Prof. univ. dr. Dumitru Titus Popa

Delictele de presă (Cele 55 de argumente pro causa...)

Editura NORMA Bucureşti. 2004

2

Dumitru Titus Popa

Delictele de presă (Cele 55 de argumente pro causa...)

Motto: „O societate bazată pe informaţie are tendinţe să

producă mai mult din cele două lucruri pe care oamenii le

preţuiesc în primul rând într-o democraţie modernă: libertatea

şi egalitatea (...)

Destrămarea ordinii sociale produsă de progresul tehnologic

nu este un fenomen nou.”

Francis Fukuyama

(Marea ruptură, 1999)

3

Notificare Textul ce urmează încearcă să prefigureze, prin delictele de presă - delictele

gândirii liber exprimate - marea schimbare pe care dreptul, ca sistem ordonator de

justiţie reală, corectă, o poate impune realităţii manifeste.

Premisa schimbării de fond stă în recuperarea şi activarea vocaţiei raţionale a

dreptului (a normei), de cunoaştere şi recunoaştere a adevărului din atâtea aparenţe

de adevăr(1; vocaţie originată în cauza libertăţii şi nu a socialităţii; în realitatea

nepervertită socio-emoţional, clasial, sistemic etc. Nu vom spune astfel că visăm o

doctrină pură a dreptului, kelseniană, sau o normă primordială, pre-existenţială, dar sigur

va trebui să fim de acord că principiul cauzalităţii şi preeminenţa valorilor, legitimărilor şi

finalizărilor socialoide, impuse în aria modernităţii, nu mai pot fi perpetuate, în plan fiinţial

şi existenţial; cu atât mai puţin, în aria comportamentului politic, social, moral.

Consemnăm doar că triumful drepturilor cetăţeanului („omul social”) în faţa drepturilor omului („omul raţional”), sugestiv configurat de chiar titlul „Declaraţiei drepturilor omului şi

cetăţeanului” (1789), ar fi suficient, pentru a constata scindarea deliberată produsă de

modernitate în unitatea (esenţa) umanului.

Revenirea în cauza libertăţii este vitală, în acţiunea stringentă de restaurare a esenţei umanului, în ipostazele sale de bază: individual, colectiv, normativ.

Exemplificarea cu delictele de presă constituie, poate, argumentul cel mai convingător al

schimbării. Întrucât este vorba de fapte de gândire („o gândire”)(2 a căror libertate de

exprimare este garantată constituţional şi de toate documentele/reglementările europene

şi universale în vigoare. Să observăm cum art.30 (1) din Constituţia României (act

fundamental elaborat şi interpretat în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului, din 1948), prevede expres: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau

a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel... sunt inviolabile (s.n.).(3

Apare, aşadar, obligaţia raţională de a strămuta „instrumentarul” intenţional-

normativ din aria socială (condiţionată/politizată/mereu „cosmetizată”) în aria libertară, a realităţii organice. Cum şi de a lucra ordonator, cu fapte tangibile şi intangibile; reale şi

4

virtuale. În cazul dat, al delictelor de presă, interpretarea şi calificarea lor normativă şi

jurisprudenţială relevă cel puţin două lucruri sugestive:

a) Diferenţa de esenţă dintre libertate şi socialitate; altfel spus, dintre libertatea

originară şi socialitatea gregară.

b) Incompatibilitatea in substantia dintre delictele de presă („libertare”) şi delictele de drept comun („sociale”) sau oricare alt tip de delict. Practic,

incompatibilitatea, azi, dintre dreptul social şi dreptul libertar; dintre ispita

continuă a subiectivităţii faţă de şi împotriva organicităţii. Situarea delictelor de presă în câmpul activ, organic, al libertăţii (şi al libertăţilor

fundamentale) înseamnă, cu siguranţă, începutul adevăratei schimbări normative, într-un

moment radical, când modernitatea, epuizată de multele sale fantezii doctrinare/

scientiste /empirice/sistemice/liberaliste/socialiste/voluntariste etc., etc., a ajuns la capătul

puterilor („În Verbul puterii ei nu mai este Viitor”).(4

Dreptul are şansa evolutiv-logică de-a se implica în schimbarea, de facto şi de

jure, a sursei şi legitimităţii comportamentului individual, colectiv , instituţional. Are şansa

situării în viitor (care va fi al libertăţii „sau nu va exista deloc”), părăsind, astfel, poziţia conservatoare, post-factum, de până azi, şi de azi.

Dreptul libertăţii este radical altceva decât dreptul socialităţii. Tot astfel cum

delictele de presă sunt esenţial altceva decât delictele de drept comun, alături de care

sunt încă menţinute, cu o îndârjire doctrinară şi legiferativă cel puţin suspectă.

Pornim, deci, de la un exemplu libertar – delictele de presă – pentru a ajunge la

raţiunea şi cauza libertăţii în normă şi ca posibilitate în act „de extensie a esenţei

umanului”.(5

Între a supune libertatea şi a te supune libertăţii se află sensul revoluţionar al

schimbării, pe care prezentul text a pus jetonul câştigător.

Les jeux sont faits! Rien va plus! Merită să mizăm pe Libertate...

5

Motto: Esenţa reformei normative în comunicarea

mediatică trebuie să pornească de la recuperarea

imediată a actului de presă din aria pestilenţială a

infracţiunilor de drept comun.

Cele (3) argumente capitale

(1) Delictele de presă sunt „delicte de presă” şi nu „prin presă”. Sunt de

persuasiune şi nu de represiune. Sunt, cel mult, de presiune psihică şi nu de

constrângere fizică.

Acceptarea diferenţierii „de presă” faţă de „prin presă” este cu adevărat

hotărâtoare, pentru a înţelege câteva lucruri ce ţin de esenţa umanului: a) actul de

presă este exclusiv intelectiv; b) actul de presă este de ordin raţional, mental, şi nu

instinctiv, social; c) actul de presă ţine şi are determinări individuale („raţional-

subiective”) şi, în nici o împrejurare, instinctiv-colective. În context, presa ca act şi

„produs” comunicaţional, este generativă, determinantă aperceptiv şi comportamental, şi

nu doar „o probă” atenuantă sau agravantă într-un „ilicit de presă”... În expresie: „de”

relevă apartenenţa („de presă”), pe când „prin”, cel mult incidenţa/„tangenţa”. („Prin

aceasta, dar nu a acesteia”; „... nu din aceasta”).

(2) Delictele de presă nu sunt şi nu pot fi „delicte de drept comun”. Natura,

substanţa şi efectele lor sunt exclusiv de judecată, de apreciere, de opinie, ca drept

subiectiv, intim, absolut. Altceva şi mult mai mult („dincolo”) de conştienţa şi voinţa unui

făptuitor ordinar, când nu şi realmente bolnav mental, cu vagi pauze de luciditate... (Mi-

aş permite aici o ipoteză nu tocmai „sănătoasă”, ţinând seama, mai ales, de automatismele probatorii pe care jurisprudenţa le-a cristalizat în timp: În cazul infracţiunilor de drept comun, făptuitorului i se stabileşte capacitatea de exerciţiu,

indiferent de consecinţele faptei sale, mai înainte şi indiferent dacă fapta ar putea fi

circumstanţiată sau nu. Ceea ce înseamnă că fapta periculoasă social există juridic

numai dacă făptuitorul se afla, în momentul comiterii ei, în toate minţile... În cazul actelor

6

de presă considerate ilicite, problema nu este aceea de a-i stabili, mai întâi, jurnalistului

(comunicatorului) capacitatea de exerciţiu („starea mintală”), ci de a constata dacă ceea

ce spune este adevărat. Dacă faptele, comportamentele vizate sunt în/din realitatea trăită

individual/colectiv/instituţional. Metaforic (şi nu numai metaforic) vorbind, putem accepta

că, fie şi în stare de „nebunie”, actul de comunicare mediatică, publică, nu este calificat

juridic după starea autorului, ci după adevărul conţinut. Şi aceasta nu fiindcă, de multe

ori, este o adevărată nebunie să te bagi în treburi murdare, de risc letal, pentru a numi şi

contracara răul. Dar pentru că cenzorii moralei, „haiducii adevărului”, exersează o luciditate nebună, întocmai ca „nebunul regelui”; cel care spunea tot ce un om normal nu-i putea spune „regelui”, fără grave consecinţe punitive. Practic, faptul de presă este

unul de „instanţă publică”, înainte de a fi de „instanţă juridică”. Importantă este, aici,

regula realităţii, înainte de cea a lucidităţii.

Delictele de presă nu sunt şi nu pot fi de drept comun, decât cu riscul de a

mistifica, în continuare, realitatea, în favoarea unei socialităţi (status, imagine)

subiectivizate excesiv/abuziv; atât de vizibile şi direct resimţite, raţional şi cauzal, cu

deosebire în aria ideologiilor instrumentalizate (liberalism, socialism, fascism,

monetarism, voluntarism, globalism, internaţionalism etc.).

(3) Delictele de presă sunt „delicte de fapte publice”. Începute, continuate şi

finalizate, real şi mental, exclusiv publicistic (gen jurnalistic, stil jurnalistic, media

jurnalistice etc.). Fapte publice, fapte pe care publicul trebuie să le ştie, întrucât (acestea)

modifică realitatea în care trăieşte nemijlocit (naştere, căsătorie, moartea, rezultate

electorale, revoluţii, execuţii, persecuţii etc.). Publice şi nu „în public”, aşa cum

circumstanţiază art.152, Cod Penal.(6 Sunt realitate publică „în act şi în fapt” (Ceea ce

nu-i public nu-i publicistic!!).

Comentariu Într-adevăr, esenţa schimbării doctrinare, legiferative şi jurisprudenţiale, aici trebuie căutată: în despărţirea radicală – efectivă şi definitivă – a „ilicitului de presă” de

infracţiunea de drept comun. În discuţie este nu atât imaterialitatea (meta-fizica mesajului,

reversibilitatea actului de comunicare ş.c.l.), cât raportul ce există, azi, între instanţa

7

legală şi instanţa raţională, raport bazat în preeminenţa libertăţii reale, originare,

implicate în stabilirea şi exerciţiul normativ al relaţiilor interumane şi de autoritate.

Despărţirea actului intelectiv, raţional şi libertar, de faptul instinctiv („reflex”), social-

voliţional, nu mai poate fi amânată. Este nevoie de un nou toiag, pentru a despica apele

greoaie ale mentalităţii socialoide şi a atinge ţărmul făgăduinţei raţional-normative.

Treabă posibilă cu atât mai mult cu cât există de-acum o asistenţă conceptuală

plauzibilă. Francis Fukuyama, de pildă, în „Marea ruptură” scrie: „Una dintre cele mai mari

provocări cu care se confruntă în zilele noastre democraţiile epocii moderne a informaţiei este răspunsul la întrebarea dacă ele pot menţine ordinea socială în faţa

schimbărilor tehnologice şi economice”.(7 (Sublinierile în text ne aparţin.) În acelaşi

context al vulnerabilităţii „ordinii sociale”, reamintim şi întâlnirea, din 1989, la New York,

dintre Bill Clinton, Tony Blair, Romano Prodi şi Petar Stoianov, în care s-a discutat despre

„a treia cale” (nici liberalism, nici socialism), dar o ordine nouă, diferită, care să-şi poată

gestiona provocările mileniului trei.(8

Nu alta solicităm şi noi, decât ordinea libertăţii reale, originare („obiective”), a

preeminenţei raţional-mentale şi nu instinctual-sociale.

*

Delictele de presă sunt „de presă” şi nu „prin presă” din câteva (alte) motive

categorice:

- Presa se află parte în structura generativă a realităţii substanţiale; cum şi mijloc

şi funcţie a comunicării şi comuniunii interumane. Prin mesaj, dar şi prin mijloacele de

investigare, elaborare şi transmitere a mesajului, presa (mass media, în general) impune

un medium comunicaţional cu puternice virtuţi cognitive şi de revitalizare/extindere a

esenţei umanului.

- Presa este componentă „anatomică” inseparabilă a organismului social.

Jurnalistul însuşi este apreciat ca „un medic social”, specializat în constatarea unor

beteşuguri (economice, politice, morale), cărora le scrie gravitatea şi sugerează anumite

remedii; întocmai medicului de meserie, în cazul organismului uman.

- Presa este un medium aperceptiv de ordin informaţional-spiritual, raportat,

investigativ şi selectiv, la o realitate concretă, multiformă (şi multi-consecinţională). Îi

apreciem mai exact funcţia ontologic-morală amintindu-ne, de exemplu, expresiile

8

îngrijorate ale unui Baudrillard, cu concluzii de tipul: „Tot mai multă informaţie şi tot mai

puţin sens”; sau un Jacque de Vauthaire care vorbea de riscul de a conjuga verbul

„informer”, fără a pune accentul pe ultimul „e”, în forma: Je suis informe...

- Presa lucrează pentru şi împreună cu publicul. Este, prin această alianţă,

exponenţială şi cogestionară a unei „mărfi” nu întotdeauna uşor accesibilă – informaţia

de interes public. (Acea informaţie pe care publicul are dreptul, garantat de lege, s-o dobândească şi s-o utilizeze, după caz.)

- Presa este, astfel, parte în existenţa umană; este probă de destin existenţial,

uman. Ea este definită de mijloace specifice de acţiune şi de impact, intelectuale,

inconfundabile şi, în nici un fel, substituibile.

- Presa este (deci) patrimoniu public, în sens funcţional, simbolic şi evolutiv-

ontologic. Este parte manifestă a existenţei spirituale. Transcende ideea de proprietate

(ca instituţie şi realitate juridică), tocmai pentru că intermediază opinii, creaţii, judecăţi de

valoare, idei, mesaje. Intermediază gândirea şi dreptul de a gândi, drept subiectiv

absolut al fiinţei umane.

- Presa implică şi existenţial şi raţional individul/colectivitatea, umplând spaţiul

public, real şi simbolic, cu acele valori imateriale, aflate în posesia deplină şi intangibilă

(„inviolabilă”) a fiinţei („Dreptul de a gândi nu ni-l poate lua nimeni”).

- Mutarea în mental constituie marea migraţie a cauzelor/temeiurilor legiferative

şi comportamentale-normative; suntem în amurgul lumii sociale şi pe traiectoria

ascendentă a lumii intelective: lumea informaţională. Va trebui să acceptăm (totuşi)

noua realitate, a mentalului colectiv/individual, ca arie de referinţă în stabilirea

resurselor generative şi normative, de fapt şi de drept (ce gândim şi trăim).

- Presa ne obligă să înţelegem şi să fim de acord că iniţiativa raţională („pre-

acţională”) nu mai este doar un determinant de poziţie şi sancţionare, pentru acţiuni

imediate sau viitoare, dar constituie chiar câmpul (intelectiv-energetic) de reglare a

moralităţii şi legalităţii faptelor şi rezultatelor de consecinţă (şi de conştiinţă).

- Presa intermediază şi noua realitate lexicală a existenţei socio-mentale.

Percepţia, persuasiunea, distorsionarea, atomizarea, diversiunea, intoxicarea, presiunea,

spălarea creierelor etc. au ajuns să fie nu doar tactici/strategii comunicaţionale, dar chiar

realităţi trăite, molestate. Apare cel puţin interesantă opinia unui specialist francez în

9

subversiune, care atrăgea atenţia, încă în anii ’70 ai secolului tocmai încheiat, cu privire

la ineficacitatea argumentelor economice (nivel de trai, creşteri salariale...) în faţa unei

idei reformatoare, ale cărei efecte se regăsesc în condiţia moral-spirituală a

indivizilor/colectivităţilor. Confortul fizic („social”), iată, nu mai rezistă în faţa şanselor de

ordin metafizic. „Imperiile viitorului vor fi imperii ale minţii”, spunea Winston Churchill. De

ce n-am spune că, în „imperiul mental” actual, norma comportamentală trebuie să fie şi

ea mentală şi nu socială?

- Presa, prin natura ei specifică şi universală, urmează logica evolutivă, de-acum

vizibilă (şi trăită), iar dreptul nu poate face altceva decât să urmeze realitatea mentală şi,

dacă se poate, viitorul minţii umane.

- Conservatorismul dreptului şi al specialiştilor săi, pe care l-aş numi (doar)

prudenţă post-factuală, nu este un motiv de amânare.

- Dreptul va trebui să nu mai vină din trecut, ci din viitor. Din intuiţia revelatoare,

nu numai din concluziile factuale („pentru acum şi pentru viitor). Nu trebuie să ne ferim de

riscurile imaginarului normativ. W. Heisenberg spunea că acolo unde raţionamentul

ştiinţific nu poate merge mai departe, trebuie să apelăm la limbajul poetic(9, la intuiţie şi

la construcţia... artistică. Ipoteză plauzibilă, de vreme ce juristul şi filosoful Maurice

Hauriou (1856-1929) aprecia: „Structurile juridice cer mai mult decâ tehnică: cer intuiţie artistică, iar edificiul rezultat este o operă de artă şi nu una tehnică (s.ns.).(10

Dreptul va trebui să caute şi să se revendice din realitate şi corectitudinea

raţională/mentală şi nu doar din cea reactiv-socială. Este un nonsens să

existăm informaţional/intelectiv, în chip evident, şi să fim obligaţi la un

comportament socio-normativ constrângător, cum se întâmplă în prezent.

Lumea s-a schimbat. Dreptul trebuie să vadă, intuitiv şi normativ,

schimbarea şi să-i descopere (libertar-normativ) realitatea amânată. În

fapt, să distingă clar umanitatea de socialitate şi s-o situeze prioritar în

raporturile şi cauzele normative. „... Conştientizarea faptului că socialul nu e

totul, că nu este decât faţa vizibilă a unei realităţi mai adânci decât el, el

este numai corpul, sufletul este ea, ei îi datorează mişcarea,

substanţialitatea; această realitate se numeşte umanitate.”(11

10

Notă: De ce să nu acceptăm că realitatea ca umanitate este altceva şi mult

mai mult decât realitatea ca socialitate? Şi încă, de ce n-am fi de acord, în

sfârşit, că dreptul societăţii viitorului imediat, societatea informaţiei şi

comunicării, ar trebui să se definească şi prin fiinţă, nu numai prin existenţă:

să exersăm un „drept al fiinţei”, concomitent cu un „drept al existenţei”. De

ce, adică, atât de puţin când se poate atât de mult?

În continuare... - Presa/actul de presă constituie şi reprezintă rezultatul unei atitudini reflexive,

într-un câmp al marii diversităţi fenomenale, cum este percepută realitatea nemijlocită.

- Natura particularizatoare („aparte”) a delictelor de presă este bine să fie limpede

subliniată, pentru a reuşi o desprindere istorică din „mrejele” infracţiunii de drept comun.

Întrucât, „prin presă” este expresia statică – încremenirea doctrinară şi legiferativă – care

menţine delictele de presă (mediatice) în aceeaşi „celulă a mentalităţii” cu fapte de toată

mâna.

Prin consecinţă: Jurnalistul vinovat, oricât de grav amendabil i-ar fi

comportamentul publicistic, nu poate fi alăturat criminalilor, violatorilor,

tâlharilor. El este exponenţial, prin natura profesiei şi a statutului public

dobândit, şi nu prin efectul legii sau al unor ierarhizări şi calităţi ocultate

ostentativ sau conferite administrativ.

Invitaţie Vă invit să acceptăm, în sfârşit, că ţine de elementar să fie despărţită ideea, încă

operaţională, conform căreia infracţiunea de presă este una de drept comun, înainte de a

fi prin presă (Vintilă Dongoroz). Ar fi şi o formă de respect pentru marele penalist, a cărui

gândire de etapă poate fi „preluată” în evoluţia firească a dreptului şi a ideii de drept. Cu

atât mai necesat cu cât realitatea nouă este trăită, de fapt, într-un medium normativ,

ce reclamă schimbarea radicală a viziunii şi premisei legiferative. Medium care ne

semnalează tot mai clar incoerenţa cauzei sociale.

11

De lege ferenda: Propunerile de reformă legiferativă, cel puţin la capitolul

„Infracţiuni contra demnităţii”, este vremea să înceapă cu renunţarea la obsesia punitivă... Dezincriminarea insultei este în început.

Când vom despărţi „gândul-argument” de „corpul contondent” vom fi în măsură să

acceptăm şi să calificăm altfel actul de presă în raport cu faptul de drept comun. Să

acceptăm natura libertară, eminamente intelectivă, a gândirii comunicaţionale şi

comunicate, căreia i se potriveşte alt tip de drept.

Este vremea construirii unui drept al libertăţii, în continuarea şi în locul acestui, azi incongruent, drept al socialităţii.

Opinii, nuanţări, întrebări... (Pentru un posibil studiu de caz) Într-un text de referinţă, publicat în 1934, reputatul penalist, profesor şi avocat,

Vintilă Dongoroz, definea actul ilicit de presă ca infracţiune de drept comun, înainte de a

fi infracţiune de presă: „... Infracţiunile de presă nu sunt decât infracţiuni ordinare, particularizate doar prin legătura lor cu presa”.(12

Textul profesorului bucureştean apărea tranşant în argumentare şi vădit polemic,

prin delimitările ce le propunea. Urmând opinii de etapă, Vintilă Dongoroz era de acord

cu evidenţa unor infracţiuni de administraţiunea sau poliţia presei, care ar trebui numite

„infracţiuni de presă propriu zise”, invocând în sprijinul ideii autori de autoritate

(Manzine, Cordova). Concluzia era aceasta: „Păstrând deci denumirea de „infracţiuni de poliţia presei” pentru infracţiunile privind rânduielile de ordin administrativ impuse presei,

autorii continuă a considera ca „infracţiuni de presă” infracţiuni de drept comun cari au

fost săvârşite prin presă”.

Hotărâtor în context este, în opinia invocată, „criteriul după care trebuie să ne

orientăm pentru a şti când şi în ce condiţiuni infracţiunile de drept comun devin infracţiuni

de presă”; aceasta, întrucât, „în doctrina actuală toată lumea e de acord că nu există

infracţiuni de presă decât cele incriminate de dreptul comun”.

Trei sunt criteriile luate în discuţie; formal (care vizează numai „rolul pe care

presa l-a avut în acest proces”); concepţional („ilicitul penal de presă nu este decât o abuzivă manifestare de gândire (s. ns.), exprimată prin presă, care înfrânge legea

12

penală”); funcţional („ia în considerare natura funcţională a manifestării primare prin care

s-a înfrânt legea penală”).

Dintre criteriile menţionate, profesorul Dongoroz opta pentru cel funcţional: „Când

această manifestare primară răspunde funcţional unei activităţi de presă, atunci ilicitul

penal izvorât din această manifestare va constitui o infracţiune de presă. Dimpotrivă,

dacă manifestarea primară, deşi realizată prin presă, nu răspunde însă unei activităţi de

presă, atunci infracţiunea izvorâtă din ea va rămâne o infracţiune de drept comun”. În

fapt, „activităţile de presă” sunt identice cu „funcţiile presei” (informare, cenzurare,

critică, îndrumare, luminare etc.). Concluzia apare logică, odată ce funcţia este

absolutizată: „conform acestui de al treilea criteriu, este deci infracţiune de presă orice încălcare a legii penale care s-a comis în înfăptuirea unei activităţi de presă şi prin însăşi acea activitate” (s. ns.).(13

Să observăm cum, totuşi, reputatul profesor acceptă, fie şi aparent, existenţa unor

infracţiuni de presă comise „în înfăptuirea unei activităţi de presă şi prin însăşi acea

activitate”. Dar acceptă că sunt de presă numai întrucât s-au produs prin presă şi

reprezintă o activitate care se poate realiza numai prin/de către presă, în exercitarea

funcţiilor sale (informare, cenzură, îndrumare, critică, luminare etc.). Totuşi, chiar

specifice presei fiind, profesorul Dongoroz le consideră a fi, mai întâi, de drept comun,

întrucât legiuitorul nu le-a incriminat separat. „În ştiinţa dreptului penal toţi autorii sunt

astăzi de acord că nu există un ilicit penal de presă de sine stătător, adică special şi

exclusiv incriminat numai în câmpul activităţilor de presă.”

Antecedente doctrinare. Interesant este că profesorul Dongoroz nu zăboveşte

asupra opiniilor enunţate de recunoscute personalităţi ale şcolii juridice româneşti,

preocupate să definească delictul de presă şi, prin aceasta, caracterul de sine stătător

al infracţiunii de presă; mai ales, când este vorba de mari jurişti, cum sunt Vespasian

Pella şi Constantin Dissescu.

În anul 1927, la patru ani de la adoptarea Constituţii din 1923, profesorul şi

eminentul jurist Vespasian Pella publica un studiu de referinţă, actual şi azi, intitulat

13

„Legea presi”(14. Ponderea în text o deţine problema calificării infracţiunii de presă din

perspectivă constituţională şi doctrinară.

În chiar frazele de început, profesorul Pella enunţă conţinutul şi dificultatea definirii

noţiunii de delict de presă: „Începând cu chestiunea precizării noţiunii delictului de presă, -

voi aminti că există două teorii:

a) Teoria delictului de presă considerat ca delict sui-generis;

b) Teoria opusă care concepe presa ca un simplu mijloc de executare a oricărei

infracţiuni, mijloc ce nu poate da în nici un caz un caracter special delictului de

presă”.

Şi, imediat, profesorul atrage atenţia asupra absenţei argumentului decisiv

(constituţional), pentru o opinie tranşantă în faţa celor două teorii: „Nici una din

constituţiunile existente nu precizează propriu-zis noţiunea delictului de presă şi nici nu

stabilesc vreun criteriu de distincţiune pe care să-l poată avea în vedere legiuitorul

ordinar”. Soluţia ar fi rezolvarea acestei „dificultăţi” într-o viitoare lege a presei.

În lămurirea chestiunii, prestigiosul autor invocă raportul parlamentar al

profesorului Constantin Dissescu, raport asupra proiectului Constitţiei din 1923.

Constantin Dissescu, la fel cu Vespasian Pella, apreciază că textele constituţionale „nu caracterizează delictele de presă, nici nu le califică politice sau nu” (n. Ns.)).

Totuşi, raportul Dissescu lansează, implicit, un reper de diferenţiere a delictului de

presă faţă de delictele de drept comun. Şi anume, posibila calificare politică a delictelor de presă. În faza respectivelor dezbateri constituţionale, C. Dissescu

precizează neutru: „Ce delict se comite prin presă rămâne de stabilit”, precizare ce atrage

atenţia asupra condiţiei juridice diferite a faptelor de presă ilicite.

În plan juridic, Raportul Dissescu distinge două feluri de delicte de presă – „unul

principal, care stă prin el însuşi, şi altul accesoriu, care servă altui delict”. Observăm fără

dificultate cum profesorul acceptă „realitatea” celor două teorii, în timp ce nici personal şi

nici prin textele constituţionale nu acordă infracţiunii de presă (cel puţin delictului

principal) condiţia de delict sui-generis.

Încearcă, totuşi, o „eugenizare” a conceptului de delict de presă. Enumeră, astfel

„o serie de infracţiuni ordinare (ce) se pot comite cu ajutorul presei”, dar care „trebuie să

rămână în afară de categoria delictelor de presă”, între care: complicitatea prin

14

instrucţiuni date autorului unei escrocherii, provocarea la duel, însuşirea de nume sau

titluri false, ameninţările contra persoanelor sau proprităţilor, manopere tinzând la urcarea

sau scăderea preţului produselor şi a efectelor publice, organizarea de şantej şi greve,

falsificarea de documente”.

Constituţia din 1923, invocată de profesorul Pela, va face referire expresă la

delictele de presă. Articolul 26, alin. 4, este redactat astfel:

„Delictele de presă se judecă de juraţi, afară de cazurile aci statornicite, cari se vor

judeca de tribunalele ordinare, potrivit dreptului comun:

a) Delictele ce s-ar comite împotriva Suveranilor ţării, Principelui Moştenitor,

membrilor Familiei Regale, Şefilor Statelor Străine şi reprezentanţilor lor;

b) Îndemnurile directe la omor şi rebeliune, în cazurile când nu au fost urmate de

execuţiuni;

c) Calomniile, injuriile, difamaţiile aduse particularilor sau funcţionarilor publici

oricari ar fi atinţi în vieaţa lor particulară sau în cinstea lor personală.”

Concluzia profesorului Pella: „... Legiuitorul constituant a avut în vedere anumele delicte speciale de presă, cărora, prin chiar textul Constituţiei, le-a creat un regim special de responsabilitate şi de represiune”. Astfel, legiuitorul ordinar

urmează să aleagă între două posibilităţi: a) „definirea delictului de presă” şi, prin

aceasta, situarea (acestuia) într-un regim juridic diferit (special), în comparaţie cu

infracţiunile de drept comun; b) „enumerarea limitativă” a infracţiunilor considerate

delicte de presă, soluţie posibilă şi plauzibilă, căreia art. 26 din Constituţia din 1923 îi

conferă anumite posibilităţi practice, chiar dacă nu foarte tranşant.

Argumente plauzibile în favoarea despărţirii infracţiunilor de presă de cele de drept comun pot fi reţinute şi din clasificarea infracţiunilor, aşa cum se conturase deja la

începutul secolului trecut. Preluând clasificarea profesorului francez Garraud,

Tanoviceanu precizează trei criterii distinctive: a) al gravităţii; b) al executării (făptuirii); c)

al obiectului. (15

Infracţiunile de presă sunt situate în cea de-a treia categorie: criteriul obiectului. Conform acestui principiu, infracţiunile, după obiect, sunt: a) infracţiuni contra interesului

public şi contra interesului privat; b) infracţiuni politice, de drept comun, electorale, de presă; c) infracţiuni prevăzute de codul penal şi de legi penale.

15

În clasificarea Garraud (care cuprinde cinci grupe) infracţiunile, după obiectul lor, sunt definite ca infracţiuni contra lucrurilor publice şi contra particularilor; cu precizarea

că infracţiunile politice sunt infracţiuni contra lucrurilor publice, la fel cu cele de presă.

Este important să observăm cum, în această „dramă de situare” a infracţiunii de

presă, în contextul tipurilor de acte ilicite (constatată şi la autorii citaţi, dar prezentă şi în

studiul profesorului Vintilă Dongoroz), apar, totuşi, argumente particularizatoare pentru

calificarea actului de presă.

Cu deosebire, includerea infracţiunilor de presă în categoria celor „contra lucrurilor publice”, alături de infracţiunile politice, electorale etc., le desparte definitiv

de cele de drept comun. De altfel, clasificarea Garraud, preluată de Tanoviceanu,

precizează, la punctul b: „Infracţiuni politice, de drept comun, electorale, de presă”...

Aşadar, singura „legătură” între infracţiunile „de drept comun” şi infracţiunile „de presă”

constă în situarea lor în aceeaşi sferă obiectuală, dar deplin diferite şi în întregime de sine stătătoare.

Argumente actuale. Dezvoltări doctrinare şi jurisprudenţiale ulterioare au impus

diferenţierea mai accentuată între cele două categorii de ilicit penal vizate. Există de-

acum o tipologie a delictelor de presă, cu caracteristici bine definite. Necesar este, aşa

cum apreciază un specialist în domeniu, cum este Lucien Solal(16, într-o carte pe care o

coordonează, să distingem între infracţiunile prin presă şi de presă. Precizarea franceză

este clară: „Indracţiunile prin intermediul presei (s. ns.) sunt fie delicte de presă, fie

delicte de drept comun. Distincţia dintre delictul de presă şi delictul de drept comun

este foarte importantă, pentru că delictul de presă, considerat în general politic (s. ns.),

este supus unui regim mai favorabil decât delictul de drept comun. Pe de altă parte,

regulile responsabilităţii penale, care le modifică pe cele ale responsabilităţii civile, sunt

diferite.”

Prin consecinţă, în cazul delictului de presă: a) Nu operează procedura flagrantului

delict; b) Detenţia preventivă nu se aplică decât inculpatului care nu are domiciliul în

Franţa; c) Constrângerea fizică este riguros interzisă (sunt delicte de opinie, politice); d)

Prescripţia este mai redusă (în Franţa, de trei luni); e) Regimul de detenţie, în cazurile

16

rare ale pedepselor privative de libertate, este stabilit ca special (asemănător cu cel

pentru infracţiunile politice) etc.

Doctrina şi jurisprudenţa franceză rezolvă în mod radical „ezitarea duală” (s-o

numim astfel) menţinută de profesorul Vintilă Dongoroz în cunoscutul său studiu (apărut

în „Pandectele Române, Partea I-a, 1934). Diferenţiază clar între delictele prin presă (care sunt de drept comun) şi delictele de presă (care sunt de sine stătătoare, politice). Într-o asemenea proiecţie (teoretică şi legislativă) teza potrivit căreia „nu există

un ilicit penal care să nu fie mai întâi un ilicit penal de drept comun”, cum scria profesorul

Dongoroz, nu rezistă.

Mai mult, în zilele noastre, ale puterii globale a informaţiei („satul planetar”,

„tribul global”, scria Marshall McLuhan), presa, mass media, în general, sunt nu numai un

„segment social”, ci o realitate determinantă a condiţiei umane.Actul de presă, ca act de

comunicare şi de analiză publică, influenţează (când nu şi surclasează) decizia socială,

viaţa individuală, colectivă, instituţională.

Planetizarea informaţiei şi preeminenţa ei – în competiţie cu factorii

determinanţi/favorizanţi ai evoluţiei şi schimbării – impun comportamente şi sisteme,

impun o lume nouă („societatea informaţiei”), în care opinia, gândirea, creaţia devin zone generative de viaţă şi relaţii interumane decisive. Mentalul (individual/colectiv) şi nu

socialul constituie cauza condiţiei umane, a relaţiilor intersubiective, inclusiv a

normativităţii. Or, delictul de presă este, în substanţă şi consecinţe, de ordin mental, la

fel ca şi comunicarea mediatică însăşi. Lumea socială a profesorului Dongoroz este

continuată de lumea informaţională, eminamente intelectivă („mentală”).

În acest sens, despărţirea de profesorul Vintilă Dongoroz este în continuitate

concepţională şi substanţială. Mai ales că Vintilă Dongoroz argumentează, pentru prima

oară la noi atât de convingător, esenţa însăşi a actului de presă – ca act de gândire –

chiar dacă îl circumstanţiază în înţelesurile socio-raţionale de moment. Despărţirea apare, astfel, ca o regăsire în viitor; prin premise şi soluţii ale viitorului. Întocmai cum se

întâmplă în cazul adevăraţilor creatori de doctrină. Şi profesorul Dongoroz era unul dintre

cei adevăraţi şi recunoscuţi întocmai.

17

Motto: Reconsiderea juridică a actului intelectual,de

presă, înseamnă reabilitarea necesară a „raţiunii

gânditoare”, incompatibilă cu „conştienţa” distrugătoare.

Cele (5) argumente intelectuale

(1) Delictele de presă sunt de gândire („o gândire”).

(2) Delictele de presă se originează într-o sursă cognitivă.

(3) Delictele de presă provoacă un impact psiho-intelectiv.

(4) Delictele de presă rezultă dintr-o interpretare/apreciere a faptelor, persoanelor

etc. deliberat reflexivă (opinie, raţionament, judecată de valoare etc.).

(5) Delictele de presă angajează mentalul (individual, colectiv) şi, doar contextual, socialul („pericole sociale”, „valori sociale”).

Comentariu „Imperiile viitorului vor fi imperii ale gândirii”, spunea deci unul dintre remarcabilii

exponenţi ai imperiului geografic britanic, sir Winston Churchill. Şi, iată, oricât de

exagerat ar părea, „imperiul gândirii” este, astăzi, lumea; practic, întreaga sferă

sublunară. Iar această universalizare/planetizare este provocată de un factor eminamente

intelectiv: informaţia/mesajul comunicaţional. Mai tranşant şi mai aproape de noua realitate („a mentalului”), Réné Mahen vorbeşte de „organizarea suprastructurii intelectuale a civilizaţiei moderne în universalitatea sa”. Iar, dacă ar fi să reţinem

expresivele teze propuse de Jacques Salomé, când vorbeşte de faptul că „omenirea este pe cale să devină o reţea gânditoare”(17, vom accepta procesul de trecere a

sistemului de comunicare „de la nivelul angrenajului social” la nivelul demersului

conştient („comunicarea conştientă”).

Problema tranziţiei, ireversibile, de la social la mental, cu deosebire în aria

comunicării publice şi a normativităţii, ţine de conştiinţa şi conştientizarea

18

complementarităţii, a individualităţii şi universalităţii. Este bine să fim mereu atenţi la ceea

ce a produs, în planul comunicării şi convieţuirii, angrenajul social; dominanta limitativă,

prin diferenţiere culturală, rasială, clasială, pe care omul social post-iluminst a impus-o.

Urcarea de la social la mental, înlesnită/obligatorie, prin informaţie şi comunicare

(eminamente intelective/conştient-raţionale), este pasul care ne obligă să ieşim din

tranşeele socio-mentalităţii şi să trăim efectiv gândirea. Întârzierile în reflexele cronicizate, socialoide, nu pot, totuşi, opri mintea/raţiunea de a ocupa lumea, fie şi

printr-o reţea gânditoare.

Delictele de presă (de comunicare, în fond) la acest fel de realitate trimit şi o

asemenea „reţea” vizează.

Avertismentele alarmate ale unor intelectuali de marcă (Jean Baudrillard, Francois

Révèl etc.) când sesizează aneantizarea sensului prin sufocantul „bombardament

informaţional” sau când par a se resemna în faţa gândirii inutile – pot fi, iată, contracarate

de resursele cognitive individuale/colective; de conştiinţa ordonatoare a lumii

nediferenţiate social, rasial, confesional.

Delictul de presă urmează normele gândirii, ale realităţii, configurate de comunicarea conştientă.

Este bine să ne amintim mereu că actul de presă este un raţionament şi nu un

ordinar corp contondent...

Opinii, nuanţări, întrebări... (Pentru un posibil studiu de caz) Când vom accepta şi vom califica actul de presă ca act de gândire – opinie,

părere, judecată de valoare – cu relevanţă publică şi destinat publicului, vom fi, logic,

de acord că delictele de presă („mediatice”), în esenţa lor, sunt cu totul altceva decât

apar azi: la nivel doctrinar, legiferativ şi jurisprudenţial.

- Ţine de bunul simţ juridic să constatăm cum faptele/actele de presă, inclusiv cele

considerate ilicite, nu sunt şi nu pot fi similare/asemănătoare cu faptele comune

(obişnuite) sau cu faptele de dept comun incriminate de lege.

- Tot astfel cum nici ziaristul – în nici o împrejurare profesională – nu poate fi

asimilat sau alăturat făptaşilor de drept comun (criminali, violatori, borfaşi).

19

- Prin consecinţă, delictele de presă – eminamente intelective – nu pot fi aşezate în

aceeaşi listă cu infracţiunile de drept comun, cu crimele atroce sau cu alte fapte

abominabile. (Ar fi cu totul oportun să se revină la vechea clasificare a infracţiunilor, în

crime, delicte şi contravenţii, astfel încât să se poată face o mai clară delimitare între

tipurile de ilicit şi, astfel, pentru a delimita mai exact faptele criminale de actele de

gândire).

Natura diferită a delictelor de presă trebuie căutată, după cum observăm, în

substanţa şi relevanţa socio-umană a actului publicistic (de presă), precum şi în natura

subiectivă, personală şi inviolabilă, a gândirii, ca act de voinţă şi drept, garantat prin lege.

- Actul pusblicistic este, prin definiţie, un act comunicaţional, mai exact spus:

relaţional-intelectiv; persuasiv, în multe cazuri; dar mereu situat la nivelul de receptare al

publicului ţintă, cu posibilitatea acestuia de a reacţiona afirmativ sau corectiv („feed back”)

sau de a selecta şi chiar de a refuza informaţia („dreptul la non-informare” este acceptat

de sociologia comunicării). Pe când faptul ilicit de drept comun (cel penal, în primul rând),

nu poate fi decât distrugător („infractio” – a distruge), în preluarea căruia făptuitorului i se

constată doar discernământul (voinţa şi conştienţa).

- Actul de presă nu distruge, ci resituează persoana etc.; relevă situaţii de fapt care

obligă la reconsiderarea statutului public al subiectului în discuţie; vizate sunt, deci,

onoarea („onorabilitatea”) şi reputaţia persoanei, dimensiuni câştigate prin merite

personale (competenţă, creativitate) sau în împrejurări socio-politice favorizante (ex.:

votul de liste, specularea unor evenimente radicale, cum s-a întâmplat în decembire ’89

etc.). Aşadar, persoana „incriminată” publicistic suportă o redimensionare a demnităţii în

funcţie de adevăratele sale calităţi şi în funcţie de faptele săvârşite, mai vechi sau mai

recente, dar în nici un caz nu se urmăreşte distrugerea sa fizică sau psihică, aşa cum se

întâmplă adesea în acte criminale de drept comun.

- Actul de presă nu este, deci, ireversibil; persoana care se consideră lezată într-un

drept al său poate obţine reparaţia publicistică simetrică, astfel încât să fie repusă în

situaţia anterioară comiterii actului de presă apreciat ca vătămător (dreptul la răspuns,

dreptul la replică, o hotărâre judecătorească obligatoriu de publicat).

Caracterul intelectiv al actului de presă derivă din realitatea gândirii în act.

Plastic vorbind, actul de presă este o gândire cuantificată într-un mesaj, sub formă de

20

opinie, părere/judecată de valoare. Persoana/persoanele vizate sunt supuse atenţiei

(„judecăţii”) publicului („opiniei publice”) şi nu neapărat instanţelor judecătoreşti. Corecţia

urmărită de ziarist este de ordin civic („socio-morală”) şi nu coercitiv-juridic (cu condiţia,

obligatorie, de a se putea constata/proba buna credinţă a gazetarului în tot ce a gândit şi

a scris).

Din caracterul intelectiv al actului de presă decurg câteva enunţuri valorizatoare caracteristice:

- opiniile, comentariile, judecăţile de valoare, fac parte din realitatea („substaţa”)

fiinţei umane şi configurează, în esenţă, raporturi de convieţuire şi comunicare între

oameni;

- opiniile, gândurile, judecăţile de valoare, exprimate public, pot fi acceptate sau

respinse, legitimate sau dezavuate, pornindu-se de la corecta sau incorecta înţelegere a

lucrurilor, de la stilul echilibrat sau abuziv/excesiv, voit exagerat (şi care pot fi aprobate

sau combătute, în replică şi în aceleaşi mijloace de comunicare), dar nu condamnate,

„încarcerate” printr-o sancţiune penală;

- a condamna gândirea („prizonierii de conştiinţă”) înseamnă a atenta la ideea

însăşi de umanitate; a condamna gândirea înseamnă a condamna „cel mai important

eveniment al fiinţei” (Heidegger).

Constituţiile libertăţii şi democraţiei consideră libertatea de exprimare a opiniilor,

gândurilor, creaţiilor ca un drept invincibil, garantat prin norme juridice şi

morale/deontologice exprese.

- Constituţia României, în art. 30 (1) stabileşte caracterul inviolabil al libertăţii de

exprimare a gândurilor, opiniilor/credinţelor şi creaţiilor de orice fel. Legiuitorul nu

diferenţiază între gânduri, opinii sau creaţii, în sensul de a le numi corecte sau

contestabile; nu impune, adică, anumite criterii exterioare conştiinţei reflexive, atât în

cazul oamenilor obişnuiţi, cât şi al ziariştilor, creatorilor etc. Aceasta înseamnă că atâta

timp cât opinia rămâne în stadiul de enunţ sau raţionament, fără a fi instrumentalizată în

chip agresiv, discreţionar, dictatorial, nu poate şi nu trebuie să fie condamnată juridic.

Poate fi combătută, discreditată, demontată în premisele şi posibilele ei consecinţe

negative, nefaste, prin mijloace publicistice simetrice (tot printr-o opinie), dar nu mai mult.

21

Două exemple pot aduce lămuriri în plus relative la dimensunea libertară a

opiniilor, gândurilor, judecăţilor de valoare. Primul, oferit de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, în „Cazul Jersild contra Danemarcei – condamnare a unui jurnalist

pentru complicitate la difuzarea de aluzii rasiste în cadrul unei emisiuni de televiziune”.(18

În fapt, ziaristul Jens Olaf Jersild a invitat, într-o emisiune TV, doi reprezentanţi ai

extremei drepte daneze („bluzoanele verzi”, de orientare rasistă). Respectivii şi-au expus

modul lor de gândire extremist în expresii şi slogane caracteristice ideologiilor extremiste.

Instanţele daneze l-au condamnat şi pe ziarist, pentru complicitatea la difuzarea

expresiilor rasiste. Sesizată de condamnat, instanţa europeană dă câştig de cauză

ziaristului, constatând caracterul informativ al emisiunii incriminate, lipsa intenţiei rasiste a

echipei redacţionale şi, mai ales, faptul că „reportajele de actualitate axate pe discuţii,

prelucrate sau nu (s. n.), reprezintă unul din mijloacele cele mai importante, fără de care

presa nu ar putea juca rolul său indispensabil de câine de pază public”. În concluzie, se

precizează: „Motivele avansate, în sprijinul condamnării dlui Jersild, nu sunt suficiente

pentru a convinge că amestecul în exercitarea dreptului celui interesat la libertatea de

exprimare este necesar” (s. n.). Ideea că opiniile,oricare ar fi ele, inclusiv cele care,

instrumentalizate, au provocat un rău imens omenirii (ex.: fascismul) nu pot fi, iată,

interzise atâta timp cât rămân doar opinii (care, chiar dacă sunt total neconvenabile,

inacceptabile, nu sunt, totuşi, interzise de lege). Or, dacă asemenea acte publice sunt

admise, cu atât mai mult opinii de ordin politic, civic, ştiinţific sunt protejate la

publicare/difuzare. (Putem aminti aici principiul de drept: când se poate mai mult, cu atât

mai mult se poate şi mai puţin.)

Aceasta este, deci, gândirea europeană relativă la actul de presă, ca act de

comunicare a opiniilor, ideilor, gândurilor sau de intermediere a acestora. Al doilea

exemplu face parte dintr-un dosar „de epocă”. L-am întrebat pe unul din oamenii cu

poziţie ideologică importantă în „obsedantul deceniu” (1948-1958; de la naţionalizare

până la plecarea trupelor sovietice din ţară), de ce n-a fost arestat şi Lucian Blaga, odată

cu atâţia alţi intelectuali importanţi. Răspunsul a fost precis şi, am spune noi, sugestiv în

context: „Pentru că nu a făcut şi propaganda doctrinar-ideologică, politică, a gândirii sale.

A rămas un contemplativ şi a scăpat de încarcerare...”. Un raţionament subtil, să

22

recunoaştem, dar care oferă, implicit, argumente dramatice pentru a stabili cât se poate

de exact condiţia juridică a gândirii, în general, în aria mediatică, în special.

Reglementările şi soluţiile normative europene stabilesc o serie de criterii de diferenţiere a opiniilor şi judecăţilor de valoare de alte texte publicistice (ştiri, informaţii).

În cadrul specific al presei, prioritare (decisive) sunt criteriile de apreciere a tipurilor

(„genurilor”) de texte şi mesaje publicate/difuzate. Aşadar, care este deosebirea juridică

dintre informaţie şi opinie, dintre ştire şi judecată de valoare, dintre fapt şi opinie/părere?

În limbajul normativ european întâlnim expresiile ziaristice de diferenţiere în forma:

- ştiri şi opinii;

- fapte şi păreri (în fapt, tot „opinii”);

- fapte şi judecăţi de valoare.

Înţelegem mai exact distincţiile normative referitoare la tipurile de text şi încadrarea

lor juridică, menţionând de la început că doctrina şi jurisprudenţa europeană utilizează,

dispozitiv, două criterii de clasificare a actelor de presă:

- criteriul adevărului;

- criteriul onestităţiii.

Rezoluţia 1003 (1993) cu privire la etica ziaristică(19, adoptată de Adunarea

Parlamentară a Consiliului Europei, stabileşte explicit: - în cazul ştirilor (informaţiilor),

redactarea şi difuzarea să se realizeze cu respectarea strictă a criteriilor adevărului (în

sensul relatării imparţiale, „necomentate”, a faptelor, întâmplărilor cu relevanţă publică); în

cazul opiniilor, părerilor, judecăţilor de valoare, cum sunt, în special, comentariile,

redactarea şi difuzarea lor să se realizeze cu respectarea riguroasă a criteriilor onestităţii.

Textul Rezoluţiei, pct. 5, este acesta: „Exprimarea opiniilor poate consta în reflecţii sau

comentarii asupra unor idei generale sau în observaţii privind informaţii cu fundament

real. Deşi opiniile sunt inevitabil subiective şi, prin urmare, nu pot şi nu trebuie supuse

criteriului adevărului, ele trebuie totuţi exprimate într-o manieră onestă şi etică”. La rândul

său, Comitetul de Miniştri recomandă ziarelor şi ziariştilor să redacteze şi să publice

informaţiile, evenimentele, astfel încât „să îngăduie publicului cititor operarea distincţiei

dintre fapte şi opinii”. În temă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că

„trebuie făcută o distincţie între fapte şi judecăţi de valoare; existenţa primelor poate fi

demonstrată, însă dovada adevărului celor din a doua categorie este imposibilă”.

23

Gândirea şi rezultatele (spirituale) ale gândirii constituie un drept subiectiv

inalienabil şi inviolabil al persoanei; o ipostază a conştiinţei subiective – a liberului arbitru

– definitorie pentru omul modern.

- Este oportun şi posibil să considerăm opinia (comentariul) de presă dintr-o

perspectivă strict profesională, aplicată la actul de comunicare realizat de subiectul

implicat şi dintr-una mai generală, din care să rezulte caracterul relativ, temporal, al

actului de gândire şi, prin aceasta, a actului de presă, ca act de gândire:

a) se spune, în ziaristică: „Faptul este sacru, comentariul este liber”, formulă cu

veche carieră în presă (Hubert Beuve-Mary, fondatorul ziarului „Le Monde”, o preluase şi

o aplica efectiv în celebra redacţie pariziană). Adagiul transcris relevă, odată în plus,

diferenţa dintre fapt (ştire) şi opinie (comentariu), cu menţiunea că libertatea de a

comenta implică subiectivizarea faptului, evenimentului de referinţă, printr-o notă/nuanţă

personală, diferită de oricare alta; de multe ori, diferită de chiar sensul aparent al

întâmplării interpretatate. Interpretarea, cum ştim, nu exclude ambiguitatea, eroarea chiar,

mai ales în gazetărie, unde totul se desfăşoară sub presiunea timpului şi a faptelor;

b) opinia (comentariul), privită într-un sens mai general, ca act şi rezultat al

gândirii, pare a conţine, în chiar substanţa sa determinantă, un sens tranzitoriu, fluid.

Doxa (opinia) este şi „o manieră de a gândi”, de a emite judecăţi despre o persoană sau

un eveniment, dar şi părere, gând, credinţă, prejudecată, zvon, presupunere, bănuială.

Hegel lămureşte termenii problemei, explicând sensul pe care Platon îl atribuie opiniei:

„Platon a înţeles sub numele de doxă (opinie) conştiinţa sensibilă, reprezentarea iniţial

sensibilă (prin intermediul simţurilor – n. n.), părerea, cunoaşterea imediată. La mijloc,

între opinie şi ştiinţa în sine, se află cunoaşterea raţională, reflexivă, cunoaşterea

reflexivă care-şi alcătuieşte pe acestă bază legi universale şi genuri determinate” (n. n.).

Concluzia referitoare la valoarea de adevăr a opiniei şi, de aici, a actului publicistic se impune de la sine: în presă, riguros veridice, adevărate, trebuie să fie

ştirile, informaţiile, faptele, în timp ce comentariile, părerile (opiniile) poartă pecetea

subiectivă (personală) a comentatorului, cu condiţia să fie oneste. În apărarea opiniilor

sale ziaristul este îndrituit prin lege să invoce onestitatea, buna sa credinţă, ca

exoneratoare de răspundere penală. Opiniilor li se cere să fie oneste, cinstite, nu

neapărat adevărate sau în concordanţă cu adevărul admis sau acceptat. Opinia este

24

liberă prin tocmai caracteristica sa de a fi tranzitorie, în premisa cunoaşterii relaţionale, şi

de aceea liberă de criteriile îndelung verificate şi aplicate ale ştiinţei. În relaţia „opinie-

ştiinţă”, relevată de Hegel, opinia apare ca ipoteză, mai mult sau mai puţin veridică, dar

indispensabilă cunoaşterii raţionale. Pe acelaşi traseu deductiv, ştiinţa istoriei nu

consideră presa o sură evenimenţială neîndoielnică, unul din argumente constituindu-l

trăsătura emoţională a textelor (comentariilor, reportajelor) redactate şi publicate de

ziarişti. Ziaristul este istoricul clipei, spune Camus, dar nu un istoric. Aceasta nu

înseamnă că presa nu este utilizată de istorici, dimpotrivă; şi nici nu înseamnă că în

paginile presei nu sunt relatate veridic evenimente, fapte, opinii. În ansamblu, însă, presa

este istoria emoţională a clipei, cu toate avatarurile ce decurg de aici.

Pentru textul de faţă rămâne ideea că presa este un act subiectiv, emoţional şi o

judecată contextuală, relativă, tranzitorie. Este firesc, de aceea, ca orice încercare de

interpretare sau clasificare a actelor de presă să pornească de la o asemenea realitate şi

să relaţioneze în consecinţă actul de gândire cu faptul juridic.

- Actul de presă („opinia”) nu poate fi judecat şi demonstrat ca adevărat sau fals –

nu are relevanţă juridică – atâta vreme cât este onest, etic.

- Libertatea de exprimare a gândurilor, opiniilor „de orice fel” este inviolabilă.

- Au relevanţă juridică (inclusiv penală) numai opiniile instrumentalizate şi impuse

prin norme de organisme extremiste, agresive, contrare libertăţii şi demnităţii umane.

În ultimă analiză, interpretarea şi calificarea actelor de presă şi, prin consecinţă, a delictelor de presă, implică interpretarea, în fapt şi în drept, a ideii de

libertate; în speţă, a libertăţii de exprimare şi comunicare.

25

Motto: „Libertatea politică dă, din când în când, plăceri

sublime unui anumit număr de cetăţeni.”

(Tocqueville)

Infinitele argumente constituţionale

(1) Delictele de presă se stabilesc prin lege (art. 30/8).

(2) Delictele de presă nu pot viza „libertatea de exprimare a gândurilor, a

opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor”, care sunt inviolabile (art. 30/1).

(3) Delictele de presă nu se pot finaliza – (indiferent de condiţii, conjuncturi,

raporturi de putere) – prin suprimarea unei publicaţii (şi cu atât mai puţin a jurnalistului

implicat).

(4) Delictele de presă sunt cauzate de abuzuri (delictuale) de presă: „Libertatea

de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi

nici dreptul la propria imagine” (Art. 30/6). Tot aici sunt incluse prevederile alineatului 7:

defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la ură naţională şi rasială ş. c. l.

(5) Delictele de presă nu pot viza dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăşi, „dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele

moravuri” (art. 26/2).

Comentariu Argumentele numite aici constituţionale pot continua cu enumerarea practic a

tuturor articolelor Capitolului II (Titlul II) din Constituţie, în număr de 32 (112 alineate) şi

încă altele.

Impresia principială de ansamblu este rezonabilă, încurajatoare. Prevederile

constituţionale sunt europene, se înscriu în „conştiinţa globală” a exerciţiilor libertare,

legitimate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948)(20, de alte

26

convenţii şi pacte ulterioare şi conforme, în bună măsură, cu principiile documentului

universal.

Impresia de ansamblu trebuie s-o completăm cu anumitele „semne de circulaţie”

pe „autostrăzile libertăţii”, instalate la puţin timp după euforia principială a învingătorilor

celui de-al doilea război mondial. „Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale”(21, pornind de la respectul libertăţii şi preeminenţei dreptului,

propunea „primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi (s.

ns.). Soluţia relativă la libertatea de exprimare este stabilită în art. 10/2: „Exercitarea

acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi,

condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare,

într-o societate democratică...”

Constituţia noastră preia, aproape mecanic, acest agregat de tip

democratic/libertar şi, la fel cu Convenţia, îl oferă spre administrare organismelor de

aplicare a legii. Or, administrarea libertăţii, în special în mass media, se întemeiază, azi,

pe autoreglarea şi autocontrolul individual/colectiv şi nu pe „voinţa politică”, oricât de

real/virtual democratic s-ar integra în realitatea („fizică şi metafizică”) de referinţă.

În fond, nici Declaraţia Universală şi nici constituţiil naţionale n-au reuşit („n-au

vrut?”) să elibereze gândirea de norma ordonatoare. Ceea ce înseamnă că drepturile şi

libertăţile nu pot face pasul decisiv de la voinţă la conştiinţă. Şi nici nu pot fi ferite de

raţiunile de oportunitate, de obicei emoţionale, „iraţionale”, politice...

Opinii, nuanţări, întrebări... (Pentru un eventual studiu de caz)

Proiectul de reformă a justiţiei române vizează şi „Infracţiunile contra

demnităţii” (insulta şi calomnia). Camera Deputaţilor a votat deja dezincrimiarea insultei şi

eliminarea pedepsei cu închisoarea pentru calomnie.

Renunţarea prin lege la închisoare, pentru un act de gândire, fie şi delictual,

este mai mult decât moral; ete vital. În acest punct n-ar trebui să existe discuţii. S-ar

putea zăbovi puţin asupra menţinerii amenzii penale (pentru calomnie), ceea ce

înseamnă că rămâne riscul cazierului juridic; o sancţiune grea pentru oricine, pentru

profesioniştii comunicării mediatice, cu atât mai mult.

27

Nu-i uşor să se suporte remarca „gândire penală”, mai ales, atunci când

sancţiunea juridică decurge din interpretarea obiectului juridic al respectivei manifestări

jurnalistice. Graniţa probatorie dintre intenţia (directă) şi culpă, în cazul actului de presă,

ţine şi de multe alte lucruri contextuale, decât doar de dreptul la un proces echitabil.

Dezincriminarea insultei, nereţinerea nici măcar a aspectului ei

contravenţional, a dat loc unor dezbateri şi controverse dure; cu deosebire, între jurnalişti

şi juriştii parlamentari. Poate că lucrurile ar fi fost mai puţin inflamate, dacă s-ar fi avut la

îndemână o carte precum „Dicţionarul insultei”, apărută într-o editură vest-europeană.

Bine ar fi fost să se facă măcar un glosar de termeni autohtoni, exersaţi în mod curent de

vorbitorii foarte expresivei limbi române. Posibilitatea unor daune morale nu schimbă

problema de fond. Legea este generoasă şi poate prevedea sume limitate de reparare a

onoarei sau reputaţiei vătămate în public, cu intenţia vădită de a batjocori o persoană

determinată.

o Situaţia poate aluneca în momente tragi-comice, să le spunem aşa.

O întâmplare din vechea Romă oferă sugestii în chestie. Legislaţia

romană prevedea ca, pentru o palmă aplicată în public unui cetăţean

roman, agresorul să plătească 25 de sesterţi. O nimica toată pentru

oamenii cât de cât înstăriţi. Nemulţumit de asemenea facilităţi

infracţionale, un nobil roman şi-a chemat un sclav, i-a pus în braţe o

pungă plină cu sesterţi şi a ieşit pe Via Flaminia. Pe toţi câţi întâlnea

îi gratula cu o scatoalcă şi le dădea, pe loc, 25 de sesterţi...

Întrebarea este: Ce ne pot auzi urechile, în public şi intenţionat batjocoritor, în cazul dezincriminării insultei? Păi, să facem o mică

investigaţie lexicală. Iată ce ne vor auzi urechile, rămânându-ne,

cel mult, posibilitatea de a aprecia fantezia, expresivitatea, culoarea

şi mesajul pestilenţial, grota borâtă numită cavitate bucală/vorbitoare:

boule, idiotule, tâlharule, criminalule, violatorule, dobitocule,

impotentule, handicapatule, cretinule, prostălăule/prostăloiule, japiţă,

jigodie, jegule, bestie, fiu de căţea/de târfă, găuază/găuăzarule,

hăndrălăule, hoţule, manglitorule, diliule, zbanghiule, deşucheatule,

avortonule, stârpitură, ratatule, borâtule, ramolitule, mitocanule, „vită-

28

ncălţată”, „prost ca noaptea”, vierme, zărghitule, zăltatule etc., etc.

Toate aceste încurajatoare calificări nu costă nici măcar 25 de

sesterţi.

Să adăugăm cuvintele argheziene, care pretindeau un stil al insultei

(„înjură-mă frumos”): „Omul sentimental este un degenrat dacă nu ştie, iubind frumos, să

urască admirabil”(22. Astfel: dacă nu ştii să vorbeşti frumos, nu ştii să înjuri admirabil, nu?... Numai că legiuitorul nu reţine ideea de admirabil. Nu reţine o dimensiune estetică,

originală, în sarcina insultătorului. Putem fi înjuraţi/batjocoriţi fără... metaforă, în „stil”

grosier, grobian, de cea mai cruntă mahala morală. Întrucât nu suntem un adept al

incriminărilor cu orice preţ, tema în discuţie nu mi se pare de tot gravă. Este bine să luăm

totul mai lejer. Aici, la gurile fluviului, i-am spurcat pe toţi „de i-am trecut Dunărea”... (Oare

cum înjura Mircea cel Bătrân la Rovine?)

Totuşi, cum ne apărăm? Sunt suficiente „platoşele” indiferenţei grav

molestate? Să ne amintim faptul că acele neobrăzate cuvinte vor fi suportate şi de

persoane publice, şi de ziarişti, şi de omul obişnuit. Şi că ele, insultătoarele, pot fi

proferate şi de politicieni către ziarişti, şi de către ziarişti către politicieni, şi de oamenii

obişnuiţi către toţi ceilalţi. Cuvântul „dobitoc” sau „idiot” ar putea deveni expresia

simbolică a „omului românesc”.

Legiferativ, ar mai apărea o mică dificultate: Constituţia menţine (în art.

30/6) interdicţiile la demnitate, onoare, viaţă particulară a persoanei şi dreptul la propria

imagine. Ceea ce vine că exista un argument constituţional de menţinere a art. 205

(insulta), din Codul Penal într-o anumită formă. În plus, Constituţia distinge şi „descrie”

răspunderea civilă (art. 30/8) pentru faptele prevăzute în articolul menţionat, deci

inclusiv pentru fapte de insultă sau calomnie. Altfel spus: din punct de vedere

constituţional, delictele de presă nu pot fi predepsite decât în civil, nu şi în penal. Dar

pedepsite!

Esenţa discuţiei ar trebui să privească particularizarea ilicitului de presă,

faţă de oricare alt fapt de drept comun, şi ponderarea aspectului punitiv în aria

comunicării publice, mediatice. (Vom reveni asupra subiectului puţin mai încolo.)

29

Motto: „Peste spectrul continuu al normelor, care se

întinde de la cele generate pe cale ierarhică la cele

generate spontan, se poate suprapune un alt spectru

continuu de norme care se întinde de la cele create prin

alegere raţională la cele moştenite social şi cu origine

iraţională.”

(Francis Fukuyama)

Cele (7) argumente ale mutaţiilor prioritare

(1) Delictele de presă lucrează cu o materie universală (informaţia/

comunicarea), determinând, astfel, percepţii şi efecte general-umane, globale.

(2) Delictele de presă sunt (deci), prin natura lor, trans-specifice, de-localizate, legiferativ şi jurisprudenţial. (3) Delictele de presă probează mutarea greutăţii de guvernare spre opinia publică.

(4) Delictele de presă „se aliniază” alianţei naturale dintre presă şi opinia publică.

(5) Delictele de presă deliberează şi reprezintă raportul manifest dintre conştiinţa libertară şi voinţa autoritară, aşa cum se făptuieşte în câmpul politic şi-n

spaţiul public.

(6) Delictele de presă indică nivelul de libertate ce defineşte actul de justiţie:

disponibilitatea justiţiei de a aplica, necondiţionat, litera şi spiritul legii, dincolo de voinţa

de putere.

(7) Delictele de presă vizează interpretarea normativă – libertară sau punitivă

(delictuală) – a libertăţii; în plan individual, colectiv şi instituţional; în plan naţional şi

universal.

30

Comentariu Sugestiv spus, delictele de presă vizează calificarea normativă a actelor de

comunicare („de presă”) dinspre principii spre normă, dinspre universal spre particular.

În termeni tehnici, înseamnă că orice tip de normă mediatică şi orice dosar pe rol – în

toate fazele: de instruire, deliberare şi calificare a faptelor – pornesc de la principiile şi

reglementările internaţionale. Prioritatea internaţională (continentală etc.) este

necesară, când nu şi obligatorie (art. 20, alin. 2/Constituţia României). În speţele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului ultima instanţă este Curtea Europeană a

Drepturilor Omului (CEDO), de la Strasbourg. În timp ce, în cazul crimelor împotriva păcii

şi umanităţii, Tribunalul Penal Internaţional de la Haga are competenţă globală (oriunde şi

oricine comite asemenea fapte abominabile).

Am reamintit aceste stări de drept şi de fapt, pentru a argumenta, încă o dată, că

în aria de drept în discuţie, legislaţia internă trebuie să fie concordantă – în substanţă şi

mod de aplicare – cu documente normative generale, universale.

Nu sugerăm, astfel, un transfer de suveranitate legiferativă şi jurisprudenţială. Dar

subliniem necesitatea logică a principiului similarităţii naţional-internaţional în materie.

Posibilele reticenţe (şi încă sunt) pot fi întâmpinate cu argumentul conform: nu este

vorbade o uzurpare a suveranităţii, ci de o asimilare a universalităţii normative a condiţiei umane. Întrucât, omul naţional este şi trebuie să fie, în aceeaşi măsură, şi universal. Ceea ce înseamnă că drepturile omului sunt şi nu pot fi altfel decât universale.

Oamenii sunt egali cu ei înşişi şi între ei. Sunt aceiaşi generic şi genezic.

Într-o asemenea consideraţie (fiinţială şi existenţială), putem accepta uşor şi

prioritatea conştiinţei libertare faţă de voinţa de putere.

Conştiinţa libertăţii constituie, azi, în era comunicării şi a conştiinţei globale, o stare universală. Or, dreptul, în general, dreptul comunicării mediatice, în special, se

originează (tot mai vizibil) în conştiinţa libertăţii, în universalitate.

Orice fapt/eveniment semnificativ, orice forţare a realităţilor şi beneficiilor, în aria

drepturilor şi libertăţilor – oriunde s-ar petrece – constituie o problemă a lumii, nu doar a

unui stat, a unui sistem, a unei puteri, mică sau mare, cum o fi ea. Exemplul oferit de

reacţia planetară la intervenţia din Irak (martie 2004) desenează, clar şi acut, relevanţa

31

globală a conştiinţei libertăţii şi a dreptului lumii de a se opune/impune în faţa forţei

arbitrare, a unor interese de putere, de civilizaţie etc.

Opinii, nuanţări, întrebări... (Câteva afirmaţii preliminare; de context) Prioritatea libertăţii schimbă lumea şi lucrează substanţial în calitatea existenţei

umane.

Preexistenţa libertăţii de informare şi comunicare ar avea efectul benefic pe care

îl sugerau anticii, când vorbeau de mutarea atomului din structurile obiective, fixe; non-

evolutive, în sens existenţial.

Întreaga problemă a corectei/realei evoluţii comunicaţionale (cauza realităţii

sublunare) depinde de corecta (şi curajoasa) interpretare a ideii de libertate şi a libertăţii

în act.

Autoritatea libertăţii nu poate fi substituită de „libertatea autorităţii” (de voinţa

autoritară).

Libertatea autorităţii constituie o uzurpare/personalizare/instrumentalizare a

autorităţii libertăţii. Existenţa umană, lumea ca realitate, se originează în autoritatea

(nealterată) a libertăţii. Acesta este agentul determinant al mutaţiilor prioritare de care

un studiu de caz complet ar trebui să-l localizeze în primul rând.

Libertatea, în toate ipostazele operaţionale: iată un „studiu de caz” care ar lămuri,

în bună măsură, esenţa interpretării delictuale a actului de informare şi comunicare

publică.

32

Motto: <<Ideea pură de dreptate trimite în chip necesar

la aceea de drept, „care este justiţie reală, o justiţie

care se strecoară şi care scapă cum poate”>>.

(Alain)(23

Cele (7) argumente ale irelevanţei punitive

(1) Delictele de presă, ca şi dreptul, în general, sunt limitate/anihilate, cauzal şi funcţional, de evoluţii sau revoluţii radicale, urmate de prăbuşiri instituţionale,

politice, juridice (de tipul 1789, în Franţa şi, apoi, în Europa; în Rusia, în 1917; în

România, în decembrie 1989 etc.).

(2) Delictele de presă sunt irelevante şi non-operaţionale în aria fatalmente

aproximativă a reconstrucţiilor paradigmatice („post-revoluţionare”); de trecere (sau

încercare de trecere) într-o „nouă ordine”; în alt sistem de valori; în altă clasă „de priorităţi

generative”. Situaţie valabilă atât în cazuri de tipul „revoluţia română”, cât şi de tipul

evoluţiilor americane, forţate, la un moment dat, de „echipa Bill Clinton”, în Statele Unite,

vizibil în ultimul său mandat prezidenţial (1996-2000).(24

(3) Delictele de presă (de informare şi comunicare publică) sunt preluate, normativ şi punitiv, în momentele de prăbuşire sistemică/ideologică, de instinctul/

reflextul normativ, sedimentat de tradiţie şi uzanţe comunitare, „de constituţia cutumiară”,

de care vorbeşte profesorul Ion Deleanu.(25 Norme pe care omul şi lumea le-a exersat illo tempore, indiferent de experimentele socio-pozitive ce i-au fost impuse sau şi le-a impus.

Este probabil vorba de ceea ce Francis Fukuyama numeşte norme „moştenite social şi cu

origine neraţională”.(26

Comentariu Experienţa directă (şi în direct) la TVR oferită de revoluţia română, din

decembrie’89, a lămurit două lucruri semnificative, între atâtea altele:

33

a) Înr-un asemenea moment de prăbuşire, aproape instantanee, a structurilor de

putere, vidul creat primeşte tot ce aduce „valul revoluţionar”, fără discernământ

moral/normaiv/instituţional/curricular/penal... Apar fireşti întrebări şi răspunsuri de felul:

„Infractori?” Nu contează! „Profitori?” Nu contează! „Extremişti?” Nu contează!

„Provocatori?” Nu contează! „Psihopaţi, frustraţi, rataţi?” Nu contează, nu contează!...

„Cine-i legitimează?” Schimbarea! b) Este argumentat, astfel, odată în plus, teza „vidului de vitor”, impus de un tip de

schimbare ce nu-şi propune, delberat sau instinctiv, să pună ceva în loc. (Experimentată

pentru prima oară la vedere în 1968, la Paris: - „mişcările studenţeşti”.)

Într-adevăr, acum schimbarea, spunea Herbert Marcuse, la Paris, în 1968 şi-apoi

vom vedea!

Oricât ar părea de exagerat, de ilogic, teza schimbării cu orice preţ, fără a exista o minimă alternativă, face parte din lumea de azi. Să ne amintim mereu

lămuritorul/neaşteptatul răspuns al lui Herbert Marcuse, în timpul mişcărilor studenţeşti

franceze, din 1968. Considerat ideologul acelei contestări totale a ordinii occidentale

(„liberale?”), Herbert Marcuse a fost întrebat: - Ce va apărea în locul acestui tip de

societate contestată?... Răspunsul a fost fără replică: - Nu contează ce va urma. Dar

ceea ce este trebuie să dispară!...

Apărea normal ca, în aria societală ce avea să urmeze, criteriile relaţionale

(morale, politice, juridice) să nu mai opereze ca înainte. Dar cum? – „Vom vedea. N-are

importanţă...” Criteriile morale şi juridice, valorile şi rigorile comportamentale deveneau

irelevante; neadecvate;... nostalgice.

Evenimentele de la Bucureşti, din 22 decembrie 1989, se vădesc a fi un fel de

confirmare a tezei marcusiene. Apelul preşedintelui Iliescu, în 22 decembrie, la ora 1445,

de a se prezenta la fostul sediu al C.C. „oamenii de bine”, indica o criză devastatoare

(cum se va vedea ulterior). De intrat în C.C. şi în structurile de putere au intrat cei pe

care-i ştim, prea puţini, însă, dintre „cei cu chemare”. Revoluţia română înfundase

rigolele morale. Zoaie pestilenţiale continuau o altă „revoluţie”. De altfel, aproape singurul

care susţinea că a fost revoluţie era (şi este, până azi) doar preşedintele Ion Iliescu.

Acelaşi tip de irelevanţă se vădeşte şi în alte forme/tentative de schimbări

radicale. Un caz poate fi „Varianta Clinton”. Fostul preşedinte, charismatic şi neliniştit, a

34

fost adus la Casa Albă, deşi şansele de a fi ales, la concurenţă cu Bush-senior, nu-i erau

favorabile. Dar a câştigat, în ciuda atacurilor virulente, ce-i vizau moralitatea, sistemul de

valori exersate, comportamentul public scandalos... De ce a învins? Simplu: Pentru că

era prezentat ca alternativă eficientă, liberală, dinspre o stângă americană ferm...

patriotică, fără prejudecăţi, umanistă, tolerantă, gata să răspundă optim provocărilor

finalului de secol şi începutului de mileniu.

Firesc, nici una din probele anti-Clinton n-a rezistat în faţa ideii de schimbare. Cum

n-avea să reziste nici exerciţiile fără precedent, executateîn Salonul Oval(r) al Casei Albe,

în tandem cu tânăra stagiară Monica Lewinschi... Probele irefutabile erau pentru o altă

percepţie, pentru o altă „filosofie” normativă, pentru o altă Casa Albă.

Opinii, nuanţări, întrebări... (Pentru un posibil studiu de caz)

Să presupunem corectă aprecierea după care preşedintele Clinton era un om al

alternativei, al unui alt traseu de evoluţie (diferit de cel impus chiar de Revolţia

Franceză, diferit sau altfel, în datele de bază), vom putea interpreta mai corect

amănuntele importante dintr-o evoluţie radicală. Aici, să punctăm irelevanţa „probelor”

morale şi juridice vizavi de exemplul „observat” mai sus: preşedintele Clinton.

O ziaristă de la un săptămânal bucureştean a avut inspiraţia să „inventarieze” toate

acuzaţiile ce i s-au adus şi i se aduc preşedintelui american, cu o frecvenţă şi o

inventivitate neobosite.(27 Să urmărim, cuvânt cu cuvânt, un fragment din sinteza colegei

de la săptămânalul bucureştean: „Drogat, Laş, Don Juan. Iată doar câteva din acuzele

care i-au fost aduse încă din timpul campaniei electorale. Republicanii adunaseră un

întreg dosar de poveşti scandaloase, vrând să spargă nu numai liniştea Casei Albe, dar –

mai ales – să-i distrugă lui Clinton cariera politică. Surprinzător, însă, americanii au

respins campania denigratoare a palavragiilor. Iată, câte una, acuzaţiile care i-au fost

aduse lui Bill Clinton:

- Familie: Fratele vitreg al lui Bill, Roger jr., a fost închis pentru droguri. Referitor la

această condamnare, presa scrie: Clinton „nu a clipit”.

- Amante: Acuzat de-a fi un Don Juan fără leac. Bill Clinton a riscat să fie implicat

într-un mare scandal de către Gennifer Flowers, o cântăreaţă de cabaret, care a relatat

cu amănunte picante revistei Star (pentru „modesta” sumă de 160 de milioane de lire –

35

aproximativ 10 milioane de dolari), că a avut o relaţie amoroasă timp de 12 ani cu Clinton.

Bill nu a negat.

- Drog: Este acuzat că ar fi fumat în timpul facultăţii o ţigară de marijuana. Clinton

a recunoscut acest lucru, apărându-se cam stângaci: „Este adevărat, dar n-am tras în

piept”.

- Război: Scuzându-se de fiecare dată, şi la un pas de-a încălca legea, evită

înrolarea în războiul din Vietnam.

- Rasism: A jucat golf într-un club destinat albilor. Ulterior s-a scuzat.

- Gafe: A definit ca „mafiot” stilul de lucru al colegului său de partid, Mario Cuomo,

guvernatorul statului New York.

- Cele mai bizare acuzaţii: Şi acestea au fost strânse de republicani într-un dosar,

dar nici Clinton nici alegătorii nu le-au luat în serios:

- ... că i-ar fi făcut curte unei adolescente, fiica lui Ron Brown, potentat de

culoare al Partidului Democrat;

- ... că ar fi avut un copil dintr-o legătură anterioară cu o prostituată de

culoare, apoi un altul cu o ziaristă de la New England;

- ... că ar fi silit-o pe o fostă logodnică să avorteze;

- ... că ar priza cocaină în propriul birou”.

Dar să nu omitem chiar titlul sintezei de mai sus: Am înşelat-o pe Hillary, a recunoscut Bill, şi America l-a iertat. Poate nimic mai revelator decât acest „America l-a iertat” pentru a demonstra

irelevanţa „probelor” morale şi juridice în perioada schimbărilor... iraţionale (radicale).

Spre deosebire de „informaţia de enclavă”, anihilată de sfârşitul „raidului” în acel

spaţiu închis, informaţia „iraţională” anulează, de cele mai multe ori, efectele informaţiei

contrare sau inerţiale, fără a se urmări o spălare a locului. Purtătoare a schimbării

radicale, alternative, informaţia vizează acum ordinea nouă şi nu noutatea de

circumstanţă. Azi, preşedintele Clinton nu apare ca vinovat, chiar dacă recunoaşte că a

fumat o ţigară de marijuana, că a înşelat-o pe Hillary, că a comis gesturi rasiste etc., etc.;

informaţii, în fond, adevărate, dar inoperante. Schimbarea imanentă lucrează în viitor,

acuzele de tipul celor de mai sus ţin de ce este (s-o numim astfel) sau de ce a fost;

36

informaţiile sunt circumstanţiate de o realitate, existentă în fapt, caducă, în fond, prin lipsa

de viitor.

Suntem în plin paradox: informaţiile de enclavă, golite de realitate, „oportuniste”,

pot decide o schimbare radicală, iar, în cadrul schimbărilor imanenţiale, informaţiile

corecte, adevărate, oportune, pot fi şi ignorate, şi inoperante, şi chiar aberante, dacă ne-

am ghida după reacţia publică.

Important nu este să ai dreptate, ci să ţi se dea dreptate. În cazul informaţiei, mai

importantă pare a fi oportunitatea decât realitatea, mai important efectul decât adevărul

pe care îl conţine. Informaţia imanenţială se revendică într-un viitor posibil, într-o realitate

virtuală. De aici diferenţa de percepţie.

Tema Clinton, în fapt, un mereu actual şi spectaculos eveniment american (politic,

monden, nonconformist), revine din nou în paginile presei internaţionale. „Formula AS”,

consecventă cu sine însăşi, comentează apariţia cărţii de memorii a ex-preşedintelui,

titrând, din nou sugestiv: „Un mare păcătos/iubit şi iertat de America”..(28 Cine se mai

îndoieşte că „Operaţiunea Clinton” a fost doar un eveniment senzaţional şi nu, în primul

rând, unul politic/ideologic, de tip paradigmatic („o nouă ordine”), să constate caracterul

„revoluţionar” al bătăliei pentru Clinton seducătorul, aşa cum este consemnată de revista

germană „Stern” (text preluat de „Formula AS”):

„Clinton a fost un dar. Un om sociabil, drept, inteligent şi carismatic, şi de

aceea au început cei de dreapta prigoana împotriva lui. „A fost o încercare de lovitură de stat a radicalilor de dreapta”, spune unul dintre

ei (prezentator al cărţii de memorii – n. ns.), vorbind despre procedura de

destituire a lui Clinton (...) Clinton devine din nou om. Pentru cei de dreapta

s-ar putea să fie <<duşamnul lui Dumnezeu>>, iar pentru cei de stânga,

salvatorul.”

„Dreapta”, „stânga”, „radicali de dreapta”, în timpul disputelor din senat s-a vorbit şi

de „reacţionari” – un limbaj dintr-o bătălie în mai multe episoade, auzit şi la umbra

ghilotinei pariziene (1789), şi la Lubianka leninistă (1917), şi la Televiziunea Română

Liberă (1989)... Ciclicitatea lexicală pare a fi sinonimă cu aceea revoluţionară.

37

Motto: „<<Am o conştiinţă de vânzare şi nimeni nu vrea

să o cumpere>> repeta un ziarist român. Cinismul

Balcanic atinge proporţii pe care Occidentul nu le poate

bănui.”

(Emil Cioran)

Cele (5) argumente ale (ne)vinovăţiei

(1) Delictele de presă nu angajează toate formele vinovăţiei (intenţia –

directă/indirectă – şi culpa).

(2) Delictele de presă nu trebuie să reţină intenţia indirectă (şi în nici un caz

culpa).

(3) Delictele de presă au numai în mod excepţional („ca excepţie”) relevanţă penală.

(4) Delictele de presă trebuie să reţină, în calificarea actului publicistic, prezumţia absolută de onestitate a autorului.

(5) Delictele de presă nu trebuie să se finalizeze cu sancţiunea „închisoare”,

întrucât obiectul lor juridic este un act intelectual („imaterial”: „o gândire” ce nu poate fi, nici real nici virtual, încarcerată.

Comentariu Jurnalistul lucrează, în chip natural, cu adevăruri şi cu aparenţe de adevăr, cu

certitudini şi cu incertitudini, cu martori raţionali şi cu martori emoţionali. Adesea, fără a

avea posibilitatea să le delimiteze ca atare. Lucrează, în fond, cu lucruri nemijlocite şi cu

mijlocite; toate solicitând capacitatea de percepţie, identificare, selectare a faptelor,

evenimentelor, opiniilor, părerilor, erorilor etc. Toate solicitând capacitatea aperceptivă/intelectivă a comentatorului/investigatorului mediatic. Lucrează, putem

spune, cu „o materie” metafizică – informaţie, mesaj, judecată de valoare – în esenţa ei

38

fluidă şi esenţial subiectivă. Jurnalistul intermediază fapte/evenimente concrete, dar şi

sensuri, alternative, variante, care implică şi anume riscuri, inexactităţi, erori...

Situaţii cu atât mai plauzibile cu tât profesioniştii scrisului publicistic lucrează, de

obicei, sub maximă presiune investigativă („acum!”) şi sub presiunea orei de

difuzare/transmisie/imprimare. Fireşte, jurnalistul este obligat, prin natura meseriei, să

câştige (şi) bătălia priorităţii informaţionale, în concurs cu alte instituţii/redacţii/agenţii

de presă. Situaţie în care rigoarea, veridicitatea/exactiatea pot suferi; risc asumat, chiar

dacă jurnalistul nu renunţă şi nu trebuie să renunţe la adevărul faptelor, evenimentelor,

opiniilor.

Astfel stând lucrurile, vinovăţia în actul de presă ar trebui să fie „probată şi

calificată” altfel decât în cazul faptelor ilicite de drept comun. Într-o expresie plastică,

credem a fi oportun să se pună accentul mai întâi pe spiritul legii, din formularea

cunoscută „litera şi spiritul legii”. Am spune: pe deschiderea libertară a legii („spiritul

legii”) şi nu, cu precădere, pe rigiditatea ei literală. (Spiritul legii argumentează

adecvarea/armonizarea la spiritul timpului, dincolo de „timpul normativ”, dincolo şi,

adesea, printr-o altă cauză decât a timpului normativ.)

Când observatorii avizaţi ai fenomenelor juridice constată o atitudine în general

conservatoare a oamenilor dreptului, nu este cazul să se nege cu vehemenţă o

asemenea concluzie. Norma juridică vine de obicei în urma faptelor (post-factum), în mod

preventiv şi punitiv. Problema legiferării este una de intervenţie operativă şi nu una de

construcţie a viitorului. Norma este a timpului real şi nu a timpului ideal. Visul lui Kelsen

privind „doctrina pură a dreptului” nici vis adevărat nu poate fi, de vreme ce nu schiţează,

fie şi aproximativ, un timp ideal. Norma juridică este document al timpului trăit. Studierea evoluţiilor istorice fără

înţelegerea contextuală a reglementărilor normative nu poate stabili concluzia corectă

înlesnită de evenimentele semnificative.

Într-un asemenea sens evolutiv afirmăm, azi, că trăim un alt timp al vinovăţiei juridice, în general; cu deosebire, în aria mediatică, a informaţiei şi comunicării. „Nu vă temeţi!”...

39

Opinii, nuanţări, întrebări... (Pentru un posibil studiu de caz)

Explozia impresionantă a presei, după decembrie’89 (în aprilie 1990 se înregistrau

peste 1400 de publicaţii) a fost însoţită de o mulţime de iniţiative legislative, concretizate

în proiecte de legi ale presei, hotărâri de guvern, modificări sau completări de legi în

vigoare (ex. Codul Penal), principii şi coduri deontologice.

Dacă, în prima parte a anului 1990, se înregistra aproape o unanimitate în ce

priveşte necesitatea unei legi democratice a presei, reflex al reglementărilor unilaterale

anterioare, după legerile din 20 mai 1990, părerile s-au radicalizat. Grupurile şi partidele

cu procente mai mici în „corpurile legiuitoare” au ridicat obiecţii, motivate de posibilitatea

adoptării unor reglementări favorizând controlul puterii (de stânga) asupra mass-media.

Nu intrăm mai departe în acest teritoriu contradictoriu şi controversat. Aceasta cu atât mai

mult cu cât, în etapa actuală a democraţiei româneşti, legea presei este asimilată cu pedeapsa. Când se va înţelege că ziariştii (şi nu numai) au nevoie, în exercitarea

profesiei, de garanţii stipulate expres în lege, lucrurile vor intra pe un făgaş (mai)

accesibil.

Ceea ce mi se pare necesar şi important, acum,vizează conturarea cât mai exactă

a „voinţei instituţionalizate” (sau revendicându-se ca atare) şi „voinţei profesionale” (sfera,

mijloacele şi opţiunile ziaristului).

Absenţa unei legi complete şi adecvate momentului evolutiv actual ne obligă,

credem noi, la o mai corectă punere în relaţie a voinţei autorităţii (i-am spus „voinţa

instituţionalizată”) cu voinţa profesionistului mass-media (i-am spus „voinţa profesională”,

dar îi putem spune şi „conştiinţa profesională”). Întrebarea de care ar putea depinde

soluţia relaţiei menţionate poate fi aceasta: - În ce măsură autoritatea publică permite discutarea şi contestarea actelor sale şi până unde poate merge ziaristul în contestare?

Este indicat aici acel raport de putere – raport între puteri – al cărui scop ar trebui

să fie contracararea abuzului de putere, de către presă, şi contracararea abuzului de

presă, de către putere. Drama e că, aşa cum se arată la noi, cele două părţi par a porni

de la prezumţia de vinovăţie şi nu de la cea de nevinovăţie (de onestitate), cum ar fi

normal.

40

În aceste condiţii, apare ca indispensabilă, în analizarea comportamentului

instituţiei sau persoanei, intenţia ce animă acţiunea. Dacă în cazul instituţiei nu există

mari dificultăţi în aprecierea justă a comportamentului (pe baza legii de înfiinţare şi

organizare), în cazul gazetarului lucrurile trebuie nuanţate cu mare atenţie. Pentru că, în

stabilirea vinovăţiei gazetarului, principiile şi normele par a trebui să suporte interpretări

în completare, impuse de specificitatea activităţii, a atitudinii. În „Teoria generală a

dreptului”, prof. dr. Nicolae Popa, ocupându-se de vinovăţie ca o condiţie subiectivă a

răspunderii juridice, stabileşte: „Vinovăţia – ca element constitutiv şi temei al răspunderii

juridice – presupune recunoaşterea capacităţii oamenilor de a acţiona cu discernământ,

de a-şi alege modalitatea comportării în raport cu un scop urmărit în mod conştient. Cu

alte cuvinte, vinovăţia implică libertatea subiectului, caracterul deliberat al acţiunii sale,

asumarea riscului acestui compartament (..) Răspunderea juridică se exclude în cazul săvârşirii unui act ilicit, dar fără vinovăţie.(29 În continuare, sunt enumerate cazuri de

excludere a răspunderii (minoritatea, alienaţia mintală, legitima apărare, cazul fortuit,

constrângerea morală). Cu excepţia minorităţii, în celelalte exemple se exclude

răspunderea juridică, întrucât se bazează pe „modificările de ordin biologic-fiziologic

produse ca urmare a existenţei unor presiuni exterioare care se reflectă în psihicul

subiectului, în comportamentul său şi care antrenează anumite instincte (cum este acela

de conservare a vieţii, spre exemplu, sau de protecţie a unor valori)”.

Important de observat în expunerea profesorului Nicolae Popa este relaţia dintre

răspundere şi constrângere, mai precis – „urmare a existenţei unor presiuni exterioare”, legitime în rechizitoriul juridic privind comportamentul învinuitului, dar mai

puţin (aproape deloc) regăsite în discursul jurnalistic, chiar dacă presa este mereu un

„teritoriu” al ripostei şi implicării. Poate părea paradoxal, dar presa nu acceptă atitudinea

emoţională a gazetarului, determinată de surprize, ameninţări, stări de necesitate (Eşti

ziarist când nu te mai miră nimic”). Ziaristul trebuie să observe cu discernământ – cu

sânge rece! – faptele, situaţiile, oricât ar fi de dramatice, inclusiv pentru propria lui viaţă.

Actul publicistic (text, emisiune) constituie un demers deliberat, strict dependent de autor

care posedă mijloacele de expresie şi imagine pentru a-i argumenta veridicitatea,

noutatea, actualitatea, corectitudinea în contextul socio-moral în care se manifestă.

Faptul ziaristic, în fond, depinde de voinţa selectivă a gazetarului şi de posibilitatea de a

41

fi redat întocmai; posibilitate la îndemâna gazetarului. Constrângerile exterioare (tentaţii

şi avantaje, presiuni psihice, arestări, procese înscenate sau juste, răpiri, torturi etc.) fac

parte din riscurile meseriei şi este dificil de acceptat că ar putea constitui circumstanţe

atenuante semnificative sau argumente pentru excluderea răspunderii juridice.

Anumite precizări se impun şi în cazul intenţiei, ca formă a vinovăţiei. În definirea

infracţiunii de presă, se operează cu intenţia vinovată (în penal, intenţia directă şi

indirectă). Intenţia, în cazul infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de dreptul penal, relevă

voinţa subiectului/autorului de a comite o faptă, dorind să o comită, cu toate consecinţele

ce rezultă de aici. Autorul vrea – intenţionează şi acţionează – în vederea comiterii

infracţiunii. Ca regulă, niciodată subiectul nu acţionează pentru a restabili, cu mijloace

neacceptate de lege, adevărul, sau pentru a restabili situaţia anterioară infracţiunii.

În cazul ziaristului, intenţia trebuie să fie vinovată, demonstrată cu probe

indubitabile. Or, tocmai aici se află diferenţa dintre comportamentul ziaristului, ca ziarist,

şi al altor subiecţi, ca autori de fapte de drept comun. Ziaristul nu comite nemijlocit fapte,

el le identifică, le descrie, le argumentează şi, adesea, le califică. Raţionamentul său nu

se bazează întotdeauna pe probe materiale indubitabile. Mijloacele sale de investigare

sunt limitate, sunt supuse regulii de urgenţă a presei, argumentele şi opiniile sunt, în cele

mai multe dintre cazuri, enunţiative, informative. Intenţia ziaristului este de a relata public, de a face cunoscut un fapt, un eveniment şi nu de a leza, a acuza persoane sau

instituţii.

Se întâmplă, însă, ca bunele intenţii să producă grave consecinţe de ordin moral

sau juridic pentru subiectul vizat. Ulterior se poate proba că argumentele, probele pe

baza cărora şi-a întemeiat ziaristul judecata au fost şi insuficiente şi inexacte. Este

ziaristul vinovat? Mai poate fi salvat prin invocarea onestităţii? Hotărâtoare va fi mereu

atitudinea subiectivă, intenţionalitatea stabilită în seama gazetarului. Chiar cu probe

insuficiente, chiar cu nuanţări inadecvate, chiar intenţionând făţiş să scrie despre

persoana sau instituţia în cauză - acceptând consecinţele şi lucrând la producerea lor -

ziaristul îşi poate demonstra onestitatea (buna-credinţă) şi, deci, nevinovăţia!

Nevinovăţia prin onestitate.(30

În aplicarea criteriilor vinovăţiei la infracţiunea de presă, mi se pare important să

se accepte o diferenţiere esenţială în raport cu alte infracţiuni. Dacă în calificarea unor

42

fapte infracţionale se operează şi cu intenţia indirectă, pentru încadrarea juridică a

rezultatelor cercetării penale, mi se pare incorect, prea mult, să se reţină intenţia

indirectă, în cazul faptelor ziaristice. Aceasta, pentru că, în nici o situaţie, ziaristul nu-şi

poate propune să redacteze şi să publice, fără să fi dorit să facă un astfel de act şi fără a-

l interesa şi a urmări să se producă efectele scontate. Actul ziaristic este unul de

comunicare, de provocare a contactului cu cititorul/ascultătorul/telespectatorul.

Comportamentul grăbit, superficial, tratarea cu uşurinţă a unui fapt, a ceea ce se

vorbeşte şi preocupă publicul, un grup, o comunitate nu pot conduce la infracţiune, chiar

dacă norma (juridică şi morală) cere un sistem probatoriu specific. Totul este ca faptele,

opiniile de care se scrie să poată fi constatate.

Tocmai pentru că beneficiază de o astfel de circumstanţă de salvare în cazul

ziaristului, reaua-credinţă constituie, trebuie să constituie o agravantă cu consecinţe

substanţiale în stabilirea cuantumului pedepsei. Aceasta, chiar dacă în tranziţia

românească, ce nu va dura, totuşi, la nesfârşit, iniţiativele legislative, ca şi actul de

justiţie, sunt încă prea puternic subiectivizate, calificate ca atare şi, astfel, (încă) în

marginea echilibrului şi normalităţii.

43

Motto: „Fiind vorba de elementele constitutive ale

infracţiunilor, particularitatea regimului ce le este

aplicabil – aşa cum este definit în legea din 29 iulie

1881, dar, pe care, fără îndoială, îl putem extinde aici,

la generalitatea infracţiunilor legate de conţinutul

comunicării, în raport cu infracţiuni de altă natură –

apare, mai ales, cu privire la faptul publicării sau al

publicităţii, pe de o parte; cât şi în cazul determinării

intenţiei culpabile şi a consecinţelor legate de aceasta,

pe de altă parte.”

(Emmanuel Derieux)

Cele (3) argumente constitutive

(1) Delictele de presă sunt calificate şi încadrate juridic („procesual”) numai pe

baza intenţiei vinovate (intenţia directă).

(2) Delictele de presă devin efective numai în momentul precis, indubitabil, al publicării.

(3) Delictele de presă implică şi impun răspunderea nemijlocită a (şi a) jurnalistului. (Răspunderea civilă „în cascadă” n-ar trebui să-l excludă de la asumarea

personală efectelor juridice ale actelor sale, cum reiese din interpretarea restrictivă a art.

30 (8) din Constituţia României.)

Comentariu Dacă în cazul intenţiei vinovate lucrurile au căpătat o anumită coerenţă, celelalte

două argumente – publicarea şi răspunderea nemijlocită (individuală/personală) – nu

ridică probleme cu totul speciale.(31 Foarte concis vorbind, publicarea/transmiterea

textului respectiv emisiunii impun câteva precizări tehnice, între care: -

44

publicarea/transmiterea să fie efective (să ajungă la public prin canalul special şi vizat de

comunicare; sau publicul să aibă posibilitatea nemijlocită de a intra în posesia

informaţiei, tocmai întrucât i-a fost pusă la dispoziţie de acel mijloc public de comunicare.

În cazul presei scrise, „bunul de tipar”, „punerea în pagină”, imprimarea propriu-zisă a

publicaţiei (ziar, revistă etc.) nu înseamnă (încă) publicare. Nici chiar trimiterea la

difuzare, primirea de către difuzor „a mărfii” etc. nu înseamnă difuzare. Publicaţia trebuie

să fie pusă „la vânzare”. Numai în acest moment textul sau textele considerate

delictuale pot fi calificate ca atare. O ipoteză puţin probabilă, dar nu imposibilă, este

aceea a returului integral al tirajului (Nu s-a vândut/nu s-a cititi nici un exemplar). Fireşte,

şi într-un asemenea caz ipotetic faptul publicării – al aducerii efective la cunoştinţa

publică – a avut loc. Returul integral (şi necitit) al ziarului poate fi reţinut la

circumstanţierea faptului.

În privinţa răspunderii nemijlocite/personale, precizări se impun în cazul sancţiunii

în civil. Tendinţa este de a se renunţa la răspunderea solidară (in solidum) şi, cu atât

mai mult, la răspunderea civilă în cascadă.

Răspunderea solidară, deşi are raţiunile ei de oportunitate (jurnalistul nu prea are

bani mulţi), nu credem că are o puternică justificare, cel puţin în aria delictelor de presă.

Normal ar fi ca jurnalistul să răspundă singur şi în civil. O dată, pentru a nu fi tentat să

ignore efectele in personam, inclusiv de ordin material. A doua oară, pentru a-şi putea

apăra dreptul de a publica, în conformitate cu propria-i conştiinţă,

informaţiile/comentariile/opiniile de interes public pe care le deţine. Jurnalistica este, în

ultimă analiză, o muncă în echipă; dar membrii echipei au o participare strict individuală

la realizarea produsului mediatic. În jurnalism, vorbim de autonomia editorială

(instituţional), dar şi de independenţa redacţională (în interiorul instituţiei), în care este

inclusă şi independenţa de redactare/interpretare a faptelor/evenimentelor de presă.

Răspunderea solidară ar putea fi o cauză de limitare a dreptului la libera exprimare

(Art. 30/Constituţie). Editorul, realizatorul, proprietarul publicaţiei/instituţiei ar putea invoca

răspunderea in solidum, în cazul unor texte/emisiuni ce li s-ar părea interpretabile

delictual.

Cât priveşte răspunderea civilă în cascadă (Art. 30, alin. (8) din Constituţia

României) nu vedem aplicarea sau menţinerea ei în calificarea şi încadrarea actului

45

delictual de presă. Poate, cel mult, să sprijine iniţiativa stabilirii şi a altor vinovaţi, dar

numai în măsura în care legea prevede expres responsabilităţi de ordin civil şi pentru

alţii; şi numai pentru aceia şi atât cât legea prevede.

Opinii, nuanţări, întrebări... (Un caz)

S-a întâmplat într-o redacţie americană. O tânără jurnalistă a scris un text

împotriva unui personaj influent. Textul a fost citit de câţiva colegi, din curiozitate sau la

rugămintea autoarei. Primise „bun de tipar”, urmând să apară în ediţia următoare a

publicaţiei. Personajul vizat a auzit de existenţa textului, inclusiv că a fost citit în redacţie.

A dat imediat autoarea în judecată pentru calomnie şi... a câştigat (Fără ca regula

publicării să fie îndeplinită).

Întrebări: A fost sau nu calomnie? Suntem în prezenţa unei calomnii de presă? În

ce măsură „faptul profesional”, indiferent de elementele constitutive ale delictului de

presă, poate determina calificarea şi încadrarea juridică?

46

Motto: „... Comitetul de Miniştri ar dori să sublinieze că

recurgerea la intervenţii legislative nu constituie, nici pe

departe, calea cea mai adecvată pentru reconcilierea

libertăţii mijloacelor de informare în masă cu alte

drepturi şi alte valori.”

(Comitetul de Miniştri)

Cele (3) argumente ale prudenţei legiferative

(1) Delictele de presă îşi pierd treptat relevanţa legiferativă, ca urmare a

„retragerii discrete a normelor”.

(2) Delictele de presă sunt puse în cauză de doctrina comportamentului libertar relativă la caracterul limitativ al oricărui tip de normă (cu deosebire, deontologic şi

juridic). Comportamentul comunicaţional este o opţiune liberă, „fără a se ţine seama de

graniţe”.

(3) Delictele de presă suportă o diminuare substanţială şi normativă,

determinată de noile instituţii ale comunicării mediatice: autocontrolul şi autoreglarea.

În timp ce, în plan moral, se vorbeşte de comportamentul post-etic.

Comentariu Ultimele decenii ale evoluţiilor specifice şi globale au adus în prim-plan opinii şi

judecăţi de valoare cel puţin spectaculoase. Este normal să fie astfel, de vreme ce

„democraţiile epocii moderne a informaţiei” impune, în cele din urmă, schimbarea reală a ordinii sociale. <<”Al treilea val”, cel al democraţiei>>, odată cu căderea

comunismului, s-a impus practic la nivel global.(32 În spaţiul global, în care este pe cale

să se manifeste o conştiinţă globală, caracteristicile sociale capătă, firesc, un conţinut şi

forme de manifestare mai apropiate de libertate decât de socialitate. Concret, „normele”

47

gândirii şi normele comportamentale (etice/deontologice/juridice) suportă o re-substanţializare de alt ordin şi cu alte finalităţi. Normele trebuie (ar trebui) să intre în

conţinutul şi dinamica evolutivă a ordinii sociale tocmai schimbate. Tehnologiile şi noul tip

de performanţă economică schimbă ordinea socială; schimbă „ordinea lumii”, dacă

suntem de acord că existăm, în acelaşi timp, individual şi global.

Semnale doctrinare există şi au, de-acum, audienţă şi credibilitate. Putem vorbi (şi

susţine) necesitatea temeinică a unei prudenţe legiferative („limitative”) şi, în

perspectivă, o dezactivare a dreptului, acolo şi atunci când conştiinţa libertăţii constituie

element raţional şi raţiune de existenţă. Să notăm aici:

• Conceptul „gândirea slabă” formulat de Gianni Vattimo(33, prezent în

momentele schimbărilor de răscruce, când insturmentele gândirii în exerciţiu devin

insuficiente pentru explicarea şi soluţionarea noilor realităţi.

• Caracterul limitativ al oricărui tip de norme, subliniat într-un comunicat al

Comitetului de Miniştri, ca răspuns la recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei, de a se elabora un cod deontoligc la nivel continental. („O astfel de abordare s-

ar putea solda cu încurajarea factorilor politici de a aduce atingere libertăţii mijloacelor de

informare în masă, sub pretextul promovării unui jurnalism responsabil.”)

• Autocontrolul şi autoreglarea, care tind şi pot completa (până la a înlocui)

normele şi reglementările specifice. Pare cel puţin ciudat, pentru tranziţia democratică

românească, să fie inserat, într-un contract colectiv de muncă al unei mari instituţii

publice de presă, un articol care să prevadă, imperativ, interdicţia de a interveni într-o

emisiune realizată (şi înregistrată), dacă aceasta respectă formatul şi specficul tematic al

domeniului. Orice observaţii/concluzii/atitudini pot fi exprimate/manifestate după

trasmitere pe post. Faptul a fost real (vezi TVR, 1995) şi demonstra, încă o dată, virtuţile

profesionalismului autentic, neafectat de condiţionări exterioare şi improprii meseriei. O

emisiune ar putea fi oprită de la difuzare numai dacă este considerată purtătoare de

delict sau nu respectă formatul propus de realizatorul/editorul însuşi. Dar o asemenea

posibilitate limitativă nu exclude dreptul autorului de a se adresa instanţei pentru

încălcarea dreptului la libera exprimare, ca drept fundamental al omului. „Promovarea

unui jurnalism responsabil”, de care vorbeşte Comitetul de Miniştri, revine exclusiv

jurnalistului, nu structurilor administrative şi de coordonare mediatică sau celor

48

guvernamentale, economice etc. Este şi motivul care impune o reală expansiune a

deontologiei, în special, în fostele ţări comuniste (Claude Jean Bertrand), concretizată în

norme autoimpuse.(34 Astfel încât, presa să nu fie „supusă interferenţelor guvernului”

(Kathryn Koegel despre sistemul american).(35

Consideraţiile de acest fel tind să impună normele informale, în relaţiile de

convieţuire şi conlucrare atât între indivizi şi între grupuri, cât şi între acestea şi

autorităţile publice (stat, guvern, parlament etc.). Efectele apar previzibile: dreptul „clasic”

(socio-cauzal) se retrage, în favoarea „normei spontane”, bazate pe libertatea şi

oportunitatea acţiunii, a situaţiei de fapt... În fond, dreptul nu poate cuprinde (în special, în

perioadele schimbărilor radicale) soluţii pentru tot ce se întâmplă. Cu atât mai mult

este aşa cu cât, în general, dreptul este conservator, mai puţin mobil decât procesele şi

fenomenele realului. „Orice jurist este conservator”(36, apreciază Georges Ripert. Iar Jean

Carbonnier constată că „raportat la ansamblul relaţiilor umane, dreptul este

insignifiant”.(37

Adăugăm aici efectele globalizării existenţei şi a conştiinţei globale, de neevitat azi.

Ceea ce urmează se anunţă interesant, dacă nu şi şocant, inclusiv din punct de vedere

normativ-juridic. Un prim aspect este vizibil şi, în general, acceptat: normele se principializează, până la (aproape) dispariţia naraţiunii dispozitive; aceasta când nu sunt

eliminate, de drept sau de fapt, cum putem deduce şi din recomandarea Comitetului de

Miniştri europeni. Al doilea aspect priveşte şansele unei norme exhaustive, care să

decurgă din „principializare”. O normă care să configureze drepturile fundamentale ale

omului şi ale umanităţii sale, lăsând în seama responsabilităţii individuale/colective

stabilirea unor reguli autoimpuse, cu efecte şi sancţiuni morale şi profesionale, stabilite

şi aplicate de cei ce le-au elaborat şi aprobat, pe baza aderării voluntare. Oricum,

prezenţa voinţei politice concretizată normativ (cu bine-cunoscutele excese totalitare,

socialoide), ca şi iniţiativele proiective de tip utilitarist (John Stuart Mill), atât de puţin

apropiate de realizarea justiţiei reale, nu mai au resurse de continuitate determinantă,

generativă... Deşi realitatea este, într-o anumită măsură, capturată cauzal, autoritarist.

49

Opinii, nuanţări, întrebări... (Pentru un posibil studiu de caz)

Pentru formularea unor opinii alternative, cum şi pentru a deschide o dezbatere cu

soluţii de relativă urgenţă, adăugăm aici două paragrafe sugestive din „Marea ruptură” a

lui Fr. Fukuyama, în sprijinul configurării „studiului de caz” referitor la „prudenţa

legiferativă”:

„Este incontestabil că ordinea socială e deseori creată pe cale ierarhică. Dar

este util să observăm că ordinea poate apărea dintr-un spectru larg de

resurse, de la tipurile de autoritate ierarhică şi centralizată, până la

interacţiunile descentralizate şi spontane dintre diferiţi indivizi. Figura 8.1

ilustrează acest spectru continuu. Ierarhia poate îmbrăca mai multe forme,

de la cea transcendentă (de exemplu, Moise coborând de pe Muntele Sinai

cu cele Zece Porunci) la cea mundană (ca în cazul în care preşedintele

consiliului de administraţie anunţă că o nouă strategie a corporaţiei va

domina relaţiile cu clienţii). Ordinea spontană are de asemenea diverse

origini, de la interacţiunea oarbă a forţelor naturale... până la negocierile

sofisticate între jurişti privind drepturile asupra pânzelor de apă freatică.

Figura 8.1

Spectrul continuu al normelor

Generate pe cale Generate spontan ierarhică

Mai formală Mai puţin formală

În general, normele create spontan sunt informale, adică nu sunt

consemnate în scris şi publicate, pe când normele şi regulile create de

sursele ierarhice apar sub forma unor legi scrise, constituţii, regulamente,

50

texte sacre sau scheme de organizare birocratică. Uneori graniţa dintre

ordinea spontană şi cea ierarhică este neclară.”(38

„Opţiuni ideologice ferme fac ca oamenii să nu cerceteze de unde provin

normele, ci să afirme de unde trebuie ele să provină. Cel mai drag vis pe

care îl împărtăşesc deopotrivă analiştii din secolul XIX, hippies din anii’60,

libertarienii antiguvernamentali de dreapta şi tehnolibertarienii de stânga

este că statul trebuie să dispară pentru a fi înlocuit nu de războiul tuturor

împotriva tuturor, despre care vorbea Hobbes, ci de coexistenţa paşnică

bazată pe respectarea benevolă a normelor sociale informale. Cu alte

cuvinte, cel mai bun tip de ordine este ordinea spontană. Dimpotrivă, mulţi

adepţi ai stângii consideră normele informale drept vestigii ale unui trecut

elitist, burghez, rasist sau sexist şi vor să se folosească de puterea ierarhică

oficială a statului pentru a remodela indivizii conform imaginii lor preferate...

Adversarii lor de dreapta apelează la religia ierarhizată pentru a atinge

scopuri similare.”(39

Problema ce poate apărea, în contextul cazului discutat, este relativ tensionată de

ideea etapei post-etice, pe care o exersăm în prezent. Şi anume: dacă acceptăm că am

ajuns deja în stadiul post-etic (de renunţare la normele morale), cum mai este posibil

dreptul şi ce fel de drept se naşte? Întrebarea este legitimă, ştiut fiind că toate tipurile de

reglementări comportamentale („pozitive”) se originează în morală; în comportamentul

etic. Se şi spune: „La început a fost morala”. Zicere care indică precis sorgintea morală

a dreptului; legătura determinantă morală-drept. Teoria post-eticului pune în cauză tocmai

preeminenţa moralei în raport cu dreptul pozitiv (legiferat). Cu solicitarea corectă ca

„dreptul” să capete un statut mai precis, într-o etapă în care trăim nu doar un drept

politizat (corupt de politică), dar şi a-moral, rupt de tradiţia convieţuirii etico-normative.

Tocmai relaţia dintre „etică şi drept” îşi propune s-o argumenteze Blandine Kriegel(40, din

perspectiva filosofiei politice. Redăm un citat, de asemenea, sugestiv, pentru „studiul de

caz” propus:

„E necesar, cum sugera Kant, să li se stabilească zona de legitimitate

respectivă. Nici eticitate totală a dreptului, aşa cum propun anumite

discursuri naţionaliste, nici legislaţie totală a moralei care nu mai lasă loc

51

libertăţii umane. Etica dă seamă de dimensiunea umanităţii şi a individului

şi, ca atare, oferă tot ceea ce poate fi, simultan, mai universal şi mai

particular. Dreptul înscris în registrele cetăţii nu poate, din parte-i, nici să

lipsească de libertate, nici să evite constrângerea. Nici separate, nici

confundate, etica şi dreptul au de convieţuit prin ajustare” (s.ns.).(41

O singură precizare: Este oarecum surprinzător să simultanizezi etica şi dreptul; e

ca şi cum ai personaliza (politic, partinic, confesional etc.) atât morala, cât şi dreptul. Este

drept, comuniştii la putere au încercat şi au reuşit să impună disoluţia eticii şi dreptului în

voinţa de putere. Dar n-a fost o soluţie. Tot astfel cum nici „sistemul libertar” n-a fost

radical altfel, de vreme de „voinţa democratică” (majoritatea) făcea legea.

Dificultatea apare şi în urma constatării că voinţa legiferativă însăşi (etică şi

juridică) este pusă în cauză, în zilele noastre, de „democraţiile epocii moderne a

informaţiei”.(42

Oricât ar părea de supra-realist, ipoteza de lucru poate fi configurată de non-normativizare, ca normativitate deplină („absolută”). În aria principiilor generale şi

acceptate ale vieţii şi convieţuirii concrete, dinamice, administrarea punitivă a

comportamentelor deviante/ilicite – incongruente în perspectiva valorilor umane

fundamentale – devine o simplă problemă tehnică, în care repetitivitatea şi

periculozitatea faptelor constituie probleme conjuncturale şi se sancţionează în

consecinţă.

Dreptul în starea de maximă principializare devine un puternic reflex existenţial

(la nivelul întregii sfere terestre), care guvernează comportamente/acţiuni/iniţiative,

oriunde şi oricum s-ar petrece ele. Dreptul devine nomad, în timp de instanţele rămân

într-un anumit loc sau „se deplasează”, în funcţie de „locul faptei”.

(Discuţia poate continua cu multe alte exemple şi argumente. Ceea ce este şi

intenţia textului de faţă.)

52

Motto: „... Epocile nu sunt mai puţin expuse erorilor

decât indivizii.”

(John Stuart Mill)

Cele (6) argumente ale reversibilităţii

(1) Delictele de presă nu sunt acte/fapte de consecinţe ireversibile. (În

expresie plastică: „Nu moare nimeni”.)

(2) Delictele de presă sunt acte de influenţă aperceptivă („raţional-mentală”,

„emoţională” etc.) şi nu de distrugere/constrângere fizică.

(3) Delictele de presă pot fi de dublă consecinţă (cauză-efect; efect-cauză) – de simetrie – cu efecte pentru părţile implicate. Exemplu: dreptul la răspuns sau replica al

persoanei ce se consideră vătămată într-un drept sau interes al său poate întoarce

sancţiunea legală sau morală împotriva jurnalistului imprudent sau intenţionat delicvent.

(4) Delictele de presă nu împiedică persoana vătămată să fie repusă în situaţia anterioară comiterii faptului nedrept de presă împotriva sa.

(5) Delictele de presă (insulta/calomnia) se comit cu intenţia de a modifica portretul social, public, al persoanei vizate: demnitatea, onoarea, reputaţia, viaţa

personală, imaginea publică. Acestea, cu intenţia de a opri accesul la o funcţie publică

(Vezi exemplul Bill Clinton)(43 sau pentru a compromite/minimaliza o instituţie de prestigiu

şi influenţă publică (Ex.: „Scandalurile” în familia regală britanică).

(6) Delictele de presă se înscriu în „jocurile” de imagine şi notorietate, de

ocultare, în fond, a unor personalităţi, vedete, energumeni etc., a căror „valoare de

întrebuinţare” este bine stabilită. Practic, obiectul juridic al delictului de presă este

imaterial, chiar dacă, prin efect, presa produce valori „materializate”, adesea

impresionante. (Ex.: Vedete sau formaţii pop, hip-hop, rock, havy metal şi celelalte produc

milionari în serie; la fel, clientela învingătorului politic, bine „gestionat” de mijloacele de

informare publică).(44

53

Comentariu

Argumentele de mai sus fac orice comentariu de prisos. Problemele sunt clare.

Delictele de presă sunt reversibile (nu ucid, nu vatămă fără leac, nu elimină definitiv

prezenţa umană). Aşa este, deşi rămân câteva întrebări, în marginea unor cazuri

mortale, în care presa, companiile mediatice (furibunde, adesea) au dus la consecinţe

ireversibile: Prinţesa Diana, Kelly, consilierul lui Blair în problema armelor din Irak,

sinuciderea frumoasei Marylin Monroe, ca şi a lui Pierre Beregovoy (prim-ministru

socialist al Franţei).(45 Sau, la noi, ciudatele sinucideri post-decembriste: Ioan Totu, soţia

generalului Stănculescu etc.

Ca să nu mai vorbim de moartea civilă, de satanizarea politică, de batjocura

deliberată, de terorism mediatic, de refuzuri intenţionate la apărare/replică mediatică, cum

şi de consecinţele psihice de lungă durată.

Asemenea efecte sunt cu atât mai puternice cu cât societatea românească nu a

ajuns la o reală maturitate democratică (tranziţia în Est, spre exemplu); sau societăţile

democratice permit (nu le pot contracara) mediilor de informare să se manifeste în exces,

până la a se substitui organismelor abilitate să adopte şi să pună în aplicare decizia

publică. Din „a patra putere în stat”, mass media au ajuns, în fapt, pe prima poziţie

(„prima putere”), ceea ce îi face pe politologii şi sociologii occidentali să „recheme” presa

la ordinea firească, în manifestările de putere. Acţiunea internaţionalizată M.A.R.S. (Mijloace de asigurare a responsabilităţii sociale) tocmai dimensiunea răspunderii

instituţiilor de presă (ca realităţi organizaţionale de acţiune publică) o subliniază cu

maximă atenţie.

Tendinţa pare a fi o schimbare de fond a alianţelor. Dacă, până în ultimele decenii,

greutatea guvernării s-a deplasat spre opinia publică – creîndu-se o alianţă între presă şi

opinia publică – la ora actuală opinia publică este înlocuită de opţiunea politică.

Alianţa presă-politică(46 poate fi începutul unei drama ireversibile. Dramă ce ar

putea duce şi la caracterul ireversibil al actului ilicit de presă.

Este şi motivul de maximă îngrijorare al unor specialişti familiarizaţi cu fenomenul

noilor alianţe, care cer revenirea presei la rolul ei de observator critic/analitic al evoluţiilor

şi revoluţiilor realităţii; de monitor al comportamentului moral, politic, civic al actorilor vieţii

publice.

54

Opinii, nuanţări, întrebări... (Pentru un posibil studiu de caz)

Ricurile ireversibilităţii actului de presă sunt reale nu atât prin cum se produc, ci

prin ceea ce produc. Deturnarea de la funcţiile şi rolul natural al presei poate duce la

sinucidere, autoeliminare sau incapacitate psihică, dar şi la acreditarea crimei legitime.

Cazul „războaielor democratice” (ex.: încercarea de instaurare a democraţiei neo-

liberale/neo-protestante în Irakul islamic, de către englezi şi american, este un experiment

realmente extraordinar. Dacă nu putem vorbi, cumva, de un nou tip de neocolonialism; să

zicem: neocolonialismul mental. În care miza este ocupaţia ideologică (mentală). Un

fel violent de substituire moral-spirituală (şi nu doar economică şi teritorială). Cu scopul

de a contracara alte variante socio-raţionale (socialism, naţionalism, fundamentalism).

Ideea este aceasta: Teleportaţi-vă în laboratoarele posibililor strategi ai acestor

iniţiative planetare şi aflaţi:

- Dacă sunt posibile astfel de variante.

- Dacă substituirea de mentalitate este posibilă.

- Dacă suntem într-o fază paradigmatică real-congruentă sau este vorba de un

puseu agonic al „stilului” de putere epuizat odată cu căderea Estului şi intrarea în

„post-istorie”.

Un interviu al lui James Harff, directorul firmei „Ruder & Finn”, care a mediatizat

războiul din fosta Iugoslavie (lucra pentru Bosnia-Herţegovina şi Kosovo şi,

fireşte, împotriva sârbilor) poate fi încă un exemplu de ireversibilitate a actului de

presă. Întrebat despre acţiunea de „satanizare” a sârbilor (percepuţi în opinia

publică asemănători cu naziştii), dl Harff a răspuns: „Suntem profesionişti.

Trebuia să facem o treabă şi am făcut-o. Nu suntem plătiţi să fim morali”

(„România liberă”/31 iulie 1995).

Caracterul reversibil al actului de presă este astfel numai în măsura în care

rămâne, în substanţă şi intenţie, de presă. În nici un fel condiţionat de factori economico-

politici puternici sau de redactori/editori... polarizaţi (politic şi financiar). Nu vom oferi ca

exemplu presa românească actuală. Să ne reamintim, în context, controversele

provocate de cartea „Faţa ascunsă a ziarului Le Monde”, scrisă de Pierre Pean şi Philippe

Cohen (2003). Prestigiosul „Le Monde” este acuzat că <<”şi-a vândut sufletul” pentru bani

şi putere>> („Adevărul”/26 februarie 2003). Să mai amintim lovitura de credibilitate

55

suferită de BBC, după ce şi-a cerut scuze pentru că a dat pe post imagini trucate cu

„armament englez în Irak” sau fotografii, tot trucate, cu prizonieri irakieni torturaţi. Demisia

directorului instituţiei şi scuzele sale publice probează posibilităţile reparatorii pentru cei

vizaţi, dar foarte greu şi „spălarea” televiziunii sau a redacţiilor cu pricina.

Reversibilitatea poate produce efectele reparatorii în favoarea celui vătămat, dar

foarte greu (aproape niciodată) pentru vătămător (făptuitor). De multe ori, făptuitorul

însuşi intră într-o situaţie ireversibilă... Ştire de presă:

„Televiziunea britanică Sky News a primit o amendă de 50.000 de lire sterline

pentru că a difuzat un material filmat într-un port britanic, prezentându-l ca fiind

realizat în Irak. Autoritatea britanică în domeniul audiovizualului, Independent

Television Commission (I.T.C.), a emis amenda, apreciind că reporterul Sky

News, James Forlong, a încălcat regulile informării corecte. Reportajul acestuia,

din 21 martie 2003, descria lansarea unei rachete de pe un submarin britanic şi

dădea impresia că acţiunea se petrece în Irak. În iulie, s-a aflat că imaginile erau

de arhivă, iar submarinul era ancorat în docuri. În vârstă de 44 de ani, Forlong

este un reporter care a primit diverse premii jurnalistice şi lucrase la Sky News

de zece ani. În urma dezvăluirilor privind falsificarea acestui reportaj, el a fost

concediat, iar în luna octombrie s-a sinucis. Forlong era căsătorit şi avea doi

copii. („Adevărul”/17 decembrie 2003)

Pentru comportamente jurnalistice „ireversibile”, „New York Times” îşi face mea

culpa, redactorul şef de la „The Daily Mirro” demisionează, un cunoscut ziarist de la „US

Today” demisionează, de asemenea.

56

Motto: „Atotputernicul Dumnezeu ştie: setea de sânge

îi este străină spiritului meu şi mă obsedează profund

ideea de a fi nevoit să dau socoteală în faţa Lui. Şi,

totuşi, cu mare plăcere, mi-aş asuma, în numele lui

Dumnezeu, responsabilitatea de a ordona: „Foc!”, în

condiţiile în care, în prealabil, aş fi verificat, cu mare

grijă, că ţevile puştilor nu ţintesc înspre nici o fiinţă

umană, înspre nici o fiinţă în general, cu excepţia

ziariştilor.”

(Kierkegaard)

Cele (3) argumente de... prezumţie

(1) Prezumţia de nevinovăţie. (2) Prezumţia bunei-credinţe. (3) Prezumţia de onestitate.

Comentariu Ne luăm permisiunea de a face, în cazul prezumţiilor, o delimitare „didactică”

pentru a fi mai bine conturate conţinutul şi sensul acestora în cazul actului de presă. Nu

vom lucra nici cu prezumţiile absolute (irefragabile) nici cu cele relative. Nici cu anumite

particularităţi probatorii în penal, în civil sau în procesele de muncă.

Ne vom mărgini să propunem o clasificare „triadică” a prezumţiilor, după criterii

nu tocmai riguroase, dar utile pentru particularizarea celei de presă.

(1) Prezumţia de nevinovăţie, dominantă şi obligatoriu de stabilit în cauzele

penale.

(2) Prezumţia bunei-credinţe se cere dovedită în cauzele civile (deşi nu exclude

prezumţia de nevinovăţie juridică, în general).

57

(3) Prezumţia absolută de onestitate, în cazul delictului de presă (încă

necuprinsă într-un text de lege).

Aşadar, delictele de presă impun prezumţia absolută de onestitate. Dar numai în

cazurile în care este vorba de o opinie, o gândire, o judecată de valoare. Adică, numai în

cazurile în care jurnalistul personalizează faptele (informaţiile identificate şi selectate din

realitatea nemijlocită). Aceasta înseamnă că, în cazul ştirilor, al informaţiilor, care sunt

entităţi informaţionale impersonale, nude (neînsoţite de nici un adjectiv sau pronume

personal) funcţionează criteriile adevărului şi nu cele ale onestităţii. Un principiu al

probităţii profesionale amintit, însuşit şi de Hubert Beuve-Mary, fondatorul ziarului „Le

Monde”, sună aşa: „Faptele sunt sacre, comentariul este liber”. Cititorul are, deci,

dreptul la faptul public, corect decupat din realitate şi publicat. Are, astfel, posibilitatea să

cunoască realitatea de fapt şi nu intermediată reflexiv (pre-judecată). În situaţia

comentariului, jurnalistul poate (şi este bine) să propună o interpretare personală,

aceasta fiind un drept subiectiv exclusiv, inviolabil, al fiinţei umane.

Singurul lucru ce i se cere comentatorului este onestitatea (o atitudine

sinceră/cinstită). Subliniem: jurnalistului nu i se pretinde o anumită interpretare, un anumit

gen de concluzie etc. Doar onestitatea faţă de sine şi faţă de ceilalţi; oricât de diferită ar

fi interpretarea sa.

„3. Principiul de bază al oricărei evaluări etice a ziaristicii este că trebuie făcută o distincţie clară între ştiri şi păreri, evitându-se orice confuzie între acestea.

Ştirile sunt informaţii, adică fapte şi date, în timp ce opiniile exprimă gânduri, idei,

convingeri sau judecăţi de valoare ale mijloacelor de informare în masă, editorilor

sau ziariştilor. 4. (...) Titlurile şi rezumatele ştirilor trebuie să reflecte cât mai fidel

conţinutul faptelor şi datelor prezentate. 5. (...) Deşi opiniile sunt inevitabil

subiective şi, prin urmare, nu pot şi nu trebuie supuse criteriilor adevărului, ele

trebuie totuşi exprimate într-o manieră onestă şi etică.” (Rezoluţia 1003/1993 cu

privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.)

Ştirii i se pretinde fidelitate faţă de adevărul faptului de presă, opiniei i se cere

onestitate. Prezumţia absolută de onestitate stă în acest drept subiectiv inviolabil al

omului la opinie şi la creaţie. Art. 30 alin. (1), Constituţia României, consfinţeşte principiul

inviolabilităţii gândurilor, opiniilor, credinţelor şi libertatea creaţiei.

58

Opinii, nuanţări, întrebări... (Studiu de caz)

O precizare: Revedeţi şi textul relativ la cele (5) argumente intelectuale.

- O întrebare de rezolvat: De ce Lucian Blaga nu a fost (totuşi) arestat, în

„obsedantul deceniu”, şi Nichifor Crainic (între alţi mulţi intelectuali) a îndurat ani grei de

temniţă? (Eventual, reconstituire).

- Încă o întrebare: De ce C. V. Tudor n-a fost condamnat în procesul cu fostul

procuror general al României, Gh. Robu (decedat între timp), iar Ion Cristoiu a plătit 400

de milioane lei, pentru un pamflet considerat mai puţin virulent, împotriva dnei Gabriela

Adameşteanu?

- În sfârşit, ce credeţi că l-a determinat pe James Forlong (Sky News) să se

comporte profesional cum s-a comportat şi de ce s-a sinucis?

- În acelaşi context: Faţă de ce anume este necesar să fim oneşti?

- Delimitaţi între intenţie vinovată (directă) şi eroare, pentru a constata onestitatea

(nevinovăţia) jurnalistului?

59

Motto: „Nu legile acelea masive, copleşitor de egale cu

ele însele, tautologice. reprezintă adevărul viu al legii, ci

legea care are tăria de a ţine, laolaltă cu ceea ce crede

că o poate înfrânge.”

(Constantin Noica)

Cele (7) argumente tipologice

(1) Delictele de presă provoacă, cu precădere, consecinţe psiho-afective („Impact

emoţional”).

(2) Delictele de presă nu sunt ireversibile. (Principiul simetriei şi corespondenţei

formelor poate asigura repunerea persoanei vătămate în situaţia anterioară producerii

actului jurnalistic considerat ilicit, prin: drept la răspuns, drept la replică, scuze publice

etc.)

(3) Delictele de presă operează exclusiv în aria faptelor imateriale (obiect juridic

imaterial).

(4) Delictele de presă nu pot fi determinate sau probate (declanşate) prin

organizarea flagrantului delict.

(5) Delictele de presă nu reţin recidiva decât în cazuri excepţionale (ex.: incitarea

la ură rasială).

(6) Delictele de presă impun (ar trebui) ca aprecierea faptelor să se facă cu mai puţină severitate (doctrina germană), având în vedere circumstanţele dificile („sub

presiune permanentă”) în care se desfăşoară activitatea de presă.

(7) Delictele de presă trebuie să pornească, în calificarea şi încadrarea juridică a

faptelor publicistice, de la poziţia de persoană publică a jurnalistului (apropiată de a

politicianului) şi exponent al opiniei publice. (Tocmai pentru că se întâmplă astfel, apar

opinii de autoritate care argumentează posibilitatea acordării unei „imunităţi” jurnalistului,

asemănătoare cu a istoricului; cel puţin...)

60

Comentariu În loc de comentariu, semnalăm doar posibilitatea de a adăuga şi alte „argumente

tipologice”, inclusiv din cuprinsul textului de faţă. Experienţa franceză, de pildă, mai

reţine, între altele: prescripţia faptelor de presă considerate ilicite să fie de cel mult trei

luni; regimul carceral (dacă se ajunge până acolo) să nu fie, prin nimic, asemănător cu al

infractorului de drept comun, ci cu al deţinutului politic (mai uşor, cu o serie de facilităţi,

inclusiv dreptul la lectură, cărţi, ziare şi scris... Esenţial este să fim de acord că delictele

de presă fac parte dintr-un domeniu distinct al dreptului – dreptul comunicării mediatice –

cu un obiect propriu, cu o metodă adecvată de cercetare şi funcţii socio-reglatoare bine

definite. În termenii doctrinei juridice: un obiect propriu (inconfundabil şi nesubstituibil);

un demers normativ inedit; în sfârşit, o finalitate ordonator-punitivă („distinctă şi

complementară” în raport cu celelalte ramuri şi discipline juridice).

Opinii, nuanţări, întrebări... (Pentru un posibil studiu de caz)

Să ne reamintim că, în „Legea presei”, text scris şi publicat de celebrul jurist

Vespasian Pella, citim: „Începând cu chestiunea precizării noţiunii delictului de

presă, - voi aminti că există două teorii:

a) Teoria delictului de presă considerat ca delict sui-generis.

b) Teoria opusă care concepe presa ca un simplu mijloc de executare a oricărei

infracţiuni, mijloc ce nu poate da în nici un caz un caracter special delictului de

presă (Vezi şi teza V. Dongoroz).(47

Nici una din constituţiunile existente nu precizează propriu-zis noţiunea

delictului de presă şi nici nu stabilesc vreun criteriu de distincţiune pe care să-l

poată avea în vedere legiuitorul ordinar.

Profesorul C. Dissescu, în raportul asupra proiectului Cosntituţiei din 1923,

preciza că textele constituţionale „nu caracterizează delictele de presă, nici nu

le califică politice sau nu”. Şi precizează: „Ce delict se comite prin presă

rămâne de stabilit”.

Acum ştim ce a urmat: delictele de presă au rămas în aria faptelor ilicite de

drept comun, şi în perioada interbelică, şi în perioada postbelică (totalitară), dar

şi în prezent. Constituţia României în vigoare revine asupra caracterului cel

61

puţin specific (dacă nu şi „special”, „sui-generis”), precizând în art. 30 (8):

„Delictele de presă se vor stabili prin lege”.(48

Întrebări: Ce şanse credeţi că au faptele de presă considerate ilicite să fie, în

sfârşit, reglementate printr-o lege a delictelor de presă? Ce raţiuni legiferative şi politice

credeţi că amână o asemenea lege? Cum s-ar putea concretiza (şi dacă ar fi posibilă şi

oportună) o iniţiativă legiferativă a societăţii civile şi a organizaţiilor profesionale

jurnalistice în materie?

Continuăm sau clasăm cazul?

62

Motto: „Toate ideile mari au fost cândva gândite;

trebuie încercat doar să le mai cugetăm odată.”

(Goethe)

Cele (9) argumente lexicale

(1) „Adevărul jurnalistic. (2) „Prezumţia absolută de onestitate.”

(3) „Răspunderea jurnalistului şi a instituţiei de presă.” (4) „Alianţa presă-opinie publică.” (5) „Clauza de conştiinţă.” (6) „Vinovăţia.” (7) „Secretul surselor de informaţie.” (8) „Viaţa privată.” (9) „Abuzul...” (de libertate/de presă/de putere).

Comentariu Argumentele lexicale tocmai selectate dintr-o lungă serie sunt lămuritoare prin ele

însele. În plus, au fost prezentate/explicate şi în cuprinsul prezentului text. Prin ele se

poate argumenta că delictele de presă au şi o particularitate lexicală, un fond de cuvinte

şi expresii tipice, numai al lor. Ne vom mărgini, de aceea, să procedăm la câteva

sublinieri de context, relative la conţinutul şi, mai ales, sensul comunicaţional şi normativ

al expresiilor selectate.

- Vom spune, de la început, că există un adevăr jurnalistic, diferit de adevărul

matematic, ştiinţific, filosofic etc. Adevărul jurnalistic este adevărul faptului (de interes

public). Important este, deci, ca jurnalistul să nu-l deformeze/trunchieze/distorsioneze –

intenţionat sau nu – în momentul selectării şi al „decupării” din realitatea contextuală în

care s-a produs. Se porneşte de la principiul jurnalistic cunoscut: „Faptul este sacru,

63

comentariul este liber”. Sacralitatea se aplică la fapt/ştire/informaţie. Spunem astfel că

publicul are dreptul, garantat prin lege, la o informaţie (şi informare) corectă, fără a fi

personalizată/subiectivizată. Se şi spune: ştirea/informaţia nu trebuie să cuprindă nici un

adjectiv, nici un pronume personal, prin intermediul cărora jurnalistul să-şi spună părerea

sa. Ştirea trebuie să fie impersonală/neutră/”nudă”. De aceea, în cazul ştirii, reglementări

în vigoare prevăd respectarea adevărului şi aplicarea criteriilor adevărului.

- Prezumţia absolută de onestitate are în vedere atitudinea comentativă,

personalizată, a jurnalistului. Este vorba, în primul rând, de comentariul de presă, în care

autorul exprimă o atitudine publică despre fapte/evenimente/opinii din câmpul politic, din

spaţiul public, în general; atitudine care trebuie să fie onestă (cinstită, de bună credinţă).

Rezoluţia 1003 (1993) vorbeşte de obligaţia jurnalistului de a prezenta

faptele/evenimentele astfel încât publicul să poată distinge între ştire (informaţie) şi

opinie/părere/judecată de valoare. În cazul comentariilor jurnalistice se are în vedere

aplicarea criteriilor onestităţii. Nici nu este posibil altfel, atâta vreme cât în actul de

comunicare mediatică sunt implicaţi subiecţi comunicaţionali, ale căror comentarii,

opinii sunt subiective, prin natura lor.

Problema este de a accepta, în fapt şi în drept, prezumţia absolută de onestitate,

când este vorba de domeniul, atât de diferit de oricare altul, al mass media.

Acceptarea menţionată apare cu atât mai dificilă cu cât tendinţa este de a

interpreta actul jurnalistic atacat într-o forţată cheie delictuală. Am spune că mai prezentă

este prezumţia de „neonestitate”, decât de onestitate. Şi, de aici, un mare număr de

dosare pe rol cu cazuri de ziarişti (învinuiţi/inculpaţi/condamnaţi).

Prezumţia absolută de onestitate, odată acceptată şi (cine ştie?) legiferată, ar

constitui un criteriu libertar, real democratic, de gestionare normativă a actului de

comunicare, a oricăror manifestări intelective în câmpul politic; în spaţiul public, în

general.

- Răspunderea jurnalistului şi a instituţiei de presă. Jurnalistul nu este şi nu

poate fi exceptat de la nici una din formele de răspundere stabilite de lege. Şi jurnalistului

i se aplică deplin articolul 16 (12) din Constituţia României: „Nimeni nu este mai presus

64

de lege”.(49 În general, trebuie evitată cu multă atenţie ideea că jurnaliştii constituie o

elită; şi aceasta chiar dacă munca şi rezultatul acesteia (textul, emisiunea tv, informaţia

on-line) se desfăşoară şi determină anumite efecte de ordin individual sau colectiv, cu

puternic impact de ordin evolutiv (politic, social, spiritual).

Jurnalistul răspunde, deci, individual şi/sau solidar, în funcţie de calificarea juiridică

a actului de presă considerat vătămător. Răspunde, de asemenea, în faţa societăţii

(publicului), în faţa legii, răspunde contractual şi faţă de valorile şi drepturile fundamentale

ale umanităţii.

Se mai vorbeşte, totodată, de răspunderea faţă de confraţii de breaslă, în interiorul

„organigramei” redacţionale (să nu le submineze munca, să nu determine concedierea

sau mutarea într-un alt compartiment redacţional, pentru a-i lua locul etc.).

Câteva precizări sunt necesare, referitoare la răspunderea individuală (personală)

şi la răspunderea instituţiei de presă.

În general, răspunderea personală este caracteristică faptelor penale (răspunderea

penală este strict individuală/personală). Răspunderea solidară poate fi stabilită în cauze

civile („in solidum”). În cazul specific al presei, deşi răspunderea in solidum este

stabilită/acceptată de lege, tendinţa este de a se personaliza. Adică de „a plăti” singur

jurnalistul daunele morale ce-i sunt puse în sarcină... Deşi sancţiunea poate părea

dificilă pentru jurnalist, credem că această evoluţie este favorabilă comunicării necondiţionate, realmente libere, în aria jurnalismului. Editorul, realizatorul sau patronul

instituţiei de presă nu mai are, într-o asemenea interpretare şi aplicare a legii,

posibilitatea să intervină în text/emisiune, să modifice sau chiar să interzică un anumit

mesaj, pe motiv că răspunde şi el solidar. Jurnalistul este în situaţia de a scrie ce crede

că este real şi adevărat, asumându-şi personal şi consecinţele actului său public.

În ce priveşte răspunderea instituţiei de presă, lucrurile se află într-o evoluţie cu

sorţi de finalizare. În ultimii ani, iniţiativele guvernamentale de reformă a justiţiei prevăd

reglementarea şi a răspunderii penale pentru instituţia de presă. Iniţiativa este oarecum

logică, şi necesară, cu atât mai mult cu cât, astăzi, în lume (în Europa, cu deosebire) se

pune un accent tot mai puternic pe responsabilitatea socială şi morală (deontologică) atât

a jurnalistului, cât şi a instituţiei mediatice. Deşi un text de lege nu există încă, art. 14 (3)

din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea S.R.R. şi S.R.T.V., pare a fi în...

65

avangarda reformei: „Răspunderea pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la

cunoştinţă publică revine, după caz, în condiţiile legii, realizatorului de emisiuni sau

programe, autorului, precum şi serviciului public de radiodifuziune, respectiv de

televiziune”.

Textul ne permite să acceptăm răspunderea, inclusiv penală, şi a instituţiei de

presă; în cazul de faţă, a Radio-ului şi Televiziunii publice.

O discuţie specializată impune ideea răspunderii penale pentru jurnalişti

(discutată şi în argumentările de până aici). În noul Cod Penal se realizează de jure

dezincriminarea insultei şi îmblânzirea sancţiunii pentru calomnie. Pedeapsa cu

închisoarea este eliminată din aria delictelor de presă. Totuşi, pentru calomnie se

propune menţinerea pedepsei cu amendă (penală). Pentru calomnie, deci, rămâne riscul

cazierului judiciar, o grea povară pentru C.V.-ul oricărui jurnalist.

Problema este, în cele din urmă: - Dacă este oportun sau nu să se diminueze,

până la dezincriminare, delictele contra demnităţii, delictele de presă, în primul rând?

Există, totuşi, riscul ca delictele de presă să devină o modă şi un mod curent de

reglare a conturilor politice, de imagine şi viaţă personală, cum şi de afaceri, între rude şi

soţi etc. În sfera sancţionatorie apare riscul unei reale disproporţii între prejudeciu şi

pedeapsă, aspect delicat mai ales atunci când jurnalistul şi-a luat libertatea de-a se

comporta, deliberat şi fără mustrări de conştiinţă, ca „un infractor ordinar” (intenţia

directă).

Am spus şi o repet: - Actul de presă considerat ilicit trebuie scos din sfera

pestilenţială a infracţiunii de drept comun, dar nu şi din sfera delictelor specifice, de

presă. Ultima propoziţie a art. 30 (8) din Constituţie cere separarea delictuală a actelor

publicistice faţă de cele de drept comun: „Delictele de presă se stabilesc prin lege”.(50

Printr-o lege a delictelor de presă se va putea stabili mai exact şi mai aproape de

realitatea evenimenţială răspunderea juridică a jurnalistului pentru actul de presă

reclamat în instanţă. În aceeaşi măsură, legea delictelor de presă va stabili şi tipul de

răspundere juridică a instituţiei de presă.

- Alianţa presă-opinie publică reprezintă rezultatul unor mutaţii semnificative, la

nivelul deciziei publice (politice, civice, de guvernare). Analiştii fenomenului constată că,

66

în mod special, după al doilea război mondial, greutatea guvernării trece spre opinia

publică, implicată de-acum la (mai) toate nivele comportamentului, acţiunilor şi hotărârilor

de relevanţă publică. Prin efect, are loc o apropiere („o alianţă”) între presă şi opinia

publică. Presa devine un mijloc de control şi, implicit, de exercitare a unei puteri: puterea

opiniei publice. Funcţiile de „câine de pază al democraţiei” (al demos-ului), dar şi de

intermediere a mesajelor, cum şi a reacţiilor şi opţiunilor „de masă” i-au asigurat presei un

statut de facto important: acela de a patra putere în stat. Nu o putere constituţională, în

sens instituţional, dar una exponenţială (exponentă a opiniei publice). Rolul presei a

cunoscut şi cunoaşte culminaţii adesea neaşteptate, când nu şi îngrijorătoare. Cu

deosebire, în momentele de istorie radicală („revoluţionară”), dar şi în tranziţiile ce le

continuă, sau în democraţiile incoerente, presa ajunge să fie chiar prima putere în stat

(acolo unde nu devine un simplu instrument de prostituare... „democratică).

Puterea presei poate fi observată şi la noi, în această lungă tranziţie post-

decembristă. În multe situaţii, decizia organismelor de putere, cu deosebire la nivel

executiv, a fost stopată, modificată, amânată ca urmare a campaniilor de presă.

Ordonanţe, simple sau de urgenţă, proiecte de legi, articole sau paragrafe (alineate) din

diferite legi, organice sau ordinare, au fost retrase, reformulate sau abandonate. Or, se

ştie, organismele publice îşi exercită competenţa stabilită şi puterea prin acte normative şi

iniţiative politice, sociale, culturale transformatoare. Presa nu numai că nu monitorizează

şi analizează critic asemenea lucruri, dar le poate impune, în multe cazuri, un nou sens,

un nou conţinut şi finalizări optime.

Este şi motivul pentru care, la noi şi în alte părţi, iniţiativa readucerii presei în

poziţia de putere exponenţială şi nu politică (nici de obedienţă politică) aparţine atât

forţelor politice real democratice, cât şi societăţii civile, inclusiv organizaţiilor şi instituţiilor

mediatice. Sugestiv este faptul că, deşi presa a încălcat alianţa, opinia publică/publicul

crede încă în efectele pozitive ale actului comunicare mediatică, chiar dacă „sincopele”

etice/deontologice nu sunt rare. Sondajele urcă, de obicei, presa pe locul trei al încrederii

publicului (după biserică şi armată). Ceea ce vorbeşte de la sine despre ideea de

libertate. Alianţa presă-opinie publică constituie o „forţă rapidă de intervenţie”, îndeosebi

atunci când jocurile de interese degenerează periculos sau urgenţe de importanţă

socială, naţională, morală impun acţiunea imediată.

67

- Clauza de conştiinţă: iniţial, avea o dimensiune dominant contractuală, de

dreptul muncii (indemnizaţii, despăgubiri): „Printr-o dispoziţie excesivă (exorbitantă) de

drept comun, inserată în articolul L 761-7 din Codul muncii, toate pagubele produse în

cazul în care concedierea are loc din cauza angajatorului sunt aceleaşi, atunci când

îndepărtarea (plecarea) jurnalistului este motivată de următoarele trei circumstanţe: 1. Cedarea (cesiunea) ziarului sau periodicului; 2. Încetarea apariţiei editării ziarului sau periodicului, din cauze oarecare; 3. Schimbarea notabilă a caracterului sau orientării ziarului sau periodicului, dacă această schimbare creează, pentru persoana angajată, o situaţie de natură a aduce atingere onoarei sale, reputaţiei sau, de o manieră generală, intereselor sale morale”.(51

Într-o astfel de formulare, specialişti francezi în domeniu consideră că, odată

admisă clauza de conştiinţă, „jurnaliştii – în mod special în cazurile 1 şi 3 – pot părăsi cu indemnizaţie (s. ns.) o întreprindere care şi-a schimbat proprietarul şi, cu atât mai mult,

orientarea”.(52 Altfel spus, „dacă jurnaliştii sunt în situaţia de a demisiona pentru raţiuni

de conştiinţă, totul se petrece ca în situaţia în care responsabilitatea pentru această

rupere de contract incumbă angajatorului”... În fapt, este vorba de o clauză materială,

rezultată şi întemeiată pe o clauză de conştiinţă profesională. Să consemnăm şi un

succes normativ al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, odată cu înfiinţarea sa,

după 1919: „Trecerea ziarului într-o altă proprietate se consideră încetare a ziarului şi ca atare personalul are dreptul să se pună în situaţia de preavizat şi să reclame de îndată despăgubirea materială respectivă”.(53

De observat, deci, un adaos important la clauza materială: - să-i spunem clauza

moral-opţională. În sensul că jurnalistul are garantate aceleaşi drepturi şi când publicaţia

(instituţia de presă) îşi schimbă orientarea, în măsură să devină incompatibilă cu

convingerile, credinţele, creaţiile angajatorului. Clauza de conştiinţă constituie o garanţie în plus privind protecţia morală şi

profesională a jurnalistului; ca şi un mod de protejare a independenţei publicistice şi a

libertăţii de exprimare şi comunicare. (Vezi şi „Deontologia profesiunii de ziarist”, de D.T.

Popa; Ed. Norma, 2000; pag. 121-122.)

68

- Vinovăţia apare, cum bine ştim, sub două forme: intenţia (directă sau indirectă)

şi culpa. În discuţie, în cazul actului de presă, culpa nu are relevanţă punitiv-juridică. În

discuţie rămâne intenţia, cu cele două forme ale sale: directă şi indirectă.

Problema de rezolvat, doctrinar şi legiferativ, priveşte intenţia indirectă... Simpla

observare literală şi de context vătămător a art. 19, Cod Penal („Vinovăţia”) poate fi

relevantă cu privire la forma de intenţie proprie actului de presă considerat ilicit.

„Vinovăţia există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu

intenţie sau din culpă.

1) Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:

a. prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei

fapte;

b. prevedere rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea

producerii lui.

2) Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:

a. prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu

se produce;

b. nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă...”

Am reprodus această parte a art. 19 pentru a putea invoca, fie şi impresionist, apropierea mai plauzibilă a intenţiei indirecte (1.b) de culpă (2.a) decât de intenţia directă

(1.a). Să comparăm, expresis verbis, cele două texte (1.b faţă de 2.a). În cazul intenţiei

indirecte, făptuitorul (aici, jurnalistul) nu urmăreşte producerea consecinţelor delictuale

(„infracţionale”), acceptă totuşi producerea lor. Într-o exprimare plastică, adoptă

raţionamentul de circumstanţă „poate da, poate nu”. Şi aceasta în condiţiile în care

faptul/evenimentul este de maxim interes public şi nu există nici timp psihologic şi nici

timp fizic pentru a-l amâna, verifica şi reverifica, pe bază de probe indubitabile (cum se

întâmplă în cazuri pe rol). Timpul jurnalistic, al comunicării, este comprimat şi urgent,

sub presiunea concurenţei, a tipăririi sau emiterii/transmiterii. În mod normal, jurnalistul

lucrează cu adevăruri şi aparenţe de adevăr, cu probe certe şi începuturi de probe, cu

indicii etc... Este mereu în situaţia de a spune fie mai puţin, fie mai mult, fie mai exact, fie

mai puţin exact. Sunt „n” situaţii când precizări ale acestor martori oculari sau texte

aparţinând unor organisme oficiale se dovedesc insuficiente, chiar eronate (sau

69

interpretate astfel. Vezi cazul Dalban). Ca să nu mai vorbim de confirmarea din două

surse; sau dintr-o sursă indepedentă, faţă de informaţiile furnizate de cele două părţi

implicate într-un eveniment... Un exemplu: - Într-o convorbire televizată, dl Emil

Hurezeanu, cu poziţie importantă la Radio Europa Liberă în timpul „revoluţiei române”

(decembrie 1989), povestea cum rezolva obligaţia de a obţine aceeaşi ştire din două

surse: - Ştirea transmisă de la Timişoara era direcţionată spre „Liberation”, astfel încât

avea surse româneşti şi franceze. Simplu... Constatăm deci un anume relativism al

actului presă atât în ce priveşte maxima sa exactitate, cât şi, în cazuri anume, suficienta

sa moralitate. Îi este greu şi instanţei să descopere întotdeauna ce este adevărat şi ce

este subtil disimulat (ca adevăr) într-un act jurnalistic. Se întâmplă chiar ca acelaşi fapt de

presă să fie interpretat ca adevărat sau fals (delictual) în funcţie de conjuncturi, de

raporturi de putere, de comanda politică, economică sau de altă natură. Şi dacă aşa stau

lucrurile (şi aşa stau), ar trebui să fim atenţi la două aspecte „procesuale” sugestive: (1)

Jurnalistul poate greşi intenţionat, din eroare sau printr-o eronată interpretare

contextuală a mesajului său (ştire, comentariu, anchetă etc.). (2) Instanţa poate să

ajungă la calificarea actului de presă vizat, printr-o deliberare voit delictuală. Aceasta, fie

că este stimulată (exterior) în acest sens, fie interpretează restrictiv/punitiv libertatea de

exprimare, fie, în sfârşit, se manifestă implicit o reacţie normativă la sentinţa

emoţională specifică presei. (Nu scriem raţională, la prezenţa acestui ultim argument,

dar nici nu trebuie să-l excludem de tot.)

Am insistat puţin mai mult asupra relativismului interpretării şi calificării actului de

presă, pentru a releva dimensiunea subiectivă – inevitabilă – a mesajului jurnalistic; cum

şi riscurile de exactitate şi veridicitate specifice domeniului mediatic, riscuri de care

trebuie să se ţină seama (legiferativ şi jurisprudenţial); şi care nu pot fi interpretate decât

în favoarea jurnalistului.

Dar am adus în discuţie aceste aspecte interpretabile tocmai pentru a ajunge la

constatarea existenţei unor diferenţe minime între intenţia indirectă şi culpă, în cazul

anume al actului de presă considerat ilicit. Precizăm că nu este vorba de-a nesocoti

diferenţa dintre intenţia indirectă (1.b) şi culpă (2.a), aşa cum sunt formulate în art. 19

Cod Penal.

70

Problema este de a stabili absenţa conştiinţei vinovăţiei, în ce-l priveşte pe

jurnalistul onest. Nu poate fi corect, publicistic vorbind, ca jurnalistul să facă publică o

informaţie de interes public, atâta vreme cât prevede rezultatul („delictual”) al faptei sale

şi: 1.b – „deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitateaproducerii lui”; 2.a – „nu-l acceptă,

socotind fără temei că el nu se va produce”.

În momentul acceptării riscului continuu, caracteristic muncii de presă, şi a

prezumţiei absolute de onestitate a jurnalistului, vom fi de acord că intenţia indirectă (nu

urmăreşte rezultatul, dar nu exclude producerea lui) însoţeşte, ca un lait-motiv, mesajul

comunicării mediatice. Jurnalistul, sub o maximă presiune şi obligat să aducă la

cunoştinţa publicului faptele publice de imediată importanţă, va trebui să aleagă între a le

comunica (sub un anume risc) sau a le abandona, întrucât nu are „toate probele” la

îndemână. Jurnalistul alege, de obicei, prima variantă; dintr-o datorie profesională

elementară, bazată şi pe faptul că poate reveni asupra celor publicate, pentru a le

corecta, completa, eventual reabilita („repara”) persoane sau instituţii vătămate. În astfel

de cazuri, nu este vorba de intenţie, ci de riscul conştient asumat de-a face cunoscută

informaţia, al cărei rezultat nu este pre-văzut ca delictual, ci ca un mesaj comunicaţional

obligatoriu de publicat/difuzat.

Concluzia preliminară, rezultată din riscurile specifice şi inevitabile ale meseriei,

indică irelevanţa delictuală a actului de presă bazat pe onestitate profesională, chiar

dacă, ulterior, este minat de inexactităţi, inadvertenţe sau chiar vătămătoare.

Este necesar să subliniem toate acestea, întrucât apare dificil să probezi

indubitabil lipsa intenţiei când, din punct de vedere formal, actul de presă vizat

întruneşte caracteristicile şi condiţiile delictului. Câteva precizări ale Yolandei Eminescu

pot fi folositoare, în context: „... Aprecierea actelor ziariştilor se face cu mai puţină severitate decât în cazul autorilor de alte opere, pe de o parte pentru că obiectul

activităţii lor îl constituie actualitatea, evenimentul care în mod inevitabil se poate petrece

la limita dintre viaţa publică şi viaţa privată, iar pe de altă parte pentru că exigenţele

profesiei nu permit întotdeauna verificarea amănunţită a exactităţii informaţiei. Iată de ce

doctrina admite <<imunitatea>> ziariştilor, pe care o aseamănă cu aceea a istoricilor,

pentru că domeniul presei îl formează o anumită istorie, aceea a timpului prezent. În

dreptul R.F.G., principiul potrivit căruia ori de câte ori presa acţionează într-un interes

71

public, superior intereselor individuale, ea este protejată fiind la adăpost de răspundere,

este ridicată la rangul de principiu constituţional”.(54

Pledăm, deci, pentru exonerarea de răspundere juridică a jurnalistului, în cazul

intenţiei indirecte. Nu însă şi în cazul intenţiei directe, situaţie în care jurnalistul se

comportă deliberat, perseverent şi cu rea-credinţă, pentru a provoca şi finaliza actul de

presă delictual („infracţiunea”). Jurnalistul trebuie să răspundă şi penal pentru actele sale

intenţionat infracţionale, dar aceasta ca o excepţie şi numai dacă se probează indubitabil

comportamentul său cu tot dinadinsul penal. Între voinţa de a comunica, inclusiv în condiţii de risc delictual, şi voinţa de a

calomnia în chip evident este normal şi necesar să se facă o diferenţiere radicală de

interpretare şi calificare juridică a vinovăţiei.

- Secretul surselor de informare implică obligaţia, garantată prin lege, de

protejare şi confidenţializare a persoanelor fizice şi juridice sau a altor deţinători de date,

fapte de un anumit risc personal sau instituţional.

Principiul categoric referitor la secretul surselor de informare este acesta:

Persoana beneficiară a unei informaţii secrete/confidenţiale nu poate fi obligată, în nici un fel (nici de drept, nici de fapt), să dezvăluie sursa!

Aceasta înseamnă că, indiferent de gravitatea consecinţelor produse, ca urmare a

publicării unei informaţii confidenţiale, sursa poate rămâne secretă/nedezvăluită. Chiar şi

atunci când persoana care a utilizat informaţia confidenţială este trimisă în judecată şi se

află în faţa unei sentinţe penale, ea poate să-şi asume pedeapsa, fără a putea fi obligată

să dezvăluie sursa.

Discuţiile se poartă în legătură cu ipoteza în care sursa a oferit, în mod deliberat, o

informaţie falsă, tendenţioasă sau a manipulat intenţionat comunicatorul (jurnalistul).

Există opinii care susţin că în asemenea cazuri (şi numai în asemenea cazuri), jurnalistul

poate – în virtutea comportamentului infracţional al sursei – să dezvăluie numele

furnizorului de... infracţiune. Opinii tot atât de tranşante consideră că nu trebuie să existe

nici o obligaţie legală imperativă de a dezvălui identitatea sursei, chiar dacă a fost sau nu

de bună-credinţă.

72

Nu sunt semne că polemicile ar putea fi oprite în vreun fel. O concluzie din

doctrina, .fin nuanţată, franceză pare a fi soluţia cea bună. Principiul absolut privitor la

surse stabileşte: Protecţia şi secretul sursei sunt garantate de lege. Persoana vizată are

dreptul să nu dezvăluie sursa informaţiei; dar nu-i este interzis să o facă, atunci când

informaţia oferită s-a dovedit a fi delictuală („purtătoare de infracţiune”): Poate să o facă, dar nu este obligat juridic s-o facă.

Când sursa nu este dezvăluită, persoana/jurnalistul care a utilizat informaţia şi este

chemat, pentru aceasta, în instanţă, îşi asumă toate consecinţele, de ordin moral,

profesional şi legal, ce decurg din informaţia delictuală.

- Viaţa privată este considerată un drept exclusiv al fiinţei umane, al cărei exerciţiu

îi revine acesteia în exclusivitate.

Înainte de a detalia conţinutul, sensul şi extensia vieţii private, este bine să fie

diferenţiată de „viaţa intimă, familială şi privată”, aşa cum apare în art. 26 din Constituţie.

Legea fundamentală precizează: „(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă,

familială şi privată. (2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu

încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”.

Legiuitorul constituant vorbeşte, oare, de viaţa persoanei fizice în triplă ipostază:

intimă, familială şi privată? Sau este vorba de o exprimare sinonimă, în sensul în care

cele trei cuvinte utilizate, sunt identice, în înţelesul lor juridic? Şi încă: Este vorba de „trei

vieţi” bine delimitate: „viaţa intimă”, „viaţa familială” şi „viaţa privată”? Sensul acesta din

urmă pare a fi fost şi în intenţia legiuitorului. Ceea ce înseamnă că viaţa intimă şi viaţa

familială sunt ocrotite, şi public şi privat, în toate ipostazele corecte de manifestare. Iar

„viaţa privată” este sensibil diferită de primele două şi are relevanţă normativă numai în

situaţii circumstanţiate ca fiind private. Aceasta, chiar dacă în aria vieţii private intră şi

fapte de ordin intern sau familial. (În expresie doctrinară, există de-acum sintagma

„dreptul la intimitate”, altceva, chiar dacă nu total diferit, decât „dreptul la viaţa privată”.)

Viaţa privată apare, astfel, ca un concept socio-juridic relativ autonom, cu norme şi

reglementări proprii. Ceea ce rămâne este dificultatea de a-i contura şi delimita factologia

strict specifică; în special, în raport cu „viaţa publică”.

73

Am prezentat în altă parte trăsăturile vieţii private. Reamintim aici doar dificultatea

de a distinge, atât jurnalistic, cât şi juridic, între „viaţa publică” şi „viaţa privată”. Este şi

motivul probabil pentru care Lucien Solal şi colaboratorii săi recurg la un adevărat

„sofism” de oportunitate: „... Tot ceea ce, în existenţa unui individ, nu poate avea

repercusiuni directe asupra colectivităţii face parte din viaţa sa privată; tot ceea ce poate,

dimpotrivă, vătăma sau profita colectivităţii, scapă vieţii sale private” (échappe à sa vie

privée).

În fapt, caracterul public sau privat al unui fapt, comportament, opinie este dat nu de locul în care se petrece (în intimitatea căminului conjugal sau într-o piaţă publică), ci

de interesul şi efectele în realitate a ceea ce a avut/are loc.

- Abuzul (de libertate/de putere/de presă) este semnul dezechilibrului şi al

dezechilibrării deliberate, pe care „voinţa de putere” îl substanţializează pe măsura

adâncirii crizei modernităţii.(55

În aria existenţială, abuzul ca dezechilibru deliberat este uşor de sesizat în

abuzul de civilizaţie, de „pragmatism factual”, golit de raţionalitatea etică, prevenitoare şi

(posibil) ordonatoare. Relaţiile de existenţă sunt izolate/rupte de sursa generativă

(„ideile/cultura creatoare”), situaţie în care dreptul are o singură şansă: de a-şi accepta

condiţia de non-drept, ca drept absolut (Prin analogie: ceea ce non-violenţă înseamnă

violenţă supremă/absolută...).

Opinii, nuanţări, întrebări... (Doar trei întrebări)

- Este şi poate oare lumea (ca lume) trans-specifică, trans-socială, pe care tocmai

o exersăm, acel cadru al schimbării radicale care să ofere condiţiile de trecere de la

„dreptul socialităţii” la „dreptul libertăţii” raţionale, originare?

- Universalizarea/globalizarea existenţei umane obligă dreptul la o evoluţie

legiferativă mai concisă/enunţiativă/principializată (eliminarea naraţiunii dispoziţiei, în

primul rând) şi finalizarea într-o normă generalizată, de tip exhaustiv?

- Delictele de presă – delicte cu fapte de gândire – mai pot fi lăsate, normativ şi

jurisprudenţial, în aria pestilenţială a faptelor, infracţiunilor şi sancţiunilor de drept comun?

74

Verdictul... Corecta interpretare şi calificare a delictelor de exprimare mediatică – atitudine

decisivă în tentativa irepresibilă de a ajunge la corecta gestionare a libertăţii – constituie

un indicator de resurecţie a raţiunii existenţiale; dar şi un semn de radicalizare

normativă, într-o lume ce nu mai are cum să evite libertatea! „Progresul în conştiinţa

libertăţii” prezis de Kant este în substanţa evolutivă, implacabilă, a lumii de azi şi

singurul ei viitor. Dreptul libertăţii este incompatibil cu dreptul socialităţii, oricât de încrâncenată se manifestă (încă) remanenţa voinţei cauzale/sociale. Prin consecinţă,

delictele de presă (de libertate) nu sunt şi nu pot fi de drept comun (de socialitate).

Delictele de presă sunt de libertate (exprimare/opinie/judecată de valoare) şi pot fi

începutul ireversibil al reinstaurării normei libertăţii originare. Acea normă simplă şi pură

ca o poruncă smaraldică...

75

Note bibliografice

1) G.W. Hegel – „Principiile filosofiei dreptului”; Editura Paideia („Colecţia cărţilor de

seamă”), Bucureşti, 1998; pag. 12.

2) Vintilă Dongoroz – În „Pandectele Române”, Partea I-a; Bucureşti, 1934; pag.

156 şi următoarele.

3) Constituţia României 2003, art. 30 (1); publicată în Monitorul oficial al României,

Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

4) După un verset din „Macabei” referitor la ultimele zile ale lui Alexandru Macedon

în Babilon.

5) Karl Jaspers – „Texte filosofice”; Editura Politică, Bucureşti, 1986; pag. 190.

6) Legiuitorul nostru, în art. 152 Cod Penal, porneşte de la intenţia publicităţii: - de la un loc public, în sensul naturii şi destinaţiei acestuia până la „orice mijloace

cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa

publicului”. În cazul specific al delictelor de presă, principiul „în public” are în

vedere faptul publicării (difuzării) ca determinant în calificarea caracterului public

al actului de comunicare jurnalistică mediatică; publicarea într-un mijloc jurnalistic

de comunicare publică. Imprimarea textului, cuvintelor sau imaginilor pe suport

de hârtie, respectiv pe bandă magnetică sau peliculă, inclusiv avizarea „bun de

tipar” sau „bun de difuzare” nu constituie probe suficiente şi relevante. Hotărâtoare

este difuzarea efectivă (la dispoziţia publicului). 7) Francis Fukuyama – „Marea Ruptură. Natura umană şi refacerea ordinii sociale”;

Editura Humanitas, Bucureşti, 2002; pag. 19. 8) Ney York, Facultatea de Ştiinţe Juridice, 21 septembrie 1998 (Vezi „Cotidianul”

din 25 septembrie 1998 şi „Adevărul” din 9 octombrie 1998). 9) W. Heisenberg – „Paşi peste graniţe”; Editura Politică, Bucureşti, 1977; pag.

246. 10) În „Antologia gândirii juridice” de Philippe Malaurie; Editura Humanitas,

Bucureşti, 1997; pag. 301.

76

11) Hubert Grenier – „Marile doctrine morale”; Editura Humanitas, Bucureşti, 1995;

pag. 173. 12) Vintilă Dongoroz – Studiul privind conceptul şi conţinutul delictelor de presă (fără

titlu); în „Pandectele Române”, Partea I-a, Bucureşti, 1934. Trimiterile şi citatele din

studiul menţionat (paginile 156-160). 13) Formularea chiar de celebrul autor („infracţiune de presă”), putea fi corectă şi

suficientă, dacă ar fi deosebit, tocmai prin aceasta, „infracţiunea de presă” de

„infracţiunea de drept comun”... Important este că avem expresia „de presă” încă

din 1934. 14) „Legea presei” de Vespasian Pella; Imprimeriile „Independenţa” Bucureşti, 1927. 15) Vezi C. Gh. Avramescu – „Presa şi regimul infracţiunilor de presă”; „Tiparniţa”,

Bucureşti, 1938. 16) Lucien Solal şi colaboratorii: „Dictionaire juridique – presse écrite, parlée,

televisée”; „Dalloz”, Paris, 1980. 17) Jacques Salomé – „Curajul de a fi tu însuţi” (Prefaţă de Yvan Amar); Editura

„Curtea Veche”, Bucureşti, 2002; pag. 5.

18) Vincent Berger – „Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului”;

editată de Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1998; pag. 443-

444.

19) Hotărâre asupra „Rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica ziaristică”; Parlamentul României, Camera Deputaţilor,

Bucureşti, 1994. (Rezoluţiile 1003 şi 1215 adoptate de Camera Deputaţilor şi

recomandate ziariştilor.) Reproduse şi în „Deontologia profesiunii de ziarist” de D.

T. Popa; Editura „Norma”, 2000.

20) „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”; adoptată şi proclamată de

Adunarea Generală prin Rezoluţia 217 A (III) din 10 decembrie 1948.

21) „Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

amendată prin Protocolul nr. 11” (Intrată în vigoare la 1 noiembrie 1998); Editată

de Centrul de informare şi documentare al Consiliului Europei la Bucureşti.

(Convenţia a fost adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950, şi a intrat în vigoare la 3

septembrie 1953.)

77

22) Tudor Arghezi – „Ars poetica”; Editura Dacia, Cluj, 1974; pag. 59 („Pamfletul).

23) În „Antologia gândirii juridice” de Philippe Malaurie; Editura Humanitas,

Bucureşti, 1997; pag. 202.

24) Sugestiv este faptul, pe care l-am amintit şi în alte texte, cum preşedintele

american a organizat, în septembrie 1998, la New York, o dezbatere cu tema: A

trei cale – nici liberalism nici socialism, cu participarea lui Tony Blair, Romano

Prodi şi preşedintele Bulgariei din acea vreme.

25) În „Justiţia constituţională”; Editura „Lumina lex”, Bucureşti, 1995.

26) Francis Fukuyama, op. cit., pag. 171.

27) „Formula AS”, nr. 128/august 1994, cu constatarea: „... Surprinzător, însă,

americanii au respins campania denigratoare a palavragiilor”.

28) „Formula AS”, nr. 628, august 2004, pag. 15 (Txt tradus şi adaptat de Rodica

Demian).

29) Prof. univ. dr. Nicolae Popa – „Teoria generală a dreptului”; Editura Actami,

Bucureşti, 1994.

30) Vezi şi Rezoluţia 1003 (1993), în „Anexe”, „Deontologia profesiunii de ziarist” de

D. T. Popa; Editura Norma, Bucureşti, 2000.

31) Emmanuel Denieux – „Droit de la communication”; Editura „Librairie générale de

droit et de jurisprudence”, Paris, 1991; pag. 345-350.

32) Francis Fukuyama – „Marea Ruptură”; Editura Humanitas, Bucureşti, 2002; pag.

19-24.

33) Gianni Vattimo – „Sfârşitul modernităţii”; Editura Pontika, Constanţa, 1993; pag.

181 şi următoarele. (În loc de postfaţă: Interviu cu G. V. al lui Marin Mincu, în care

se lămureşte, între altele, conceptul de „gândire slabă” (pensiero debole).

34) Claude Jean Bertrand – Deontologia mijloacelor de comunicare”; Editura

„Institutul European”, 2000.

35) „Etică, jurnalism şi publicitate” (Sinteză în cadrul „Programului pentru Mass

Media Profesionistă, condus de Freedom House, cu o introducere de Kathryn

Koegel); (c) Freedom House, Bucureşti, 1999.

36) În „Antologia gândirii juridice”; Editura Humanitas, Bucureşti, 1997; pag. 332.

37) Idem; pag. 368.

78

38) Francis Fukuyama – Op. cit.; pag. 171.

39) Idem; pag. 217-218.

40) „Dilema”, 6-12 iunie 1997.

41) Idem. 42) Francis Fukuyama – Op. cit.; pag. 19.

43) Vezi secţiunea din prezentul text: „Cele (3) argumente ale irelevanţei punitive”.

44) Problema nu este a marilor artişti (creatori sau interpreţi). Dar a industriei

mediocrităţii de o frivolitate extremă şi evident nulă estetic şi nocivă moral.

Comparaţi-l pe un „manelist” de toată mâna (da în „top”) cu celebra balerină Alina

Cojocaru (prim solistă la Londra) sau cu Angela Gheorghiu, poate cea mai bună

soprană din lume, în acest moment, şi veţi vedea diferenţa de avere şi de... putere

(inclusiv politică). Despre îmbogăţiţii „războiului politic” de la uşi ce să mai vorbim...

Presa ne oferă exemple, cât pentru o epopee a corupţiei mai voluminoasă decât

„Ţiganiada”.

45) Sinucideri, într-adevăr, suspecte, nici astăzi elucidate. Despre Pierre Beregovoy,

spre exemplu, s-a spus că s-a sinucis cu pistolul şoferului său, pistol lăsat

întâmplător pe scaunul din daţă al automobilului!... Dar se sinucid şi ziarişti.

Amintim, între alţii, pe James Frolong (Sky News) care, în urma unui reportaj

falsificat despre participarea britanică în Irak, a fost concediat şi, apoi, s-a sinucis.

(„Adevărul”/17.12.2003)

46) Cazurile recentelor conflicte dintre patroni şi editori la cotidianele „Evenimentul

zilei” şi „România liberă” (vezi presa din luna septembrie 2004) sunt sugestive. Se

aseamănă cu cel dintre editorii şi patronii de la „Le Figaro”, din urmă cu câteva

decenii. Trebuie spus că, în cazul presei, mai ales, relaţia patron-editor (colectiv

redacţional) nu este şi nu trebuie să fie una de subordonare. Libertatea de

exprimare, libertatea reală, în general, nu acceptă subordonarea faţă de „cel ce dă

banii”, cum s-a spus chiar de unii ziarişti implicaţi în situaţiile vizate. Nici informaţia

şi cu atât mai puţin libertatea nu pot constitui o marfă negociabilă, ca la tarabă.

Lucrul acesta trebuie corect înţeles atât de patroni, cât şi de editori şi redactori.

„Nici editorii, nici patronii, nici ziariştii nu trebuie să considere că informaţia este un

bun personal. Organizaţiile care se ocupă cu difuzarea informaţiei nu trebuie să o

79

trateze ca pe o marfă, ci ca pe un drept fundamental al cetăţeanului” (Rezoluţia

1003/1993).

47) Vezi şi notele bibliografice 2) şi 14).

48) Constituţia din 1923 stă încă sub prevederile art. 11 din „Declaraţia Drepturilor

Omului şi Cetăţeanului” (1789), atunci când preia expresia „răspunzător pentru

abuzul acestor libertăţi”. Delictele de presă nu sunt definite. „Ce delict se comite

prin presă rămâne de stabilit” (C. Dissescu). Constituţia României 2003

precizează, în art. 30 (8): „Delictele de presă se stabilesc prin lege”. Aşadar,

„delictele de presă” rămân o problemă juridică deschisă.

49) Textul constituţional se află pe frontispiciul ziarului „Adevărul” (seria nouă).

50) Textul este interesant şi interpretabil. Iniţiatorul legii pare a fi încercat să reia, din

art. 30, alineatul 8, referitor la răspunderea civilă („în cascadă”). Dar nu

menţionează forma răspunderii, astfel că este normal să nu se facă, juridic,

deosebirea „civil” sau „penal”.

51) „Guide du droit de la presse”; C.F.P.J., Paris, 1987; pag. 98.

52) Idem; pag. 99.

53) Conf. univ. dr. Marian Petcu – „Forme asociative ale jurnaliştilor din România”;

în revista „Psihologia şi mass media”, nr. 4/1999; pag. 99.

54) Yolanda Eminescu – „Studii şi cercetări juridice”, nr. 4/1988; pag. 328-330.

55) Cartea prof. univ. dr. Ioan Murariu – „Protecţia constituţională a libertăţilor de

opinie”, Editura Lumina lex, 1999, constituie un ghid complet şi incitant privind

sensul, conţinutul şi interpretarea (nu numai normativă) a libertăţilor în societatea

românească actuală şi în lumea de azi.