Discuţia dintre narator şi Doamna B. este întreruptă mereu de relatarea cursei,povestirea înaintând pe planuri paralele. Doamna B., îi promite tovarăşului ei să-i

spună o istorie teribilă în care blestemul unei femei părăsite a condus laorbirea unui bărbat. Acesta e miezul melodramatic, dar el se află încadrat într-o

naraţiune de aspect memorialistic. Contrapunctul stilistic este mult maiconsistent decât în Zoe.Avem în fond aici două povestiri independente ca

desfăşurare şi opuse ca sens: una este aceea a iubirii neîmpărtăşite a naratoruluipentru cocheta lui interlocutoare de la curse, femeie spirituală, dar incapabilă să

se ridice la înălţimea unei pasiuni; a doua este a iubirii pătimaşe şi tragicedintre Olga şi Ipolit. Există şi o opoziţie între memorialistic şi fictiv, deoarece, dacă

prima povestire pare decupată biografic, a doua are toate atuurile ficţiunilorromantice. Opoziţia este cu siguranţă deliberată. Naratorul ascultă cu interes

povestea iubirii Olgăi nu numai fiindcă este „istoria unei femei spusă de o femeie”,ceea ce i se pare a-i conferi „un farmec deosebit”, dar şi fiindcă în sinea luivisează şi el la „o femeie cu ochii plânşi, cu faţa mâhnită, care să mă teamă, să măiubească şi să moară cum a murit Olga”. E greu de spus cât de serioasă este

dorinţa. In jocul „vocilor” narative, ironia face cu neputinţă apreciereacredibilităţii naratorului, mai ales că mărturisirea din urmă îi este smulsă de

primirea unei scrisori de la o supirantă, pe care el n-o iubeşte (căzut cum e înmrejele Doamnei B.). Situaţie inversă, simetrică, aşadar, care aruncă o lumină

batjocoritoare asupra sincerităţii naratorului. Până la Camil Petrescu nu vom maiîntâlni o valorificare atât de subtilă a procedeului perspectivei duble. Cealaltă

poveste, cu Olga şi Ipolit, e plină de coincidenţe fatale şi de lacrimi. In ea Negruzzisacrifică vădit pe altarul gustului pentru teatra- litate al vremii.Dar contrapunctul

funcţionează cu asemenea eficacitate, în planul memorialistic, încât ne putemîntreba dacă, de la un momentîncolo, autorul nu şi-a luat distanţele faţă de

melodramă ca atare. Povestirea Doamnei B. este întreruptă de mai multe ori deobservaţiile persiflante ale naratorului. Când bunăoară acesta ironizează o ieşire camintempestivă a Doamnei B. contra bărbaţilor („cruzi, nesimţiţi, infami, nelegiuiţi!”).

Remarcabile sunt deopotrivă referirile la melodramă şi la Balzac: „...Era autorul favorit al Doamnei B., care, mulţămindu-se cu acest bun martor, îmi zâmbi sorbind infuzia copăcelului de China din ceaşcă vermeil...”. Intertex- tualitatea îmblânzeşte efectele istoriei cu Olga (procedeu cunoscut şi lui Kogălniceanu), care ameninţa să devină excesivă, căci femeile sunt de obicei la Negruzzi exaltate şi isterice. Abia pus un punct acestei neplăcute povestiri, reintrăm în atmosfera celeilalte, memorialistice, amestec suspect de gravitate şi de comic. Naratorul, care tocmai a făcut reflecţiile pe care le-am citat, despre nevoia de o iubire mare, ca a Olgăi, se lasă cuprins de nostalgie şi priveşte pe geam cum se prepară afară o furtună. Acest pasaj a fost de regulă interpretat ca un clişeu romantic al acordului dintre natură şi simţirea umană. Dar tonul naratorului nu e, nici de data aceasta, deplin creditabil. Melancolia este dezamorsată de câte o reflecţie în doi peri („în adevăr, gândeam, dacă englezii au tot asemenea vreme, au dreptate să se sinucidă”) sau de intervenţia slugii care-1 cheamă tocmai atunci pe visător la masă. Prozaismul scenei care urmează este prea apăsat ca să încapă vreo îndoială în privinţa intenţieiartistice. Naratorul ia cina împreună cu gazda lui, un bătrân care are o fată şchioapă şi adoratoare a pastoralelor lui Florian.Din nou, intertextul schimbă culoarea naraţiunii şi din reveriile sumbre ale naratorului alunecăm într-un registru hazliu. Pasajul care încheie capitolul conţine, într-un vis al naratorului, cea mai epatantă mixtură de nivele stilistice, în care funebrul se combină cu burlescul, patima Olgăi cu cochetăria Doamnei B., oile pastorale neoclasice cu vibrato-ul melodramei romantice. Pasajul este o mise en abîme nu doar a situaţiilor evenimenţiale, dar şi a tipului de proză contrapunctică pe care o încearcă Negruzzi în O alergare de cai.

De aici înainte, potpuriul' cum zice Negruzzi, face loc parodiei curate. Naratorul primeşte de la Doamna B. o scrisoare de o superficialitate aşa de frapantă, încât el însuşi o apreciază referindu-se la Madame de Sevigne şi la Ninon de Lanclos, care „niciodată n-au putut scrie astfel”. Lectura scrisorii cu pricina este tăiată de comentarii fals patetice (procedeu invers decât acela dinainte, când istoria patetică a Olgăi era contrapunctată de comentarii glumeţe) şi urmată de o simulaţie a disperării: descoperind infidelitatea iubitei, naratorul se decide să secălugărească, pornind călare cât mai departe, dar când se trezeşte din delirul său, află de la feciorul care-1 însoţise că a ajuns doar la Copou. Aşa că îşi dă bucuros seama că mai are timp să meargă acasă şi să se schimbe, ca să nu piardă reprezentaţia de la teatru. Disperarea este luată peste picior. Post-scriptumul împinge în grotesc istorisirea. După 22 de ani, naratorul se reîntâlneşte cu Doamna B., care e acum o băbuţă zbârcită, înconjurată de căţei şi de motani. Dialogul lor este în cel mai înalt grad prozaic: „— Este absolut inexplicabil de ceo povestire atât de sofisticată narativ şi care răstoarnă procedee ale prozei romantice în duplicatul lor, parodic, folosind contrapunctul, intertextul şi mixajul destiluri, a găsit la comentatorii de ieri şi de azi atât de puţine cuvinte de preţuire