Pagină 1 din 27

CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA I CIVILĂ

Trimestrul IV - 2015

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Judecător Prof.univ.dr. Lidia Barac

Judecător Florin ŞUIU

Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI

Pagină 2 din 27

Cuprins

&. Drept civil .......................................................................................................................................... 3

1. Angajarea răspunderii civile delictuale în temeiul art.1357 şi urm. din Codul civil

presupune întrunirea cumulativă în cauză a tuturor condiţiilor cerute de lege în acest sens 3

&. Drept procesual civil ........................................................................................................................ 4

1. Cerere de intervenţie. Justificarea interesului-condiţie de admisibilitate ......................... 4

2. Cerere de revizuire. Condiţii de formă. Neîndeplinire. Sancţiune ..................................... 7

3. Codul de procedură civilă de la 1865.Conflict de competenţă. Condiţii ........................... 8

4. Contestaţie în anulare. Inadmisibilitate. Proces echitabil ................................................... 9

5. Coparticipare procesuală activă. Decesul unuia dintre reclamanţi. Efecte asupra

cursului perimării. ............................................................................................................................ 11

6. Fals şi uz de fals. Neîncepere urmărire penală. Anularea înscrisului contestat ca fiind

fals de instanţa civilă. Condiţii ....................................................................................................... 12

7. Împărţeală judiciară. Căi de atac .......................................................................................... 19

8. Încuviinţare executare silită. Competenţă teritorială ......................................................... 19

9. Revizuire. Condiții de admisibilitate ..................................................................................... 21

Pagină 3 din 27

&. Drept civil

1. Angajarea răspunderii civile delictuale în temeiul art.1357 şi urm. din

Codul civil presupune întrunirea cumulativă în cauză a tuturor condiţiilor

cerute de lege în acest sens

- Legea nr. 287/2009 privind Codul civil: 1349 şi urm.

Legătura de cauzalitate dintre fapta generatoare de prejudicii şi prejudiciul

suferit este una dintre condiţiile cerute cumulativ pentru angajarea răspunderii civile

delictuale, în lipsa acestei legături o atare răspundere neputând fi angajată.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Sentinţa civilă nr. 184 din 22 octombrie 2015, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr.412/16.06.2015, Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă

în despăgubiri formulată de reclamanta H.F. în contradictoriu cu pârâta SC T. SRL.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de

pe lângă Judecătoria Arad, inculpatul R.L. a fost trimis în judecată pentru 2

infracţiuni, respectiv art. 184 alin. (2), alin. (4) din vechiul Cod penal şi art. 38 alin. (1)

din Legea nr. 319/2006 întrucât, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor ce erau în

sarcina sa, culoarul de acces spre grupul sanitar nu a fost curăţat de substanţa ce se

transporta în hala de producţie, astfel că, la 12.04.2012, reclamanta a alunecat şi a

suferit leziuni ce au necesitat un număr de 300 zile de îngrijiri medicale, conform

raportului medico - legal 1/2013.

La data angajării (15.09.2008), reclamanta a înştiinţat angajatorul pârât despre

faptul că din anul 2005 suferă de o afecţiune la coloana vertebrală (hernie de disc).

Prin hotărârea pronunţată în dosar nr.11637/55/2013, Judecătoria Arad l-a

condamnat pe inculpat (prepus al pârâtei) la o pedeapsă de 1 an închisoare pe care

a suspendat-o condiţionat şi a dispus obligarea pârâtei din prezentul dosar la plata

către reclamantă a sumei de 50.000 euro, echivalent în lei la data plăţii efective.

Din actele medicale depuse în cauza de faţă a rezultat că reclamanta a suferit

în luna mai 2014, deci ulterior pronunţării sentinţei penale, o nouă intervenţie

chirurgicală care a vizat o altă zonă a coloanei vertebrale, respectiv vertebrele T9-

T10. În cauză s-a efectuat o nouă expertiză medico-legală care a concluzionat că

numărul de zile de îngrijiri medicale stabilit prin raportul medico-legal de expertiză nr.

1/2013 nu s-a modificat prin raportare la leziunile asociate intervenţiei chirurgicale din

luna mai 2014 şi că nu se poate stabili raportul de cauzalitate între evenimentul

traumatic încriminat şi leziunea pentru care reclamanta a fost operată în mai 2014, la

peste doi ani de zile de la accidentul din 12.04.2012.

În consecinţă, reţinând că, în lipsa legăturii de cauzalitate,condiţiile cerute

cumulativ de dispoziţiile art. 1394 din Codul civil pentru angajarea răspunderii civile

Pagină 4 din 27

delictuale a pârâtei nu sunt întrunite în cauză, instanţa a respins cererea în

despăgubiri formulată de reclamantă.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta care a susţinut că tribunalul a

interpretat eronat probele administrate în cauză şi în consecinţă, a reţinut greşit lipsa

existenţei legăturii de cauzalitate între fapta imputabilă prepusului pârâtei, vinovat de

producerea accidentului de muncă din luna aprilie 2012, şi noua intervenţie

chirurgicală din cursul lunii mai 2014.

Apelul astfel declarat a fost respins,pentru următoarele considerente:

Elementul supus dezbaterii în prezentul apel este existenţa unui element al

răspunderii civile delictuale, anume legătura de cauzalitate dintre fapta generatoare

de prejudicii şi prejudiciul efectiv produs. Pentru stabilirea existenţei acestui element

a fost efectuată în cauză o nouă expertiză medico – legală care a avut în vedere

toate scrisorile medicale invocate de reclamantă în susţinerea cererii,expertiză care a

concluzionat că intervenţia suferită în luna mai 2014 a vizat o altă zonă a coloanei

vertebrale, respectiv vertebrele T9-T10. Pe de altă parte, prin expertiza efectuată în

dosarul penal s-a stabilit că, urmare a accidentului din 12.04.2012, reclamanta a

prezentat o fractură apofiză articulară L4. Or, noua expertiză medico-legală efectuată

în procesul civil a concluzionat că numărul de zile de îngrijiri medicale stabilit prin

raportul întocmit în faza de urmărire penală nu se modifică prin raportare la leziunile

asociate intervenţiei chirurgicale suferite de reclamantă în luna mai 2014 şi că nu se

poate stabili cu certitudine raportul de cauzalitate între accidentul din 12.04.2012 şi

leziunea pentru care reclamanta a fost operată la peste doi ani de zile,respectiv în

mai 2014.

Prin urmare, Curtea a reţinut că între fapta care a generat o fractură de

vertebră lombară şi intervenţia chirurgicală suferită de reclamantă după doi ani de

zile la două vertebre toracice nu există legătură de cauzalitate de natură să atragă o

răspundere civilă delictuală suplimentară din partea angajatorului pârât pentru fapta

prepusului său şi a respins apelul reclamantei.

&. Drept procesual civil

1. Cerere de intervenţie. Justificarea interesului-condiţie de admisibilitate

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: 32 alin. (1) lit. d),

art. 33, art. 61 alin. (1)

Admisibilitatea cererii de intervenţie presupune justificarea unui interes

determinat, legitim, personal, născut şi actual în formularea unei atare cereri.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 221 din 9 decembrie 2015, F.Ş.

Pagină 5 din 27

Prin încheierea din 5 noiembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar

nr. 3070/30/2015 au fost respinse cererile de intervenţie formulate de intervenienţii

G.M., K.M., G.G. şi P.I., C.I. şi C.D. şi P.V., instanţa reţinând că acestea nu sunt

admisibile în principiu.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că Legea nr. 10/2001 (în

baza căreia a fost declanşat litigiul de faţă) a instituit o procedură specială structurată

în două etape: cea administrativă şi cea jurisdicţională. În procedura jurisdicţională,

calitate procesuală activă au persoanele ce se consideră îndreptăţite a beneficia de

prevederile legii menţionate, iar calitate procesuală pasivă, entităţile învestite cu

soluţionarea notificărilor.

Prin cererea de intervenţie în interes propriu, terţul intervenient pretinde pentru

sine în tot sau în parte dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.

Or, prin cererile de faţă, intervenienţii nu au pretins pentru ei un atare drept, ci doar

au solicitat respingerea contestaţiei formulată de reclamanţi. De altfel, aceştia nici nu

ar fi în măsură să pretindă pentru ei un atare drept din moment ce ( cu excepţia

intervenientei P.V.) sunt proprietarii unor apartamente din imobilul în litigiu, pe care

le-au dobândit prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în condiţiile Legii nr.

112/1995 ce nu au fost atacate în condiţiile art. 45 din Legea nr.10/2001..

Inclusiv în situaţia în care cererile formulate ar fi calificate, în subsidiar, ca fiind

cereri de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului, intervenienţii - proprietari nu

legitimează un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual în accepţia art.

33 C.pr.civ., câtă vreme, indiferent de ce se solicită prin cererea de chemare în

judecată, cum aceştia sunt titularii unor contracte de vânzare-cumpărare ce nu au

fost anulate, soluţia ce se va pronunţa în cauză nu le va produce vreun prejudiciu şi

nu-i va vătăma într-un drept sau interes legitim,dată fiind calitatea lor de proprietari ai

apartamentelor. Pe de altă parte,a observat prima instanţă, nici intervenienta P.V. nu

legitimează interesul în promovarea unei cereri de intervenţie accesorie în favoarea

pârâtului, câtă vreme interesul ei este unul viitor şi eventual, pârâtul nefiind obligat să

îi încheie contract de închiriere pentru spaţiul pe care îl ocupă în prezent fără titlu.

Împrejurarea că a fost evacuată dintr-un alt imobil retrocedat foştilor proprietari o

îndreptăţeşte, eventual, să beneficieze de prevederile OUG nr. 74/2007 şi nu

neapărat şi în mod necesar de închirierea apartamentului în care locuieşte în

prezent.

Împotriva încheierii au declarat apeluri intervenienţii G.M., K.M., G.G şi P.I şi

P.V.

Prin cererea de apel,intervenienţii G.M., K.M., G.G şi P.I au arătat că sunt

proprietarii apartamentului nr. 2 din imobilul ce face obiect al contestaţiei formulată în

baza Legii nr. 10/2001 de reclamanţii care, revendicând o cotă de ½ din imobil, au

solicitat anularea dispoziţiei emisă de pârât şi obligarea acestuia la emiterea unei

dispoziţii de restituire în natură a cotei de 1/2 din întregul imobil, deci şi din

apartamentul sus-indicat; că, deşi prima instanţă a apreciat (antepronunţându-se) că

nu vor fi afectaţi de decizia ce se va emite, această apreciere nu este îndeajuns de

Pagină 6 din 27

legitimă, deoarece instanţa omite existenţa căilor de atac în care cererea de restituire

a cotei din întregul imobil poate fi admisă.

Pe calea apelului, intervenienta P.V. a arătat că a locuit într-un alt imobil din

care a fost evacuată de foştii proprietari până în anul 2011,când i-a fost repartizat

apartamentul nr. 1 în care locuieşte în prezent împreună cu familia cu acordul

primăriei, urmând ca după definitivarea situaţiei juridice a imobilului revendicat în

baza Legii nr. 10/2001 să se încheie un contract de închiriere sau de vânzare-

cumpărare cu privire la această locuinţă; că reclamanţii au solicitat anularea

dispoziţiei emisă de pârât şi obligarea acestuia la emiterea unei dispoziţii de

restituire în natură a cotei de ½ parte din întregul imobil, deci şi din

apartamentul în care locuieşte astfel că,dacă va fi admisă contestaţia,

intervenienta va fi din nou evacuată,în mod greşit reţinându-se,deci, că interesul său

este unul viitor şi eventual câtă vreme, în cazul în care contestaţia va fi admisă,

apartamentul nu i se va mai putea repartiza.

Apelurile au fost respinse pentru următoarele considerente:

Prin cererea adresată instanţei, reclamanţii au solicitat anularea dispoziţiei nr.

2 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara în temeiul Legii nr. 10/2001 şi

obligarea acestuia la emiterea unei noi dispoziţii prin care să fie admisă cererea de

restituire în natură a imobilului din Timişoara, str. R. urmând ca, în compensarea

cotei de ½ din apartamentele vândute (nr. 2 şi 3) să li se atribuie cota statului din

apartamentele ce pot fi restituite în natură, cu consecinţa restituirii în natură în cotă

de 1/1 parte a tuturor apartamentelor nevândute din imobil.

Prin cererile formulate în primă instanţă, intervenienţii apelanţi G.M. K.M. G.G

şi P.I au învederat că înţeleg, în principal, să intervină în cauză în interes propriu şi,

în subsidiar, în interesul pârâtului, invocând calitatea lor de proprietari ai

apartamentului nr. 2 din imobilul notificat şi solicitând respingerea contestaţiei. La

rândul său, intervenienta apelantă P.V. a formulat o cerere identică, invocând, însă,

faptul că locuieşte în apartamentul nr. 1 din imobil, apartament care, după

definitivarea situaţiei juridice a imobilului urmează a-i fi închiriat sau vândut de

unitatea deţinătoare.

Potrivit art. 61 C.pr.civ., „(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces

care se judecă între părţile originare. (2) Intervenţia este principală, când

intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un

drept strâns legat de acesta. (3) Intervenţia este accesorie, când sprijină numai

apărarea uneia dintre părţi.” Art. 32 alin. 1 lit. d C.pr.civ. stabileşte interesul ca fiind

una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile (în cauză, a cererii de intervenţie),

interes care „… trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.” (art. 33

C.pr.civ.).

În cauză, pe calea cererii formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanţii nu

au solicitat să le fie restituit în natură apartamentul dobândit în proprietate de

intervenienţi prin cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, ci au arătat că restituirea în

natură vizează exclusiv apartamentele neînstrăinate din imobilul ce a făcut obiect al

notificării. În această situaţie, cum nici dreptul de proprietate al intervenienţilor

Pagină 7 din 27

proprietari şi nici vreun interes legitim al acestora nu sunt vizate de cererea

principală,instanţa de apel a apreciat că în mod legal a reţinut prima instanţă ca

inadmisibilă în principiu cererea de intervenţie (în interes propriu, respectiv, în

interesul pârâtului) formulată de aceştia.

Susţinerile apelantei P.V. au fost apreciate,de asemenea, ca nefiind

fondate,instanţa de control judiciar reţinând că ocuparea fără titlu a unui apartament

din imobilul ce face obiect al cererii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu

conferă legitimitate în sensul art. 33 C.pr.civ. demersului intervenientei; în lipsa

vreunei obligaţii legale a autorităţii locale de a închiria ori înstrăina către aceasta

locuinţa astfel ocupată, interesul petentei nu îndeplineşte condiţiile de a fi născut şi

actual cerute de menţionata normă pentru recunoaşterea aptitudinii sale de a

interveni în cauză. Este adevărat că se poate interveni într-un litigiu care este de

natură să afecteze dreptul unui terţ, însă apelanta nu are în patrimoniu un drept a

cărui substanţă să fie afectată de soluţia pronunţată în litigiul de faţă.

A mai reţinut instanţa că,dat fiind obiectul cererii cu care prima instanţă a fost

sesizată şi temeiul juridic al acesteia, punerea în executare a unei eventuale hotărâri

de admitere a cererii reclamanţilor nu va avea ca efect în sensul art. 433 C.pr.civ.

evacuarea intervenientei din apartament, după cum nici o eventuală hotărâre de

respingere a cererii principale nu va da naştere prin ea însăşi la dreptul intervenientei

de a obţine constituirea vreunui titlu asupra locuinţei pe care o ocupă fără titlu.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins apelurile astfel declarate.

2. Cerere de revizuire. Condiţii de formă. Neîndeplinire. Sancţiune

- Codul de procedură civilă de la 1865: art. 133, art. 326 alin. (1)

Neidentificarea în cuprinsul cererii de revizuire a hotărârii atacate şi neindicarea

motivele de fapt şi de drept pe care aceasta se întemeiază atrag declararea ca fiind

nulă a cererii astfel formulată.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 416 din 29 octombrie 2015, F.Ş.

Prin cererea adresată Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara la

17.09.2015, revizuenta M.V. a solicitat revizuirea dosarului nr. 914/59/2015 aflat pe

rolul Curţii de Apel Timișoara, cu motivarea că nu a fost citată să achite taxa judiciară

de timbru. Prin adresa nr. 1355/VIII/1/2015, Parchetul a înaintat cererea de revizuire

Curţii de Apel Timișoara, unde a fost înregistrată sub nr. 1540/59/01.10.2015.

La 23.10.2015, în temeiul art. 133 C.pr.civ., instanţa a pus în discuţie şi a

rămas în pronunţare asupra excepţiei de nulitate a cererii,pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 133 alin. (1) C.pr.civ. (incident în cauză în raport cu data promovării

litigiului de fond) „cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele

reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă”.

Pagină 8 din 27

Or,cererea cu care instanţa a fost astfel sesizată nu respectă cerinţele imperative

reglementate de legiuitor, nefiind identificată hotărârea ce se cere a fi revizuită şi nici

indicate motivele de fapt şi de drept ce se circumscriu obiectului cererii de revizuire.

Pentru aceste considerente, faţă de dispoziţiile art.137 alin.(1) C.pr.civ. raportat la art.

133 alin. (1) C.pr.civ., instanţa a declarat nulă cererea revizuentei.

3. Codul de procedură civilă de la 1865.Conflict de competenţă. Condiţii

- Codul de procedură civilă de la 1865: art. 20 – 22

Spre deosebire de noul cod de procedură civilă, cel anterior nu reglementa

conflictul de competenţă între secţiile aceleiaşi instanţe, trimiterile reciproce ale

dosarelor urmând a fi soluţionate pe cale administrativă la nivelul instanţei la care a

apărut incidentul procedural.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Sentinţa civilă nr. 220 din 25 noiembrie 2015, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 3403/17.09.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosar nr. 114/30/2014* a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul CA

înregistrată iniţial la 20.03.2012 pe rolul Curţii de Apel Timişoara – Secţia contencios

administrativ şi fiscal împotriva pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor din cadrul A.N.P.R.P. În consecinţă, pârâta a fost obligată să

soluţioneze cererea reclamantului (obiect al dosarului nr. 8078/CC/2005), fiind

respinsă în rest acţiunea.

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamantul şi pârâta.

Prin decizia nr. 3077/07.05.2015, Curtea de Apel Timişoara a admis

recursurile, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul

Timiş – Secţia contencios administrativ şi fiscal cu îndrumarea ca, în rejudecare,

instanţa de fond să analizeze cu prioritate, în condiţiile art. 137 alin. (1) C.pr.civ.,

excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei de contencios administrativ, ţinând

cont de dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Astfel investită, prin încheierea din 15 Septembrie 2015, instanţa de trimitere a

admis excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei de contencios administrativ şi

fiscal, a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o Secţiei I Civilă a Tribunalului Timiş –

Completul C.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamantul se află în

situaţia reglementată de art. 34 din Legea nr. 165/2013, astfel că sunt incidente

dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 potrivit cărora „Deciziile emise cu

respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră

îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul

entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.”

La Tribunalul Timiş Secţia I Civilă cauza a fost înregistrată sub nr. dosar

114/30/2014***

Pagină 9 din 27

Prin încheierea din 28 Octombrie 2015, instanţa a declinat competenţa de

soluţionare a cauzei către Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului

Timiş,la completul iniţial investit; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între

Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Timiş şi Secţia I civilă a

Tribunalului Timiş; a suspendat judecata cauzei şi a sesizat Curtea de Apel

Timişoara – Secţia I Civilă competentă în soluţionarea conflictului de competenţă.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că, prin cererea înregistrată

pe rolul Curţii de Apel Timişoara Secţia contencios administrativ şi fiscal la data de

20.03.2012, reclamantul a solicitat, în esenţă, obligarea Statului Român, prin Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să analizeze dosarul nr. 8087/CC/2005 şi

să emită o decizie pentru acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, ca

urmare a emiterii în baza Legii nr. 10/2001 a Dispoziţiei nr. 1/2003 a Primarului

Municipiului Lugoj prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent bănesc. Faţă de cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr.

269/07.05.2014, instanţa a reţinut că în cauză se impune a fi avut în vedere cadrul

normativ existent la momentul iniţierii demersului judiciar, respectiv dispoziţiile art. 20

alin. (1) din Titlul VII Legea nr. 247/2005, modificat prin Legea nr. 2/2013 potrivit

cărora competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect refuzul Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor revine Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a

tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul.

Astfel investită,Curtea de apel a reţinut următoarele:

Cererea în obligaţie de a face formulată de reclamant a fost înregistrată pe

rolul Curţii de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal la

20.03.2012, deci anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă. În

consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012, în cauză nu sunt

aplicabile prevederile legii noi referitoare la conflictele de competenţă ci cele ale art.

20-22 din Codul de procedură civilă de la 1865. Or, spre deosebire de noul cod, cel

anterior nu reglementa conflictul de competenţă între secţiile aceleiaşi instanţe,

trimiterile reciproce ale dosarelor soluţionându-se pe cale administrativă la nivelul

instanţei la care a apărut incidentul procedural.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 20 pct. 2 din Codul de

procedură civilă de la 1865, instanţa a respins sesizarea Tribunalului Timiş – Secţia I

Civilă de stabilire a secţiei competente funcţional să soluţioneze prezentul litigiu şi a

restituit dosarul aceleiaşi instanţe.

4. Contestaţie în anulare. Inadmisibilitate. Proces echitabil

- Codul de procedură civilă de la 1865: art. 318

- Convenţia Europeană a Drepturilor Omului : art. 6

Contestaţia în anulare pe motiv de eroare materială este deschisă doar

împotriva hotărârilor instanţei de recurs, această limitare nefiind de natură a

contraveni art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pagină 10 din 27

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Sentinţa civilă nr. 201 din 10 noiembrie 2015, F.Ş.

Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu din data de 11.09.2015 ,

Curtea de Apel Timişoara a respins ca tardivă cererea de reexaminare a taxei

judiciare de timbru formulată de pârâtul apelant B.A.

Împotriva încheierii a formulat contestaţie în anulare apelantul, care a solicitat

anularea încheierii şi, în rejudecare, admiterea cererii de reexaminare formulată.

În motivare, a arătat că în mod greşit a fost respinsă ca tardivă cererea de

reexaminare a taxei judiciare de timbru, câtă vreme, dispunând astfel, instanţa s-a

raportat la încheierea de şedinţa din data de 17 iunie 2015 prin care nu i s-a pus în

vedere să achite taxa. Abia la 07.07.2015 i-a fost comunicată încheierea prin care

instanţa de apel a stabilit cuantumul taxei datorate şi obligaţia de a achita această

taxă, astfel că de la această dată a început să curgă termenul de 3 zile pentru

formularea cererii de reexaminare şi nu de la data pronunţării încheierii din

17.06.2015, cum din greşeală a apreciat instanţa. Or, cererea de reexaminare a fost

formulată la 09.07.2015, deci în interiorul termenului prevăzut de lege.

La termenul de judecată din 10.11.2015, la solicitarea instanţei, reprezentantul

contestatorului a arătat că prezenta cerere este întemeiată pe prevederile art. 318

C.pr.civ., invocându-se existenţa unei greşeli materiale cu privire la introducerea în

termen a cererii de reexaminare.

Faţă de această precizare, din oficiu, Curtea a invocat excepţia inadmisibilităţii

prezentei căi de atac, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 318 C.pr.civ., „hotărârile instanțelor de recurs…pot fi

atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale…”.

Aceste dispoziţii deschid calea contestaţiei în anulare pe motiv de eroare

materială numai împotriva hotărârilor instanţei de recurs. Or, în speţă, încheierea

contestată a fost dată de o instanţă de apel astfel că ea este exclusă expres de

legiuitor de la posibilitatea de a fi supusă căii de atac extraordinare a contestaţiei în

anulare.

Susţinerea contestatorului potrivit căreia reţinerea inadmisibilitatea prezentei

căi de atac ar însemna negarea dreptul de acces la justiţie nu a fost reţinută ca

întemeiată, curtea având în vedere principiul legalităţii căilor de atac, respectiv

dreptul oricărui stat de a-şi reglementa sistemul căilor de atac, sens în care Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat constant că art. 6 din Convenţie nu include

dreptul la un al doilea grad de jurisdicţie şi că norma nu obligă statele să creeze

instanţe de apel sau de casaţie ori să prevadă un anumit număr de căi de atac. În

condiţiile în care legiuitorul român a prevăzut că pot fi verificate pe calea contestaţiei

în anulare întemeiate pe prevederile art. 318 C.pr.civ. doar hotărârile instanţei de

recurs, nu se regăseşte în speţă vreo ingerinţă în drepturile garantate contestatorului

de Convenţie.

Pagină 11 din 27

Pentru aceste considerente, Curtea a respinge ca inadmisibilă contestaţia în

anulare astfel formulată.

5. Coparticipare procesuală activă. Decesul unuia dintre reclamanţi. Efecte

asupra cursului perimării.

- Codul de procedură civilă de la 1865: art. 248 alin. (1), art. 249

Din perspectiva curgerii termenului de perimare este indiferent că unul dintre

reclamanţi a decedat pe parcursul procesului, câtă vreme celălalt reclamant avea posibilitatea să îndeplinească orice act de natură a atrage întreruperea perimării.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 420 din 11 noiembrie 2015, F.Ş.

Prin acţiunea înregistrată la 22.02.2010, reclamanţii B.C.L. şi H.A. au solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, anularea Dispoziţiei nr.

27 prin care pârâtul a respins Notificarea nr. 8 şi restituirea în natură a imobilelor

înscrise în cartea funciară 2 Timişoara sau, în cazul în care restituirea în natură nu

este posibilă, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri băneşti.

La termenul de judecată din 26.01.2011, instanţa a dispus suspendarea

judecării cauzei în baza art. 242 pct. 1 C.pr.civ.

La 28.05.2014 s-a dispus repunerea cauzei pe rol din oficiu, fixându-se

termen de judecata la data de 17.09.2014, când instanţa,constatând că a fost

declarat recurs împotriva încheierii din 26.01.2011, a menţinut suspendarea judecării

cauzei.

La 15.05.2015, reclamantul B.C.L. a depus la dosar cerere de repunere pe rol

a cauzei, termenul de judecată fiind fixat la 17.06.2015, dată la care Tribunalul a

invocat din oficiu excepţia de perimare a cererii de chemare în judecată; reclamantul

a solicitat prorogarea discutării excepţiei întrucât coreclamanta a decedat la data de

23.10.2010, astfel că se impune introducerea în cauză a moştenitorului acesteia,

numitul H.C.

La termenul de judecată din 09.09.2015 instanţa a pus în discuţie excepţia de

perimare invocată din oficiu, reţinând că prezenta cauză a rămas în nelucrare mai

mult de 1 an din vina părţilor şi a constatat perimată acţiunea reclamanţilor.

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii care au invocat că, ulterior

suspendării dispusă prin încheierea din 26.01.2011, cauza a fost repusă pe rol la

cererea reclamantului B.C. care a aflat că reclamanta H.A. decedase anterior, la

23.03.2010; or, cum moştenitorul acesteia nu a fost introdus în cauză decât la

17.06.2015, perimarea nu putea curge împotriva decedatei care nu mai avea putere

de exerciţiu.

Recursul astfel declarat a fost respins pentru următoarele considerente:

Pagină 12 din 27

Potrivit art. 248 alin.(1) C.pr.civ., ”Orice cerere de chemare în judecată… se

perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părţii

timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma să fie

îndeplinit din oficiu”. Art. 249 C.pr.civ. dispune că „Perimarea se întrerupe prin

îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către

partea care justifică un interes”, iar art. 250 alin. (3) C.pr.civ.. că „Perimarea se

suspendă de asemenea pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată

din pricina unor împrejurări mai presus de voinţa sa.” Pe de altă parte, art. 243

C.pr.civ..prevede că „Judecata pricinilor se suspendă de drept…prin moartea uneia

din părţi, afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în

judecată a moştenitorilor”,în această situaţie cursul perimării fiind „…suspendat timp

de 3 luni de la data când s-au petrecut faptele care au prilejuit suspendarea judecăţii,

dacă aceste fapte s-au petrecut în cele din urmă 6 luni ale termenului de perimare.”

[art. 250 alin. (2) C.pr.civ.].

Raportând aceste dispoziţii la susţinerile recurenţilor, instanţa de recurs a

reţinut că judecata cererii a fost suspendată în baza art. 242 pct. 1 C.pr.civ. la

26.01.2011 şi că, până la 28.05.2014, când cauza a fost repusă pe rol din oficiu,

partea interesată nu a îndeplinit nici un act de procedură în vederea judecării

procesului. Din perspectiva curgerii termenului de perimare este indiferent că

reclamanta a decedat la 23.03.2010, deci anterior suspendării dispuse la 26.01.2011,

cătă vreme decesul părţii are ca efect suspendarea cursului perimării doar dacă

decesul a intervenit în cele din urmă 6 luni ale termenului de perimare, situaţie ce nu

se verifică în cauză.

Susţinerile recurentului B.C. potrivit cărora nu ar fi avut cunoştinţă despre

decesul coreclamantei au fost apreciate ca nefiind relevante, câtă vreme el personal

avea pe deplin posibilitatea de a îndeplini orice act de natura celor avute în vedere

de dispoziţiile art. 249 C.pr.civ.

În fine, susţinerile recurenţilor referitoare la cursul termenului de perimare

împotriva persoanei decedate au fost respinse ca nefondate, câtă vreme sancţiunea

prevăzută de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C.pr.civ. nu vizează partea care a decedat

ci pasivitatea culpabilă a moştenitorilor acesteia.

6. Fals şi uz de fals. Neîncepere urmărire penală. Anularea înscrisului

contestat ca fiind fals de instanţa civilă. Condiţii

- Codul de procedură penală: Art. 245 alin. (1) lit. c^1),

- Codul de procedură civilă de la 1865: art.184

În cazul în care procurorul a dispus încetarea urmării penale şi a sesizat

instanţa civilă pentru anularea înscrisului ca fiind fals, cererea este întemeiată dacă

din elementele înscrisului şi din împrejurările în care a fost încheiat rezultă că prin

acesta s-a procedat la fraudarea legii - opinie majoritară.

Pagină 13 din 27

Dacă parchetul a sesizat instanţa civilă pentru ca aceasta să cerceteze dacă

înscrisul a fost contrafăcut, instanţa astfel investită este ţinută să verifice exclusiv sub

acest aspect înscrisul şi nu prin prisma dispoziţiilor legale ce sancţionează cu

nulitatea absolută contractul civil încheiat cu nerespectarea condiţiilor de fond şi/sau

formă cerute pentru valabila sa încheiere – opinie separată.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Sentinţa civilă nr. 402 din 21 octombrie 2015, F.Ş.

Prin acţiunea înregistrată la 28.11.2011 la Judecătoria Caransebeş,

reclamantul Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul I.I. anularea contractului de închiriere nr. 1/1997.

În motivare, a invocat că în dosarul nr. 1107/P/2011 a fost dată rezoluţia din

22.11.2011 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numitul I.I. sub

aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals,

prevăzute şi pedepsite de art. 288 alin. (1) C.pen. şi art. 291 C.pen., ambele cu

aplicarea art. 33 lit. a) C.pen., reţinându-se că s-a împlinit termenul de prescripţie a

răspunderii penale; prin aceeaşi rezoluţie s-a dispus sesizarea Judecătoriei

Caransebeş pentru a se pronunţa cu privire la anularea înscrisului în xerocopie

denumit „contract de închiriere nr. 1/1997”.

La cererea reclamantului,instanţa a dispus introducerea în cauză în calitate de

pârâţi a Direcţiei Sanitare Veterinare Caraş-Severin, a Municipiului Caransebeş prin

Primar şi a Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare.

Prin sentinţa civilă nr. 337/11.02.2014, Judecătoria Caransebeş a admis

cererea Parchetului şi a dispus anularea contractului de închiriere.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că la data de 01.1997, Primăria

Municipiului Caransebeş prin Primar a încheiat cu pârâtul I.I. contractul de închiriere

nr. 1/1997 având ca obiect închiriere suprafaţă locativă cu destinaţia de locuinţă pe o

perioadă de 50 de ani, fără plata chiriei. La data încheierii contractului,proprietar

tabular al imobilului cu destinaţie de dispensar veterinar era Statul Român, iar în anul

1999 s-a intabulat ca proprietar pârâta DSV Caraş-Severin asupra construcţiilor,

Statul Român rămânând proprietar asupra terenului.

Contractul de închiriere este încheiat în baza dispoziţiilor Legii nr. 5/1973.

Cum această lege a fost abrogată la data de 22 ianuarie 1997 prin Legea nr.

114/1996, instanţa a analizat clauzele contractuale prin prisma dispoziţiilor legii noi,

în vigoare la data încheierii contractului şi a reţinut că, deşi contractul se referă la

suprafaţa locativă cu destinaţia de locuinţă,clădirea este un cabinet medical

veterinar; că termenul locaţiunii de 50 de ani şi închirierea clădirii fără plata unei chirii

sunt contrare Legii nr.114/1996, care prevede un termen de închiriere de 5 ani, cu

posibilitatea prelungirii şi obligaţia locatarului de a plăti chirie; că,potrivit dispoziţiilor

art. 21 din lege,contractul de închiriere se va înregistra la organele fiscale teritoriale;

or,contractul în litigiu nu este înregistrat nici în evidenţa Primăriei Caransebeş şi nici

la organele fiscale teritoriale.

Pagină 14 din 27

Aceste împrejurări, a apreciat prima instanţă, duc la concluzia că menţionatul

contract a fost încheiat fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, prin fraudarea

legii, pentru obţinerea unor foloase personale injuste; cum ele constituie argumente

suficiente pentru a declara înscrisul ca fals,judecătoria a admis cererea Parchetului

şi a dispus conform celor mai sus-arătate.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul I.I.

Prin decizia civilă nr. 58/5.03.2015 pronunţată în rejudecare, Tribunalul Caraş-

Severin a admis apelul astfel declarat, a schimbat sentinţa şi a respins cererea

reclamantului.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că,din analiza dosarului penal, nu

a rezultat nici un element concret care să susţină ipoteza săvârşirii falsului. De

asemenea, pe parcursul cercetării judecătoreşti, reclamantul nu a fost în măsură să

indice fapte sau date concrete şi nici nu s-au produs alte probe pe baza cărora să se

poată concluziona că înscrisul ar fi fals în sensul art. 288 din Codul penal. În scopul

dovedirii autenticităţii şi realităţii încheierii contractului de închiriere, apelantul pârât a

solicitat efectuarea unei expertize grafologice cu privire la înscris, cererea fiind

respinsă de tribunal cu motivarea că nu cade în sarcina apelantului să-şi dovedească

nevinovăţia, ci în sarcina reclamantului să îşi dovedească acţiunea.

Împotriva deciziei au declarat recurs pârâţii Municipiul Caransebeş prin

Primar, Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor

(ANSVSA) şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Caraş-

Severin (DSVSACS) şi reclamantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin.

În motivarea recursului, pârâtul Municipiul Caransebeş a arătat că în mod

nelegal instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 184 C.pr.civ.; că

înscrisul-contract de închiriere, chiar dacă nu poate fi verificat printr-o expertiză

grafoscopică, (existând într-un singur exemplar fotocopie), duce la prezumţia de fals

având în vedere că este vorba de un contract încheiat cu Primăria Municipiului

Caransebeş prin Primar, fără o hotărâre prealabilă de consiliu local, pe o perioadă de

50 de ani şi fără plata unei chirii; că acest presupus contract nu este înregistrat în

evidenţele primăriei şi nici la organele fiscale teritoriale,singurul care deţine o

fotocopie a contractului fiind pârâtul; că aceste aspecte sunt pertinente in dovedirea

falsului şi a faptului că primăria nu a încheiat niciodată contractul în litigiu.

În motivarea recursului, Parchetul a arătat că starea de fapt reţinută de

procuror prin rezoluţia din 22.11.2011 (dată în dosarul nr. 1107/P/2011) prin care a

fost sesizată instanţa civilă - stare de fapt al cărei suport probator este constituit din

actele premergătoare începerii urmăririi penale efectuate - conduce la concluzia că

înscrisul a fost falsificat prin plăsmuirea sa în întregime; că în practica judiciară s-a

statuat că prin falsificare nu trebuie să se înţeleagă numai denaturarea unui înscris

adevărat, ci şi plăsmuirea în întregime a înscrisului, iar întocmirea unei copii a unui

act inexistent constituie infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale; că

plăsmuirea în întregime a înscrisului rezultă şi din aceea că, deşi pe parcursul

cercetărilor penale,învinuitul a declarat că a încheiat contractul cu Primăria

Caransebeş prin primarul acesteia şi s-a obligat să prezinte originalul înscrisului

Pagină 15 din 27

organelor de poliţie,acest lucru nu s-a întâmplat; că,în aşa-zisul contract s-a stipulat „

Fără chirie", or este de esenţa unui contract de locaţiune stabilirea unei chirii; că,

deşi a fost depusă în cursul cercetărilor penale copia legalizată a înscrisului de către

Biroul Notarului Public S., la solicitarea instanţei de a se preciza dacă legalizarea a

fost efectuată pe baza originalului,notarul nu a dat un răspuns clar; că instanţa civilă

a fost sesizată cu anularea înscrisului fals, potrivit art. 245 lit. c) C.pr.pen., şi nu

poate să cenzureze în această situaţie actele de cercetare penală.

În motivarea recursului, A.N.S.V.S.A. a arătat că, faţă de dispoziţiile 14 alin.

(3) lit. a), art. 184 C.pr.pen. raportat la art. 45 alin. (I) C.pr.civ., art. 245 alin, (1) lit,

c1), art. 249 alin. (2) şi art. 228 alin. (6), art. 245 alin. (I) lit. c1) C.pr.pen., procurorul

are calitate procesuală activă în asemenea cazuri de a sesiza instanţa civilă cu

acţiune în desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat; falsul fiind un motiv

de nulitate absoluta, poate fi invocat de părţi oricând. În continuare,a expus pe larg

evoluţia în timp a regimului juridic al construcţiei dispensar şi al terenului aferent,

făcând referiri la litigiile derulate cu privire la aceste imobile şi la contractul de

concesiune încheiat cu privire la dispensar,concesionar fiind pârâtul din cauza de

faţă.

Recursul pârâtei DSVSACS a fost respins ca tardiv şi nu a mai fost examinat

pe fond.

Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate pe calea

recursurilor declarate în termen, instanţa de recurs a reţinut, cu majoritate,

următoarele:

Prezentul litigiu a fost iniţiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş

care, prin rezoluţia din 22.11.2011 dată în dosarul nr. 1107/P/2011, a dispus

neînceperea urmăririi penale faţă de I.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals

material în înscrisuri oficiale şi uz de fals întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie

a răspunderii penale şi a sesizat Judecătoria Caransebeş pentru a se pronunţa cu

privire la anularea înscrisului în xerocopie denumit contract de închiriere nr. 1/1997.

Sesizarea instanţei civile s-a făcut de către procuror în conformitate cu art. 245 alin.

(1) lit. c1, art. 249 alin. (2) şi art. 228 alin. (6) teza finală C.pr.pen.

Aceste texte se coroborează cu art. 184 C.pr.civ., normă încălcată de

instanţa de apel care - reţinând doar că în dosarul penal în care s-a dispus

neînceperea urmăririi penale pentru că a intervenit prescripţia răspunderii nu s-a

examinat fapta pe fond şi că în cursul cercetării judecătoreşti în faţa instanţei civile

reclamantul nu a indicat fapte sau date concrete şi nu a produs probe din care să

rezulte că înscrisul ar fi fals - a făcut abstracţie de faptul că sesizarea Parchetului a

fost însuşită de pârâţii Municipiul Caransebeş prin Primar şi ANSVSA care au

susţinut că acest contract de închiriere a fost încheiat prin fraudarea legii, fiind nul

absolut, Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş fiind sesizat chiar de

ANSVSA cu plângerea penală împotriva lui I.I. pentru săvârşirea infracţiunilor de fals

material în înscrisuri oficiale şi uz de fals. Reţinându-se prescripţia răspunderii penale

şi dispunându-se neînceperea urmăririi penale, este evident, a apreciat instanţa de

recurs, că nu s-au cercetat faptele penale pe fond ci a fost sesizată instanţa civilă

Pagină 16 din 27

tocmai pentru a se verifica dacă şi în ce măsură se impune desfiinţarea înscrisului în

litigiu.

A mai avut în vedere instanţa că în practică s-a statuat că prin falsificare se

înţelege şi plăsmuirea în întregime a înscrisului, iar un asemenea înscris este nul

absolut, situaţie invocată în speţă. Nu s-a putut efectua o expertiză grafologică

pentru a se verifica autenticitatea semnăturii primarului de la acea vreme de pe

contract pentru că nu s-a depus la dosar un exemplar original al înscrisului, singurul

exemplar fiind copia xerox autentificată în anul 1999 depusă de pârât. Este adevărat

că în procesul civil sarcina probei revine reclamantului, dar în speţă nu suntem în

prezenţa unei acţiuni clasice, câtă vreme instanţa civilă a fost sesizată în condiţiile

mai sus-arătate; există însă, a reţinut instanţa, probe în dosar şi aspecte decurgând

din însuşi înscrisul contestat care conduc la concluzia că acest contract a fost

încheiat prin fraudarea legii.

A mai avut în vedere instanţa că au fost făcute demersuri atât de către

reclamantul Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş în dosarul penal cât şi de

către instanţele civile în prezentul dosar, punându-se în vedere Primăriei Caransebeş

să depună un exemplar original al contractului de închiriere, răspunsul fiind în mod

constant acelaşi, în sensul că în evidenţele sale nu a fost înregistrat şi nu se

regăseşte un asemenea contract, situaţie confirmată de pârâtul însuşi care, în

motivele de apel a arătat că el a înregistrat contractul de închiriere în evidenţele

Circumscripţiei Sanitar - Veterinare Caransebeş,dar nu a prezentat instanţei

exemplarul original.

Contractul a fost încheiat în baza Legii nr. 5/1973, deşi la acea dată era deja

în vigoare Legea nr. 114/1996; în plus, imobilul ce face obiect al contractului nu intra

în categoria locuinţelor ci, aşa cum rezultă din menţiunile de carte funciară, este un

dispensar veterinar care nu putea fi închiriat unei persoane fizice. Pe de altă parte,

imobilul a fost închiriat pentru o perioadă de 50 de ani, fără plata unei chirii, deşi este

de esenţa unui contract de locaţiune plata unei chirii. Prin urmare,a concluzionat

instanţa, nici nu era necesară expertiza grafologică prin care se putea verifica doar

dacă a fost sau nu semnat de primarul de la acea vreme contractul de închiriere,

întrucât chiar din elementele acestuia şi din împrejurările în care a fost încheiat

rezultă că s-a fraudat legea.

Pentru aceste considerente,cu majoritate, Curtea a admis recursurile

declarate de pârâţii Municipiul Caransebeş prin Primar şi ANSVSA şi de reclamantul

Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin şi a modificat decizia recurată cu

consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe.

Pe cale separată s-a opinat în sensul respingerii ca nefondate a recursurilor

declarate , pentru următoarele considerente:

Instanţa civilă a fost investită să se pronunţe „cu privire la anularea înscrisului

în xerocopie denumit <<Contract de închiriere nr…. din data de 22.01.1997>> prin

rezoluţia dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş în dosar

nr.1107/P/2011 constituit ca urmare a sesizării prin care ANSVSA –DSVSA Caraş-

Pagină 17 din 27

Severin a solicitat efectuarea de cercetări faţă de I.I. sub aspectul săvârşirii

infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 288, art. 291 din Codul penal, rezoluţie

prin care s-a dispus neînceperea urmării penale întrucât s-a împlinit termenului de

prescripţie al răspunderii penale.

Potrivit art. 288 din Codul penal în forma în vigoare la data înregistrării la

parchet a sesizării A.N.S.V.S.A, ”Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea

scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă

consecinţe juridice, se pedepseşte…”. Din conţinutul sesizării rezultă că aceasta

vizează falsificarea contractului de închiriere prin contrafacerea lui de către I.I. care

l-ar fi întocmit personal.

Prin decizia nr. 2/2011 dată de ÎCCJ asupra unui recurs în interesul legii s-a

statuat că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 45 alin. (1) teza finală din

Codul de procedură civilă, raportat la dispoziţiile art. 245 alin. (1) lit. c^1) din Codul

de procedură penală…Procurorul are legitimare procesuală activă de a formula

acţiunea civilă pentru desfiinţarea, în tot sau în parte, a unui înscris falsificat,

atunci când acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluţie de

netrimitere în judecată” şi că, potrivit art.184 C.pr.civ. de la 1865 în vigoare la data

sesizării primei instanţe, ”Când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea

publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice

mijloace de dovadă.”

Potrivit art. 245 alin. (1) lit. c^1) C.pr.pen. în forma în vigoare la data

pronunţării sus-menţionatei decizii, ”Prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale se

dispune totodată asupra…sesizării instanţei civile competente cu privire la

desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris”.

Se observă că în condiţiile art.45 alin. (1) C.pr.civ., Ministerul Public poate

porni acţiunea civilă fie dacă este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor

legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor (situaţie

ce nu se regăseşte în cauză), fie “în alte cazuri expres prevăzute de lege”, situaţie

avută în vedere în decizia 2/2011 şi incidentă în cauză.

Raportând aceste considerente la situaţia dedusă judecăţii în prezenta

cauză,autorul opiniei separate a apreciat că, întrucât parchetul - sesizat fiind cu

cercetarea falsului ce ar fi fost săvârşit de I.I. (pârât în cauza civilă) - a constatat că

urmărirea penală privitoare la săvârşirea de către acesta a infracţiunii prevăzute de

art. 288 din Codul penal nu poate fi începută şi a sesizat instanţa civilă pentru ca

aceasta să cerceteze dacă, într-adevăr, contractul a fost contrafăcut, Judecătoria

Caransebeş era ţinută să verifice exclusiv sub acest aspect înscrisul contestat şi nu

prin prisma dispoziţiilor legale ce sancţionează cu nulitatea absolută contractul civil

încheiat cu nerespectarea condiţiilor de fond şi/sau formă cerute pentru valabila sa

încheiere. În consecinţă, dincolo de termenii folosiţi de parchet în rezoluţia de

neîncepere a urmăririi penale („anulare”) şi, respectiv, de pârâţi şi instanţe în

cuprinsul hotărârilor („nulitate”), judecătorul pricinii trebuia să se pronunţe cu privire la

desfiinţarea la care se referă art. 245 alin. (1) lit. c^1) C.p.p. verificând dacă înscrisul

a fost sau nu contrafăcut (plăsmuit) în sensul normei penale.

Pagină 18 din 27

Este adevărat că încheierea de către primar, în lipsa unei hotărâri de consiliu

local, a unui contract de locaţiune (deşi are ca obiect un imobil ce aparţine unităţii

administrative) prin raportare la legislaţia privind închirierea locuinţelor fără ca

imobilul să aibă această destinaţie, locaţiunea fiind gratuită şi stabilită pentru o

perioadă de 50 de ani este de natură a fi sancţionată cu nulitatea absolută a

contractului, însă nu aceste aspecte se impuneau a fi examinate de instanţa civilă ci

cele referitoare la contrafacerea de către pârâtul I.I. a înscrisului din 22.01.1997

intitulat „Contract de închiriere”, contrafacere ce nu a putut fi confirmată de parchet

datorită împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale. Chiar dacă, în

temeiul art.45 alin. (1) C.pr.civ., titularii dreptului la care se referă acţiunea (în speţă,

pârâţii recurenţi) au fost introduşi în cauză, ei nu pot invoca alte cauze de desfiinţare

a înscrisului decât cele ce nu au putut face obiect al urmăririi penale (conform celor

mai sus-arătate), câtă vreme, conform aceleiaşi norme,titularul dreptului “… se va

putea folosi de dispoziţiile prevăzute în art. 246, 247 şi 271 - 273, iar în cazul în care

procurorul şi-ar retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii”, legea nedându-

i posibilitatea de a modifica obiectul ori cauza sesizării adresată de parchet instanţei

civile.

Din această perspectivă,s-a apreciat că în mod corect a reţinut instanţa de

apel că în cauză nu s-a probat în vreun fel că înscrisul în litigiu ar fi fost contrafăcut

de pârâtul intimat, cu consecinţa legalei interpretări a dispoziţiilor art.184 C.pr.civ.,

art. 1169 din Cod civil. Astfel, nu s-a dovedit că înscrisul tipizat denumit „Contract de

închiriere” ar fi fost completat de acesta, că semnătura la rubrica „proprietar” nu ar

aparţine primarului de la acea vreme ori că ştampila aplicată pe înscris ar fi falsă.

Dimpotrivă, martorii propuşi spre audiere de pârâtul intimat au confirmat susţinerile

acestuia referitoare la semnarea de către fostul primar al municipiului Caransebeş a

contractului de închiriere.

În consecinţă, susţinerile recurenţilor vizând aspecte ce ţin de nulitatea

absolută ca sancţiune de drept civil (inclusiv cele ale A.N.S.V.S.A. referitoare la

obiectul contractului) au fost apreciate ca nefiind de natură a atrage modificarea

deciziei recurate.

S-a mai apreciat că susţinerile recurentului Parchetul de pe lângă Tribunalul

Caraş-Severin referitoare la refuzul notarului S.G. de a răspunde clar la solicitările

instanţei (dacă legalizarea a fost efectuată pe baza originalului contractului de

închiriere) nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ. invocate ca temei

de drept de recurent şi, oricum, acest refuz nu vizează o faptă personală a pârâtului

I.I.

În fine, susţinerile A.N.S.V.S.A. vizând alte litigii purtate între această instituţie

şi intimat, respectiv alte contracte încheiate între aceste părţi sunt străine de obiectul

cauzei dedusă judecăţii, nefiind de natură a atrage modificarea ori casarea deciziei

recurate.

Pagină 19 din 27

7. Împărţeală judiciară. Căi de atac

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 457 alin. (1),

art. 483 alin. (2) ,art. 94 alin.(1) lit. j),

Hotărârile pronunţate în cererile de împărţeală judiciară nu sunt supuse

recursului, indiferent de valoarea litigiului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 400 din 22 octombrie 2015, F.Ş.

Prin decizia civilă nr. 208/4.06.2015 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în

dosar nr. 4492/290/2013 a fost respins apelul declarat de reclamanta M.E împotriva

sentinţei civile nr.1687/23.10.2014 şi a încheierii din 17.12.2014, ambele pronunţate

de Judecătoria Reşiţa în dosar nr. 4492/290/2013 în contradictoriu cu pârâtul S.A.

pentru partaj judiciar.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta.

La termenul de judecată din 21.10.2015, din oficiu, în baza art. 245, art. 246

alin. (1), art. 247 alin. (1) C.pr.civ., instanţa a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii

recursului, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a investit prima instanţă cu o cerere de împărţeală judiciară.

Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C.pr.civ., hotărârea judecătorească este

supusă numai căilor de atac prevăzute de lege.

Pe de altă parte, art. 483 alin. (2) C.pr.civ. prevede că „Nu sunt supuse

recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j)…”, art.

94 alin. (1) lit. j) statuând că judecătoria judecă în primă instanţă „cererile de

împărţeală judiciară, indiferent de valoare”.

Având în vedere aceste considerente care, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1)

C.pr.civ.,fac inutilă examinarea fondului susţinerilor recurentei, instanţa a respins ca

inadmisibil recursul astfel declarat.

8. Încuviinţare executare silită. Competenţă teritorială

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 116, art. 641

Dacă sediul creditorului se află în străinătate, acesta va putea depune

cererea de învestire şi la judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul ales,

alegerea între instanţe revenindu-i.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 208 din 23 octombrie 2015, F.Ş.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de

18.08.2015, creditoarea E. GMBH prin mandatar SC E. SRL, a solicitat instanţei

Pagină 20 din 27

investirea cu formulă executorie a contractului linie de credit nr. 1/8.04.2006 încheiat

între C. SA şi împrumutatul debitor R.P.

Prin încheierea civilă nr. 10180/20.08.2015, Judecătoria Timişoara a declinat

competenţa de soluţionare a cererii de investire cu formulă executorie în favoarea

Judecătoriei Arad, reţinând incidenţa art. 129 pct. 2 coroborat cu dispoziţiile art. 132

C.pr.civ., faţă de faptul că debitorul are domiciliul în localitatea Arad.

La Judecătoria Arad, cauza a fost înregistrata la data de 21.09.2015. Prin

sentinţa civilă nr. 4717/24.09.2015 a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a

Judecătoriei Arad invocată din oficiu, s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii

în favoarea Judecătoriei Timişoara, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă

între Judecătoria Timişoara şi Judecătoria Arad şi a fost înaintat dosarul Curţii de

Apel Timişoara pentru soluţionarea conflictul astfel apărut.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Arad a reţinut că creditorul are sediul în

Germania şi, prin reprezentantul său, SC E. SRL care are sediul ales în Timişoara, a

înregistrat cererea de investire la Judecătoria Timişoara în conformitate cu dispoziţiile

art. 641(2) teza a II-a din Codul de procedură civilă. În această materie, competenţa

teritorială este alternativă, fiind deopotrivă competente atât instanţa de la domiciliul

sau sediul creditorului, cât şi instanţa în circumscripţia căreia se află domiciliul sau

sediul debitorului, însă, dacă sediul creditorului se află în străinătate, precum în

speţă, creditorul personal sau prin mandatar va putea înregistra cererea de investire

şi la judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul său ales, alegerea între

instanţe aparţinând doar creditorului; or, în speţă, creditorul prin mandatar a făcut

această alegere de domiciliu şi a depus cererea la Judecătoria Timişoara, judecătorie

în circumscripţia căreia are sediul ales.

Astfel sesizată, Curtea a constatat că revine Judecătoriei Timişoara

competenţa materială de soluţionare a cererii de faţă, pentru următoarele

considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 641 alin. (1) şi alin. (2) C.pr.civ, titlurile executorii, altele

decât hotărârile judecătoreşti, pot fi puse în executare numai dacă sunt învestite cu

formulă executorie, cererea în acest sens soluţionându-se de judecătoria în

circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului.

Aceeaşi normă dispune că “dacă sediul creditorului se află în străinătate, creditorul

va putea depune cererea de învestire şi la judecătoria în circumscripţia căreia se află

domiciliul ales”. În consecinţă,a reţinut instanţa, în această materie, prin derogare de

la dispoziţiile de drept comun în materie de competenţă teritorială prevăzute de art.

107 şi urm. C.pr.civ., ne aflăm în ipoteza unei competenţe teritoriale alternative, fiind

deopotrivă competente în soluţionarea cererii instanţa de la sediul creditorului şi,

respectiv, al debitorului; în plus, creditor având sediul în străinătate, este, de

asemenea, competentă şi instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul

procesual ales al acestuia, alegerea între instanţele deopotrivă competente revenind

exclusiv reclamantului, potrivit dispoziţiilor art. 116 C.pr.civ. Cum, în cauză,

reclamanta-creditor are sediul în Germania, iar reprezentantul său şi-a ales sediul

procesual în Timişoara, prin înregistrarea cererii de investire la Judecătoria

Pagină 21 din 27

Timişoara a învestit legal cu soluţionarea pricinii această instanţă care în mod eronat

a invocat şi reţinut necompetenţa sa teritorială în soluţionarea pricinii.

9. Revizuire. Condiții de admisibilitate

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 322 pct. 9,

- Codul de procedură civilă de la 1865: art. 137

I În materia revizuirii, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 9 Codul de

procedură civilă de la 1865, calitatea procesuală activă aparține exclusiv părții care a

supus jurisdicției Curții Europene a Drepturilor Omului plângerea sa împotriva

Statului Român, reclamat pentru încălcarea unui drept sau libertate fundamentală a

omului, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești de către instanța națională și

numai în măsura în care Curtea Europeană a constatat o astfel de încălcare datorată

respectivei hotărâri judecătorești în care petiționarul a avut calitatea de parte, în sens

procesual civil.

II Admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct.

9 Codul de procedură civilă de la 1865 este condiționată de întrunirea cumulativă a

trei cerințe vizate de normă, după cum urmează:

a. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului datorate unei hotărâri judecătorești;

b. consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă, (în deosebi, la momentul investirii instanței cu o cerere de revizuire);

c. revizuirea să fie singurul remediu posibil pentru înlăturarea încălcării constatate.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Sentinţa civilă nr. 389 din 13 octombrie 2015, Prof.univ.dr. L.B.

Prin cererea adresată Curţii de Apel Timişoara la data de 18.03.2015 (data

poştei) şi înregistrată la această instanţă la data de 20.03.2015, recurenta pârâtă

A.R. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 2047/25.10.2006 pronunţată de Curtea de

Apel Timişoara în dosarul nr. 4460/59/2006 în sensul schimbării ei şi al respingerii

acţiunii reclamantei Episcopia Romano-Catolică Oradea pentru anularea contractului

de vânzare-cumpărare nr. 2042/22.07.1997 (prin care revizuienta a dobândit în baza

Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra apartamentului 23 situat în Arad, şi

pentru rectificarea situaţiei de CF.

Cererea sa de revizuire a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 322 pct. 9

din Codul de procedură civilă iar în fapt pe mai multe argumente.

Redându-se un istoric al procedurilor judiciare urmate în dosarul finalizat prin

decizia a cărei revizuire se solicită, s-a arătat în fapt, că în anul 1998, intimata-

reclamantă Episcopia Romano-Catolica Oradea, în calitate de fost proprietar al

imobilului situat în Arad, a formulat o cerere de chemare în judecata, înregistrata în

Pagină 22 din 27

dosarul nr. 483/1998 al Judecătoriei Arad, prin care a solicitat rectificarea cârtii

funciare (CF) 7170 Arad, prin anularea încheierii nr. 2780/1975 în baza căreia asupra

întregului imobil neapartamentat s-a intabulat dreptul de proprietate al statului roman,

cu titlu de prescripţie extinctivă. De asemenea, s-a solicitat rectificarea CF colectiva

35.161 (actualmente nr. CF nou - 62948) Arad, prin anularea parţiala a încheierii nr.

6711/1980 si evidenţierea faptului că ap.1-26, cu excepţia ap. 2, 3, 4, 7, 8 şi 11

(adica inclusiv apartamentul nr. 23, proprietatea sa) sunt proprietatea statului roman

şi restabilirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor

proprietate de stat din aceeaşi CF. S-a mai solicitat rectificarea unor cărţi funciare

individuale, printre care şi a CF 35184 Arad, în care era intabulat dreptul de

proprietate al revizuentei în baza contractului de vanzare-cumparare arătat mai sus şi

restabilirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui apartament.

Pe parcursul procesului s-a formulat cerere prin care s-a extins procesul faţă

de 9 proprietari de apartamente cumpărate în baza Legii nr. 112/1995. S-a solicitat

constatarea nulităţii contractelor de vanzare-cumparare încheiate pentru un număr de

9 apartamente, inclusiv pentru apartamentul pe care ea l-a cumpărat - fără ca

revizuenta să fie chemată în judecată -, invocându-se încălcarea dispoziţiilor art. 9

din Legea nr. 112/1995 şi ale art. 1 alin. (4) şi respectiv 9/1 din Normele de aplicare a

Legii nr. 112/1995.

Prin sentinţa civila nr. 6854/7.11.1998, pronunţată de Judecătoria Arad în

dosarul nr. 483/1998, s-a dispus respingerea, în totalitate, a acţiunii reclamantei.

Această hotărâre a fost menţinută de Tribunalul Arad, prin respingerea apelului din

dosarul nr. 1499/A/1999 (decizia civila nr. 634/8.04.1999) şi de Curtea de Apel

Timişoara, prin respingerea recursului din dosarul nr. 8117/C/1999 (decizia civila nr.

4000/17.12.1999).

În anul 2003, Episcopia Romano-Catolica Oradea a formulat o nouă cerere

de chemare în judecată, înregistrată în dosarul nr.1855/2003 al Judecătoriei Arad.

Prin aceasta noua cerere s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a mai multor

contracte de vanzare-cumparare, inclusiv a contractului de vanzare-cumparare pe

care revizuenta l-a încheiat şi, în baza căruia şi-a intabulat dreptul de proprietate în

CF 35184 Arad. De asemenea, s-a solicitat rectificarea cărţii funciare, în sensul

restabilirii dreptului de proprietate în favoarea statului român asupra apartamentului

înscris în CF 35184 Arad. S-au invocat dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a

Guvernului (OUG) nr. 94/2000, dispoziţiile art. 1, art. 5 din Legea nr.112/1995, art. 1

pct. 2 din Hotărârea Guvernului (HG) nr.20/1996, art. I pct. 3 alin. (1), art.4/1 din HG

nr.11/1997, art. VI pct.3 din OUG nr.184/2002.

Prin sentinţa civila nr. 2270/15 mai 2003, pronunţata în dosar nr.1855/2003,

Judecătoria Arad a respins acţiunea reclamantei. Aceasta hotărâre a fost menţinută

de Tribunalul Arad, prin respingerea apelului reclamantei (decizia civila nr.

666/3.11.2003). Prin decizia civila nr. 1853/16.12.2004 pronunţata de Curtea de Apel

Timişoara în dosar nr. 9318/C/2004 s-a admis recursul reclamantei şi s-a dispus

rejudecarea cauzei de către instanţa de fond.

Pagină 23 din 27

În urma rejudecarii, prin sentinţa civila nr.5099/26.10.2005, pronunţata de

Judecătoria Arad în dosar nr.1364/2005, s-a admis acţiunea reclamantei Episcopia

Romano-Catolica Oradea, s-a constatat, printre alte dispoziţii care se refereau la

contractele de vânzare-cumpărare ale intimaţilor de ordin 5-22 şi, nulitatea absoluta a

contractului de vanzare-cumparare nr. 2042/22.07.1997, prin care revizuenta a

dobândit dreptul de proprietate asupra ap. 23 şi s-a dispus restabilirea dreptului de

proprietate în favoarea statului. Aceasta hotărâre a fost menţinută atat de Tribunalul

Arad, prin respingerea apelului din dosar nr. 515/A/2006 (decizia civila nr.

109/A/9.03.2006), cât şi de Curtea de Apel Timişoara, prin respingerea recursului din

dosar nr. 4460/59/2006 (decizia civila nr. 2047/25.10.2006).

Ulterior, împotriva deciziei de recurs nr. 2047/25.10.2006, recurenta pârâtă

A.R. s-a adresat cu plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, prin

hotărârea sa din 16.09.2014 (rămasă definitivă la data de 16.12.2014) a stabilit că

prin pronunţarea deciziei de recurs menţionate, recurentei i-a fost încălcat dreptul la

un proces echitabil prevăzut de art. 6 par. 1 al Convenţiei.

Această concluzie a fost dedusă de CEDO din aceea că “... la 17 decembrie

1999, la finalizarea primei acţiuni în revendicare a imobilului, Curtea de Apel

Timişoara a respins argumentele potrivit cărora episcopia se întemeia pe Legile nr.

112/1995 şi Legea nr. 213/1998 pentru a invoca nulitatea preluării de către stat a

bunului în litigiu şi a vânzării apartamentelor locatarilor. Reţine că, în cauză, curtea

de apel a pronunţat valabilitatea titlului de proprietate a statului şi a vânzării

apartamentelor”.

Curtea a constatat că, o dată cu a doua acţiune, introdusă după intrarea în

vigoare a hotărârilor de Guvern referitoare la bunurile aparţinând cultelor religioase şi

a Legii nr. 10/2001, aceeaşi curte de apel a revenit asupra concluziilor sale, prin

decizia sa definitivă din 25 octombrie 2006, considerând de această dată că

transferul bunului şi vânzarea apartamentelor era nelegalâ, încălcând Legea nr.

112/1995 şi Legea nr. 213/1998.

De asemenea, Curtea observă că, în toate sistemele juridice, autoritatea de

lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive implică limitări ad personam şi ad

rem (hotărârea din cauza Esertas, citată anterior, pct. 22).

În aceste condiţii, acceptând că în cauza prezentă nu exista o identitate a

părţilor în cele două proceduri interne, Curtea constată că aceste procese priveau

acelaşi imobil şi aveau legătură cu aceeaşi problemă juridică, şi anume caracterul

legal sau nu al preluării şi vânzării bunului de către stat, determinantă pentru

soluţionarea lor (a se vedea, mutatis mutandis, Siegle împotriva României, nr.

23456/04, pct. 36,16 aprilie 2013).

Curtea a considerat că prezenta cauză nu se referă la ştergerea unei decizii

judecătoreşti irevocabile şi care a dobândit autoritatea de lucru judecat (a se

compara cu Brumărescu, citată anterior, pct. 62). Cu toate acestea, noua apreciere a

faptelor, realizată de curtea de apel şi care a condus la pronunţarea unei decizii

radical opuse, ce poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului

securităţii juridice. În special datorită faptului că reclamanta aştepta în mod legitim ca

Pagină 24 din 27

această instanţă să tranşeze urmarea aceluiaşi litigiu în sensul respectării autorităţii

lucrului judecat din decizia sa anterioară (a se vedea mutatis mutandis, Siegle, citată

anterior, pct. 38, şi Amurăriţei împotriva României, nr. 4351/02, pct. 37,23 septembrie

2008).

Pe cale de consecinţă, Curtea consideră că respectiva curte de apel, revenind

în chestiunea privind transferul bunului în litigiu şi a vânzării apartamentelor - care

fusese deja tranşată şi care făcuse obiectul unei decizii definitive - şi în absenţa un

fapte noi, a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.

Prin decizia civilă nr. 389/13.10.2015 Curtea de Apel Timișoara a admis

excepția lipsei calității procesuale active invocată de intimata Episcopia Romano-

Catolică Oradea în raport cu G.T.S. şi G.F., B.G. şi B.I., P.G. şi P.F., S.I. şi S.R., K.P.

şi K.A., F.S., G.C.-P. şi G.E., B.A. şi Ţ.L., cu consecința respingeri cererii de revizuire

formulată de aceștia împotriva deciziei civile nr. 2047/25.10.2006 pronunţată de în

dosarul nr. 4460/59/2006.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că accesul la dispozițiile art. 322 pct. 9

din Codul de procedură civilă de la 1865 este recunoscut de lege exclusiv persoanei

a cărei plângere a fost supusă jurisdicției CEDO, demersurile făcute de un astfel de

petiționar neputând profita altor coparticipanți la proces, în măsura în care

coparticiparea acestora în proces nu a fost una obligatorie, conform art. 48 C.pr.civ.,

ci una facultativă, precum în cazul de speță, unde părțile în discuție și-au valorificat

drepturile subiective individual determinate, derivând din cauze juridice diferite,

respectiv din contracte distincte încheiate de ei cu statul pentru apartamentele în

care locuiau ca și chiriași, fiind astfel indiferent faptul că aceste apartamente sunt

toate situate în același imobil a cărei situație juridică a fost tranșată în același unic

dosar nr. 4460/59/2006. Coparticiparea lor nu a fost impusă nici prin natura raportului

juridic și nici prin efectul legii pentru ca actele de procedură îndeplinite de unul sau

unii dintre ei să le profite și celorlalți [art. 48 alin. (2) C.pr.civ.], ci a fost una

subiectivă, facultativă (art. 47 C.pr.civ.) determinată de voința reclamantei din acel

proces (Episcopia Romano-Catolică Oradea) de a-și apăra drepturile într-un cadru

procesual unic, care să faciliteze, în acest fel, administrarea justiției, ținând cont de

faptul că toți pârâții îi opuneau drepturi individuale similare.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 3 din Legea nr. 30/1994 privind ratificarea

de către România a Convenției Europene a Drepturile Omului care reglementează

dreptul la un recurs individual în fața Curții Europene, cât și dispozițiile art. 34 din

Convenția Europeană care consacră dreptul de sesizare a Curții Europene oricărei

persoane fizice, organizaţie neguvernamentală sau oricărui grup de particulari care

se pretind victime ale unei încălcări a drepturilor sau libertăților fundamentale ale

omului.

Pe cale de consecință, Curtea a atribuit calitatea procesuală activă în cadrul

procesului de revizuire exclusiv petentei A.R., aceasta având calitatea de victimă în

sensul Convenției, calitate recunoscută de Curtea Europeană.

Pe cale de consecință, Curtea a respins cererea de revizuire formulată de

ceilalţi pârâți.

Pagină 25 din 27

Cât privește cererea de revizuire formulată de pârâta A.R., Curtea, cu opinie

majoritară, respinge această cerere, ca nefondată, apreciind că, în cauză nu sunt

întrunite cumulativ cele trei cerințe prevăzute de art. 322 pct. 9 Codul de procedură

civilă de la 1865, respectiv condiția persistenței consecințelor grave ale încălcării

constatate de către Curtea Europeană și condiţia ca revizuirea să fie singurul

remediu posibil pentru înlăturarea respectivei încălcări.

Astfel, s-a reținut că, Curtea Europeană a constatat încălcarea art. 6

paragraful 1 din Convenție, prin acea că, Curtea de Apel Timișoara revenind în

chestiunea privind transferul bunului în litigiu și a vânzării apartamentelor, care

fusese deja tranşată și care făcuse obiectul unei decizii definitive și în absența unor

fapte noi – a încălcat principiul securității raporturilor juridice (par. 43). În alte cuvinte,

s-a apreciat că instanța europeană nu a examinat nici admisibilitatea, nici temeinicia

celorlalte capete de cerere din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la

Convenție și care se referă la protecția dreptului de proprietate.

În acest context s-a apreciat că încălcarea astfel reținută s-a consumat odată

cu procedura judiciară, astfel că cerința vizând persistența consecințelor grave

derivate din încălcarea constatată nu este întrunită în cauză.

Pe de altă parte, Curtea de Apel constată că nici cerința ca revizuirea să fie

unicul remediu și, deopotrivă, eficient prin el însuși pentru situația reclamantei nu

este întrunită în cauză, căci consecințele admiterii cererii de revizuire (anularea

hotărârii, rejudecarea recursului, admiterea recursului, respingerea cererii de anulare

a contractului de vânzare-cumpărare), sunt excluse ca posibilitate prin însăși

hotărârea CEDO în discuție, hotărâre care în paragraful 42 precizează că „prezentul

dosar nu privește desființarea unei hotărâri judecătorești irevocabile și care a

dobândit autoritate de lucru judecat”, cu referire la decizia civilă nr. 2047/25.10.2006.

Curtea de Apel a reținut că anularea autorității de lucru judecat a hotărârii

atacate, ca o consecință a admiterii cererii de revizuire, ar presupune săvârșirea

exact a aceluiași gen de fapte pe care instanța europeană le-a considerat a fi condus

la încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție.

Mai mult, Curtea de Apel a reținut că apartamentul revizuientei a fost

retrocedat Episcopiei prin Dispoziția nr. 3049/25.11.2014 emisă de Comisia Specială

de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din

România, iar acest titlu nu a fost desființat până în prezent, context în care instanța

reține că revizuirea de față nu ar putea rezolva prin ea însăși procedura restabilirii

dreptului de proprietate al revizuientei, pentru a constitui un remediu eficient, fiind

astfel necesar ca revizuienta să declanșeze alte proceduri în acest scop.

Instanța reține și împrejurarea că revizuirea în cauză nu este singurul remediu

pentru a face admisibilă cererea revizuientei, în sensul art. 322 pct. 9 Codul de

procedură civilă de la 1865, căci prin însuși dispozitivul hotărârii CEDO (pct. 5) a fost

amânată discuția asupra reparației materiale, respectiv asupra aplicării art. 41 din

Convenție până la momentul la care Guvernul român și/sau reclamanta îi vor aduce

la cunoștință eventualul acord la care s-ar putea ajunge în acest sens, iar în lipsa

acestuia prin intervenția instanței europene.

Pagină 26 din 27

Opinia separată privește exclusiv soluţionarea pe fond a cererii de revizuire

preconizându-se admiterea acesteia cu consecinţa schimbării în parte a deciziei nr.

109/A/09.03.2006 pronunţată de Tribunalul Arad, ca urmarea admiterii recursului

pârâtei A.R., în sensul respingerii acţiunii reclamantei Episcopia Romano-Catolică

Oradea împotriva pârâtei A.R. şi menţinerea celorlalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

În acest sens, se susţine că în cauză sunt întrunite toate cele trei cerinţe de

admisibilitate a cererii de revizuire formulată de pârâta A.R., prevăzută de art. 322

pct. 9 Codul de procedură civilă de la 186, după cum urmează:

Instanţa europeană a constatat încălcarea unui drept fundamental al omului,

prevăzut de art. 6 paragraful 1din Convenţie, stabilind că această încălcare este

datorată unei hotărâri judecătoreşti.

Problema aplicării art. 41 din Convenție a fost amânată, solicitându-se

Guvernului Român şi reclamantei să adreseze Curţii Europene, în scris, în termen de

6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii, în conformitate cu art. 44

paragraful 2 din Convenţie, informaţii despre orice fel de acord s-ar încheia între

părţi, în spiritul art. 41 din Convenţie.

S-a reţinut că acest termen a expirat la data pronunţării prezentei hotărâri fără

ca Guvernul să ofere pârâţilor vreo reparaţie, în sensul Convenţiei.

Consecinţele grave ale încălcării continuă să se producă, căci dreptul de

proprietate al revizuientei asupra apartamentului în litigiu a fost afectat în esenţa sa,

acesta fiind în patrimoniul Episcopiei ca urmare a Dispoziţiei nr. 3049/25.11.2014,

menţionată, pe de o parte, iar, pe de altă parte, însăşi instanţa europeană a prorogat

discutarea reparaţiei cuvenite reclamantei, într-o procedură ulterioară pronunţării

hotărârii care legitimează revizuirea de faţă, împrejurarea de natură a demonstra

continuarea consecinţelor încălcării art. 6 paragraful 1 din Convenţie.

Mai mult, solicitările revizuientei de realizare a unei înţelegeri cu Statul Român

pentru înlăturarea consecinţelor încălcărilor constatate de către CEDO nu au avut

nici o finalitate, pârâta revizuientă fiind îndrumată de către Guvern să se adreseze

instanţei de judecată cu o cerere de revizuire, ceea ce pârâta revizuientă a şi făcut.

Sub acest aspect se apreciază ca fiind nerezonabil să sugerăm revizuientei urmarea

altor căi administrative sau judiciare, cu costurile aferente şi şanse de realizare

discutabile, finalitatea jurisdicţiei europene fiind aceea de a înlătura cât mai complet

şi mai rapid pagubele produse prin încălcările constatate.

În acest context s-a apreciat că în absenţa unui titlu revizuienta nu poate

demara un demers pentru anularea Dispoziţiei prin care imobilul a fost atribuit

reclamantei intimate, Episcopia Romano-Catolică Oradea.

În egală măsură , în opinia separată se observă expirarea termenului de 6 luni

de la data pronunţării hotărârii CEDO (16.09.2014), fixat de instanţa europeană, în

defavoarea revizuientei, căci Statul Român nu a propus modalităţi concrete şi

efective de reparare a prejudiciului produs revizuientei, îndrumând-o la accesarea

căii revizuirii, pârâta revizuientă conformându-se sugestiei.

Pagină 27 din 27

În alte cuvinte, singurul remediu eficient este calea revizuirii, accesată în

cauza prezentă, astfel că cererea de revizuire este admisibilă, cu toate consecinţele

ce decurg din aceasta, mai sus redate.