o atestă „papirusul Hunt” şi nu în urma schimbărilor „operate” de către Hadrianus. În realitate, discuţia cu privire la statutul sudului Moldovei, după reorganizarea amintită, are în vedere dacă acum s-a renunţat la acest spaţiu odată cu Muntenia sau a fost păstrat. Teza conform căreia împăratul Hadrianus a renunţat şi la sudul Moldovei61, odată cu cedarea Munteniei, nu se poate susţine pe nici un temei. Cercetările arheologice din fortificaţiile şi necropolele de la Bărboşi sau din teritoriul său aferent au pus în evidenţă o locuire neîntreruptă până la retragerea aureliană. Strategii romani nu puteau renunţa aşa uşor la acest punct de control al culoarului dintre Carpaţi şi Dunăre, cunoscut ca direcţie predilectă a atacurilor barbare. Prin intermediul acestuia romanii controlau şi fondul demografic din Câmpia Munteniei, barând accesul altor valuri migratoare, a căror presiune asupra sarmaţilor ar fi sfârşit invariabil prin forţarea limes-ului transalutanus şi a celui dunărean. Ne apare, aşadar, mult mai probabilă reţinerea spaţiului în limitele imperiale, cu atât mai mult cu cât ne-am explica rostul îndreptării fortificaţiei liniare, cunoscute sub denumirea de „Valul lui Athanaric”, spre sud, tocmai în sensul de a „închide ermetic” Câmpia Munteniei, ce fusese cedată sarmaţilor62.

58 Inscripţii din Dacia romană, I, 4 (Românaşi, în continuare IDR); L’Année épigraphique, 1959, 31 (Căşei); CIL, XVI, 68 (Porolissum). 59 CIL, XVI, 75 (=IDR, I, 10). 60 C. C. Petolescu, Întinderea provinciei Dacia Inferior, în SCIV, 22, nr. 3, 1971, pp. 411-422 (=Organisation de la province de Dacie Inférieure, în RESEE, XXI, nr. 3, 1983, pp. 241-246). 61 M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969, p. 50; D. Protase, Castre romane cu dublu zid de incintă descoperite în Dacia, în „Sargetia”, XIII, 1977, pp. 191-202; N. Zugravu, Istoria romanităţii nord-dunărene (secolele II–VIII). Contribuţii la etnogeneza românilor, Iaşi, 1994, p. 23; I. Bogdan–Cătăniciu, Muntenia în sistemul defensiv al Imperiului Roman, Alexandria, 1997, p. 57; C. H. Opreanu, Dacia romană şi Barbaricum, Timişoara, 1998, p. 55; C. C. Petolescu, Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la sfârşitul Antichităţii, Bucureşti, 2000, p. 165. 62 C. Croitoru, Aspecte politico-militare ale prezenţei romane la Dunărea de Jos în secolul II p. Chr., în „Erasmus”, 13, 2002, pp. 84-91.


Discutând, în acelaşi context, despre limes-ul nordic al Moesiei Inferioare, MDL fixează, de asemenea, în timpul reorganizării hadrianice şi următoarea acţiune. „se ridică un val de pământ, cu şanţ puternic şi palisadă pe alocuri, alcătuit din două segmente mari, considerate până nu de mult ca lucrări independente. În legătură cu acest sistem defensiv prezintă un interes deosebit observaţiile privind identitatea structurală a celor două segmente de val Traian-Tuluceşti şi respectiv Vadul lui Isac-L. Sasâc” (p. 28). Să examinăm pe rând amintitele afirmaţii:

1. contrar a ceea ce scrie MDL, „până nu demult”, avându-se în vedere unele asemănări în privinţa dimensiunilor şi a aspectului general, în realitate, chiar s-a considerat că cele două făceau parte dintr-un sistem unitar63, conceput de romani în timpul domniei lui Hadrianus64; idee preluată şi livrată drept originală;

2. „identitatea structurală” la care se referă autoarea reprezintă, de fapt, unele asemănări în privinţa dimensiunilor şi ale aspectului general, „similitudini” care pot fi urmărite doar pe o distanţă de 34 de kilometri din traseul valului Vadul lui Isac-Lacul Sasâc (doar pe acest prim segment valul este dotat cu bermă65, precum valul Traian-Tuluceşti). Pentru comparaţie ar fi trebuit urmărite săpăturile arheologice din ambele valuri, ori, deocamdată, doar în primul s-a efectuat un sondaj;

3. sondajul amintit a fost efectuat în anul 1995, sub coordonarea lui M. Brudiu (se pare că la această cercetare de teren a luat parte şi MDL, fără a fi însă menţionată ca atare şi în colectiv). S-a demonstrat, cu această ocazie, existenţa a două faze de construcţie, din care ultima afectând-o iremediabil pe prima. Deşi autoarea fixase cronologic prima etapă de construcţie a valului, admite, peste câteva rânduri, că cercetarea „nu a reuşit să stabilească şi o datare sigură a celor două momente 63 R. Vulpe, La date du vallum romain de la Bessarabie inférieure, în „Serta Kazaroviana”, 1, Izvestija na bulgarskija archeologiceski Institut, XXVI, 1950, p. 97-98; Idem, Les Valla de la Valachie, de la Basse Moldavie et du Boudjak, în Actes du IXe Congres International d’Etudes sur les Frontieres Romaines, Mamaia, 6-13 septembre 1977, Bucureşti-Köln-Viena, 1974, p. 275; I. Ioniţă, op. cit, p. 18; M. Brudiu, Cercetări privind valurile antice din sudul Moldovei, în Din istoria Europei romane, Oradea, 1995, p. 233; V. Bârcă, V. Sîrbu, Daces et Romains au nord de l’embouchure du Danube (Ier-IIIe siecles apres J.-C.). Nouvelles données archéologiques, în AMN, 37/1, 2000, p. 84. 64 Datarea valului Traian-Tuluceşti în timpul lui Hadrianus, prin corespondenţă cu construcţia castrului de la Bărboşi, era propusă de N. Gostar, Cetăţile dacice din Moldova şi cucerirea romană la nordul Dunării de Jos, în „Apulum”, V, 1965, p. 146; Idem, Situaţia Moldovei în timpul stăpânirii romane, în SAI, XIX, 1972, pp. 82-83. 65 R. Vulpe, Les Valla ..., pp. 274-275.

Costin Croitoru 402

constructive” (p. 29). Mai mult, „şanţul puternic” (eventual adânc!), despre care MDL scrie că ar fi fost ridicat sub domnia lui Hadrianus, era complet distrus66! Aşadar, realitatea arheologică pe care autoarea sugerează că îşi întemeiază argumentaţia este de fapt „potrivnică”. Datorită suprapunerii noului orizont, nu mai pot fi identificate caracteristicile primului nivel, astfel că, dacă admitem o refacere ulterioară (secolul IV?) a fortificaţiei pe parcursul ambelor valuri, o identitate ca structură între acestea şi pentru prima fază de construcţie este exclusiv teoretică. Oricum, funcţiile lor complet diferite, din prima etapă de funcţionare, nu susţin ipoteza conform căreia cele două construcţii reprezintă etape ale aceleiaşi lucrări.

Trecând rapid peste domnia lui Antoninus Pius şi Marcus Aurelius, când au loc unele mişcări de trupe, MDL notează laconic: „spre 170 apărarea limes-ului a fost pentru prima oară surprinsă de atacul costobocilor, dar situaţia a fost restabilită imediat” (p. 29). Atragem atenţia asupra faptului că, deşi nu poate fi apreciat cu precizie aportul costobocilor la desfăşurarea războaielor marcomanice, ei sunt totuşi menţionaţi în cadrul coaliţiei antiromane67. În schimb, de larg ecou în memoria contemporanilor, datorită frontului larg implicat, este incursiunea întreprinsă de aceştia în anul 170 în Imperiul Roman, prilej cu care sunt prădate provinciile Moesia Inferior, Thracia şi Macedonia, ajungând, se pare, până în Grecia68, astfel că e destul de greu de admis că „situaţia a fost restabilită imediat”. Mai mult chiar, prezenţa concomitentă a unor sarmaţi la Eleusis, menţionată epigrafic69, ne face să credem că aceştia fuseseră asociaţi ai costobocilor în expediţia amintită70. Nu putem subscrie pentru o eventuală greşeală a lapicidului, care de fapt ar fi intenţionat să îi nominalizeze pe aceştia din urmă71, binecunoscuţi în epocă datorită acţiunilor lor războinice şi, deci, greu de crezut că ar fi putut fi confundaţi.

66 M. Brudiu, op. cit., pp. 232-233: „structura şanţului din prima fază a fost distrusă în faza a doua”; a se vedea chiar M. D. Liuşnea, Consideraţii privind limesul roman în perioada Principatului, la Dunărea de Jos, în „Carpica”, XXIX, 2000, p. 78: ,,profilul fossei corespunzătoare primei etape nu mai poate fi însă reconstituit, el fiind distrus în timpul celei de a doua faze de construcţie”. 67 Historia Augusta, Vita Marci, 22, 1. 68 Pausanias, X, 34, 5. 69 Ed. Chirică, Une invasion „barbare” dans le Grèce Centrale au temps de Marc-Aurèle, în „Thraco-Dacica”, XIV, nr. 1-2, 1993, p. 158. 70 C. C. Petolescu, Dacia şi Imperiul Roman ..., pp. 310-311. 71 Ed. Chirică, op. cit., p. 158.


Traseul urmat de costoboci în cadrul expediţiei menţionate este jalonat şi de descoperiri epigrafice. Astfel, trecerea lor prin Moesia Inferior este confirmată de două inscripţii funerare de la Tropaeum Traiani, puse în memoria unor personaje – interfectus a Castabocis72 şi, respectiv – deceptus a Castabocos73. În Grecia, un localnic numit Mnasibulos, evidenţiat în cadrul jocurilor olimpice, a organizat un corp de voluntari în încercarea, rămasă fără succes, de a-i opri pe costoboci74. Cum am arătat, deja se consideră că aceştia, sau facţiuni ale armatei lor, au înaintat până în Attica, unde ar fi devastat sanctuarul pangrec de la Eleusis75. Oricum, pentru învingerea şi alungarea lor din Grecia şi Macedonia s-a format un corp special de armată romană, sub comanda lui L. Iulius Vehilius Gratus Iulianus – adversus Castabocas76. La succesul acţiunii este posibil să îşi fi adus contribuţia şi un detaşament de voluntari din Beotia77 şi, nu în ultimul rând, ştirea conform căreia teritoriile de baştină ale costobocilor fuseseră atacate de asdingi, în contextul unor conflicte locale de care, foarte probabil, administraţia imperială nu era străină78. Interpretarea unor scene ale Columnei lui Marcus Aurelius79 pare a exprima faptul că lupte izolate au avut loc şi în anii următori, teatrul de operaţiuni fiind, de data aceasta, restrâns la teritoriile de baştină ale costobocilor de la est de Carpaţi80. Rezultatul lor este confirmat şi de prezenţa la Roma a unor membrii ai familiei lui Pieporus – regis Coisstobocensis81, probabil ca ostatici, având în vedere practica romană 72 CIL, III, 14214, 12 (=ILS, 8501=C. C. Petolescu, Inscriptions de la Dacie romaine. Inscriptiones Daciae Romanae. Inscriptions externes concernant l’histoire de la Dacie, II, 336, în continuare IDRE). 73 L’Année épigraphique, 1964, 252=IDRE, II, 337; Em. Popescu, Epigraphische Beiträge zur Geschichte des Stadt Tropaeum Traiani, în „Studii Clasice”, VI, 1964, pp. 193-200. 74 Pausanias, X, 34, 5. 75 Aelius Aristides, Orationes, XII, 2. 76 CIL, VI, 31856 (=ILS, 1327=IDRE, I, 18). 77 L’Année épigraphique, 1971, 447 (=IDRE, II, 366); A Plassart, Une levée de volontaires Thespiens sous Marc Aurèle, în Mélanges Gustave Glotz, II, Paris, 1932, pp. 731-738; Ed. Chirică, O invazie barbară în Grecia centrală pe timpul lui Marcus Aurelius, în „Symposia Thracologica”, 9, 1992, pp. 176-177. 78 Cassius Dio, LXXI, 12, 1-3. 79 A. Stein, Die Reichsbeamten von Dazien, în „Dissertationes Pannonicae”, I, nr. 12, 1944, pp. 44-46. 80 M. Macrea, Dacii liberi în epoca romană, în „Apulum”, VII/1, 1968, pp. 171-200, cu principalele referinţe. 81 CIL, VI, 1801 (=ILS, 854=IDRE, II, 69).

Costin Croitoru 404

binecunoscută. În acelaşi sens este interpretat şi gestul guvernatorului Daciei, L. Aemilius Carus, care închina un altar lui Apollo Augustus82.

Interesantă şi controversată, totodată, este atestarea epigrafică în Africa Proconsulară83 a unor signa – Costobocio şi, respectiv, Costobius,84, care pot fi puse, mai curând, în legătură cu prezenţa temporară a acestor personaje ce poartă nume de cetăţeni romani – Sallustius Fortunatianus şi C. Sallustius Forensis Dignianus, în captivitate la costoboci, decât cu ipoteza că, în raidurile lor costobocii ar fi ajuns, cu corăbiile, până în Africa85 sau cu o eventuală apartenenţă etnică a celor doi la neamul dacilor86.

Tot ipotetic se mai aminteşte şi faptul că atacurile costobocilor ar fi afectat, în aceeaşi perioadă, şi Dacia. Este invocat în acest sens un artefact votiv, descoperit la Myszkow, ce fusese dedicat lui I. O. M. Dolichenus de către Gaius, militar al cohortei I Hispanorum milliaria87, din armata Daciei Porolissensis. Prezenţa acestei piese în aria culturii Lipiţa care, în mod normal, având în vedere caracterul său votiv, fusese expusă într-un sanctuar, poate fi explicată ca pradă de război, probabil în urma unei incursiuni a costobocilor în Dacia88, şi mai puţin în sensul extinderii ostilităţilor şi urmăririi inamicilor de către trupele Daciei până în Galiţia.

„Între timp [după cum notează MDL, având în vedere că mai sus se referise la conflictul din 170, probabil că cititorul este îndemnat să creadă că în timp ce romanii erau preocupaţi cu liniştirea costobocilor, oricum, cel mult până la domnia lui Septimius Severus (193-211), la care se va referi mai jos] Principatul, de esenţă liberală, ale cărui origini trebuie căutate în magistraturile antice, începea să fie înlocuit, la Roma, cu ceea ce se va numi Dominat, întrucât monarhul era dominus, stăpân al supuşilor săi. În urma acestor evoluţii, armata va fi cea care va avea de profitat, în condiţiile unei evidente militarizări a regimului” (p. 29). 82 CIL, III, 1413 83 CIL, VIII, 14667 (=IDRE, II, 430; 25679); J. Kolendo, Un romain d’Afrique élevé dans le pays des Costoboces. A propos de CIL, III, 14667, în AMN, XV, 1978, pp. 125-130. 84 A se vedea discuţiile la Gh. Bichir, Ramura nordică a dacilor – costobocii, în „Thraco-Dacica”, IV, nr. 1-2, 1983, pp. 65-66. 85 A. von Premerstein, Untersuchungen zur Geschichte des Kaisers Marcus. Der Einfall der Kostoboken, în „Klio”, XII, 1912, p. 155. 86 I. I. Russu, Les Costoboces, în „Dacia (N.S.)”, III, 1959, p. 351. 87 L’Année épigraphique, 1905, 16; 1998, 113 (=ILS, 9171). 88 M. Macrea, Viaţa în Dacia ..., p. 73.


Dincolo de nuanţarea reperelor cronologice, pentru care MDL nu vădeşte nici cea mai insignifiantă consideraţie, instaurarea Dominatului are cu totul alte tâlcuri89 care, evident, îi scapă, dar pe care nu le vom detalia aici. De asemenea, o cu totul altă semnificaţie o are şi reforma militară90 despre care autoarea notează conştiincios: „în urma acestor măsuri, efectivele fiecărei legiuni sunt diminuate, concomitent cu sporirea numărului acestora”, pentru că se intenţiona „să [se] asigure o eficienţă mai mare a acţiunilor, mai ales cu caracter defensiv, întreprinse de acestea pe frontierele Imperiului” (p. 35).

Notabilă aici este şi următoarea afirmaţie: „în acelaşi timp [«235-268, în condiţiile unei reale anarhii militare», n. n.], în lumea barbară îşi fac apariţia goţii, care venind din Scandinavia, împing celelalte populaţii peste limes-ul dunărean” (p. 31). MDL ştie ceva, dar vag şi imprecis. Autorii antici, Strabon91, Pliniu cel Bătrân92, Tacit93 şi Ptolemeu94 îi menţionează pe goţi (Guiones, Gutones, Gotones, Gothones, Gytones) într-o regiune situată pe litoralul sudic al Mării Baltice. Informaţiile scrise privind localizarea goţilor în această regiune, în ultimele trei secole a. Chr. şi în primele două p. Chr., sunt susţinute şi arheologic. Astfel, cultura Wielbark, atribuită goţilor, apare în Pomerania şi Polonia Mare ca o cultură locală, formată pe fondul mai vechii culturi Oksywska, răspândită ulterior pe acelaşi areal (secolul al II-lea a. Chr. – prima jumătate a secolului I p. Chr.). O opinie diferită se regăseşte în lucrarea lui Iordanes95, potrivit căreia goţii ar fi ajuns pe ţărmul sudic al Mării Baltice (Gothiscandza), cu trei corăbii, plecând sub conducerea lui Berig, din zona Peninsulei Scandinave (Scanza). „În ciuda tuturor încercărilor de a atribui o origine scandinavă goţilor, în conformitate cu ştirile transmise de Iordanes şi cu studiile filologice tradiţionale, interpretarea datelor arheologice, conturată tot mai coerent în ultimele patru decenii, nu lasă 89 Cr. Olariu, Despre Dominat, în „Studii Clasice”, XL-XLI, 2004-2005, pp. 239-249. 90 Aceasta se poate afla consultând, de exemplu, N. C. Nischer, The army reforms of Diocletian and Constantine, în „Journal of Roman Studies”, 13, 1923, pp. 1-55; E. Sander, Die Reform des römischen Heerwesens durch Julius Caesar, în „Historische Zeitschrift”, 179, 1955, pp. 225-254; R. E. Smith, The Army Reforms of Septimius Severus, în „Historia”, 12, 1972, pp. 481-500; H. G. Pflaum, Zur Reform des Kaisers Gallienus, în „Historia”, 25, 1976, pp. 109-117. 91 Strabon, Geographia, VII, 1, 3. 92 Pliniu cel Bătrân, Nat. hist, IV, 14, 99; XXXVII, 2, 35. 93 Tacit, Germania, 44, 1; Annales, II, 62, 2. 94 Ptolemeu, Geographia, III, 5, 8. 95 Iordanes, Getica, 25-26.

Costin Croitoru 406

nici o îndoială cu privire la originea continentală a acestora, acordând, astfel, credit autorilor antici care au scris într-o perioadă mai apropiată de evenimente”96.

În continuarea excursului său, autoarea se opreşte asupra reformelor militare ale împăraţilor Septimius Severus, Caracalla şi Gallienus, eventual cu unele nuanţări privind rezultatele acestor transformări la Dunărea de Jos (pp. 29-32). Urmează, în mod firesc, domnia împăratului Diocletianus, caracterizată de profundele modificări la nivel administrativ. În privinţa limitei nordice „a provinciei Scythia Minor, o serie de specialişti, printre care D. Tudor, O. Toropu, M. Zahariade, studiind izvoarele, au ajuns la concluzia că, în unele momente a putu[t] depăşi linia fluviului, în sudul Moldovei şi respectiv al Basarabiei” (p. 36). Opiniile acestor specialişti sunt completate de MDL cu fermitate: „aceste teritorii erau controlate cu siguranţă prin intermediul valului de pământ ce porneşte din punctul Şerbeştii Vechi (Traian), pe Siret şi se opreşte în nordul Lacului Sasâc”. Mai mult: „de asemenea, se ştie că flota dunăreană avea detaşamente în garnizoană la Bărboşi şi la Orlovka, dar nu este exclus să mai fi avut şi alte staţii pe malul stâng al fluviului” (p. 37) [subl. noastre]. Evident, nici una dintre afirmaţiile de mai sus nu este argumentată. Dacă datarea, în secolul IV, a valurilor amintite ne pare probabilă, noi înşine avansând-o97, prezenţa flotei „în garnizoană” la Bărboşi şi Orlovka, deşi foarte posibilă, pentru prima jumătate a veacului amintit, nu este încă şi demonstrată. Mai mult, un nivel de secol IV la Bărboşi deşi identificat98, după câte se pare, este insuficient documentat, iar la Orlovka lipseşte (MDL le dă ca sigure şi mai târziu, „sub Constantin I, fortificaţia de la Barboşi continuă să joace rolul de cap de pod, ca şi cea de la Orlovka”, p. 39; ulterior în timpul domniei lui Valens: „pentru comerţul cu goţii, împăraţii romani mai păstrau doar două capete de pod la nord de Dunăre, la Aliobrix probabil şi Constantiniana Daphne”, p. 42). Pentru acestea, ca şi pentru „alte staţii pe malul stâng”, rămâne ca MDL să revină cu precizări suplimentare, dacă există. În ceea ce priveşte datarea valului

96 I. Ioniţă, Goţii, în Istoria românilor, II, Daco–romani, romanici, alogeni, coord.: D. Protase, Al. Suceveanu, Bucureşti, 2001, pp. 678-693. 97 C. Croitoru, Sudul Moldovei în cadrul sistemului defensiv roman. Contribuţii la cunoaşterea valurilor de pământ, în „Acta Terrae Septemcastrensis”, I, 2002, p. 109, p. 111, pp. 113-114. 98 N. Gostar, Săpăturile şi sondajele de la Şendreni-Barboşi, în MCA, VIII, 1962, p. 508: „materialul aflat la nivelul acestei zidării arată prezenţa unui turn roman târziu, din prima jumătate a sec. IV”.


amintit, într-o primă fază în epoca lui Hadrian, iar ulterior remanierea şi reutilizarea în secolul IV, cum spuneam, statuate acum cu fermitate de MDL, a se compara şi cu situaţia de la p. 43: „sub domniile împăraţilor Anastasius (413-518) [sic! 105 ani, numai de domnie! A se vedea p. 97: domnia lui Domitianus (81-87)] şi Iustinian (527-565), frontiera romană din această regiune va cunoaşte perioade de refacere a limes-ului, când, probabil, revirimentul stăpânirii romane la nordul Dunării, mai ales în timpul ultimului, se va concretiza în refacerea valului ce străbate sudul Moldovei şi al Basarabiei. Este posibil însă ca această acţiune să o fi întreprins chiar Constantin cel Mare, dacă nu cumva cea de a doua fază a construcţiei respective nu trebuie considerată ca aparţinând unei epoci mai târzii (secolul al X-lea) după cum credea R. Vulpe” (nota bene, trimiterea la nota 278 omite lucrarea celui menţionat, recurgându-se doar la Teodor 1981, 11; Zugravu 1994, 132).

Rămânând la cazul fortificaţiilor, MDL abordează şi tipologia lor în perioada Dominatului (pp. 38-39), pe baza studiului lui R. Florescu99, utilizat de asemenea în mod copios, dar parţial după toate aparenţele, de vreme ce nu se reţin decât două din cele trei tipuri de fortificaţii discutate. Tot aici, autoarea introduce şi o sintagmă originală, conform căreia, prezenţa porţilor flancate de turnuri şi colţurile prevăzute cu bastioane „mărturisesc clar o misiune ofensivă pentru centre ca Axiopolis, Troesmis est, Dinogeţia şi Noviodunum” (sublinierea noastră, paradoxal, abia acum apare trimiterea la studiul menţionat, dar în care această idee nu apare!).

Cap. III. Flotila militară romană pe limes-ul nord-dobrogean (pp. 47-78). Acest capitol va fi discutat cumva mai succint, întrucât prezintă multiple locus communis cu cel anterior, asupra cărora nu vom insista. În plus, abundă de noţiuni tehnice privind organizarea, funcţionarea şi dotarea flotei, veritabile „contribuţii” în domeniu, din care o mostră o găsim la p. 64: „romanii obişnuiau să navigheze şi noaptea şi în acest caz, dovedit de reprezentările Columnei lui Traian, navele erau dotate cu lanterne” sau „vasul este ca şi legiunea, un tip marcând o puternică tendinţă de uniformizare” ori „pintenul, împrumutat de la cartaginezi, de forma unei săgeţi cu aripile alungite” despre care, în paragraful imediat următor, se notează că avea „forma unui trident” (p. 77). Dacă tot a abordat (tangenţial) subiectul reprezentării navelor pe diverse tipuri de monumente, poate nu era rău pentru MDL să consulte şi „repertoriul

99 R. Florescu, Urbanizarea Dobrogei romane, în „Pontica”, XXIII, 1990, pp. 97-127.

Costin Croitoru 408

descoperirilor”100. În acelaşi context nu ar fi trebuit ignorate nici rezultatele cercetărilor subacvatice, măcar cele adiacente zonei de referinţă, atâtea câte sunt101. Finalmente, pentru tematica lucrării imperios necesară era şi o discuţie relativă la unitatea navală numită musculi Scythici102.

Aşadar, dincolo de câteva chestiuni tehnice, reţine atenţia următorul pasaj: „Probabil acum [în paragraful anterior este menţionată (din nou) organizarea, în anul 15, de către Tiberius a unui «comandament militar în Pont», n. n.] dispar davae-le [sic!] de la Barboşi şi Orlovka, dar populaţia autohtonă nu pleacă [,] după cum o dovedesc materialele de la Barboşi, datate în a doua jumătate a secolului I d. Hr., întrucât, condiţiile de navigaţie, asupra cărora vom reveni mai jos, solicitau oameni pentru tractarea navelor în amonte, printre coturile fluviului, acolo unde vântul sau folosirea ramelor nu erau îndeajuns pentru a asigura navigarea. De asemenea, era nevoie de mână de lucru în porturi pentru descărcarea acestora, pentru paza antrepozitelor şi pentru şantierele navale (p. 51, aceeaşi frază şi la p. 98). Din nou, MDL face confuzii grave:

1. nu poate fi vorba despre „dispariţia” aşezărilor fortificate de tip dava de la Bărboşi şi Orlovka în timpul lui Tiberius. O primă transformare pe care acestea o vor suferi datează abia din timpul lui Nero, adică aproape jumătate de secol mai târziu, şi se referă la un nivel de incendiere şi la dezafectarea sistemului de fortificare (nicicum la dispariţia aşezării!), cel mai probabil ca rezultat al acţiunilor guvernatorului Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus103.

2. „materialele de la Barboşi, datate în a doua jumătate a secolului I d. Hr.”, erau utilizate pentru a demonstra continuitatea după cucerirea traianică şi nu după „distrugerea tiberiană”. Oricum, fără a constitui

100 J. Pékary, Repertorium der hellenistischen und römischen Schiffsdarstellungen, Münster, 1999. 101 De exemplu C. Scorpan, Ancore antice descoperite pe coastele submarine ale Callatisului şi unele probleme ale navigaţiei în pontul stâng, în SCIV, 21, nr. 4, 1970, pp. 639-647; V. Cosma, Anchors from Tomis, în „International Journal of Nautical Archaeology”, 2, 1973, pp. 235-241; Idem, Ancore din Tomis, în SCIV(A), 25, nr. 2, 1974, pp. 191-207. 102 O. Bounegru, Precizări privind musculi Scythici, în SAA, I, 1983, pp. 178-181. 103 C. Croitoru, Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor politice dintre Imperiul Roman şi geto-daci (expediţia lui Tib. Plautius Silvanus Aelianus), în „Argesis”, XI, 2002, 57-68 cu bibliografia etc.


excepţii pentru castrele din Dacia, acestea apar la Bărboşi mai curând ca erori de interpretare a situaţiei arheologice104.

3. dincolo de „sublimul” – prin ridicol – răspuns la clasica Perit-au dacii? Nu „întrucât, condiţiile de navigaţie […], solicitau oameni pentru tractarea navelor în amonte”, poate pe viitor MDL ne va spune care anume erau, începând din anul 15 p. Chr., porturile, antrepozitele şi şantierele navale deservite de dacii care se ambiţionau să existe, în ciuda faptului că, după spusele sale, aşezările lor de la Bărboşi şi Orlovka „dispăruseră” deja.

În legătură cu aceeaşi chestiune, mai notăm şi următoarea afirmaţie: „Tot atunci, în perioada organizării limes-ului de către Rubrius Gallus, sub domnia lui Vespasian, este foarte probabil să fi fost ridicat castellum-ul de pământ, deoarece, chiar mai devreme, în timpul împăratului Nero, în urma măsurilor de transmutare la sudul Dunării a 100 000 de transdanubieni, întreprinsă de legatul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, încetează, credem, locuirea dacică din dava de la Bărboşi” (p. 56). E de prisos să mai menţionăm că asemenea ipoteze nu sunt susţinute de absolut nici un argument, şi asta, fără doar şi poate, pentru că nici nu există. Dacă locuirea dacică de la Bărboşi încetează sub domnia lui Nero, care va fi fost rostul construirii aici a unei fortificaţii romane în timpul lui Vespasianus? Răspunsul îl deţine tot MDL, deşi îl exprimase ceva mai devreme: „Dar vântul îşi schimbă direcţia frecvent în dreptul coturilor şi ca urmare, navele trebuiau trase la edec. În această situaţie era necesară asigurarea malurilor şi ca urmare apar fortificaţii pe ambele maluri ale Dunării, cum s-a întâmplat la Barboşi, unde castellumul [sic!] a fost ridicat într-un punct dificil pentru navigaţie, în apropierea unui meandru în acea perioadă a Siretului” (pp. 53-54). Aceste „ipoteze originale”, rezultate probabil din superficialitate şi dispreţ pentru rezultatele muncii colegilor de breaslă, oricum din desconsiderarea oricăror rezultate ale cercetărilor arheologice, nu reclamă absolut nici o discuţie suplimentară, cel mult, pentru MDL, s-ar cuveni trimiterea la o listă bibliografică măcar minimală.

Mai grav este faptul că, uneori, MDL mimează apelul la argumentul arheologic, ca în cazul următor: „descoperirile arheologice din partea vestică a valului Tuluceşti-Şerbeştii Vechi (comuna Şendreni, jud. Galaţi) dovedesc prezenţa adânc în teritoriu a materialelor tegulare cu ştampila

104 I. Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia..., pp. 21-23; L. Petculescu, Despre cronologia fortificaţiilor romane de la Barboşi, în „Pontica”, XV, 1982, pp. 249-253.

Costin Croitoru 410

unităţii militare fluviale, fapt care ar putea sugera ideea că autoritatea comandantului flotei se extindea şi asupra colţului sudic [al] Moldovei, cuprins între Dunăre, Siret, Prut şi acest val” (p. 58). Dincolo de lipsa de logică a frazei, subliniem că în cazul „descoperirilor arheologice” se face trimitere prin intermediul notei 377 la Sanie 1981, 78, unde în realitate nu apare absolut nici o menţiune cu privire la identificarea vreunui material tegular relativ la flota romană!

Mai corijăm şi următoarea eroare, datorată exclusiv carenţelor de documentare bibliografică – cohors I Cisipadensium şi cohors Gemina Dacorum millitaria nu sunt „atestate pentru prima dată în zonă” în vremea lui Gordian al III-lea (p. 72). Prima dintre aceste unităţi apare menţionată în Moesia într-o epocă timpurie, poate chiar neroniană105, oricum sigur la 28 aprilie 75106. După divizarea provinciei staţiona în Moesia Superior, unde este atestată în anii 93107 şi 100108. În Moesia Inferior cohorta este transferată în intervalul 146-155109. Ulterior, în vremea lui Maximin Tracul şi Gordian al III-lea, cohors I Cisipadensium este atestată la Troianhissar110. În ceea ce o priveşte pe cealaltă, cohors Gemina Dacorum millitaria este atestată în Moesia Inferior, cel târziu în timpul lui Septimius Severus, prin intermediul unei inscripţii descoperite la Montana111. Prezenţa trupei este confirmată epigrafic şi în anul 204112.

Cap. IV. Consideraţii privind fortificaţiile militare romane pe limes-ul nord-dobrogean. Sunt discutate aici un număr de 10 fortificaţii (a se vedea specificaţia de la p. 80, nota 543: „termenul este folosit în sensul de cetate” [sic!]), evident nu toate cele descoperite sau măcar semnalate113 şi 105 CIL, V, 8185 (=ILS, 9172). Datare cf. D. B. Saddigton, The Development of the Roman Auxialiary Forces from Caesar to Vespasian (49 B. C. – A. D. 79), Harare, 1982, p. 162. 106 M. M. Roxan, op. cit., nr. 2 (diploma de la Taliata). 107 CIL, XVI, 39 (diploma de la Negovanovci). 108 CIL, XVI, 46 (diploma de la Siscia). 109 P. Weiß, Das Konsulnpaar vom 7. April 145 n. Chr. Noch einmal zu den Auxilien von Moesia inferior und Thracia unter Antoninus Pius, în „Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik”, 134, 2001, pp. 262-266. 110 CIL, III, 14429-14430. 111 CIL, III, 142119 (=IDRE, 316). 112 CIL, III, 12382 (=IDRE, 315). 113 Mai erau de menţionat măcar şapte fortificaţii, chiar dacă mai puţin cercetate, între Capidava şi Noviodunum, a se vedea în acest sens M. Zahariade, The Roman Frontier in Scythia Minor, în Roman Frontier Studies. Proceedings of the XVIIth International Congress of Roman Frontier Studies, ed. N. Gudea, Zalău, 1999, pp. 199-213, în special fig. 1. Map of the limes scythicus. Pentru subiectul abordat era necesară, de exemplu, şi


desigur disproporţionat abordate, în limitele bibliografice şi comprehensive ale autoarei (de exemplu Bărboşiului îi sunt afectate puţin peste 10 pagini, iar pentru Dinogeţia şi Orlovka câte una). Menţionăm de la bun început că în cazul niciuneia dintre fortificaţiile discutate nu se fac trimiteri, aşa cum ar fi de aşteptat, la rapoartele de cercetări arheologice, iar bibliografia utilizată arareori depăşeşte pragul anului 1989.

Prima fortificaţie „identificată” de MDL pe limes-ul nord-dobrogean este Capidava, judicios aleasă: „pentru a putea surprinde elementele esenţiale ce ne-ar putea fi utile în înţelegerea exactă a rolului pe care fiecare fortificaţie l-a jucat şi prin aceasta stabilirea principiilor legate de strategia şi tactica militară romană, vom porni în incursiunea noastră [sic!], de la un centru important” (p. 80).

Exceptând cele câteva menţiuni ale Capidavei în diverse izvoare, atrage atenţia menţiunea acelui Itinerarium Antonini „realizat în timpul domniei lui Caracalla şi definitivat în timpul domniei lui Diocletian” (p. 80) cu trimitere la nota 547 unde MDL fixează cunoştinţele acumulate: „a fost întocmit în timpul împăratului Caracalla”. Sursa menţionată, de tipul itineraria adnotata, deşi cuprinde trasee rutiere ce acoperă aproape toate regiunile Imperiului Roman din ultimul sfert al veacului al III-lea, nu reţine nici unul din Agri Decumates sau din Dacia romană, ambele abandonate în jurul anului 270. În aceste condiţii, izvorul trebuie datat mai curând în epoca tetrarhiei, după demonstraţia lui P. Arnaud114, chiar în timpul domniei lui Diocletian, undeva între 280 şi 290, adică în momentul în care acest împărat reorganiza annona.

Din punct de vedere cronologic, lucrurile sunt la fel de „clare” pentru MDL: „o primă fază fixată, din punct de vedere cronologic, datează de la începutul secolului al II-lea”, „această fază este caracterizată de prezenţa a două nivele, primul datând în prima jumătate a secolului ai II-lea sau prima jumătate a secolului al III-lea” (p. 81) [sic!].

Pentru secolul al III-lea este atestată „o statio beneficiari consulari (subofiţeri inferiori centurionilor ce supravegheau siguranţa drumurilor)”

consultarea lui C. Scorpan, Limes Scythiae: topographical and stratigraphical research on the late Roman fortifications on the Lower Danube, Oxford, 1980 (=BAR, Int. Ser. 88) deşi şi lectura informaţiilor lui P. Polonic, Cetăţile antice de pe malul drept al Dunării (Dobrogea) până la gurile ei, în „Natura”, 24, nr. 7, 1935, pp. 18-26, ar putea releva date interesante. 114 P. Arnaud, L’Itinéraire d’Antonin: un témoin de la littérature itinéraire du Bas-Empire, în „Geographia Antiqua. Rivista di geografia storica del mondo antico e di storia della geografia”, 2, 1993, pp. 33-47.

Costin Croitoru 412

(p. 81). Evident, nu este precizat unde anume ar fi fost menţionat un astfel de organism original. Un anume Antonius Florus – beneficiarius consularis apare, în schimb, menţionat într-o stelă funerară descoperită la Capidava115. Pe baza acestuia, Em. Doruţiu-Boilă presupunea: „la Capidava se afla probabil o statio de beneficiarii”, notând anterior: „beneficiarius consularis era un subofiţer, inferior centurionului; din inscripţii rezultă că beneficiarii serveau în corpuri detaşate în stationes, cu menirea de a supraveghea siguranţa drumurilor”116. Aşadar MDL preia informaţia fără să indice sursa; mai grav, o preia şi complet eronat. În plus, o minimă lectură suplimentară i-ar fi descifrat şi rolul complex al beneficiarilor, aflaţi sub signis – fapt ce îi detaşa de militarii de rând, atât în viziunea provincialilor, cât şi a barbarilor, cu atât mai mult cu cât beneficiarii se supuneau direct guvernatorului provinciei117.

Şi în enumerarea trupelor care au staţionat la Capidava s-au strecurat câteva neajunsuri. De acord cu posibilitatea ca fortificaţia să fi fost ridicată de către o vexillatio aparţinând lui legio V Macedonica (p. 82), dar aceasta pare să fi beneficiat şi de concursul unor militari din legio XI Claudia, despre a cărei posibilă prezenţă la Capidava118 MDL încă nu a aflat. Nu ştim care este, de fapt, opinia autoarei în privinţa unei trupe auxiliare: „în perioada secolelor II-III au fost cantonate la Capidava: Cohors I Germanorum C. R…” (p. 82), iar la paragraful imediat următor prezenţa aceleiaşi e doar ipotetică: „este posibil să fi staţionat şi Cohors I Germanorum C. R…”. Trupa, în realitate, chiar şi-a avut garnizoana la Capidava119, unde o înlocuieşte pe cohors I Ubiorum, detaşată în Dacia după războaiele traianice. Pentru cea din urmă MDL insistă: „A. Aricescu crede posibilă staţionarea unei alte unităţi militare auxiliare, al cărui signifer [sic!], M. Cocceius Vitlus, a fost de altfel înmormântat aici, 115 ISM, V, 41. 116 Ibidem. 117 A se vedea, mai recent, E. Schallmayer, K. Eibl, J. Ott, G. Preuß, E. Wittkopf, Der römische Weihbezirk von Osterburken I Corpus der griechischen und lateinischen Beneficiarier-Inschriften des römischen Reiches, Stuttgart, 1990, iar în cazul Daciei: R. Ardevan, Beneficiarii în viaţa civilă a provinciei Dacia, în „Ephemeris Napocensis”, I, 1991, pp. 163-171; C. Opreanu, Misiunile beneficiarilor consulari pe limes-ul de nord al Daciei în secolul al III-lea, în AMN, 31/1, 1994, pp. 69-78. 118 Gr. Florescu, R. Florescu, P. Diaconu, Capidava. I. Monografie arheologică, Bucureşti, 1958, p. 15 şi nota 1: ştampila LEGX [ICPF]. 119 ISM, V, 16; 36; Z. Covacef, Cohors I Germanorum à Capidava, în Army and Urban development in the Danubian Provinces of the Roman Empire, eds. H. Ciugudean, V. Moga, Alba Iulia, 2000, pp. 285-291.


Cohors I Ubicorum [sic!]” (p. 83). După cum am menţionat mai sus, cercetări ulterioare anului 1977, când vedea lumina tiparului Armata în Dobrogea romană, atestă prezenţa cohortei I Ubiorum la Capidava120. Pentru o altă trupă inclusă, de asemenea, în lista prezenţelor probabile – Cohors I Claudia equitata – nu deţinem nici un fel de date, şi nici nu cunoaştem vreo menţiune a ei aici sau în altă parte! Ala II Hispanorum Aravacorum, este indicată de către MDL la Capidava în intervalul „161-169 şi poate în timpul lui Hadrian” (p. 83, a se vedea şi paragraful imediat următor unde autoarea certifică informaţia: „[…] înlocuiau contingentele din Ala II Hispanorum Aravacorum, atestate pentru anii 161-169, care este posibil să mai fi acţionat sub Hadrian”), după o informaţie preluată (fără indicarea sursei) şi neverificată. Prezenţa trupei nu este însă atestată la Capidava121. Este drept că aici se retrage pe la 161-169 Aelius Longinus122 – un vet[e]ranus al alei. Faptul este cât se poate de firesc, fără a atrage după sine şi prezenţa trupei. Alţi militari ai aceleiaşi ale se retrăseseră, de exemplu, la Histria123, Tomis124 sau Cius125, alţii tocmai la Utus126 (Gavren) sau Sexaginta Prista127.

În fine, pentru o ultimă unitate staţionată la Capidava, MDL notează: „la sfârşitul secolului al III-lea, castrul, reconstituit […] devine garnizoană pentru o vexilaţie a unei unităţi de equites scutarii Solensium” (p. 83). Aceeaşi trupă (?) sau alta, dacă avem în vedere nuanţarea cronologică, este menţionată şi în paragraful următor: „în timpul domniei lui Constantin cel Mare, Notitia Dignitatum aminteşte de o unitate de cuneus equitum Solensium”. Autoarea uită deja că, şi în cazul trupei precedente, făcuse trimiterea la acelaşi izvor (notele 576 şi respectiv 578: Not. Dign. Or., XXXIX, 4, 13), unde este notat laconic: „cuneus equitum Solensium, Capidava”. De unde atunci nuanţările cronologice (evident contradictorii) şi prima denumire a unităţii? Cum ne-a obişnuit, MDL 120 A se vedea supra nota 33. 121 Deşi MDL nu ştie, ipoteza privind prezenţa trupei la Capidava, „poate încă din timpul lui Hadrianus”, fusese avansată de către W. Wagner, Die Dislokation der römischen Auxiliaformationen in den Provinzen Noricum, Pannonien, Moesien und Dakien von Augustus bis Gallienus, Berlin, 1938, pp. 47-49, care la vremea respectivă deţinea mult mai puţine date. 122 ISM, V, 23. 123 ISM, I, 273, 297, 278 (?). 124 CIL, III, 1421429(=ISM, II, 225). 125 CIL, III, 7495(=ISM, V, 121). 126 CIL, III, 12359. 127 L’Année épigraphique, 1940, 34.

Costin Croitoru 414

asimilează eronat informaţia şi notează fără să indice sursa utilizată. Trupa, desigur aceeaşi, este menţionată diferit în două inscripţii (finele secolului III şi primii ani ai secolului IV) descoperite la Capidava128: equites scutarii, vexilltio Capidabensis [sic!], respectiv vexillatio equitum scutariorum.

Cea de-a doua fortificaţie analizată în capitolul IV este Carsium. Dincolo de menţiunea toponimului în unele izvoare antice şi unele date tehnice ale construcţiei, ne oprim asupra unităţilor militare staţionate aici. Iată ce se notează în această privinţă: „fortificaţia propriu-zisă, construită în timpul lui Vespasian […] sau în timpul lui Traian” (p. 85), iar la paragraful următor: „lagărul a fost construit după toate probabilităţile în anul 103 de către Ala II Hispanorum Aravacorum […] această unitate a fost precedată de Ala Gallorum Flaviana, prezentă în acest punct încă din timpul lui Vespasian”. Neputinţa evidentă de a preciza momentul construirii fortificaţiei din primul paragraf, datorată parcimoniei surselor, se transformă într-o confuzie totală; dacă ala II Hispanorum et Aravacorum ridică fortificaţia exact în anul 103 [sic!], unde anume („în acest punct”) staţionase ala I Gallorum Flaviana ajunsă încă din timpul domniei lui Vespasianus? O minimă lectură a chestiunii i-ar fi dezvăluit lui MDL câteva informaţii utile. Se pare că ştampilele „AL FL” de la Carsium aparţin, de fapt, altei trupe – ala I Flavia Gaetulorum129. În plus, mai era de amintit aici, pentru secolele IV–V şi prezenţa unor milites Scythici130.

A treia fortificaţie care reţine atenţia autoarei este Cius. Mai era de menţionat aici, pentru perioada târzie şi prezenţa unui cuneus equitum stablesianorum131.

Următoarea fortificaţie este Beroe. Puţinele informaţii pe care le deţinem relativ la acest obiectiv nu lasă loc de interpretări.

Mult mai bine cercetată este fortificaţia de la Troesmis, sediu al legio V Macedonica, până la transferul în Dacia. Ulterior, pentru a suplini

128 Pentru trimiterile la surse şi discuţiile cu privire la aceste trupe din garda personală a împăratului, a se vedea M. Zahariade, Moesia Secunda, Scythia şi Notitia Dignitatum, Bucureşti, 1988, pp. 78-79. 129 Al. Suceveanu, Două inscripţii inedite de la Histria, în „Pontica”, XXXI, 1998, pp. 111-114; a se vedea şi Fl. Matei–Popescu, op. cit., p. 181 şi nota 77. 130 Notitia Dignitatum. Or., XXXIX, 22: „milites scythici, Carso”; pentru aceste trupe, a se vedea M. Zahariade, op. cit., pp. 84-87. 131 Notitia Dignitatum. Or., XXXIX, 14: „cuneus equitum stablesianorum, Cii”; pentru aceste trupe, a se vedea M. Zahariade, op. cit., pp. 77-83.


lipsa acesteia, autoarea notează: „au fost aduse în garnizoană unităţi din Legio I Italica şi Legio XI Claudia” (p. 89). Nu ştim care sunt dovezile prezenţei ultimei legiuni la Troesmis. Legio XI Claudia fusese adusă în Dobrogea concomitent cu legio V Macedonica. Dacă prima, cu sediul la Durostorum, avea în grijă sudul regiunii, ce-a de-a doua supraveghea partea nordică. A. Aricescu132, ipotetic, emitea supoziţia conform căreia, după retragerea legiunii a V-a macedonică, ar fi fost posibilă extinderea competenţei lui legio XI Claudia până la Capidava. Al. Barnea, citându-l, dă ca sigură informaţia: „în urma acestui transfer, au fost aduse aici în garnizoană [la Troesmis], unităţi din legiunile I Italica şi XI Claudia”133. Din nou, MDL preia informaţia fără să o verifice.

Pentru perioada târzie, „cert este faptul că Intinerarium Antonini [sic!] prezintă fortificaţia de la Troesmis drept garnizoană pentru Legio I Iovia, iar Notitia Dignitatum ca reşedinţă pentru Legio II Herculea [sic!]” (p. 91). MDL limitează discuţia, conchizând, fără nici o legătură cu subiectul: „în acelaşi context [?], Procopius din Caesareea [sic!] o înscrie pe lista cetăţilor refăcute de Iustinian”. Contradicţia dintre izvoarele menţionate a fost observată de mult timp. Explicaţiile principale134 se referă la posibilitatea ca, la un moment dat, cele două unităţi să fi făcut schimb de garnizoane, sau, mai simplu, după părerea noastră şi mai aproape de adevăr, dacă avem în vedere cantitatea de material epigrafic ce o plasează pe legio I Iovia în consens cu Notitia Dignitatum, la o posibilă eroare strecurată la redactarea acelui Itinerarium Antonini.

Cea de-a şasea fortificaţie menţionată în capitolul IV este Arrubium. Cum notam şi mai sus, despre ala I Vespasiana Dardanorum nu ştim cu certitudine că ar fi staţionat la Arrubium anterior secolului II, când se retrage aici în urma participării la războaiele dacice (MDL preia informaţia135 privind sosirea alei la Măcin în timpul împăratului Vespasianus, fără să o verifice sau măcar să se întrebe care ar fi argumentele unei asemenea situaţii).

132 A. Aricescu, Armata în Dobrogea romană, Bucureşti, 1977, p. 38. 133 Al. Barnea, Limesul danubian al provinciei Moesia Inferior. Organizarea civilă şi militară, în CCDJ, III-IV, 1987, p. 80. 134 Pentru bibliografia şi discuţiile relative la această chestiune a se vedea M. Zahariade, op. cit., pp. 61-64. 135 Cr. Matei, Consideraţii privind raporturile dintre Classis Flavia Moesica şi fortificaţiile limesului roman de la Dunărea de Jos (sec. I–VI), în „Pontica”, XXIV, 1991, p. 153.

Costin Croitoru 416

Următorul caz, îndelung discutat în comparaţie cu spaţiul afectat în economia lucrării analizei celorlalte fortificaţii, este cel al Bărboşiului. Sunt amintite rezultatele cercetărilor arheologice, de la V. Pârvan la S. Sanie, cărora autoarea încearcă, de la un capăt la altul, să le sublinieze „neverosimilitatea”, pe un ton vădit superior, ca de exemplu la p. 93: „rezultatele descoperirilor efectuate sistematic, au condus la o serie de inadvertenţe”, p. 94: „V. Pârvan a presupus că fortificaţia […] trebuie să fi avut o formă poligonală […] deşi încă din timpul lui nu mai putea fi reconstituit traseul, deoarece zidurile se mai păstrau pe foarte mici porţiuni”; pp. 94-95: „suprafaţa promontoriului a fost puternic deranjată de construcţii moderne […] astfel că nu poate fi verificată informaţia lui N. Gostar”; p. 95: „S. Sanie, care însă nu observă credem poziţia castellum-lui [sic!] pe promontoriu, la o altitudine de 44 m., panta fiind deosebit de abruptă, în interiorul presupusului castru, în planul întocmit de primul autor (Pl. XXII)”, la planşa menţionată apare, de fapt, planul complexelor romane de la Bărboşi apud Gh. Săulescu, 1937, aşa încât suntem forţaţi de împrejurări să rămânem la „observaţiile lui S. Sanie”. Previzibil, la p. 96 avem şi răspunsul acestei atitudini: „luând în considerare faptul că, din punct de vedere practic, prezenţa castrului în zona promontoriului Tirighina nu a putut fi dovedită [sic!], suntem de părere că existenţa acestuia nici nu poate fi justificată în acest perimetru, la Barboşi, pe promontoriul Tirighina, din cauza condiţiilor geomorfologice ale terenului suport (Pl. XXII/2). Este greu de crezut că romanii au putut amplasa un castru într-un spaţiu atât de accidentat, cu denivelări de teren de circa 44 de metri şi pante abrupte cu râpe de 15-20 m. adâncime, în incinta fortificaţiei respective”. Credem că nu ar fi de prisos să menţionăm aici că trimiterea la ilustraţie nu se referă la rezultatele vreunui studiu interdisciplinar relativ la „geomorfologia terenului suport”, ci la o planşă care nu există. Poate că intenţia a fost aceea de a trimite cititorul la Pl. XXIII, fig. 2, unde apare o fotografie a platoului Tirighina. Oricum, nu ştim nici pe ce bază avansează MDL diferenţele de nivel menţionate, oricum hilare – panta abruptă coboară într-o râpă de 15-20 m., până la diferenţa de nivel de 44 de metri formând o altă pantă, de data aceasta domoală? A se vedea, consemna şi compara cu situaţia de la p. 102 unde se afirmă cu tărie: „credem că argumentul cel mai puternic în sprijinul acestei idei construirii [sic!] unei fortificaţii la Barboşi, mult mai devreme decât anul 107, îl reprezintă tocmai poziţia geografică şi strategică a promontoriului Tirighina, pe malul stâng al Dunării, dominând partea nord-vestică a orogenului nord-dobrogean şi


cursul fluviului până la limita a ceea ce specialiştii numesc Dunărea maritimă, precum şi Lunca Siretului, navigabil în Antichitate, chiar de la gurile de vărsare”.

Rapid, înainte ca orice cititor cât de cât avizat să îşi revină din consternarea provocată de afirmaţiile de mai sus, MDL oferă şi alternativa: „în fapt, având în vedere importanţa strategică a zonei în discuţie, nu suntem împotriva ideii existenţei la un moment dat şi a unui castru, dar amplasarea trebuie să fi fost alta, poate în zona albiei majore a Siretului, unde nivelul antic se află la cca. 14 m. sub nivelul actual, ca rezultat al evoluţiilor hidromorfologice şi mai ales al colmatărilor”. Fără a intra îl altă polemică (nu că afirmaţiile de mai sus ar reclama vreo discuţie suplimentară) am întreba-o pe MDL unde anume au mai construit romanii un castru într-o zonă inundabilă? Mai mult, dacă această zonă s-ar fi aflat în antichitate „la cca. 14 m. sub nivelul actual” ipoteticul castru era plasat chiar cu mult şi sub nivelul fluviului şi râurilor vecine, dacă nu cumva autoarea este gata să ne argumenteze, pe baza „evoluţiilor hidromorfologice şi mai ales al colmatărilor”, faptul că şi Dunărea, Siretul şi Bârladul s-a înălţat cu aceiaşi cca. 14 m.

Mai notăm şi stăruinţa autoarei de a nuanţa întrucâtva cronologia fortificaţiilor de la Bărboşi: „studiul izvoarelor, a literaturii de specialitate, precum şi observaţiile pe teren [sic!], ne fac să considerăm momentul ridicării fortificaţiei de pământ ca fiind anterior domniei lui Traian” (p. 96). Să urmărim afirmaţiile autoarei în succesiunea lor: literatura de specialitate o „desfiinţase” anterior, orice observaţie a antecesorilor fiind „neverosimilă”, oricum actualmente de „neverificat”, deci greu de acceptat, dar uşor de respins, izvoare relative la un nivel ante Traianus la Bărboşi nu există (poate MDL deţine unele izvoare inedite, oricum nu le divulgă aici), iar „observaţiile pe teren” nu pot oferi indicii cronologice (MDL nu a participat la cercetările arheologice de la Bărboşi). Cum însăşi autoarea realizează cât de neconvingătoare sunt aceste afirmaţii, plusează: „ca argument în favoarea acestei idei, considerăm a fi preponderenţa traficului maritim de mărfuri în zona de litoral a Pontului Euxin, între a doua jumătate a secolului II î. Hr. şi domnia lui Augustus”.

Probabil că, indirect, autoarea mai încearcă un argument: „aceleaşi motive care îi determinaseră pe greci să amplaseze la Barboşi un emporium, în sensul de port comercial, centru de redistribuire, loc de schimb, dar şi de comunitatea care asigura desfăşurarea acestor activităţi [sic!], i-au făcut şi pe romani cu siguranţă să folosească punctul fortificat

Costin Croitoru 418

ca statio” (p. 98). Paradoxal pentru MDL, nu grecii, ci V. Pârvan136 amplasase la Bărboşi un emporium. Marele nostru istoric îşi argumenta această ipoteză în special pe temeiul unor piese ceramice greceşti – lecythi – ce ar fi fost descoperite la Bărboşi137. Nu ştim nimic despre soarta unor piese similare, amintite de C. Schuchhardt138, dar în ceea ce priveşte artefactele prezentate de V. Pârvan, acestea provin din colecţia de arheologie a dr. Nestor Măcellariu, care se conservă la Muzeul de Istorie Galaţi139. Frapează, în cazul acestora, starea foarte bună de conservare şi, mai ales, faptul că cercetările sistematice ulterioare sau descoperirile fortuite nu au scos la iveală analogii în acest sens. Totodată, printre piesele greceşti din colecţia amintită, mai apar şi unele imitaţii, cel mai probabil achiziţionate de către colecţionar cu prilejul uneia dintre desele sale călătorii în Grecia. În aceste condiţii, autenticitatea şi apartenenţa artefactelor sitului arheologic de la Bărboşi este îndoielnică.

În ceea ce priveşte unităţile militare care au staţionat la Bărboşi, alături de menţionatele legio V Macedonica, legio I Italica, cohors I Mattiacorum şi Classis Flavia Moesica, mai erau de amintit şi altele, chiar dacă fac parte dintre cele socotite la un moment dat de noi ca incerte140, datorită posibilităţilor multiple de lecturare a ştampilelor. Este vorba, mai ales de ştampila ce conţine literele A, L şi P cu E în ligatură, tegula fiind identificată alături de monede din epoca traiană141. Tot în treacăt, mai ales ca argument pentru existenţa nivelului de secol IV de la Bărboşi, amintim şi ipotetica prezenţă a unor detaşamente din legio I

136 V. Pârvan, Castrul de la Poiana ..., p. 117. 137 Aceleaşi îndoieli cu privire la autenticitatea pieselor le consemnasem şi cu alt prilej: C. Costin, Despre prezenţa romană în sudul Moldovei şi rolul castellum-ului descoperit la Galaţi. Note de lectură (I), în „Danubius”, XXI, 2003, pp. 15-23. 138 C. Schuchhardt, Wälle und Chausseen in südlichen und östlichen Dacien, în „Archäologisch-epigraphische Mitteilungen aus Oesterreich”, IX, 1885, p. 219. 139 I. T. Dragomir, Vestigii milenare inedite din patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie Galaţi. Colecţia dr. Alexandru Nestor Măcellariu, în „Peuce”, IX, 1984, pp. 157-584. 140 C. Croitoru, Despre trupele romane din fortificaţiile de la Bărboşi (Galaţi). Note de lectură (II), în „Istros”, XI, 2004, pp. 159-172. 141 S. Sanie, Certains aspects de la situation politique et démographique de la Dacie d’Est dans la période Domitien–Trajan, în AMN, 26-30, I/1, 1989-1993, p. 17 (=Idem, în Din istoria Europei romane, Oradea, 1995, p. 152: ,,descoperiri recente adaugă Ala I Pannoniorum conform ştampilei deosebite de pe o ţiglă unde apare A, L şi P în ligatură cu E – Al(a)e P(annoniorum)”; Idem, Ceramică cu inscripţii şi ţigle ştampilate descoperite la Bărboşi-Galaţi, în SCIV(A), 47, nr. 2, 1996, pp. 121-153.


Iovia (?), ce ar fi atestată de asemenea prin descoperiri „recente, inedite”142.

A opta fortificaţie discutată de autoare este cea de la Dinogeţia. Deşi în cazul Bărboşiului MDL stăruia pentru identificarea unui nivel ante Traianus, având în vedere „preponderenţa traficului maritim de mărfuri în zona de litoral a Pontului Euxin, între a doua jumătate a secolului II î.Hr. şi domnia lui Augustus”, pentru Dinogeţia nu are absolut nici un complex în a prelua informaţia: „a fost construită în ultimii ani ai secolului al III-lea” (p. 103). De un nivel specific secolelor I-III, e drept destul de puţin cercetat143, nici nu a auzit! Totodată, alături de trupele auxiliare, mai trebuia amintită aici şi staţionarea unei vexillatio din legio V Macedonica144, iar după 167 din legio I Italica145, întocmai ca la Bărboşi.

Penultima fortificaţie abordată este Noviodunum. Exact ca în cazul discutat al castrului de la Troesmis, MDL crede că legio V Macedonica a fost înlocuită după transfer de către legio I Italica şi legio XI Claudia. Şi aici, prezenţa acestei din urmă legiuni rămâne de demonstrat. Neîntemeiată este şi constatarea că intervenţia lui Vindius Verianus în regio Histriae „dovedeşte importanţa autorităţii politice a fortificaţiei, care ar putea justifica ideea unei posibile municipalizări a oraşului” (p. 105). Personajul nu este altceva decât praefectus classis Flaviae Moesicae, funcţie care îi reclamă rolul de judecător al disputelor relative la limitele teritoriale, iar această implicare rezida din dubla sa autoritate: de impunere instituţională a dispoziţiilor guvernatorilor provinciali şi de expertiză tehnică, prin topografii militari (agrimensores, gromatici), adică în măsurarea efectiva a terenului146, aşadar fără absolut nicio legătură cu statutul Noviodunum-ului.

142 Idem, La civilisation romaine et la romanisation à l’est des Carpates, în ArhMold, XVI, 1993, pp. 148-149: ,,A Barboşi à côté de vexillations de legio I Italica, legio V Macedonica, classis Flavia Moesica, cohors II Mattiacorum signalées depuis longtemps, des découvertes récentes, encore inédites, ajoutent encore celles de legio I Iovia et ala I Pannoniorum”. 143 A se vedea M. Zahariade, N. Gudea, The Fortifications of Lower Moesia (A.D. 88–275), Amsterdam, 1997, p. 80, nr. 47, cu bibliografia. 144 ISM, V, 261. 145 ISM, V, 262. 146 L. Petculescu, The Roman Army as a Factor of Romanization in the North-Eastern Part of Moesia Inferior, în Black Sea Studies, 5, Rome and the Black Sea Region. Domination, Romanisation, Resistance, ed. T. Bekker-Nielsen, 2006, p. 40.

Costin Croitoru 420

Alături de menţionata legio I Iovia, mai trebuiau amintite, pentru perioada târzie, şi acele milites primi Constantiani147; poate tot aici se regăsea şi P(raefectura) C(lassis) R(ipae) Σ(cythicae)148.

În fine, ultima fortificaţie menţionată este cea de la Orlovka. Întrucât am discutat mai sus câteva chestiuni relative la aceasta, ne limităm doar la a preciza faptul că aici a fost identificată antica Aliobrix149.

În Bibliografie (pp. 109-124) abundă inconsecvenţele şi erorile de metodologie. Dacă începând încă de la Ernest Bernheim150 se acceptă şi se respectă „clasificarea clasică a izvoarelor istorice” în narative, diplomatice, lingvistice, epigrafice, vestigii arheologice, izvoare etnografice şi folclorice, accepţiunea sub care este utilizat termenul în lucrarea de care ne ocupăm este absolut originală. Acestea (izvoarele!) sunt împărţite în 1. literare, 2. dicţionare şi enciclopedii, 3. lucrări generale şi speciale. Izvoarele literare reprezintă de fapt o listă a autorilor antici şi a lucrărilor lor, majoritatea citaţi după corpus-ul de Izvoare privind istoria României. În cea de-a doua categorie, a dicţionarelor şi enciclopediilor, alături de deja amintitele Enciclopedia civilizaţiei romane, Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, Civilizaţia Romei antice sau Geografia de la A la Z, precum şi altele de aceeaşi factură, se regăsesc şi corpus-urile: Inscripţiile Daciei romane, Inscripţiile din Scythia Minor, Corpus Inscriptiorum Latinarum sau Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV–XIII descoperite în România, dovadă a viziunii originale prin care MDL a încadrat în rândul izvoarelor această categorie a dicţionarelor şi enciclopediilor.

Elocventă pentru ceea ce înţelege MDL prin izvor este, de exemplu, şi situaţia de la p. 16: „izvoarele antice pomenesc de limes-ul Scythicus” cu trimiterea infra-paginală (nota 72) la Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, II, pp. 313-315, s. v. limes. A se vedea şi nota 350, de la p. 55: „Ovidiu, Scrisori din Pont, I, 8, 11-20, Ovidius, 1973, Izvoare, 309”, detaliată în lista bibliografică: Ovidius 1973=Ovidiu,

147 Notitia Dignitatum. Or., XXXIX, 25: „milites primi Constantiniani, Novioduro”; pentru aceste trupe, a se vedea M. Zahariade, op. cit., pp. 84-87. 148 ISM, V, 285. 149 N. Gostar, Aliobrix, în „Latomus”, XXVI, 4, 1967, pp. 987-995. 150 E. Bernheim, Lehrbuch der Historischen Methode und der Geschichtsphilosophie: mit Nachweis der wichtigsten Quellen und Hilfsmittel zum Studium der Geschichte, [1889], Leipzig, 1908; a se vedea discuţiile pe această temă la Al. Zub, De la istoria critică la criticism, Bucureşti, 1985, p. 78.


Scrisori din Pont, IV, 7, 19-28, în Publius Ovidius Naso, Tristele, Ponticele (trad. Teodor Naum), Bucureşti, 1973 şi în lista abrevierilor Izvoare=Izvoare privind istoria Românei, I, colectiv. Vl. Iliescu, V. C. Popescu, Gh. Ştefan, Bucureşti, 1964. Interesantă este şi nota 365, de la p. 57, unde un paragraf întreg este reprodus după sursa: „Ios.Aut.Iud., 7, 4, 3, 92-95 apud Suceveanu 1982, 686”. În primul rând, este vorba despre Ios., Ant. Iud., iar în cel de-al doilea, pentru cei care nu-l intuiesc, izvorul apare decodificat în abrevierile lucrării citate – Iosephos, Antiquitates Iudaicae. MDL îl putea regăsi în altă lucrare pe care o citează, Izvoare, pp. 412-417. Odată ajunsă aici descoperea faptul că, în realitate, textul în cauză aparţine de fapt altei lucrări a aceluiaşi autor antic, Bellum Iudaicum, şi nu celei pe care o preia ad litteram dintr-o trimitere eronată.

În mod normal, în rândul izvoarelor ar fi trebuit inclusă şi monografia paharnicului Gh. Săulescu, care a apărut, nu în 1937, cum notează MDL la p. 92 nota 687 şi în lista bibliografică, ci cu 100 de ani mai devreme. În orice caz, lectura, măcar în varianta transcrisă în care a fost reeditată lucrarea (1991, transcriere V. Cristian, comentariu S. Sanie), probabil că i-ar nuanţa autoarei anumite convingeri cu privire la existenţa castrului de pe promontoriul Tirighina, ca să nu mai vorbim despre mărturiile cărturarilor moldoveni ori ale călătorilor străini. Mai notăm aici şi faptul că pl. XXII („planul complexelor romane de la Barboşi”) nu este apud Gh. Săulescu, 1937, cum se notează, ilustraţia fiind preluată de la S. Sanie (p. 229, Pl. 57 – „planul complexelor romane de la Barboşi după Gh. Săulescu”) cum se vede, cu tot cu legenda.

Modul de organizare vizibil defectuos se reflectă în lista bibliografică, ce este extinsă artificial. Aici, de exemplu, aceeaşi lucrare Din istoria Dobrogei se regăseşte de trei ori: odată la p. 113 „BARNEA 1968”, a doua oară la p. 123 „VULPE 1968” şi în fine a treia oară la p. 124 „VULPE, BARNEA 1968”. Probabil din aceeaşi raţiune de a-şi legitima excursul şi prin trimiterea la o listă bibliografică intenţionat consistentă, o altă lucrare apare de două ori, la chiar aceeaşi p. 111: este vorba despre Enciclopedia civilizaţiei romane, coord.: D. Tudor, Bucureşti, 1982, menţionată după numai câteva rânduri şi ca lucrare de autor: TUDOR., D., 1982, ed., Enciclopedia civilizaţiei romane, Bucureşti. În orice caz, pentru orice voce citată (şi nu sunt puţine, MDL întemeindu-şi în mare parte expunerea pe utilizarea acestei lucrări) este amintit autorul şi nu abrevierea (ECR, cum lucrarea apare în lista abrevierilor), de exemplu p. 57, nota 365: Suceveanu 1982, 686 sau p. 37, nota 236: Aricescu 1982, 287 etc.

Costin Croitoru 422

Foarte probabil, unele dintre contribuţiile înşirate în lista bibliografică nici nu au fost văzute, aşa cum se întâmplă, de exemplu, cu PIPPIDI 1958, adică cunoscutul volum Contribuţii la istoria veche a României, citat aşa cum se vede în prima sa ediţie. Ulterior sub sigla PIPPIDI 1967 cititorul găseşte articolul Tiberius Plautius Aelianus şi frontiera Dunării de Jos în sec. I e. n., în Contribuţii la istoria veche a României, II, Bucureşti, 1967. La cealaltă extremă, sunt lucrările care apar în lista bibliografică, dar care nu au fost citate niciodată în text, precum: Aricescu 1976; Bărbulescu 1987; Botzan 1987; Brudiu 1976; Brudiu 1980; Christescu 1937; Crăciunoiu 1996; Dragomir 1967; Dragomir 1996; Fiebiger 1893; Gostar 1968; Grimal 1973; Homo 1971; Munteanu 1970; Nemeth 2005; Petrescu–Dîmboviţa, Daicoviciu, Teodor, Bîrzu, Preda 1995; Protase 1996; Russu 1976; Sanie, Dragomir 1970; Sarnowski, Trynkowski 1986; Ştefan 1971; Timoc 2001; Vulpe 1988; Westerdahl 1994.

Chiar şi lucrările pe care nu le-a văzut, citate fiind în aparatul critic apud, sunt notate conştiincios de către MDL în lista bibliografică, aşa cum se întâmplă la p. 39, nota 250, cu Parker 1933, apud Aricescu 1977; la p. 69, nota 474, cu Duval 1949 apud Bounegru 2002 (Duval apare şi la p. 70, nota 486, de data aceasta fără apud); la p. 89, nota 658, cu Syme 1959 apud Bounegru 1987; la p. 97, nota 724, cu Bondari, Bulatović 1982 apud Sîrbu, Bârcă, 2000 (Bondari, Bulatović 1982 apar şi la p. 107, nota 810, de data aceasta fără apud).

În plus, dacă lista bibliografică urmează fireasca înşiruire alfabetică, atunci la pp. 117-118 IONESI ar trebui să îl urmeze pe IONESCU şi nu invers, la p. 117 GOSTAR pe GARCIA, la pp. 118-119 MINGAZZINI şi MOMMSEN pe MICU, la p. 120 PETIT pe PETCULESCU, în fine la p. 124 WESTERDAHL pe WHEELER. Desigur, nu ar trebui să irosim timpul şi spaţiul pentru o verificare metodologică mai amănunţită, aşa că ne rezumăm la a mai semnala doar erorile apărute la propriile-i lucrări, cu care MDL se auto-citează copios, astfel: LIUŞNEA 1998 este publicat la pp. 217-225 şi nu 217-226, iar LIUŞNEA 1999 între pp. 133-159 şi nu 133-156.

Planşe (pp. 125-152); aceloraşi neajunsuri le este tributară şi această parte finală, compusă din XXVII de planşe, uneori reprezentate de mai multe figuri, dar în majoritatea cazurilor preluate (cu sau fără apud, care atunci când apare notat este fără a se supune vreunei rigori, normal sau cursiv, respectiv, în cazul Pl. III, acesta cedându-i locul mai facilului „după”). Obligativităţii semnalării surselor îi răspunde în mod cât se poate


de original MDL, de exemplu, şi la Pl. V „Dobrogea romană, apud Pârvan” şi Pl. IX, fig. 2 „Drumul antic din sudul Moldovei, apud Pârvan”. Cum cititorul va intui desigur că este vorba despre V. Pârvan, dacă va urmări consultarea hărţii originale, nu îi rămâne decât să răsfoiască cu atenţie cele 10 lucrări cu care autorul Geticii este citat în lista bibliografică de către MDL. Aceeaşi situaţie se repetă şi în cazul Pl. VII-VIII, preluate după R. Vulpe, autor citat cu 11 lucrări; Pl. XXIII, Fig. 1 apud Gostar, autor citat cu opt lucrări, sau în cazul „Pl. II – Cursurile Vechi şi Nou al Dunării (apud Borzan)”, dar aici, din fericire, M. Botzan nu este citat decât cu trei lucrări, astfel că sarcina cititorului de a înţelege intenţiile autoarei este ceva mai facilă. Notă discordantă face trimiterea din „Pl. IV – Fundamentul Platformei Covurluiului (desen apud Ionesi 1994, 213), hipercorectitudinea în acest caz rămânând ineficientă, aceasta fiind totuşi singura lucrare a autorului menţionat. Totodată, planşele V şi XI (fig. 1) sunt preluate după Tudor 1977, lucrare care nu se regăseşte în lista bibliografică! Mai mult încă, valurile care apar ilustrate în Pl. VII devin Valla în legenda planşei următoare, pentru simplul motiv că MDL a preluat întocmai ilustraţia dintr-un studiu publicat în limba franceză151, păstrând-o şi în legenda lucrării sale. Tot de la o planşă la cealaltă, acelaşi R. Vulpe, devine Radu Vulpe. Automatismul a funcţionat şi în cazul Pl. XXIV, pe care MDL a preluat-o cu tot cu numele autorului – S. Sanie (nici mai mult nici mai puţin decât „header”-ul din articolul original), dar scris răsturnat, întrucât planul a fost rotit, sfidând astfel până şi orientarea firească conformă cu punctele cardinale.

Câteva fotografii par a fi efectuate de către MDL, fapt sugerat din lipsa în legenda lor a trimiterii la sursă: Pl. IX, Fig. 1. altarul închinat lui „Hercule Victor”; Pl. XI, fig. 2. Columna lui Traian, din forul de la Roma; Pl. XV, fig. 4 metopă de pe Columnă cu reprezentarea unor bireme; Pl. XIX, fig. 1 Fotografie aeriană a Capidavei; Pl. XXIII, fig. 2 platoul Tirighina; Pl. XXVII inscripţie. Cel puţin în cazul Tirighinei şi al Capidavei cititorul va sesiza lesne este vorba despre imagini „de epocă”, de asemenea „împrumutate”. Harta Imperiului Roman expusă la Pl. X a fost desigur preluată dintr-un atlas istoric, care nu şi-a mai găsit menţiunea, la fel desenul după mozaicul de la Althiburus.

În plus, lucrarea abundă în formulări discutabile şi erori ortografice: a. repetiţiile supărătoare, ca de exemplu, p. 6: „A. Aricescu, a cărui

lucrare privind armata romană în Dobrogea rămâne deocamdată singulară 151 R. Vulpe, Les Valla ..., pp. 267-276.

Costin Croitoru 424

pentru spaţiul dobrogean”, tot aici: „o serie de articole în care încearcă să determine o serie de elemente”; p. 16: „fortificaţie organizată în spatele unui teritoriu de siguranţă creat în teritoriul inamic”; p. 18: „Eusebius care menţionează pentru anul 46 d. Hr. pentru anexarea Thraciei”; p. 34: „traducerea pe care o propune latinistul Gheorghe Ştefan, traducând opera lui Eutropius”; p. 38: „în ceea ce priveşte tipologia acestor fortificaţii, întâlnim două tipuri”; p. 146: „planul cetăţii de la Troesmis realizat după fotografie aeriană realizată de …”, p. 151: „planul cetăţii de la Noviodunum realizat după fotografie aeriană realizată de …”;

b. erori ortografice, ca de exemplu, p. 5 şi nota 3: „D. Kinast”, în loc de D. Kienast; p. 9: „secole□”, în loc de secolele; p. 11: „pe atunic”, în loc de pe atunci; p. 16, nota 76: „Diocetian”, în loc de Diocleţian; p. 111 lucrarea lui Gr. Posea apărută la „Eidtura Ştiinţifică …”, în loc de Editura Ştiinţifică; p. 18: „pentru sigurnaţă”, în loc de siguranţă; p. 21: „în fapt…” fiind început de propoziţie reclama majusculă; p. 50 Calssis Flavia Moesica, în loc de Classis …; p. 52 „în timpul răubloiului”, în loc de războiului; p. 57: „remintim”, în loc de reamintim; p. 68: „Columan lui Traian”, în loc de Columna; tot aici „ca asect”, în loc de ca aspect; p. 73: „în acelasşi timp”, în loc de acelaşi; p. 77 „chiar mai muţi”, în loc de mulţi; p. 78: „tradiţiei coemrciale elenistice, cu mariel fluxuri” în loc de comerciale şi marile; p. 86: „din aprtea”, în loc de din partea; p. 130: „Planaş V”, în loc de „Planşa V”; p. 145: „planul fortif□aţiei”, în loc de planul fortificaţiei;

c. pleonasmele, ca de exemplu, p. 130 şi chiar în titlu: „limes-ul roman”; p. 17, nota 80: „fortificaţie militară romană”; p. 83: „castrul […] cu caracter pronunţat defensiv”;

d. expresii defectuoase, preluate întocmai, precum cele relative la izvoarele antice: p. 17: „izvoarele antice pomenesc”; p. 19, nota 96: „Appian care vorbea de ...”, „Cassius Dio ne spune ...”; p. 22, nota 137: „Tacit spune …”; p. 69: „Ovidiu ne spune”; la contribuţiile istoriografice: p. 17: „în acelaşi timp, Doina Benea atrage atenţia”, iar la paragraful imediat următor: „în acelaşi timp, opinia lui Theodor Mommsen”. E de prisos, deşi se pare că nu şi pentru MDL, să „atragem atenţia” că T. Mommsen şi D. Benea nu şi-au emis opiniile „în acelaşi timp”, ci la distanţă de mai bine de un secol, deşi „în acelaşi tip” sau „între timp” par a fi mai curând automatisme, dar care într-o lucrare de istorie schimbă „din condei” înţelesul cronologic!

e. grave dezacorduri, ca de exemplu, p. 5: „având în vedere consecinţele acestei prezenţe … care i-a asigurat o extindere în timp …”;


p. 8: „este o încercare de clarificare a raporturile dintre …”; p. 16: „comunicarea dintre fortificaţii se asigura prin intermediul unui drum strategic, paralele cu valul”, tot aici, nota 70: „turnuri de observaţie de formă pătrată care semnalizau între ele prin intermediul torţelor, aşa cum apar reprezentaţi pe columna lui Traian”; p. 20: „… în urma campaniei condusă de M. Licinius Crassus […] Roles, şeful geţilor «situaţi la est de triballi»” s-au aliat cu romanii…”; p. 25, nota 162: „De exemplu cele de la Noviodunum, Arrubium, Cius; aşezarea civilă dezvoltată pe lângă un castellum de unitate auxiliară” etc.); p. 26: „Bărboşi şi Orlovka (Aliobrix) care era capete de pod”; p. 52: „Acestea erau vopsite în albastru, pentru a putea fi confundată cu apa”; p. 70: „există dovezi că unele nave de război servea drept curieri”; p. 99 „drumul urca pe afluenţii, Siret şi Prut, acestea fiind navigabile”;

f. fraze „adânci”, fără nici o noimă, în care MDL pierde firul expunerii logice, ilustrând convingător graba cu care a fost încropită lucrarea. Având în vedere densitatea lor, acestea reflectă şi neputinţa autoarei de a se exprima coerent, ori poate încercarea, nereuşită, de a construi o frazeologie ceva mai elaborată. Indicăm numai câteva exemplu sugestive, deşi lucrarea abundă în astfel de „judecăţi de valoare”; la p. 8: „la acest nivel cronologic în aria amintită este atestată prezenţa misionarilor creştini, care perpetuează raporturi cu o populaţie a cărei mod de viaţă şi limbă le cunosc din perioada anterioară retragerii armatei şi administraţiei romane din Provincie”; p. 10: „Proces de regresiune, rezultat al scăderii nivelului Oceanului Planetar în contextul unei răciri a climatului, a determinat eroziuni puternice …”; p. 11: „Cursul antic al Siretului forma de-a lungul Grindului Oalelor, pe care s-a putut recunoaşte, alături de numeroase fragmente ceramice, şi drumul roman ce lega castellum-ul de la Bărboşi cu Dinogeţia”; p. 12: „Aria de manifestare a acestor mişcări de subsidenţă este mult mai mare, ele afectând spaţiul de la est de Argeş până la confluenţa Trotuşului cu Siretul şi se suprapun peste diferite sectoare…”; p. 15: „Deosebit din punct de vedere semantic, conceptul de fines, limes-ul ajunge în perioada sa clasică …”; p. 37, nota 234: „stipulaţiile tratatului (foedus-ului, ceea ce MDL numeşte «foedora») puteau fi modificate, pe baza acordului ambilor contractanţi, deschizându-se astfel, calea contradicţiei juridice a supuşilor, ce devine, cu timpul, identică celei a cuceritorilor”; p. 38: „în perioada Dominatului, toate fortificaţiile militare sunt întărite sau refăcute (a se vedea cazul Dinogeţiei), un accent deosebit începând să fie pus, în condiţiile presiunii barbarilor, pe fortificare[a] aşezărilor cu dispozitive marcant defensive”;

Costin Croitoru 426

p. 39: „după fondarea Constantinopolului, noua Romă, importanţa strategică a limes-ului în discuţie creşte considerabil. Provincia în sine, ca şi celelalte ţinuturi balcanice, va juca din acest moment, rolul de «hinterland» (cu sens de zonă rurală, în spatele unui port) al noii capitale”; p. 39: „limes-ul Scythiae [sic!], care reprezenta spaţiul central pe linia Dunării”; „Ca factor de promovare socială, birocratismul începe să înlocuiască armata”; p. 42. „La Noviodunum, în primăvara anului 369, împăratul Valens construise, în timpul expediţiei de pedeapsă împotriva goţilor din nordul Dunării, un pod de vase, iar pacea pe care o va încheia în cele din urmă (între Valens şi Athanaric), pe o corabie, în mijlocul fluviului.”; p. 43: „Revenind la domnia lui Iustinian, aceasta are un cadru general generos, în absenţa invaziilor catastrofale”; p. 44: „urmărind pe hartă acest traseu, se poate observa că el se confundă cu vechiul drum imperial, fără a mai urmări valea Dunării”; p. 48: „flota din Misena se învecina cu Gallia, Spania, Mauretania, Africa, Egiptul, Sardinia şi Sicilia”; p. 50: „navele rapide transportau ordine şi scrisori, flota având în fapt monopolul fiind curier oficial, chiar şi pe pământ”; p. 54: „Apariţia flotei militare romane la Dunărea de Jos poate fi considerată sincron cu primele semne de afirmare ale Imperiului roman în zonă, când flota constituia practic unica manifestare permanentă a acestei instituţii pentru Ripae Thraciae”; p. 74: „În această perioadă apar denumiri noi, ca de exemplu cea de navis longa, pentru o navă folosită exclusiv pentru acţiuni militare, desemnând în general navelor de război”; p. 82: „În treia fază, se constată o nouă refacere are loc la începutul secolului”; p. 100 „Historia Augusta, care aminteşte de un nou tip de defensiv”. La acestea se adaugă:

g. deficienţe majore în organizarea aparatului critic; de exemplu a se vedea nota 38 unde, deoarece prenumele lui Ştefan este Gheorghe acel „B” din faţa numelui nu avea ce să caute, măcar pentru faptul că sistemul de abreviere abordat nu reclamă utilizarea prenumelui; la p. 104, nota 771, numele este Covacef şi nu Copacef, iar P. Nicolescu, amintit la p. 107, nota 803, este de fapt Nicorescu; la p. 15, nota 66, după numele autorului antic, cititorul este trimis din nou la nota 66, care evident nu mai există; p. 104, nota 778, după numele autorului, cititorul este trimis din noul la nota 778, evident nu mai există nici aceasta; acel Syme 1971a din chiar prima notă se referă deopotrivă la lucrările Emperors and Biography. Studies in the Historia Augusta şi Danubian Papers; cu toată stăruinţa cititorului, acel Vulpe 1975 citat la p. 6, nota 12, nu se regăseşte în bibliografie, la fel Tudor 1977, amintit la p. 58, nota 372, p. 61, nota 409, p. 63, nota 422 şi 424, 425, 428, p. 72, notele 500-501, p. 130, p.


136; Vlădescu 1994 de la p. 16, nota 71; Pârvan 1921 de la p. 18, nota 87; Garcia 2007 de la p. 48, nota 297; Chiriac, Nicolae, Talmaţchi 1993 de la p. 54, nota 337; Russu 1975 de la p. 57, notele 368-369; Grant 1974 de la p. 61, nota 404; Bounegru 2003 de la p. 64, nota 434, Talmaţchi 1980 de la p. 80, nota 546, Florescu, Florescu 1958 de la p. 82, nota 567; Florescu 1927-1932 de la p. 83, nota 577; Florescu 1957 de la p. 84, nota 592; Aricescu 1972 de la p. 84, nota 593; Doruţiu–Boilă 1978 de la p. 91, nota 669; Topoleanu 10 de la p. 105, nota 787, nu are nici un înţeles, oricum în bibliografie nu este notată nici o lucrare a acestuia; Nicorescu 1944 de la p. 107, nota 803; Bondari 1973 de la p. 107, nota 805. În plus, aceeaşi lucrare Gostar, Dragomir, Sanie, Sanie 1964 amintită la p. 92, nota 686, devine la nota 690 Gostar, Dragomir, Sanie, Sanie 1970; pentru Bounegru 1987 de la p. 19, nota 101, cititorul are de optat în lista bibliografică între BOUNEGRU, O., 1987a, BOUNEGRU, O., 1987b sau BOUNEGRU, O., BOUNEGRU, C., 1987; pentru Gostar 1967 de la p. 51, nota 318, şi p. 93, nota 693, între GOSTAR, N., 1967a şi GOSTAR, N., 1967b; iar pentru Năstase 1937 de la p. 107, nota 802, între NĂSTASE 1937a şi NĂSTASE 1937b; I. Barnea nu este autorul lucrării Din istoria Dobrogei (I). Geţi şi greci la Dunărea de Jos, cum crede MDL la p. 113, iar volumul Din istoria Dobrogei (II). Romanii la Dunărea de Jos, iar nu „Romanii la Dunăre”, a apărut în anul 1968 şi nu în 1970, având autori pe I. Vulpe şi I. Barnea, şi nu doar pe acesta din urmă, aşa cum consideră MDL la p. 113, s. v. BARNEA 1970, sau doar pe primul, cum notează la p. 18, nota 92, p. 20, nota 110, p. 123. s. v. VULPE 1968; acel Forni 1959 amintit la p. 18, notele 84-85, devine în lista bibliografică FORNI G., 1959-1962. Cititorul va descoperi cu surprindere şi nota 111, de la p. 20: „Groag, în RE, XIII, col. 277, apud Chirilă 1964, 134, n. 75”. Rămâne de discutat dacă informaţia oferită reclama trimiterea la contribuţia lui Edm. Groag din această lucrare, în orice caz, o privire fugară peste „lista prescurtărilor” din volumul (AMN, I, 1964) în care apăruse articolul lui E. Chirilă, i-ar fi decodificat lui MDL înţelesul enigmaticei abrevieri RE=Realencyclopädie der Classischen Altertumswissenschaft, operă monumentală pe care, fără îndoială, cei mai mulţi dintre studenţii domniei sale i-o puteau semnala, de altfel, în chiar biblioteca „Seminarium «Nicolaus Gostar» Antiquae Historiae et Epigraphiae” din cadrul Facultăţii de Istorie şi Filosofie gălăţene152. Tot originală este şi abordarea din p. 23, nota 141: „Suetonius, Vieţile celor doisprezece cezari, X, II, în 152 Cf. http://www.historia-antiqua.ugal.ro/biblioteca/biblioteca.php., accesat la 25.11.09.

http://www.historia-antiqua.ugal.ro/biblioteca/biblioteca.php

Costin Croitoru 428

2005, 280”! Şi în lista bibliografică se regăseşte această lucrare, menţionată de MDL în stilul-i caracteristic, fără să amintească pe cei care au „binemeritat”, adică traducătorul, îngrijitorul ediţiei etc., aşa cum de altfel se obişnuieşte de cei care se supun normelor academice. În schimb, autoarea notează conştiincios apariţia cărţii în „Editura 100+1 Gramar”, fără să intuiască, nici un moment măcar, că este suficient doar „GRAMAR”, „100+1” fiind una dintre colecţiile acestei edituri153.

În plus, nu lipsesc trimiterile la note eronate, de cele mai multe ori absolut fără nici o legătură cu ceea ce se discută în text; nu le-am urmărit integral, deci numărul lor ar putea fi mult mai mare, însă le subliniem doar pe cele evidente: p. 16: „izvoarele antice pomenesc de limes-ul Scythicus”, cu trimitere la nota 75: Vlădescu, Barnea 1994, 315, col. 1; p. 28: „încercând să realizeze ceea ce numea H. Lattimore ...”, cu trimiterea la nota 187: Wheeler 1993, 7 sqq.; p. 32: „cercetările arheologice atestă doar pătrunderi sporadice ale goţilor în spaţiul fostei provincii”, cu trimitere la nota 210: Eutropius, Breviarium ..., p. 36: „o serie de specialişti, printre care D. Tudor, O Toropu, M. Zahariade” cu trimitere la nota 232: Zugravu 1994, 132; p. 40: „Notitia Dignitatum o înregistrează în cantonament în această ultimă fortificaţie” cu trimitere la nota 256: Vulpe 1938, 306; p. 43: „Dan Gh. Teodor consideră că”, urmează citatul din lucrarea cercetătorului ieşean, cu trimitere la nota 279: Barnea 1972, 255; p. 44: „În acest nou context, Dunărea este considerată un apendice al Mării Negre, o atenţie deosebită fiind acordată, ca urmare, flotei”, dincolo de plastica exprimării, se face trimitere la nota 282: Procopius din Caesarea, De aedificiis, IV, 7 şi 11; ibidem: „Acelaşi autor relatează faptul că, în anul 545, împăratul a încheiat un foedus cu anţii, cărora le acordă cetatea Turris, «foarte probabil la Barboşi sau Tyras»” dincolo de faptul că nu se înţelege dacă în accepţiunea lui MDL, Bărboşiul sau Tyrasul ar fi fost posibilele locuri în care s-a perfectat acordul sau doar ipoteticele localizări ale enigmaticei Turris154, faptul că sunt citate cu trimitere la nota 285: „Procopius din Caesarea, De belle Gothico” [sic!], IV, 7 şi 11 sugerează că ipoteza îi aparţine autorului antic, probabilitate imposibil de susţinut; p. 59: „prezenţa unităţii […] Radu Vulpe o consideră” cu trimitere la nota 391: Gostar 1967a, 111; ibidem, „Nicolae

153 Cf. http://www.gramar.ro accesat la 25.11.09. 154 Pentru princialele discuţii cu privile la localizarea Turris-ului a se vedea Al. Madgearu, The Placement of the Fortress Turris (Procopius, Bell. Goth., III.4.32-33), în „Balkan Studies”, 33/2, 1992, pp. 203-208.

http://www.gramar.ro/


Gostar considera” cu trimitere la nota 392: Matei 1991, 16, n. 25; p. 61: „Cristian Matei deosebeşte ...” cu trimitere la nota 405: Webster 1969, 164 sqq.; p. 67: „la cele patru clase […] cercetătoarea I. Pekary a adăugat încă una” cu trimitere la nota 457: Manole, Ionescu 1982, 441; p. 70: „P. M. Duval clasifică navele în simetrice şi asimetrice” cu trimitere la nota 488: Zahariade, Bounegru 1994, 37; p. 71: „Cassius Dio ne lasă să înţelegem că armata romană a trecut Dunărea cu ajutorul corăbiilor”, cu trimitere la nota 495: Bounegru 1987a, 90; p. 75: „care trebuie citită, crede acelaşi istoric [C. Chiriac]” cu trimitere la nota 520: Liuşnea 1996, 30 sqq.; Ibidem: „În anul 1981, la Mainz, au fost identificate epavele a unsprezece de nave [sic!]” cu trimitere, prin intermediul notei 522, la lucrarea Din istoria Dobrogei ..., vol. I, apărută în anul 1968; p. 76: „Andrei Aricescu crede că” cu trimitere la nota 530: Zahariade, Bounegru, 1994, 39; ibidem: „pentru transportarea trupelor, autorii antici amintesc ...” cu trimitere la nota 534: Zahariade, Bounegru, 1994, 39; ibidem: „... descoperită la Capidava, în urma campaniilor arheologice din anii 1987-1989”, cu trimitere, prin intermediul notei 535, la o lucrare a lui A. Aricescu apărută în 1977; p. 82: „un chei, descoperit şi cercetat în timpul campaniilor arheologice sistematice din anii 1986-1992” cu trimitere, prin intermediul notei 568, la o lucrare a lui Cr. Matei, apărută în 1989! La aceeaşi lucrare se face trimitere şi în paragraful următor: „cercetările din anul 1991 au reuşit să pună în evidenţă” (prin nota 569); p. 88: „Notitia Dignitatum menţionează ...” cu trimitere la nota 641: Barnea, Ştefan 1974, 20; p. 91: „în acelaşi context Procopius din Caesareea [sic!] o înscrie pe lista cetăţilor refăcute de Iustinian” cu trimitere la nota 673: Suceveanu, Zahariade 1986, 99; p. 97: „castellum-ul roman a fost ridicat în vremea lui Domitian (81-87) [sic!]. Obiectivul acestui împărat a fost instituirea unui control asupra întregului litoral circumpontic” cu trimitere la nota 726: Suetonius, Nero, 19, 2; p. 105, nota 784: „Radu Florescu crede că ...”, cu trimiterea la Doruţiu–Boilă 1980, 284. Mai notăm şi trimiterea (p. 35) la nota 2223, care evident nu există, fiind vorba despre nota 223; greşeala este minoră, rămâne totuşi pentru noi un mister cum s-a ajuns la astfel de erori, în condiţiile în care procesul de numerotare a notelor, în urma inserării manuale, este automat.

Simptomatică pentru cele expuse mai sus este şi opţiunea lui MDL, nu pentru o cuvenită erată, ci pentru corijarea olografă a unor erori identificate după tipărirea lucrării: p. 3, Cuprins: Cap. II. Consideraţii privind limesul roman la Dunărea de Jos. Unităţi militare şi sisteme de fortificaţii din perioada Principatului până [în] perioada romano-

Costin Croitoru 430

bizantină, p. 152, Pl. XXVII – Inscripţia celor doi alumni ai lui Pos[tumus]. Uneori nici măcar această corectură superficială nu a mai fost întreprinsă; de pildă, la p. 15 chiar în subtitlul capitolului II: „Unităţi militare şi sisteme de fortificaţii perioada Principatului”.

Amintim în acelaşi context şi recurenta lipsă de modestie, din care MDL ne oferă o mostră la p. 28: „după părerea unor specialişti, care ne pare foarte probabilă”. Lipsa unor eventuale anexe, a indicilor, ori a unui rezumat într-o limbă de circulaţie internaţională reliefează totuşi, cât se poate de elocvent, măsura „seriozităţii” demersului ştiinţific pe care l-am urmărit. Teza principală (originală, ce-i drept!) în jurul căreia este construit întregul eşafodaj al lucrării rezidă de fapt în negarea prezenţei unui castru la Bărboşi, pe platoul Tirighina. Această „convingere” fusese deja expusă, într-un demers anterior publicării lucrării analizate aici, în paginile unei publicaţii locale de popularizare155, fiind acum reluată (perseverare diabolicum est!) într-o încercare ce se pretinde a fi o elaborare realizată ceva mai ştiinţific.

Acestea sunt, la o primă evaluare, comentariile punctuale privitoare la lucrarea de care ne-am ocupat. A aprofunda unele dintre aspectele abordate ar însemna, în bună măsură, rescrierea lucrării, fapt pe care, pentru moment, îl amânăm. Analiza noastră, prin severitatea şi acribia sa, poate părea adesea la limitele colegialităţii de breaslă, dar trebuie avut în vedere că lucrarea în sine reprezintă „producţia” ştiinţifică a unui cadru didactic universitar.

COSTIN CROITORU

Muzeul Brăilei E-mail: [email protected]

155 M. D. Liuşnea, Fortificaţia de la Barboşi şi rolul acesteia în sistemul defensiv roman, în „Dunărea de Jos”, nr. 57-59, 61-62, 2007-2008.

despre organizarea limes-uluila dunĂrea de jos.note de lecturĂ (v)

Documents