Descartes1

3.1. RENÉ DESCARTES (1596-1650)

S-a născut în La Haye (Franţa) la data de 31 martie 1596, într-o familie catolică care aparţinea micii nobilimi. De mic avea o fire fragilă şi bolnăvicioasă însă era foarte iscoditor şi spiritual, motiv pentru care tatăl său îl numea încă de pe atunci „filosoful”. Între anii 1606 şi 1614 a studiat la colegiul iezuit din La Flèche, unde s-a bucurat de primirea unei educaţii foarte bune. „Aici s-a distins prin înclinaţia sa către filosofie şi către matematici, pe care le-a cercetat cu o curiozitate foarte mare. Aici a cunoscut el invenţia lui Galilei asupra lunetei şi alte teorii din fizică, atunci la modă; aici şi-a însuşit spiritul filosofic şi metodic de a cerceta diferitele probleme ale vieţii; a studiat limbile clasice şi mai ales latina şi tot aici, în colegiu, a putut să adâncească adevărurile religiei” 1. În 1618 intră în armata lui Maurice Nassau şi apoi în cea a ducelui de Bavaria. Călătoreşte în Germania, Olanda, Suedia, Danemarca, Elveţia şi Italia. Biografii săi spun că atunci când se afla în Germania, în noaptea de 10 noiembrie 1619 Descartes a avut revelaţia metodei sale: „se găsea închis într-o cameră singuratecă, când i s-a părut că din înaltul cerului, aşa cum spune chiar el, spiritul adevărului a coborât asupra sa”. Întors la Paris îl cunoaşte pe părintele Marino Mersenne, religios din Ordinul Minimilor, care promova întâlniri între filosofi şi oameni de ştiinţă. Descartes participă la o astfel de discuţie în prezenţa cardinalului Bérulle, care, după ce l-a ascultat îl sfătuieşte să se dedice reformei filosofiei. În anul 1629 Descartes decide să se stabilească în Olanda, unde va rămâne mai mult de douăzeci de ani şi unde va scrie cele mai importante opere ale sale. Olanda era pe atunci una dintre cele mai dezvoltate ţări din Europa şi una din puţinele ţări unde libertatea religioasă era respectată. Descartes îşi propune să scrie un tratat despre univers, intitulat „Le Monde” şi, mai apoi, „Traité de la Lumière”, în care pune în discuţie nu numai probleme legate de fizica, ci şi probleme astronomice şi cosmologice. În acest tratat Descartes susţinea concepţia lui Copernic asupra mişcării pământului şi era aproape să-l publice, când a aflat de condamnarea lui Galilei. Această veste îl determină să renunţe la planul său, deoarece nu voia să intre în conflict cu Biserica. Filosofia sa însă se răspândeşte foarte repede fapt care-l convinge să publice o parte a operei sale sub titlul de „Dioptrica” şi „Meteorii”, cărora le adaugă „Geometria”. Împreună cu aceste scrieri este publicată şi opera „Discurs asupra metodei” (1637) care a atras asupra lui critici atât din partea teologilor catolici cât şi din partea celor protestanţi. La început Descartes nu ia prea mult în seamă criticile care i se aduc însă cu timpul acestea încep să-l obosească cât mai mult şi chiar să-l dezguste. La insistenţele reginei Christina a Suediei, pleacă în anul 1469 la Stockolm unde timp de un an predă filosofia reginei convertite la catolicism. Datorită climei reci şi programului destul de exigent (trebuia să se trezească în fiecare dimineaţă la ora cinci) se îmbolnăveşte şi moare după puţin timp, în anul 1650.

Sintetizând, putem spune că se pot afirma trei perioade în viaţa lui Descartes:

- 1606- 1614 studiile în Colegiul La Flèche;- 1616-1629, călătoriile prin Europa;- 1629-1649, stabilirea în Olanda;

Opere

1 G. I. GHIDU, în Prefaţa la Discurs asupra metodei, Ed. Mondero, Bucureşti 2003.

Descartes2

În afară de operele amintite deja mai putem menţiona: „Principia philosophiae” (1644), „Tratat despre pasiuni” (1649), „Regulae ad directionem ingenii” (Regulile pentru conducerea spiritului) (postum 1701) „Meditaţii metafizice” (1641).

Regulile pentru o cunoaştere sigură

Într-un fragment autobiografic, după ce recunoaşte că a fost elevul uneia dintre cele mai celebre şcoli din Europa (Colegiul La Flèche), Descartes vorbeşte despre o profundă stare de incertitudine în care se găsea la sfârşitul studiilor sale: „… îndată ce am terminat studiile după care, în mod obişnuit, eşti primit în rândul învăţaţilor, îmi schimbai în întregime părerea, căci mă găseam împiedicat de atâtea îndoieli şi erori, încât mi se părea că n-am avut alt profit, voind să mă instruiesc, decât de a fi descoperit din ce în ce mai bine neştiinţa mea”2 . De asemenea filosoful francez critică disciplinele literare şi istorice şi în general cultura umanistă, întrucât acestea sunt inutile vieţii moderne. Atitudinea critică faţă de trecut se prezintă mai ales sub forma încercării de a găsi o nouă metodă menită să valideze cercetarea filosofică. Să vedem care sunt regulile noii metode concepute de către Descartes.

În „Regulile pentru conducerea spiritului” întâlnim deja modul în care trebuiau concepute noile reguli, „sigure şi uşoare care dacă vor fi observate cu exactitate de către toţi, ar face imposibilă căderea în eroare”. În această primă operă Descartes enumără circa douăzeci şi una de reguli, dar îşi întrerupe studiul pentru a evita multiplicarea acestora şi mai mult. În schimb în „Discurs asupra metodei” el reduce numărul regulilor la patru. Motivul acestei simplificări ni-l prezintă filosoful însuşi: „După cum mulţimea prea mare a legilor face adesea loc toleranţei faţă de vicii, îmi dădui seama că un stat este mai bine organizat când are foarte puţine legi, dar ele sunt foarte strict respectate, numărul de precepte care compun logica, mă gândii că sunt suficiente următoarele patru, numai să iau hotărârea categorică şi statornică de a nu mă abate niciodată de la ele”3.

Evidenţa – „Primul precept era de a nu primi ca adevărat nici un lucru de care să nu mă fi încredinţat în mod evident că este aşa, adică de a înlătura cu grijă graba şi prejudecata şi de a nu cuprinde în judecăţile mele nimic altceva decât ce s-ar prezenta minţii atât de clar şi de precis, încât să nu am nici un prilej de a-l pune la îndoială”. Mai mult decât o regulă acesta este principiul normativ fundamental, tocmai pentru că totul trebuie să conducă la claritate şi la distincţie, adică la evidenţă. A vorbi despre idei clare şi distincte este acelaşi lucru cu a vorbi despre idei evidente. Deci evidenţa înseamnă claritate şi distincţie.

Analiza – „Al doilea, de a împărţi fiecare dintre dificultăţile pe care le-aş examina în atâtea părţi câte ar fi posibile şi necesare spre a le dezlega mai bine”. Doar metoda analitică poate conduce la evidenţă deoarece împărţind complexitatea în părţi simple, ajută intelectul să împrăştie ambiguităţile. Aşadar pentru certitudine este necesară evidenţa, pentru evidenţă este necesară intuiţia, pentru intuiţie este necesară simplitatea, care poate fi realizată doar prin descompunerea complexităţii „în părţi elementare până la ultima limită posibilă”.

Sinteza – „Al treilea, să-mi călăuzesc gândurile în ordine începând cu lucrurile cele mai simple şi mai uşor de cunoscut, ca să urc încet, încet, treptat, până la cunoaşterea celor mai complexe, presupunând

2 R. DESCARTES, Discurs asupra metodei, trad. rom., G.I. Ghidu, Ed. Mondero, Bucureşti 2003, p. 10.3 Ibidem, pp. 23-24.

Descartes3

ordine chiar între cele care nu se preced în mod firesc unele pe altele”. Este vorba despre o sinteză care trebuie să plece de la elementele absolute sau independente, înaintând spre cele relative sau dependente.

Enumerarea – „Şi ultimul, să fac pretutindeni enumerări atât de complete şi revederi atât de generale, încât să fiu sigur că n-am omis nimic”. Această regulă prezintă necesitatea de a parcurge încă odată cu atenţie întregul proces pentru a putea vedea dacă nu cumva s-a strecurat vreo eroare.

Pentru Descartes evidenţa, se poate spune că este principiul prim şi ultim al întregului proces cognitiv. Dar care este actul intelectual cu care se poate ajunge la evidenţă? Este actul intuitiv sau intuiţia, adică actul mintal unic şi imediat, prin intermediul căruia se ia un obiect în integritatea sa, independent de celelalte obiecte. Această evidenţă cuprinde deci claritatea (viziunea completă, detaliată, exhaustivă a unui obiect) şi distincţia (posibilitatea de a lua obiectul în mod independent de alte obiecte). Acest mod de a cunoaşte este tipic matematicii, care analizează numerele şi figurile geometrice. Deci pentru Descartes „modelul ideal către care gândirea trebuie să năzuiască este modelul matematic”4.

Dubiul sau îndoiala metodică

După ce au fost stabilite regulile, ele trebuie justificate, sau mai bine zis, încercate pentru a se vedea dacă sunt într-adevăr folositoare. Este adevărat că matematica ţine cont de aceste reguli, dar cine ne spune că ele pot fi aplicate şi în afara matematicii? Există vreun adevăr în afara matematicii care să reflecteze caracterul evidenţei şi al distincţiei, şi care nu ar putea fi pus, sub nici o formă, la îndoială? Pentru a răspunde la aceste întrebări Descartes aplică regulile sale ştiinţei tradiţionale pentru a vedea dacă aceasta conţine un adevăr atât de clar ce nu ar putea fi pus în dubiu.

Înainte însă de a-şi continua cercetarea sa în vederea descoperirii unui adevăr cert, Descartes ţine să precizeze câteva criterii morale provizorii de care să ţină cont pe parcursul cercetării sale5:

- să asculte de legile şi obiceiurile tării sale, rămânând statornic în religia în care Dumnezeu ia dat harul de a creşte încă din copilărie;- în celelalte privinţe ia hotărârea de a se lăsa călăuzit de opiniile cele mai moderate şi mai puţin exagerate admise de cei mai înţelepţi dintre oameni;- să fie cât mai ferm şi hotărât în acţiunile sale:- să se învingă mai degrabă pe sine decât destinul (împotriva moralei stoice);- să-şi aleagă cea mai bună ocupaţie (cultivarea raţiunii şi înaintarea pe cât posibil în cunoaşterea adevărului urmând metoda pe care şi-o propusese). Descartes era foarte mulţumit şi totodată convins de validitatea metodei sale: „Am avut atât de multe şi de variate mulţumiri de când am început să mă folosesc de această metodă, că altele mai plăcute şi mai curate nu cred că se află în viaţă; iar aceasta fiindcă, descoperind în fiecare zi, cu ajutorul ei, câteva

4 J. HERSCH, Mirarea filozofică. Istoria filozofiei europene, op.cit., p. 116.5 „Există un contrast puternic între atitudinea sa teoretică şi atitudinea sa practică. În chiar momentul când

îşi punea sub semnul întrebării, cu o temeritate radicală, întreaga cunoaştere, întreaga reprezentare despre univers, el elabora o morală prudentă şi convenţională, spre a evita ca în cursul cercetării sale teoretice să fie stânjenit de dificultăţi de ordin practic. Nefiind încă sigur de nimic în afară de existenţa subiectului care se îndoieşte, el nu dispunea de nici un fundament care să-i permită să elaboreze o morală personală. Drept care a socotit că nu-i rămânea altceva de făcut decât să adopte provizoriu în conduită linia de mijloc, adică să se conformeze cerinţelor societăţii, să acţioneze în aşa fel încât să nu provoace în jurul său nici o tulburare. De acest calm avea nevoie pentru cercetarea sa filosofică”. Ibidem, pp. 120-121. Descartes se pare că ţinea mult la deviza: „Cine se ascunde bine trăieşte bine”.

Descartes4

adevăruri care-mi păreau destul de importante şi îndeobşte ignorate de ceilalţi oameni, satisfacţia ce aveam îmi umplea atât de mult sufletul încât nimic altceva nu mă mai atrăgea”6.

Pentru a putea înainta în cercetarea sa Descartes consideră că trebuie să pună totul în dubiu. Acesta este dubiul metodic sau îndoiala metodică. Aşa cum bine se poate observa dubiul este o hotărâre sau o metodă, liber aleasă. Descartes nu se îndoieşte pentru că este sceptic, ci pentru că el consideră că această îndoială deliberată îi va permite să ajungă la certitudine. Aici deci nu este vorba de scepticism, care exclude din start orice posibilitate de a cunoaşte adevărul. Dubiul cartezian nu elimină posibilitatea existenţei adevărului şi nici nu este un scop în sine, ci doar un stadiu preliminar. Este un efort de a gândi filosofia de la capăt.

Primul lucru de care trebuie să ne îndoim trebuie să fie cunoaşterea pe care ne-o oferă simţurile, deoarece este deja un lucru acceptat că acestea ne înşeală. De asemenea trebuie să ne îndoim chiar şi de existenţa corpului nostru şi de toată realitatea exterioară, deoarece am putea fi rezultatul unei iluzii asemănătoare aceleia pe care o trăim atunci când visăm. Cine ne poate asigura că viaţa noastră nu este un vis continuu? În sfârşit trebuie să ne îndoim chiar şi de certitudinile matematice, deoarece, chiar dacă trebuie exclus faptul că Dumnezeu ar voi să mă înşele, aş putea presupune existenţa unui „geniu rău” care s-ar folosi de toată puterea sa pentru a mă înşela („îndoiala hiperbolică”).

„Je pense donc je suis!”( „Gândesc, deci exist!”)

Dubiul metodic are ca scop, aşa cum se amintea, găsirea unei certitudinii care să nu mai poată fi pusă la îndoială. Care este certitudinea la care ajunge Descartes şi de care nimeni nu se mai poate îndoi? Să-l lăsăm pe filosoful însuşi să ne vorbească: „Dar curând după aceea îmi dădui seama că, în timp ce gândeam astfel, că adică totul este fals, trebuia în mod necesar ca eu care o gândeam să fiu ceva. Şi observând că acest adevăr „cuget deci exist” („cogito ergo sum!”) era atât de temeinic şi de sigur încât toate presupunerile scepticilor, chiar şi cele mai extravagante, nu erau în stare să-l clatine, găsii că pot să-l primesc fără rezerve ca întâiul principiu al filosofiei pe care o căutam”7. Cine se îndoieşte gândeşte, iar cine gândeşte există, aceasta este prima certitudine de care nimeni nu se poate îndoi, conform lui Descartes. Ce înţelege, însă el prin „gândire”? În „Regulile…” afirmă că prin „gândire” înţelege tot ceea ce există în noi şi de care suntem conştienţi în mod imediat . Astfel toate acţiunile voinţei, intelectului, imaginaţiei şi simţurilor sunt „gânduri”. Şi continuă tot el: „Am adăugat „în mod imediat”, pentru a exclude tot ceea ce se manifestă ca o consecinţă a gândurilor; astfel, de exemplu, o mişcare a voinţei are ca punct de plecare gândul însă această mişcare nu este nicidecum gândire”. Ne aflăm în faţa unui adevăr care nu are nevoie de nici o mediere. Transparenţa eu-lui sieşi este o evidenţă clară. Ne aflăm în faţa unei schimbări profunde faţă de gândirea antică şi medievală: criteriul certitudinii nu mai este căutat în necesitatea obiectivă dar în evidenţa subiectivă. Chiar dacă este formulat asemenea unui silogism cogito-ul cartezian nu este nicidecum un raţionament ci o pură intuiţie. Este vorba în mod simplu de un act intuitiv graţie căruia eu îmi percep existenţa în măsura în care este gândită. De fapt Descartes încercând să definească natura propriei existenţe, postulează că aceasta este o res cogitans, o realitate gânditoare, fără nici o ruptură între gândire şi fiinţă. Substanţa gândită este gândirea în act şi gândirea în act este o realitate gânditoare. Nu există deci nici o îndoială cu privirea la existenţa mea: dar ce sunt? Aici

6 R. DESCARTES, Discurs asupra metodei, op.cit., p 32.7 Ibidem, p. 37.

Descartes5

Descartes introduce o distincţie radicală între eu-l care gândeşte, de care este sigur, şi tot ceea ce există în afara acestui eu, inclusiv propriul corp, de care se poate dubita: „De aici am tras concluzia că sunt o substanţă a cărei esenţă şi natură este de a cugeta şi care , pentru a exista nu are nevoie de nici un loc, nici nu depinde de vreun lucru material; aşa că, acest eu, adică sufletul, prin care sunt ceea ce sunt, este în întregime deosebit de corp şi mai uşor de cunoscut decât corpul. Chiar dacă acesta (corpul) n-ar exista deloc, sufletul ar rămâne tot ceea ce este”8.

„Cogito –ul „ cartezian rezultă ca o certitudine, doar în urma supunerii sale îndoielii metodice, aşa încât el este demonstrat nu în mod deductiv, ca în matematică, ci în mod dialectic, prin negarea negaţiei sale, procedeu tipic dialecticii platonico-aristotelice, pe care el şi l-a însuşit în Colegiul La Flèche.

Dacă am încerca să găsim în filosofia anterioară un mod oarecum asemănător de argumentare a unei certitudini clare, acesta ar putea fi întâlnit la Sf. Augustin. Marele învăţător al Bisericii, polemizând cu scepticii academici, care negau capacitatea omului de a ajunge la un adevăr sigur, le prezintă acestora un adevăr pe care nimeni nu-l poate nega, deoarece negarea sa nu înseamnă decât afirmarea că există totuşi un adevăr incontestabil: „Si fallor sum!” („Dacă greşesc, exist!”) – aceasta este certitudinea la care ajunge Sf. Augustin. Nu se ştie în ce măsură Descartes a cunoscut această teorie a Sf. Augustin, însă se poate spune că cele două argumente, augustinian şi cartezian, au în comun faptul fundamentării adevărului pe certitudinea interioară, adică în interioritatea conştiinţei.

De la existenţa subiectului la existenţa lui Dumnezeu

Descartes a găsit un adevăr sigur: existenţa celui care gândeşte. Însă acum trebuie demonstrat că şi lumea există în mod real şi că nu este un simplu vis al eu-lui gânditor. Riscul solipsismului este perceput de către filosoful francez, deoarece cogito-ul îmi dă doar certitudinea propriei mele existenţe, ba şi mai mult, doar existenţa sufletului meu. Toate celelalte lucruri ar putea fi doar iluzii. Atunci cum se poate ieşi din această capcană?

În afară de propria existenţă subiectul este însă sigur şi de propriile idei, care sunt pentru Descartes obiectul imediat al gândirii înseşi, adică reprezentări pe care subiectul le are în mod necesar în actul de gândire: „Numesc idee tot ceea ce este conceput în mod imediat de către spirit”. Este exclusă aşadar orice formă de platonism care să recunoască ideilor o existenţă autonomă de subiect. Dar cum se poate ajunge la o idee care să garanteze existenţa a ceva în afara subiectului, tocmai pentru a nu cădea în solipsism?

Descartes distinge trei tipuri de idei:

- idei înnăscute: acestea sunt dobândite doar prin intermediul exerciţiului gândirii, de ex. adevărurile matematice;- idei din afară: par că provin din exterior, precum imaginile obiectelor experienţei;- idei inventate: sunt construite sau inventate de subiectul însuşi;Dacă pe ideile inventate şi pe cele care provin din afara mea nu mă pot baza, unica posibilitate de a afirma existenţa a ceva exterior mie trebuie să-mi fie dată de către o idee înnăscută. Şi această idee este pentru Descartes, ideea de Dumnezeu. În baza principiului conform căruia cauza trebuie să fie egală sau mai mare decât efectul produs, Descartes susţine, că ideea de Dumnezeu, care echivalează cu ideea de

8 Ibidem, p. 38.

Descartes6

perfecţiune, nu poate să fie produsă nici de către om (care este imperfect) şi nici de către lucrurile exterioare (de asemenea sunt imperfecte), dar trebuie să provină de le o Fiinţă perfectă, care există în mod real, dincolo de ideea pe care eu o am în minte despre ea. Ideea de Dumnezeu este deci a doua idee evidentă, adică clară şi distinctă, pe care subiectul o are şi de care nu poate dubita. Această argumentare cu privire la ideea de Dumnezeu este şi prima probă carteziană a existenţei lui Dumnezeu. De fapt, pe Dumnezeu îl concepem ca pe o fiinţă care are în sine toate perfecţiunile. Însă prima perfecţiune, de care depind toate celelalte, este existenţa. Ideea de Dumnezeu fără existenţă sa ar fi deci o contradicţie. Descartes invocă din nou o necesitate a gândirii pentru a afirma că existenţa lui Dumnezeu este pentru eu-l gânditor o evidenţă care corespunde unui adevăr sigur, la fel ca şi cogito-ul. Aşa cum se poate observa este vorba despre o „necesitate” sau de o evidenţă pur conceptuală sau intelectuală, care face dificilă trecerea la deducerea unei existenţe reale. Cu toate acestea, Descartes, plecând de la această probă a existenţei lui Dumnezeu, va pune bazele întregii sale metafizici şi chiar a ştiinţelor naturale. Deoarece Dumnezeu nu se poate înşela şi nici să ne înşele, este distrusă definitiv ipoteza „geniului rău” şi este garantată validitatea ideilor clare şi distincte. Dumnezeu devine astfel garanţia adevărului descoperit de către om. Iată cum este expusă descoperirea ideii de Dumnezeu:

„După aceea reflectând asupra faptului că mă îndoiam şi că prin urmare fiinţa mea nu este cu totul perfectă, deoarece îmi dădeam seama că există o perfecţiune mai mare să cunoşti decât să te îndoieşti, căutai să aflu de unde învăţasem a gândi la ceva mai desăvârşit decât eram eu şi aflai că aceasta nu trebuie să fie decât de la cineva care este într-adevăr mai desăvârşit. În ce priveşte ideile ce aveam despre mai multe alte lucruri în afară de mine, ca: cerul, pământul, lumina, căldura şi o mie altele, nu mă osteneam prea mult să le aflu originea, din pricină că, neremarcând la aceste elemente nimic care să-mi pară a le face superioare mie, puteam crede că, dacă erau adevărate, erau întrucât depindeau de natura mea ca una care avea oarecare perfecţiune; iar dacă nu erau adevărate, nu erau pentru că în acest caz le puteam avea din neant, adică pentru că ele erau în mine, întrucât aveau defecte. Însă nu se putea întâmpla acelaşi lucru cu privire la ideea unei fiinţe mai desăvârşite decât a mea: căci să o am din neant era lucru, vădit, cu neputinţă; şi deoarece nu este un lucru mai puţin inadmisibil ca ce este mai desăvârşit să fie o urmare a ce este mai puţin perfect, după cum din nimic nu se naşte ceva, găsii că nu pot avea nici din mine însumi această idee. Astfel că nu rămânea decât că ea ar fi fost sădită în mine de o natură care era cu adevărat mai desăvârşită decât mine şi chiar poseda toate perfecţiunile despre care aveam oarecare idee, adică pentru a mă explica, într-un cuvânt, de Dumnezeu. La aceasta adăugai că, deoarece îmi dădeam seama de câteva însuşiri ce-mi lipseau, nu eram singura fiinţă care există… Căci, dacă aş fi fost singur şi independent de oricine, aşa ca să fi avut de la mine însumi puţinul prin care participam la fiinţa desăvârşită, aş fi putu avea de la mine, prin aceiaşi judecată, tot ce ştiam că-mi lipseşte, aş fi fost eu însumi fiinţă nemărginită, eternă, neschimbătoare, atotcunoscătoare, atotputernică şi aş fi avut toate desăvârşirile care observasem că există în Dumnezeu… Revenind la examinarea ideii ce aveam despre o fiinţă perfectă, găseam că existenţa ei era dovedită în acelaşi fel în care era dovedit, la un triunghi, că cele trei unghiuri ale sale sunt egale cu două unghiuri drepte sau la o sferă, că toate părţile sale sunt egal depărtate de centru şi mai evident încă; şi că, prin urmare, existenţa lui Dumnezeu, această fiinţă perfectă, este tot aşa de sigură cum ar putea fi orice demonstraţie de geometrie.”9.

În acest text putem individualiza trei probe ale existenţei lui Dumnezeu:9 Ibidem, pp. 38-41.

Descartes7

- Proba prin existenţa în noi a ideii de Fiinţă perfectă. Descartes pleacă de la faptul că în noi există ideea de fiinţă perfectă, în raport cu care avem şi ideea despre propria noastră fiinţă ca imperfectă. În esenţă el susţine că ideea de fiinţă perfectă nu poate izvorî din noi înşine ca fiinţe imperfecte şi conclude că această idee provine de la o fiinţă desăvârşită, adică de la Dumnezeu.

- Proba prin existenţa noastră ca fiinţe imperfecte. Se pleacă de la constatarea că fiinţa noastră imperfectă (întrucât posedă, pe lângă perfecţiuni şi imperfecţiuni) cunoaşte şi unele desăvârşiri pe care nu le are. În continuare se argumentează că noi nu ne-am dat calităţile pe care le avem, pentru că, în acest caz, ni le-am fi acordat şi pe cele pe care le cunoaştem, fără să le avem. Se ajunge la concluzia că există o fiinţă desăvârşită de la care am dobândit tot ce avem.

- Argumentul ontologic. Existenţa este intrinsecă Ideii de Dumnezeu, care este o Fiinţă perfectă.

Din modul în care Descartes formulează cea de-a treia probă a existenţei lui Dumnezeu, putem sintetiza astfel argumentul ontologic cartezian:

1. Eu am ideea (conceptul) de fiinţă perfectă;2. În conceptul de fiinţă perfectă este cuprinsă (gândită) proprietatea existenţei;3. În concluzie, fiinţa perfectă (Dumnezeu) există;

«Res extensa» şi «res cogitans»

Substanţa supremă sau Dumnezeu a creat două substanţe secunde, independente una de alta: res extensa (lucrul întins) şi res cogitans (lucrul cugetător). Să vedem cum prezintă Descartes aceste două substanţe.

Res extensa

Prin res extensa Descartes explică lumea fenomenelor fizice. El susţine că Dumnezeu a creat res extensa ca materie haotică, i-a stabilit legi şi i-a dat un prim impuls, fără să mai intervină ulterior în evoluţia ei. Substanţa întinsă sau natura corporală este identificată cu întinderea, tipică materiei şi corpului în genere. Materia ca întindere în genere sau corp în genere, este unică şi indestructibilă, în timp ce corpurile individuale sunt multiple şi perisabile. Este unică în sensul că nu se divide în mai multe întinderi separate între ele, ci este una singură pretutindeni. Fiind unică, este şi unitară, adică e la fel în toate părţile ei. Unică şi unitară, este totuna cu plinul care exclude vidul absolut, căci acesta ar face ca întinderea să se rupă şi, deci, să dispară.

Res cogitans

Prin res cogitans Descartes explică fenomenele psihice.

Spre deosebire de res extensa, care e unică, res cogitans este multiplă. Dumnezeu a creat o pluralitate de substanţe cugetătoare, care sunt sufletele umane individuale. Totodată, în opoziţie cu corpul întins şi necugetător, sufletul este cugetător şi neîntins. Astfel, atât în calitatea sa de substanţă, cât şi prin faptul că este neîntins şi, deci, indivizibil, sufletul individual este nemuritor, spre deosebire de corpul individual, care se naşte şi moare, adică se supune legilor mecanice existente în natură.

Descartes8

Sufletul (res cogitans) deţine următoarele facultăţi sau atribute: gândirea, voinţa, imaginaţia şi simţirea. Facultăţile de a imagina şi simţi cuprind deţin ceva din gândire şi, prin urmare nu pot fi înţelese fără o substanţă gânditoare, dar diferă de aceasta precum modurile de substanţă. Aşadar în sens restrâns, sufletul cugetător este prin excelenţă gândire şi voinţă. Prin concepţia sa despre res cogitans Descartes identifică esenţa sufletului cu gândirea şi voinţa raţională, considerând celelalte facultăţi ca moduri ale gândirii. În acest sens el afirmă că sufletul este un lucru gânditor, adică un spirit, un intelect. Această concepţie poate fi numită raţionalism deoarece primatul îi este acordat gândirii şi voinţei raţionale asupra celorlalte acte psihice. Este evident că filosofia lui Descartes este una dualistă, deoarece reduce tot ceea ce există la două realităţi fundamentale şi separate una de alta: res extensa – întinderea şi res cogitans – gândirea. O astfel de teorie ridică o altă problemă majoră: care este raportul dintre trup şi suflet, dacă sunt două substanţe independente? Pentru a atenua acest dualism antropologic Descartes a recurs la glanda pineală pentru a localiza sufletul în trup, afirmând o oarecare legătură dintre cele două substanţe.

Facultăţile cognitive

Pentru a putea înţelege mai bine raţionalismul cartezian să vedem care este teoria sa despre cunoaştere. Descartes susţine că principalele facultăţi cognitive sunt:

- simţurile- imaginaţia- memoria- intelectul- voinţa

Deşi colaborează între ele, aceste facultăţi au totuşi un obiect de aplicaţie propriu.

Simţurile – au ca obiect fie corpurile externe cu calităţile lor primare (întinderi, figuri, mişcări) şi cele secundare (lumini, culori, sunete, gusturi, căldură, asprime), fie stările interne ale propriului corp (de foame, sete,… dorinţe). În raportul dintre simţuri şi obiectele lor, simţurile sunt pasive; ele au doar rolul de mijloc prin care calităţile corpurilor externe sau stările corpului propriu „întipăresc” sau „trimit” în creier (glanda pineală unde este localizat sufletul raţional) ideile corespunzătoare lor. Rezultatele cunoaşterii prin simţuri sunt ideile sensibile. Ele sunt primite într-un „centru” numit „simţ comun”, care constituie, de fapt, domeniul cunoaşterii comune, sensibile şi imaginative. Tot prin simţuri se obţin impresii plăcute sau neplăcute. În ce priveşte raportul dintre simţuri şi gândire se poate admite faptul că intelectul este prezent în actul simţirii, dar nu pentru a produce senzaţiile, ci numai pentru a le conştientiza, transformându-le în idei. Astfel noi nu ne însuşim niciodată lucrurile existente în lumea exterioară ci doar ideile lucrurilor, conţinute în sufletul nostru. Se creează în acest mod o separare între gândire şi realitate, care va caracteriza întreaga filosofie modernă şi va apărea problema găsirii unei „punţi” care să unească cele două lumi. Pentru Descartes acest punte, aşa cum am văzut este identificat cu Dumnezeu, cel care garantează adevărul ideilor noastre şi totodată corespondenţa dintre ele şi lucrurile care există în lume.

În ceea ce priveşte gradul de veridicitate a capacităţii de a simţi Descartes nu spune că ideile sensibile ar fi lipsite de orice adevăr, totuşi simţurile nu sunt criterii sigure pentru a cunoaşte esenţa lucrurilor.

Memoria – este facultatea care păstrează ideile.

Descartes9

Imaginaţia – actul de a imagina este, ca şi cel de a simţi, un act cognitiv. Imaginaţia presupune inteligenţa sau gândirea, dar se deosebeşte de inteligenţa pură prin faptul că nu doar pune cu mintea o figură, ci şi intuieşte, prin ascuţimea minţii, laturile acelei figuri ca şi cum ele ar fi prezente. Imaginaţia are ca obiect atât aspectele cantitative ale lucrurilor (natura corporală ca obiect al matematicii), cât şi „calităţile secundare” (culori, sunete, gusturi etc.) sau stările interne ale corpului (durere etc.). Referitor la valoare de adevăr a puterii de a imagina Descartes afirmă că „nici imaginaţia şi nici simţurile noastre nu ne-ar putea oferi certitudini asupra unui lucru dacă n-ar interveni intelectul.

Inteligenţa - mai este numită şi raţiune, intelect, minte, gândire. Raţiunea, spune Descartes, este aceiaşi la toţi oamenii şi ea poate avea ca obiect latura corporală a unui obiect dar ea poate examina un obiect independent de latura sa corporală şi deci, independent de impulsurile primite de la capacităţile de a imagina, de a memora şi de a simţi. În acest caz spiritul se întoarce oarecum spre sine şi priveşte una din ideile care se află în el însuşi. Relativ la valoarea de adevăr intelectul oferă cea mai desăvârşită cunoaştere. Descartes distinge două modalităţi cognitive ale intelectului: intuiţia şi deducţia.

Voinţa – este o facultate care are un rol important în procesul cognitiv. Ea depinde de simţuri şi de intelect şi în acelaşi timp se bucură de o oarecare autonomie. Voinţa este indispensabilă adevărului, căci ea este cea care îşi dă asentimentul diferitelor cunoştinţe. Desigur, ca raţionalist, Descartes a considerat că izvorul adevărului îl constituie gândirea, dar gândirea aprobată de voinţa fiecăruia. Voinţa este şi cauza erorii prin faptul că, fiind mai întinsă decât raţiunea, îl determină pe om să se pronunţe şi asupra unor lucruri pe care nu le cunoaşte.

Universul şi legile naturii

Conform lui Descartes Dumnezeu a creat mai întâi doar o „materie continuă şi fluidă”, formată din mici părţi, aflate într-o mişcare şi agitaţie haotică şi care ocupa întreg spaţiul, fără nici un gol. Această materie era lipsită de orice formă sau calitate, având ca proprietate proprie doar extensia şi mişcarea, adică era o substanţă întinsă (res extensa). Se poate observa că Descartes evidenţiază cele două proprietăţi ale materiei (întinderea şi mişcarea) care pot fi măsurate şi deci calculate matematic. De fapt, caracterizat de aceste proprietăţi poate fi studiat doar cu ajutorul calculelor matematice. De asemenea fenomenele posibile în acest univers sunt considerate a fi mişcări spaţiale a corpurilor materiale, adică mişcări mecanice. Nu există, aşadar, nici o mişcare de tip calitativ, deoarece nu există calitate şi nici o mişcare orientată spre un scop, ca de exemplu generarea sau distrugerea substanţelor. Ne aflăm astfel în faţa unei concepţii matematice şi mecanice a universului, total opuse fizicii aristotelice.

În materie Dumnezeu a pus câteva legi necesare şi imutabile, considerate legi ale naturii, care pot să explice singure ceea ce se întâmplă în natură, fără a mai fi necesară intervenţia divină.

Principiul inerţiei10 precum şi cel al conservării mişcării11 sunt principalele legi mecanice formulate de către Descartes. Universul, aşa cum este descris de către filosoful francez, poate fi comparat cu o maşină

10 Conform acestui principiu materia rămâne în aceiaşi stare de repaus sau de mişcare până când izbirea sau ciocnirea cu altă materie îi schimbă starea.

11 Conform acestui principiu, când un corp împinge pe un altul, îi comunică acestuia atâta mişcare cât pierde din a sa proprie, şi în acelaşi timp îi sustrage tot atât cât dobândeşte pentru sine.

Descartes10

imensă, compusă din diferite părţi care se mişcă în mod mecanic. După ce ea a fost pusă în mişcare de către Dumnezeu, acum se mişcă singură fără a mai avea nevoie de intervenţia sa.

Această concepţie exclude orice finalitate şi prin urmare, tot ceea ce se întâmplă în univers este determinat în mod exclusiv de legile mecanice care nu urmăresc nici un scop.

Problemele filosofiei carteziene

Criteriul evidenţei

Descartes caută o certitudine realistă pe care să fundamenteze ştiinţele şi tehnicile pentru ca dominaţia asupra naturii să fie cât mai eficace; dar luând ca şi criteriu al adevărului evidenţa subiectivă, pregăteşte, poate involuntar, o alunecare decisivă a filosofiei moderne spre un idealism inevitabil. Realitatea obiectivă va dispărea aproape complet din atenţia filosofilor care se vor concentra tot mai mult asupra eu-lui cugetător. Descartes nu vrea să accepte nimic din ceea ce nu este în mod necesar sigur. Dar ce determină această necesitate? Evidenţa subiectivă pe care o avem? Dar evidenţa subiectivă poate fi considerată un criteriu universal? Ceea ce este evident pentru el poate să nu fie pentru un altul. Este adevărat că sunt certitudini indiscutabile şi că cogito-ul este una dintre ele; însă este necesitatea reală a acestor intuiţii care determină evidenţa lor sau invers? Este necesar deci un criteriu obiectiv al acestei necesităţi

Dualismul dintre suflet şi corp

Descartes a susţinut că sufletul şi corpul sunt două substanţe complet separate. Astfel este generată problema uniunii substanţiale a sufletului cu corpul care constituie o singură fiinţă umană. Sigur există o unire de facto care se verifică în acţiune şi în senzaţie, însă Descartes nu explică niciodată cum poate corpul, atât de inferior sufletului, să poată acţiona asupra acestuia din urmă în timpul senzaţiei. Recurgerea la glanda pineală, în mod sigur nu a rezolvat această problemă.

Raţionalismul şi filosofia separată

Cunoaştere la Descartes este subordonată acţiunii pragmatice, adică nevoii de a domina natura, şi astfel pierde gratuitatea theoriei, cunoaşterea contemplativă, legată cunoaşterii fiinţei înseşi. Acest utilitarism se uneşte cu raţionalismul: ratio, în sensul pe care Cusanus îl dădea acestui termen, ocupă un loc decisiv în filozofie, excluzând rolul care îi revenea intelectului (intellectus). De asemenea asistăm la schimbare radicală a rolului memoriei. Aceasta nu mai este o facultate spirituală (cu inteligenţa şi voinţa), care sunt

Descartes11

în noi o urmă a prezenţei divine, aşa cum era pentru Augustin şi pentru întreaga tradiţie (vestigium Trinitatis).

În sfârşit ultima aporie a filosofiei carteziene este aceea privitoare la separarea filosofiei de religie. Ideea de Dumnezeu, conduce la apariţia unui „Dumnezeu al filosofilor” care nu are prea mult de-a face cu Revelaţia creştină sau cu problematica religioasă a destinului ultim al omului. Este o abstracţie conceptuală căreia i se va opune Pascal prin afirmarea „Dumnezeului lui Abraham, al lui Isac şi al lui Iacob”… Dumnezeul lui Isus Cristos.

SINTEZĂ

- afirmarea celor patru reguli pentru o cunoaştere sigură: evidenţa, analiza, sinteza, enumerarea.- evidenţa, manifestată prin claritate şi distincţie, ca principiu prim şi ultim al întregului proces cognitiv.- dubiul metodic: faţă de lumea exterioară, faţă de propriul corp, faţă de adevărurile matematice.- prima certitudine „Cuget deci exist!”- certitudinea ideilor din mintea mea: idei înnăscute, idei din afară, idei inventate.- ideea de Dumnezeu şi cele trei probe ale existenţei lui Dumnezeu.- cele două substanţe res extensa (lumea fizică şi corpurile individuale), res cogitans (sufletul cugetător şi neîntins).- facultăţile cognitive: simţurile, imaginaţia, memoria, intelectul, voinţa. - universul condus de legi naturale (mecanice) care nu mai necesită intervenţia divină.