CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Trimestrul al II-lea 2016

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Judecător Conf. univ. dr. Marian BRATIŞ

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

2

Cuprins

Cuprins ..................................................................................................................................................... 2

§.Drept civil. Obligaţiile ................................................................................................................ 3

1. Acordarea daunelor morale prin hotărâre judecătorească. Momentul de la care curg

penalităţile de întârziere, în caz de neplată. Rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti ...... 3

§.Drept societar. Societatea pe acţiuni ......................................................................................... 6

2. Acţiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, membrilor

directoratului sau consiliului de supraveghere din cadrul societăţii pe acţiuni, introdusă de

adunarea generală a acţionarilor. Lipsa capacităţii procesuale active a adunării generale .......... 6

§. Dreptul insolvenţei. Participanţii în procedură .................................................................... 10

3. Deschiderea procedurii insolvenţei la cererile conexate ale debitorului şi creditorului.

Desemnarea administratorului judiciar provizoriu de către judecătorul sindic. Caracterul

prevalent al propunerii practicianului în insolvenţă formulată de creditor prin cerere de

deschidere procedurii insolvenţei .............................................................................................. 10

§. Drept procesual civil. Competenţa instanţelor judecătoreşti .............................................. 13

4. Acţiune în despăgubire pentru prejudiciu cauzat societăţii agricole prin culegerea fără

drept a recoltei de către pârâţi persoane fizice. Delimitarea competenţei materiale între secţiile

civile ale aceluiaşi tribunal. Regulator de competenţă. Criterii de delimitare ........................... 13

5. Acţiune în nulitate. Clauze abuzive cuprinse în contractul de credit bancar. Instanţa

competentă material. Criteriul valoric al obiectului cererii pentru delimitarea competenţei între

judecătorie şi tribunal ................................................................................................................ 20

3

§.Drept civil. Obligaţiile

1. Acordarea daunelor morale prin hotărâre judecătorească. Momentul de la care

curg penalităţile de întârziere, în caz de neplată. Rămânerea definitivă a

hotărârii judecătoreşti

Legea nr. 136/1995

Ordinul CSA nr. 13/2011

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 2977/09.10.2014

Curtea constată că acordarea penalităţii de întârziere de 0,2% calculată asupra sumei

daunelor morale pe zi de întârziere, începând cu a 11 zi de la data rămânerii definitive a

hotărârii judecătoreşti este corectă, întrucât cererea depusă la asigurător pentru acordarea

de daune morale titularului dreptului, în cuantumul liber apreciat de acest titular, nu obligă

asigurătorul să se conformeze unei asemenea cereri, deoarece aşa cum titularul dreptului are

libertatea de a fixa obiectul pecuniar al daunelor morale, tot astfel, asigurătorul este

îndreptăţit să nu fie de acord cu un astfel de obiect sau cu suma solicitată de titular. Aceasta

întrucât evaluarea şi acordarea daunelor morale sunt guvernate de criterii subiective, care

pot diferi în procesul cererii şi acordării lor. Pe de altă parte, daunele morale rezultă dintr-

un prejudiciu moral care, deşi are o geneză ex tunc, se determină post factum, prin evaluare

de către instanţa judecătorească, în absenţa unui acord între titularul dreptului şi asigurător.

Prin urmare, daunele morale nu sunt debite decât de la data acordării lor, iar sancţiunea

penalităţii de întârziere pentru neplata daunelor morale, evaluate şi acordate de instanţă, nu

poate decât să urmeze unei hotărâri judecătoreşti definitive, deoarece penalitatea însăşi

reprezintă un accesoriu al debitului principal stabilit cu titlu de daune morale, prin aceeaşi

hotărâre judecătorească. În acest sens s-a pronunţat, de altfel, şi Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, prin decizia nr. 2977/09.10.2014, statuând că până la momentul pronunţării unei

hotărâri judecătoreşti definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale,

acestea nu au caracter cert, lichid şi exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalităţi de

întârziere.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 507 din 15 iunie 2016,

Conf. univ. dr. M.B.)

Prin sentinţa civilă nr. 56/28.01.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr.

1756/108/2015 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei P.P.M. şi

s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta P.P.M. împotriva pârâtei G.A. SPA prin

SC I.I. SRL Bucureşti, fiind obligată pârâta G.A. SPA prin SC I.I. SRL să plătească

reclamantei daune morale în cuantum de 50.000 lei, precum şi penalităţi de întârziere în

cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere, calculate asupra acestei sume începând cu a 11-a zi de la

data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data achitării efective a acestei sume.

Pe fond, cu privire la despăgubirile morale solicitate în sumă de 200.001 lei instanţa a

constatat că acestea sunt parţial întemeiate.

4

Astfel, tatăl reclamantei, numitul P.C. a decedat în urma accidentului de circulaţie

produs în data de 13.10.2012 pe DN 7 în afara localităţii Odvoş, com Conop, jud. Arad, de

către numitul G.D.I., ca urmare a pătrunderii acestuia pe contrasens.

Din Rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Lipova din 29.02.2014, în condiţiile

în care făptuitorul a decedat în urma accidentului pe care el însuşi 1-a provocat, aceasta fiind

o situaţie în care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, în cauză s-a dispus neînceperea

urmăririi penale împotriva făptuitorului G.D.I. pentru săvârşirea a mai multor infracţiuni de

ucidere din culpă prevăzute de art.178 alin. (2) şi (5) şi art. 184 din Vechiul Cod Penal,

vinovăţia acestuia rezultând fără echivoc din înscrisurile aflate la dosarul penal precum şi din

expertiza tehnică în specialitatea auto efectuată în cauză.

Deoarece legislaţia din România nu conţine norme pentru determinarea cuantumului

daunelor morale, criteriul de determinare al acestora în reprezintă jurisprudenţa.

Conform dreptului românesc, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept.

Reglementarea cuprinsă la art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr.14/2011 – ce

prevede că, la stabilirea despăgubirilor în caz de deces, se au în vedere în privinţa daunelor

morale ,,legislaţia şi jurisprudenţa din Romania” – tinde să acorde statut de izvor de drept

jurisprudenţei.

Nu există criterii legale pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a

pierderii unei persoane apropiate, traumele create în aceasta situaţie fiind incomensurabile.

Practica judiciară în materie este, însă, constantă în sensul ca daunele morale nu

reprezintă o reparare a prejudiciului, ci ele au rolul de a compensa respectivul prejudiciu.

Astfel, daunele morale acordate urmăresc să asigure părţii vătămate o alinare în

condiţii de viaţă mai confortabile, să permită acesteia ca, la un moment dat, să poată realiza

un transfer de afectivitate.

În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de reclamanta P.P.M., instanţa a reținut

că, în urma decesului tatălui său, P.C. în accidentul produs în data de 13.10.2012 reclamanta

a suferit, în mod evident, traume care justifică dreptul acesteia la plata unor daune morale din

partea pârâtei.

La stabilirea cuantumului acestora instanţa a avut în vedere criteriile, verificate prin

coroborarea înscrisurilor cu declaraţiile martorilor audiaţi B.V.G. si B.V.D.: relaţia de rudenie

dintre reclamantă şi defunct, gradul de afecţiune existent între aceştia, împrejurarea că

reclamanta a locuit şi a gospodărit împreuna cu defunctul, că se afla în întreţinerea acestuia,

împrejurarea ca prin deces a avut loc o dezmembrare a familiei, reclamanta chiar majoră -19

ani la data accidentului, locuia cu defunctul, neavând propria ei viaţă de familie independentă,

urmând sa crească fără a beneficia de sprijinul si îndrumarea tatălui său, vârsta, profesiunea

defunctului şi starea familială.

În privinţa penalităţilor de întârziere pentru daunele morale, prin Decizia nr.

2977/09.10.2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că: ,,legea nu prevede obligaţia

asigurătorului de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate în urma

producerii unor accidente de circulaţie, la nivelul pretenţiilor acestora şi la momentul

solicitării acestora. Este evident că, în situaţia în care, între societatea de asigurare și

persoanele vătămate nu se încheie o tranzacție prin care părțile să stabilească, prin comun

acord, o sumă certă, cu titlu de despăgubiri, în vederea acoperirii prejudiciului material și

moral produs, nu se poate considera că asigurătorul nu și-a îndeplinit obligația de a plăti

5

despăgubirile cuvenite persoanelor vătămate. În această situație, cuantificarea prejudiciului, în

special a celui moral, va fi stabilită de către instanța de judecată, prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești. Astfel, până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești

definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter

cert, lichid și exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalități de întârziere”.

Cum accesoriile nu pot curge mai devreme de data la care debitul principal devine

scadent, a fost considerat nefondat capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la penalităţi

de întârziere începând cu data de 17.05.2014.

Cum în speţă, cuantumul despăgubirii morale s-a stabilit abia prin proces, nu s-a pus

problema obligării pârâtei la penalităţi de întârziere pentru trecut, aşa cum a cerut reclamanta,

ci doar pe viitor se va putea pune această problemă, în caz de neplată a despăgubirilor în 10

zile de la primirea hotărârii definitive.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta P.P.M. solicitând admiterea

apelului şi modificarea hotărârii primei instanţe în sensul majorării daunelor morale acordate

de prima instanţa şi a obligării pârâtei la plata de penalităţi conform petitelor acţiunii

introductive de instanţă.

Examinând apelul astfel cum a fost formulat prin prisma motivelor invocate în fapt şi

în drept, prin luarea în considerare a apărărilor formulate dec pârâtă prin întâmpinare, potrivit

art. 476 – 482 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul este nefondat, urmând să fie

respins, pentru următoarele considerente.

Criticile apelantei se concentrează asupra cuantumului redus a daunelor morale

acordate de prima instanţă şi a neacordării penalităţilor de întârziere de la data depunerii

cererii de acordare a despăgubirilor la asigurator.

Relativ la prejudiciul moral invocat de reclamantă, având ca geneză decesul tatălui

acesteia, în condiţiile producerii unui accident rutier, Curtea relevă că pretium dolores,

semnificând daunele morale la care este îndreptăţită victima în calitate de aparţinător al

persoanei decedate, în concret fiica acestei persoane, se evaluează în raport de criterii

subiective, asupra cărora judecătorul are o largă marjă de apreciere, limitele acestei aprecieri

fiind cele care relevă justul echilibru între dauna morală suferită şi despăgubirea ce trebuie

acordată pentru a asigura compensarea suferinţelor titularului dreptului la daune morale.

Printre criteriile subiective se situează raporturile existente între persoana decedată şi

titularul dreptului la daune, intensitatea raporturilor de afecţiune şi de sprijin moral şi material

existent între aceste persoane, până la data producerii evenimentului, consecinţele lipsirii, în

persoana titularului dreptului pe viitor de prezenţa, afecţiunea şi sentimentele care au creat un

mod de viaţă anterior firesc pentru raportul de familie dintre cele două persoane, eventualele

sechele psihice, constatate în privinţa titularului dreptului ca o consecinţă a pierderii persoanei

decedate, reprezentând pentru titular o rudă apropiată. Cuantumul daunelor morale nu pot fi

egalizate de la o cauză judiciară la alta întrucât circumstanţele proprii fiecărei cauze nu sunt

identice, aşa cum nici traumele psihice încercate de titulari dreptului la prejudiciul moral, nu

sunt identice.

Toate aceste criterii au fost avute în vedere de prima instanţă şi s-a considerat că un

cuantum de 50.000 lei reprezentând daune morale, pentru pierderea tatălui reclamantei,

asigură o justă şi integrală despăgubire şi că un astfel de cuantum nu duce la o îmbogăţire fără

justă cauză.

6

Curtea reţine ca fiind judicioasă aprecierea primei instanţe, iar în lipsa altor probe sau

situaţii de fapt invocate în apel, nu are motive pentru a schimba cuantumul acestor daune.

În ceea ce priveşte critica asupra momentului de la care prima instanţă a acordat plata

penalităţilor de întârziere, a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti,

Curte constată că este corectă dispoziţia instanţei întrucât cererea depusă la asigurător pentru

acordarea de daune morale de către titularul dreptului, în cuantumul liber apreciat de către

acest titular, nu obligă asigurătorul să se conformeze unei asemenea cereri, deoarece aşa cum

titularul dreptului are libertatea de a fixa obiectul pecuniar al daunelor morale, tot astfel

asiguratorul este îndreptăţit să nu fie de acord cu un astfel de obiect, sau cu cel puţin

cuantumul solicitat de titular. Aceasta întrucât aşa cum s-a arătat atât evaluarea cât şi

acordarea acestor daune morale sunt guvernate de criterii subiective, astfel că pot diferii în

procesul de cerere şi acordare a lor.

Pe de altă parte daunele morale se constituie într-un prejudiciu moral care deşi are o

geneză ex tunc se determină post factum prin evaluare de către instanţa judecătorească, în

absenţa unui acord între titularul dreptului şi asigurător.

Prin urmare, sancţiunea penalităţii de întârziere pentru neplata daunelor morale,

evaluate şi acordate de instanţă, nu poate decât să urmeze unei hotărâri judecătoreşti

definitive, deoarece penalitatea însăşi reprezintă un accesoriu al debitului principal stabilit cu

titlu de daune morale, prin aceiaşi hotărâre judecătorească.

Astfel fiind, se va respinge apelul declarat de P.P.M. împotriva sentinţei civile nr.

56/28.01.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 1756/108/2015.

§.Drept societar. Societatea pe acţiuni

2. Acţiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor,

membrilor directoratului sau consiliului de supraveghere din cadrul societăţii pe

acţiuni, introdusă de adunarea generală a acţionarilor. Lipsa capacităţii

procesuale active a adunării generale

Legea nr. 31/1990: art. 155

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.1: art. 56

Potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acţiunea în răspundere contra

administratorilor, directorilor, membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere din

cadrul societăţilor pe acţiuni, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea

îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine Adunării Generale. Conform art. 155 alin.2 din

aceeaşi lege, Adunarea Generală desemnează, totodată, persoana însărcinată să exercite

acţiunea în justiţie.

În consecinţă, calitatea subiectivală de drept material societar pentru a hotărî

angajarea răspunderii patrimoniale prin acţiune în justiţie a administratorului, directorului,

1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015

7

membrului directoratului sau consiliului de supraveghere, inclusiv prerogativa de a desemna

persoana care urmează a susţine acţiunea în justiţie, aparţine Adunării Generale a

Acţionarilor, însă calitatea subiectivală procesuală, cu legitimare procesuală în exercitarea

acţiunii în justiţie în scopul hotărât de Adunarea Generală a Acţionarilor, aparţine societăţii

în cadrul căreia este organizată şi funcţionează Adunarea Generală a Acţionarilor.

Această problemă de drept a făcut obiectul jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie care, prin Decizia nr. 3726/05.11.2013 pronunţată de Secţia a II-a Civilă, a arătat că

acţiunea în răspundere prevăzută de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 aparţine

Adunării Generale, însă nu se poate considera că legiuitorul intenţionează o legitimare

procesuală excepţională a Adunării Generale, ca entitate, pentru introducerea unei asemenea

acţiuni, întrucât scopul său este îndeobşte societar. Acţiunea este introdusă întotdeauna în

contul societăţii, tinzând la repararea prejudiciilor cauzate societăţii ca urmare a activităţii

defectuoase a administratorilor.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 554/A din 29 iunie 2016,

Conf. univ. dr. M.B.)

Prin sentinţa civilă nr. 54/PI/LP/19.01.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosarul nr. 6823/30/2015, s-a respins ca nefondată excepţia necompetenţei materiale a

Tribunalului Timiş, s-a admis excepția lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei

Adunarea Generală Ordinară a Acţionarilor SN A.I.T. – T.V. SA G. şi s-a anulat cererea

formulată de reclamanta Adunarea Generală Ordinară a Acţionarilor SN A.I.T. – T.V. SA G.

în contradictoriu cu pârâtul S.C.-M. ca fiind introdusă de o entitate fără capacitate procesuală

de folosinţă.

Excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei adunarea generală

ordinară a acționarilor SN A.I.T. – T.V. SA G. a fost admisă de către instanță, având în vedere

că, potrivit art. 56 C. pr. civ., capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea unei

persoane de a avea folosinţa drepturilor civile pe plan procesual. Capacitatea procesuală de

folosință reprezintă așadar o condiţie esenţială pentru ca o persoană să devină parte în

procesul civil.

În cauza de față acțiunea a fost promovată de adunarea generală ordinară a acționarilor

SN A.I.T. – T.V. SA G. și nu de către persoana juridică însăși, reclamanta justificându-și

calitatea și implicit capacitatea procesuală de a introduce această acțiune prin trimiterea la

dispozițiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care dispun că acţiunea în răspundere

contra directorilor pentru daune cauzate de aceștia societăţii prin încălcarea îndatoririlor lor

faţă de societate, aparţine adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art.

112 din lege.

Adunarea generală reprezintă organul de deliberare și decizie al societății comerciale,

fiind formată din totalitatea acționarilor societății. Potrivit legii, adunarea generală exprimă

voința socială, care decide în toate problemele esențiale ale activității societății, inclusiv

numirea celorlalte organe ale societății, astfel că ea apare ca organul suprem de conducere al

societății. Cu toate acestea, ea nu subzistă ca subiect distinct de persoana juridică însăși,

neavând capacitate de folosință și drepturi civile pe care să tindă să le realizeze în scop

propriu sau obligații pe care să și le asume prin încheierea de acte juridice în mod autonom de

8

persoana juridică însăși. Neavând folosința drepturilor civile adunarea generală nu se bucură

nici de capacitatea de folosință pe plan procesual.

În cauza de față capacitatea procesuală de exercițiu aparține persoanei juridice care o

realizează prin intermediul organelor sale administrative care acționează în numele și pe

seama persoanei juridice.

Chiar dacă art. 155 din Legea nr. 31/1990 menționează că acțiunea în răspundere

aparține adunării generale, aceste text de lege nu are semnificația atribuirii adunării generale

de competențe pe plan procesual civil, ci doar că decizia de angajare a răspunderii directorului

aparține adunării generale. De altfel, în alineatul următor se menționează că adunarea generală

desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie, în

numele societății, aceasta fiind persoana presupus păgubită prin faptele directorului și cea care

justifică atât capacitate, cât și calitate procesual civilă.

Având în vedere dispoziţiile art. 56 C. pr. civ. care prevăd în mod expres că poate sta

în judecată doar persoana care are folosinţa drepturilor civile, tribunalul a constatat că

adunarea generală ordinară a acționarilor SN A.I.T. – T.V. SA G. nu poate avea calitatea de

reclamantă şi deci nici folosinţa drepturilor civile, astfel încât instanţa a admis excepţia lipsei

capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei adunarea generală ordinară a acționarilor SN

A.I.T. – T.V. SA G. şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind introdusă de o

entitate fără capacitate procesuală de folosinţă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Adunarea Generală Ordinară

a Acţionarilor SN A.I.T. – T.V. SA G., solicitând în principal admiterea excepţiei de nulitate

a sentinţei şi constatarea nulităţii sentinţei apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

Tribunalul Timiş, în subsidiar solicită admiterea apelului, anularea în parte a sentinţei şi, pe

cale de consecinţă, respingerea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a Adunării Generale

Ordinare a Acţionarilor SN A.I.T. – T.V. SA G. şi constatarea că aceasta este titularul acestei

acţiuni, având atât calitate procesuală activă cât şi capacitate procesuală de folosinţă şi, pe

cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş.

Examinând apelul astfel declarat prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept

precum şi a apărărilor formulate potrivit dispoziţiilor art. 476 – 482 C. pr. civ., Curtea

constată că apelul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acţiunea în răspundere contra

administratorilor, directorilor, membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere din

cadrul societăţilor pe acţiuni, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea

îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine Adunării Generale. Conform art. 155 alin. (2) din

aceeaşi lege, Adunarea Generală desemnează, totodată, persoana însărcinată să exercite

acţiunea în justiţie.

Prin Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor a SN A.I.T. – T.V. SA G. nr.

6/05.08.2015 punctul 7, s-a decis angajarea răspunderii pârâtului S.C.-M. în calitate de

director al societăţii pentru suma de 24.598,22 lei, reprezentând prejudiciul cauzat

patrimoniului societăţii pe durata mandatului său.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată de Adunarea Generală Ordinară a

Acţionarilor SN A.I.T. – T.V. SA G.

Tribunalul, în calitate de primă instanţă, la reţinut excepţia lipsei capacităţii procesuale

de folosinţă a reclamantei Adunarea Generală Ordinară a Acţionarilor SN A.I.T. – T.V. SA

9

G., arătând în motivare că o atare capacitate procesuală aparţine persoanei juridice iar nu

însăşi Adunării Generale a Acţionarilor.

Curtea relevă că dispoziţiile art. 155 alin. (1) şi (2) din Legea societăţilor nr. 31/1990,

atribuie dreptul de acţionare a administratorului, directorului, membrului comitetului director

sau consiliului de supraveghere, în competenţa Adunării Generale a Acţionarilor. Acest drept

include prerogativa de decizie a introducerii acţiunii în justiţie, având unicul obiect de

angajare a răspunderii patrimoniale a persoanei mai sus arătate.

Această prerogativă nu se juxtapune însă atributului exclusiv aparţinând persoanei

juridice, societatea sub a cărei reglementare şi constituire funcţionează Adunarea Generală a

Acţionarilor, şi anume de a sta în justiţie în nume propriu, fie în calitate de reclamant fie în

calitate de pârât sau o altă calitate procesuală prevăzută de Codul de procedură civilă. Acest

atribut este recunoscut doar în puterea şi la dispoziţia persoanei juridice în considerarea

atributelor inexorabile aparţinând personalității juridice atribuite societăţii.

Prin urmare, Adunarea Generală a Acţionarilor are capacitate de folosinţă sub aspectul

dreptului de a hotărî asupra angajării răspunderii patrimoniale, capacitate care îi este conferită

în mod expres de articolul 155 alin. (1) din Legea societăţilor, însă capacitatea de exerciţiu în

sens procesual, în vederea materializării atributului de a sta în justiţie în calitate de parte,

aparţine doar societăţii în calitate de persoană juridică, având drepturi şi obligaţii ce pot fi

exercitate în justiţie.

În consecinţă, calitatea subiectivală de drept material societar pentru a hotărî angajarea

răspunderii patrimoniale prin acţiune în justiţie a administratorului, directorului, membrului

directoratului sau consiliului de supraveghere, inclusiv prerogativa de a desemna persoana

care urmează a susţine acţiunea în justiţie, aparţine Adunării Generale a Acţionarilor, însă

calitatea subiectivală procesuală, cu legitimare procesuală în exercitarea acţiunii în justiţie în

scopul hotărât de Adunarea Generală a Acţionarilor, aparţine societăţii în cadrul căreia este

organizată şi funcţionează Adunarea Generală a Acţionarilor.

Această problemă de drept a făcut obiectul jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie care, prin Decizia nr. 3726/05.11.2013 pronunţată de Secţia a II-a Civilă, a arătat că

acţiunea în răspundere prevăzută de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 aparţine Adunării

Generale, însă nu se poate considera că legiuitorul intenţionează o legitimare procesuală

excepţională a Adunării Generale, ca entitate, pentru introducerea unei asemenea acţiuni,

întrucât scopul său este îndeobşte societar. Acţiunea este introdusă întotdeauna în contul

societăţii, tinzând la repararea prejudiciilor cauzate societăţii ca urmare a activităţii

defectuoase a administratorilor.

Astfel fiind, Curtea constată că în mod judicios prima instanţă a statuat că Adunarea

Generală a Acţionarilor nu este înzestrată cu legitimare procesuală activă, neavând capacitatea

procesuală prevăzută de lege pentru a sta în justiţie în nume propriu.

10

§. Dreptul insolvenţei. Participanţii în procedură

3. Deschiderea procedurii insolvenţei la cererile conexate ale debitorului şi

creditorului. Desemnarea administratorului judiciar provizoriu de către

judecătorul sindic. Caracterul prevalent al propunerii practicianului în

insolvenţă formulată de creditor prin cerere de deschidere procedurii insolvenţei

Legea nr. 85/2014: art. 45 alin. (1) lit. d)

Potrivit art. 45 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, în cazul în care atât debitorul

cât şi creditorul au solicitat desemnarea câte unui administrator judiciar, va avea prevalenţă

cererea creditorului.

Prin urmare în considerarea acestei dispoziţii legale judecătorul sindic avea obligaţia

să desemneze administratorul judiciar propus de către creditoare prin cererea de deschidere

a procedurii insolvenţei.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 510 din 15 iunie 2016,

Conf. univ. dr. M.B)

Prin încheierea civilă nr. 484/07.04.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar

nr. 2288/30/2016 s-a admis cererea formulată de debitoarea SC C.-B. SRL Dumbrăviţa şi în

temeiul art. 71 alin. (1) şi (2) din Legea privind procedura insolvenţei, dispune deschiderea

procedurii generale de insolvenţă faţă de debitoarea SC C.-B. SRL, iar potrivit art. 45 al. 1 lit.

d) şi art. 73 din Legea privind procedura de insolvenţă, văzând şi prevederile O.U.G. nr.

86/2006, a fost desemnat administrator judiciar provizoriu practicianul în insolvenţă Cabinet

Individual de Insolvenţă D.N.

Pentru a hotărî astfel judecătorul sindic a reţinut că în conformitate cu art. 66 şi 67 din

Legea nr. 85/2014, debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o

cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la

apariţia stării de insolvenţă.

Potrivit art. 66 alin. (4) din acelaşi act normativ, va putea să adreseze tribunalului o

cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi şi debitorul în cazul căruia apariţia stării de

insolvenţă este iminentă.

Pentru promovarea unei cereri de deschidere a procedurii generale a insolvenţei,

trebuie să fie întrunite condiţiile prevăzute de art. 66 din Legea nr. 85/2014.

Conform dispoziţiilor art. 66 alin. (1) din lege, debitorul aflat în stare de insolvenţă

este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în

termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, la cerere fiind ataşată dovada

notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii

insolvenţei.

De asemenea, potrivit alin. (4), „debitorul în cazul căruia apariţia stării de insolvenţă

este iminentă va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor

prezentului titlu”.

11

Insolvenţa este definită, prin art. 5 pct. 29 din lege ca fiind „acea stare a patrimoniului

debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata

datoriilor certe, lichide şi exigibile”.

Din înscrisurile anexate cererii (în special lista creditorilor şi balanţa de verificare

pentru luna anterioară introducerii cererii) rezultă că debitoarea nu îşi mai poate plăti

datoriile, datorită insuficienţei fondurilor băneşti.

În consecinţă, considerând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 66 din lege şi văzând

dispoziţiile art. 5 pct. 29 şi 72 din Legea nr. 85/2014, s-a admis cererea şi s-a dispus

deschiderea procedurii generale a insolvenţei faţă de debitoare.

Cu privire la solicitarea de declanşare a procedurii insolvenţei formulată de creditoarea

SC K.O.R. SRL, judecătorul sindic a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 66 alin. (7) din Legea

85/2014, potrivit căruia: „Dacă, ulterior înregistrării cererii debitorului, dar înainte de

soluţionarea acesteia, sunt formulate cereri de deschidere a procedurii de către creditori,

acestea se vor înregistra direct la cererea formulată de debitor. În acest scop, serviciul de

registratură va efectua verificări, din oficiu, la data înregistrării cererilor şi va înregistra

cererile la dosarul ce are ca obiect cererea formulată de debitor. În această situaţie, se va

proceda la soluţionarea în procedură necontencioasă a cererii debitorului. În cazul admiterii

acesteia, cererile creditorilor se vor califica drept declaraţii de creanţă, iar în cazul respingerii

sale, se vor soluţiona cererile creditorilor, potrivit art. 72 şi următoarele.”

Prin urmare, judecătorul sindic a calificat drept declaraţie de creanţă cererea de

declanşare a procedurii insolvenţei formulate de rea SC K.O.R. SRL, urmând ca toate

aspectele invocate de aceasta să fie verificate de administratorul judiciar în cadrul procedurii

de verificare a creanţelor.

Cu privire la cererea de desemnare a practicianului în insolvenţă, judecătorul sindic a

reţinut următoarele:

Dispoziţiile art. 45 lit. d) din Legea 85/2014 dau întâietate, la desemnarea unui

administrator judiciar provizoriu, practicianului în insolvenţă propus de creditor, atunci când

există o solicitare de desemnarea şi din partea debitorului. Însă aceste dispoziţii se aplică

ţinându-se cont şi de modul de soluţionare a cererilor de declanşare a procedurii, prevăzut în

mod expres de legiuitor.

Întrucât în speţă cererea debitorului are prioritate la soluţionare, fiind analizată în

principal, iar în cazul admiterii, cererea creditoarei este calificată drept declaraţie de creanţă,

conform art. 66 alin. (7) din Legea 85/2014, judecătorul sindic a apreciat că aceasta nu poate

fi analizată în momentul soluţionării cererii debitoarei, indiferent de conţinutul solicitărilor

formulate în cuprinsul său.

Prin urmare, în temeiul art. 73 din Legea nr. 85/2014, a desemnat, la cererea

debitoarei, în calitate de administrator judiciar provizoriu, Cabinetul Individual de Insolvenţă

D.N.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel creditoarea SC K.O.R. SRL solicitând

admiterea apelului cu consecinţa modificării în parte a dispoziţiilor primei instanţe în sensul

numirii ca administrator judiciar a practicianului propus de creditoare, respectiv SCP PDA

Insolvency SPRL.

12

În motivare se arată că prin cererea de deschidere a procedurii, debitoarea SC C.-B.

SRL a solicitat numirea ca administrator provizoriu a Cabinetului Individual de Insolvenţă

D.N.

La dosarul cauzei a fost conexată cererea apelantei prin care a solicitat, de asemenea,

deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoare şi numirea ca practician în insolvenţă a

SCP PDA Insolvency SPRL.

Analizând ambele cereri de deschidere a procedurii, instanţa de fond a dat întâietate

cererii debitoarei, aceasta fiind prima depusă şi a calificat cererea apelantei ca declaraţie de

creanţă.

Creditoarea apelantă consideră însă că s-a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 45

lit. d) din Legea nr. 85/2014 care prevede că instanţa va desemna motivat, după verificarea

eventualelor incompatibilităţi, prin sentinţa de deschidere a procedurii, după caz, a

administratorului judiciar provizoriu/lichidatorului judiciar provizoriu, solicitat de creditorul

care a depus cererea de deschidere a procedurii ori de către debitor, daca cererea îi aparţine

acestuia, în lipsa unei astfel de propuneri făcute de către debitor sau de către oricare dintre

creditori, desemnarea se va face dintre practicienii în insolventa înscrişi în Tabloul Uniunii

Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, care si-au depus oferta la dosar. Dacă nu

s-a depus nicio ofertă, va desemna aleatoriu pe oricare dintre practicienii în insolvenţă înscrişi

în Tabloul Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România. În cazul în care atât

debitorul, cât şi creditorul au solicitat desemnarea câte unui administrator judiciar/lichidator

judiciar va avea prevalenţă cererea creditorului. Dacă creditorii solicită a fi desemnaţi

administratori judiciari/lichidatori judiciari diferiţi, judecătorul-sindic va desemna motivat pe

unul dintre cei propuşi de aceştia. Desemnarea se va face pentru administrarea procedurii

până la confirmarea acestuia în condiţiile legii.

Articolul 66 pct. 7) prevede că în situaţia în care ulterior depunerii cererii debitorului

sunt formulate cereri de deschidere a procedurii şi de către creditori, întâietate va avea cererea

debitorului iar cererile creditorilor vor fi calificate ca declaraţii de creanţă.

Considerăm că acest articol trebuie interpretat textual, în sensul în care se referă

exclusiv la cererea principală, de deschidere a procedurii şi nu la cererile accesorii precum cea

de desemnare a practicianului în insolventa.

Apelanta consideră că a interpreta altfel ar însemna lipsirea de eficienţă a prevederilor

art. 45 lit. d) teza (fraza) 2 din Legea nr. 85/2014, fapt contrar teoriei dreptului conform căreia

dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care pot produce efecte.

Examinând apelul creditoarei SC K.O.R. SRL astfel cum a fost formulat prin

prisma motivelor invocate în fapt şi în drept şi potrivit art. 476 – 482 Cod procedură civilă,

Curtea constată că apelul este fondat urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed.

Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului primei instanţe, au formulat cerere de

deschidere a procedurii insolvenţei atât debitoarea SC C.-B. SRL, la data de 25.03.2016, cât şi

creditoarea SC K.O.R. SRL, la data de 28.03.2016.

Cele două cereri au fost conexate la dosarul nr. 2288/30/2016, pronunţându-se

încheiere nr. 484/07.04.2016.

Atât debitoarea cât şi creditoarea au indicat în cererile de deschidere a procedurii

desemnarea unui anumit administrator judiciar.

13

Prin încheierea atacată cu prezentul apel, judecătorul sindic a desemnat administrator

judiciar provizoriu pe practicianul în insolvenţă Cabinet Individual de Insolvenţă D.N., propus

de către debitoare.

Această dispoziţie a primei instanţe este greşită deoarece potrivit art. 45 alin. (1) lit. d)

din Legea nr. 85/2014, în cazul în care atât debitorul cât şi creditorul au solicitat desemnarea

câte unui administrator judiciar, va avea prevalentă cererea creditorului.

Prin urmare în considerarea acestei dispoziţii legale judecătorul sindic avea obligaţia

să desemneze administratorul judiciar propus de către creditoare prin cererea de deschidere a

procedurii insolvenţei, şi anume pe SCP PDA INSOLVENCY SPRL.

Astfel fiind se va admite apelul, se va schimba în parte încheierea atacată în sensul că

se va desemna administrator judiciar provizoriu al debitoarei practicianul în insolvenţă SCP

PDA INSOLVENCY SPRL. Se vor menţine în rest dispoziţiile încheierii atacate.

§. Drept procesual civil. Competenţa instanţelor judecătoreşti

4. Acţiune în despăgubire pentru prejudiciu cauzat societăţii agricole prin culegerea

fără drept a recoltei de către pârâţi persoane fizice. Delimitarea competenţei

materiale între secţiile civile ale aceluiaşi tribunal. Regulator de competenţă.

Criterii de delimitare

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.2:

art. 95, art. 129, art.

132, art. 133, art. 135, art. 136

Legea nr. 304/2004: art. 36 alin. (3)

Legea nr. 71/2011: art. 225 – art. 228, art. 8

Codul comercial (1887): art. 3, art. 4

Legea nr. 16/1994

Prin dispoziţiile art. 225 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului

Cod civil s-a prevăzut că secţiile comerciale existente la data intrării în vigoare a Codului

civil în cadrul tribunalelor şi curţilor de apel se vor reorganiza ca secţii civile ori, după caz,

vor fi unificate cu secţiile civile existente, prin hotărâre a Consiliului Superior al

Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei.

Conform art. 227 din acelaşi act normativ, dacă legea specială prevede că anumite

cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor

comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil,

competenţa de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secţiilor civile ale

tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secţiilor civile reorganizate conform art.

225.

Legiuitorul a reglementat o delimitare a sferei litigiilor ce urmau să fie date spre

soluţionare noilor secţii reorganizate în secţii civile (actualele secţii a II-a civile), ori

2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015

14

completelor specialitate înfiinţate în cadrul secţiilor civile tradiţionale, în ipoteza unificării

celor două secţii, stabilind la art.226 că prin hotărâre a Consiliului Superior al

Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul

cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea

anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:

a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc;

b) cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără

personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;

c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;

d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.

Aceleaşi dispoziţii legale au stabilit şi criterii de avut în vedere la înfiinţarea

completelor specializate şi care erau deopotrivă valabile şi pentru situaţia menţinerii fostei

secţii comerciale şi a reorganizării sale în secţia a II-a civilă, respectiv:

a) asigurarea unui volum de activitate echilibrat între judecătorii secţiei;

b) specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a

acestora;

c) respectarea principiului repartizării aleatorii.

Prevederile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, relevă concluzia că enumerarea

cuprinsă la literele a) – d) este una enunţiativă, exemplificativă iar nu limitativă şi exclusivă.

Prin Hotărârea nr. 2/14.02.2014 a Colegiului de conducere al Tribunalului Arad

rezultă că la nivelul Tribunalului Arad s-a optat pentru reorganizarea instanţei în secţia I

Civilă şi în secţia a II-a civilă, iar sub aspectul sferei de litigii deferite spre soluţionare, s-a

optat pentru menţinerea soluţionării aceloraşi categorii de litigii ca şi cele deferite anterior

secţiei comerciale, respectiv cele enumerate la art. 226 din legea nr. 71/2011, precum şi alte

litigii patrimoniale şi nepatrimoniale între profesionişti, aşa cum sunt definiţi aceştia de art. 8

alin. (1) din Legea nr. 71/2011, atunci când sunt în legătură cu activităţi de producţie, comerţ

sau prestări servicii, aşa cum le defineşte art. 8 alin. (2), precum şi, în aceleaşi limite, litigiile

în care una din părţi este profesionist.

Curtea mai relevă că referitor la conflictele negative de competenţă materială şi

necesitatea delimitării acestei competenţe între secţiile Civile I şi II din cadrul tribunalelor

arondate Curţii de Apel Timişoara, s-a încheiat o minută la data de 06.03.2015, de către

Tribunalele Arad, Caraş-Severin şi Timiş, respectiv Secţiile Civile nr. I şi II din Cadrul Curţii

de Apel Timişoara, prin care s-au statuat cele două categorii de criterii de delimitare a

competenţei materiale ce revine în mod distinct Secţiilor I şi II Civile din cadrul tribunalelor

şi din cadrul Curţii de Apel, enunţându-se criteriul legal prevăzut de art. 226 din legea nr.

71/2011 şi criteriul organizatoric prevăzut în Hotărârea de înfiinţare a Secţiei a II Civilă,

competenţă materială care se referă la cauzele având ca obiect raporturi juridice născute

din activităţi de producţie, comerţ şi prestării de servicii. Această minută a fost comunicată

tribunalelor pentru a fi avută în vedere la restrângerea şi neutralizarea pe viitor a

conflictelor negative de competenţă.

În raport de aceste considerente, constatând că la momentul înfiinţării secţiei a II-a

civilă în cadrul Tribunalului Arad, s-a stabilit ca sfera litigiilor patrimoniale în care

figurează ca parte cel puţin un profesionist, să fie preluate spre soluţionare de această secţie,

dacă litigiul este în legătură cu activităţile de producţie, de comerţ sau de prestări servicii ale

15

profesionistului, Curtea apreciază că raportul juridic dedus judecăţii, care nu a făcut obiectul

activităţilor de producţie, comerţ sau prestării servicii, nu se circumscrie acestei sfere de

litigii, astfel că prezenta cauză îşi păstrează caracterul comun de cauză civilă, ceea ce atrage

competenţa secţiei I civile a Tribunalului Arad.

(Secţia a II-a civilă, Sentinţa civilă nr. 36 din 15 iunie 2016 (Camera de consiliu),

Conf. univ. dr. M.B.

Prin încheierea civilă din data de 14.03.2016 a Secţiei a I a Tribunalului Arad s-a

admis excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei I Civile a Tribunalului Arad, dispunându-

se transpunerea cauzei la Secţia a II-a Civilă a Tribunalului Arad.

Instanţa a reţinut că principiul specializării judecătorilor a condus la formarea de

complete distincte în cadrul tribunalelor specializate în cauze cu profesionişti potrivit art. 227

din Legea nr. 71/2011, sens în care prin hotărârea nr. 2/14.02.2014 a Colegiului de conducere

al Tribunalului Arad s-a înfiinţat Secţia a II-a Civilă, care judecă pe lângă litigiile prevăzute

de art. 26 din Legea nr. 71/2011 şi „cererile evaluabile în bani în valoare de peste 200.000 lei,

în care cel puţin una dintre părţi este profesionist, în afara celor date în competenţa altor

instanţe” (ce vizează evident, competenţa de primă instanţă), precum şi „apelurile împotriva

hotărârilor pronunţate în primă instanţă, în care cel puţin una dintre părţi este un profesionist,

în afara celor date în competenţa altor instanţe”, iar din coroborarea celor două dispoziţii

rezultă că Secţia a II-a Civilă are competenţa funcţională de a analiza litigiile cu profesionişti,

evaluabile în bani, în primă instanţă, atunci când obiectul lor este mai mare de 200.000 lei,

respectiv, în apel când obiectul pretenţiei are o valoare mai mică.

Observând că în cauză apelanta este profesionist, şi având în vedere că litigiul vizează

executarea unui contract încheiat în cadrul activităţii comerciale, rezultă că litigiul în

ansamblul său poate fi calificat drept litigiu cu profesionişti, împrejurare faţă de care

competenţa funcţională aparţine secţiei a II-a civilă.

În temeiul art. 200 alin. (1) şi (2) şi art. 131 alin. (1) şi art. 136 alin. (1) din Codul de

procedură civilă, instanţa a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a dispus transpunerea

cauzei la Secţia a II-a Civilă, potrivit art. 111 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară

al instanţelor judecătoreşti.

Prin încheierea civilă din data de 18 mai 2016 dată de Secţia a II a Civilă a

Tribunalului Arad s-a constatat necompetenţa funcţională a completului C2 A LP din cadrul

Secţiei a II a civilă a Tribunalului Arad, şi s-a declinat în favoarea Secţiei I judecarea cauzei

privind pe apelanta SC T.T. SRL T., în contradictoriu cu intimaţii M.M., constatându-se ivit

conflictul negativ de competenţă între cele două secţii, astfel că sesizează Secţia a II-a din

cadrul Curţii de Apel Timişoara în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel Tribunalul – Secţia a II a Civilă a reţinut că reclamanta a

investit instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere delictuală întemeiată pe dispoziţiile

art. 1349, 1357 şi urm., 1381 şi urm. din noul Cod civil, în subsidiar invocând prevederile art.

1345 din noul Cod civil, care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză.

Reclamanta solicită obligarea prejudiciului produs acesteia de către cei doi pârâţi prin

recoltarea terenului cultivat, respectiv contravaloarea lucrărilor de investiţie efectuate pe

suprafaţa de 2 ha teren arabil şi contravaloarea recoltei de grâu.

16

Litigiul nu are la bază răspunderea contractuală şi nu vizează executarea unui contract

între părţi astfel cum reţine, în mod eronat, Secţia I civilă a Tribunalului Arad prin încheierea

pronunţată la data de 14.03.2016.

Acţiunea reclamantei vizează acordarea de despăgubiri pentru însuşirea de către

pârâţi, fără drept, a recoltei cuvenite reclamantei, astfel cum pretinde aceasta, întrucât aceasta

a efectuat lucrări de însămânţare şi alte lucrări premergătoare, iar pentru soluţionarea acţiunii

trebuie tranşat dreptul de proprietate şi de folosinţă asupra unor terenuri agricole.

Prin hotărârea nr.1 din 20.01.2016 a Colegiul de conducere al Tribunalului Arad (nr.

199/Ad/20.01.2016) s-au stabilit categoriile de litigii ce vor intra în sfera de activitate a

completelor specializate din cadrul Secţiei a II-a civilă, precizându-se că ,, Sunt excluse din

sfera de activitate a completelor respective a secţiei a II-a civilă, fiind strict civile, chiar dacă

una dintre părţi este un profesionist … alte litigii care implică drepturi reale imobiliare ..”

Pe cale de consecinţă, în opinia instanţei, competenţa de soluţionare a prezentului

litigiu aparţine Secţiei I a Tribunalului Arad întrucât calitatea de profesionist a părţilor litigante

nu poate atrage automat competenţa Secţiei a II-a civilă, în condiţiile în care nu există o

reglementare expresă în acest sens, atributivă de competenţă în favoarea secţiei specializate, or

regulile de competenţă sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie.

Dimpotrivă, se observă că prin dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004

legiuitorul a arătat expres că secţiile civile ale tribunalelor judecă cauze civile, indiferent de

obiectul lor sau de calitatea părţilor, deci inclusiv cauze cu profesionişti şi chiar dacă obiectul

lor ar avea legătură cu bunuri aflate în fondul de comerţ. Dispoziţiile art. 36 alin. (3)

menţionate conduc la concluzia că în nici un caz nu poate fi susţinută teoria potrivit căreia

toate cauzele în care apare un profesionist trebuie judecate de fostele secţii comerciale, întrucât

o atare interpretare ar face ca secţiile civile să judece doar cauze cu persoane fizice, toate

celelalte subiecte de drept intrând în noţiunea de profesionist, ceea ce contravine intenţiei

legiuitorului clar exprimată în textul de lege citat.

Faţă de cele expuse, în baza art. 133-136

NCPC, s-a constatat necompetenţa

funcţională a completului din cadrul Secţiei a II-a civilă a Tribunalului Arad şi a declinat în

favoarea Secţiei I Civile a Tribunalului Arad.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă între cele două secţii s-a sesizat

Secţia a II-a din cadrul Curţii de Apel Timişoara în vederea pronunţării regulatorului de

competenţă.

Examinând conflictul negativ de competenţă materială ivit între Secţiile I şi a II

a Civilă ale aceluiaşi Tribunal Timiş, Curtea constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta societate comercială a chemat în

judecată trei persoane fizice solicitând obligarea pârâţilor la plata unor pretenţii băneşti,

reprezentând contravaloarea lucrărilor de investiţii efectuate pe o suprafaţă de teren arabil şi

contravaloarea recoltei de grâu, pe o altă suprafaţă de teren, invocând un contract de arendare,

precum şi lucrările agricole efectuate pe aceste suprafeţe de teren.

Cererea de chemare în judecată a fost soluţionată de Judecătoria Arad prin sentinţa

civilă nr. 561/28.01.2016.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, cauza înregistrându-se la Secţia I

a Civilă a Tribunalului Arad, care prin încheierea din 14.03.2016 constată necompetenţa

funcţională a acestei secţii şi transpune cauza la Secţia a II a Civilă a Tribunalului.

17

Secţia a II a Civilă îşi declară necompetenţa funcţională şi constată ivit conflictul

negativ de competenţă, între cele două secţii.

Analizând conflictul de competenţă ivit între cele două secţii civile ale Tribunalului

Arad, Curtea constată că delimitarea sferei de litigii ale celor două secţii a constituit o

problemă de calificare şi în perioada anterioară în care era în vigoare Codul comercial iar la

nivelul tribunalelor şi a curţilor de apel funcţionau secţii comerciale. Cu toate acestea, a

existat un criteriu determinant care a fost utilizat pentru delimitarea litigiilor comerciale de

cele civile, respectiv natura comercială a raportului juridic deferit judecăţii, fiind relevante la

acea vreme prevederile art. 56 din fostul Cod comercial, conform cărora „dacă un act este

comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act,

legii comerciale, afara de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de

cazurile în care legea ar dispune altfel”. Totuşi, fostul Cod comercial, nu consacra caracterul

comercial a tuturor actelor întreprinse de un comerciant persoană fizică sau juridică ci,

enumerând în cuprinsul art.3 categoria de acte juridic considerate a fi comerciale (criteriul

obiectiv de delimitare), a enunţat în cuprinsul art. 4 o prezumţie legală relativă de

comercialitate a tuturor celorlalte contracte sau obligaţiuni ale unui comerciant, „dacă nu sunt

de natura civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul” (criteriul subiectiv de

delimitare).

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil la data de 1 octombrie 2011, s-a produs

abrogarea Codului comercial, iar punerea în aplicare a noului Cod civil presupunea şi o

intervenţie legislativă care să lămurească soarta secţiilor comerciale existente la nivelul

tribunalelor şi a curţilor de apel. În acest sens, prin dispoziţiile art. 225 din Legea nr. 71/2011

pentru punerea în aplicare a noului Cod civil s-a prevăzut că secţiile comerciale existente la

data intrării în vigoare a Codului civil în cadrul tribunalelor şi curţilor de apel se vor

reorganiza ca secţii civile ori, după caz, vor fi unificate cu secţiile civile existente, prin

hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al

instanţei.

Conform art. 227 din acelaşi act normativ, dacă legea specială prevede că anumite

cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor

comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil,

competenţa de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secţiilor civile ale

tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secţiilor civile reorganizate conform art.

225.

Legiuitorul a reglementat o delimitare a sferei litigiilor ce urmau să fie date spre

soluţionare noilor secţii reorganizate în secţii civile (actualele secţii a II-a civile), ori

completelor specialitate înfiinţate în cadrul secţiilor civile tradiţionale, în ipoteza unificării

celor două secţii, stabilind la art. 226 că prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii,

la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot

înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii

de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:

a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc;

b) cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără

personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;

c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;

18

d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.

Aceleaşi dispoziţii legale au stabilit şi criterii de avut în vedere la înfiinţarea

completelor specializate şi care erau deopotrivă valabile şi pentru situaţia menţinerii fostei

secţii comerciale şi a reorganizării sale în secţia a II-a civilă, respectiv:

a) asigurarea unui volum de activitate echilibrat între judecătorii secţiei;

b) specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a

acestora;

c) respectarea principiului repartizării aleatorii.

Prevederile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, relevă concluzia că enumerarea

cuprinsă la literele a) – d) este una enunţiativă, exemplificativă iar nu limitativă şi exclusivă.

Acest aspect de ordin legislativ a determinat cele mai multe tribunale şi curţi de apel

să opteze pentru varianta reorganizării fostelor secţii comerciale în secţii a II-a civilă, cu

păstrarea spre judecată a aceloraşi categorii de litigii ca şi în trecut.

În aceste condiţii, problema specializării în domeniul litigiilor cu profesionişti,

primind consacrare şi rezolvare legislativă, a fost concretizată în modul de organizare internă

a instanţelor, prin mijlocirea Consiliului Superior al Magistraturii, care a aprobat

reorganizarea secţiilor comerciale ori înfiinţarea completelor specializate în cadrul secţiilor

civile unificate, ţinând cont de propunerile de delimitare a competenţei formulate de colegiile

de conducere ale fiecărei instanţe în parte.

Aceeaşi a fost situaţia Tribunalului Arad în cadrul căruia a fost înfiinţată secţia a II-a

civilă, prin Hotărârea nr. 2/14.02.2014 a colegiului de conducere al Tribunalului Arad. Din

cuprinsul acestei hotărâri, rezultă că la nivelul Tribunalului Arad s-a optat pentru

reorganizarea instanţei în secţia I Civilă şi în secţia a II-a civilă, iar sub aspectul sferei de

litigii deferite spre soluţionare, s-a optat pentru menţinerea soluţionării aceloraşi categorii de

litigii ca şi cele deferite anterior secţiei comerciale, respectiv cele enumerate la art. 226 din

Legea nr. 71/2001, precum şi alte litigii patrimoniale şi nepatrimoniale între profesionişti, aşa

cum sunt definiţi aceştia de art.8 alin.1 din Legea nr. 71/2011, atunci când sunt în legătură cu

activităţi de producţie, comerţ sau prestări servicii, aşa cum le defineşte art. 8 alin. (2),

precum şi, în aceleaşi limite, litigiile în care una din părţi este profesionist.

Din cele expuse anterior, se poate trage concluzia că la nivelul Tribunalului Arad s-a

optat pentru o soluţie organizatorică de continuitate, cu păstrarea spre competentă soluţionare

a acelor litigii care, în viziunea legislaţiei anterioare puteau fi calificate ca fiind litigii

comerciale, indiferent dacă ambele părţi erau profesionişti ori numai una din părţi îndeplineşte

această calitate.

În susținerea punctului de vedere exprimat prin prezentele considerente, sunt de

menționat și concluziile cuprinse în minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al

Magistraturii și ai Ministerului Justiției cu președinții secțiilor specializate din cadrul curților

de apel și ai tribunalelor specializate de la Târgu Mureș, din 22 mai 2014, care, cu privire la

delimitarea sferei litigiilor de competența tribunalelor specializate, în unanimitate au decis în

sensul continuității competenței materiale funcționale stabilite la nivelul fostelor secții

comerciale. Totodată, s-a făcut referire la proiectul de act normativ aflat în discuții la

Ministerul de Justiție care urmează să definească noțiunea de profesionist în materie

economică și să circumscrie actele și faptele de comerț de competența secțiilor specializate.

19

Aşa fiind, în condiţiile renunţării de către legiuitorul noului Cod civil la noţiunile de

„comerţ” şi comercialitate”, „acte de comerţ” şi „fapte de comerţ”, care serveau la delimitarea

litigiilor comerciale de cele civile în trecut, potrivit Codului comercial din 1887, identificarea

litigiilor care revin spre competenţă secţiei a II-a civilă, specializată în litigiile în care sunt

implicaţi profesionişti trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea

nr.71/2001 pentru punerea în aplicare a Codului civil nou, conform cărora, în noua viziune

asupra naturii raporturilor juridice de drept privat, „expresiile "acte de comerţ", respectiv

"fapte de comerţ" se înlocuiesc cu expresia "activităţi de producţie, comerţ sau prestări de

servicii".

Plecând de la aceste considerente, Curtea subliniază că raţionamentul juridic utilizat de

Tribunalul Arad – secţia I civilă, conform căruia simpla calitate de profesionist a uneia dintre

părţile litigante, atrage competenţa secţiei specializate în soluţionarea litigiului, în speţă secţia

a II-a civilă, nu poate fi primit deoarece tinde a denatura scopul avut în vedere de legiuitor la

momentul consacrării principiului specializării judecătorului în activitatea de judecată.

Raţiunea existenţei unui astfel de principiu este aceea de a servi la creşterea calităţii actului de

justiţie, deoarece permite specializarea judecătorului într-un anumit domeniu, având un

anumit specific aparte, specializare care constituie premisa necesară creşterii gradului de

asimilare a modificărilor legislative din domeniul respectiv, a cunoaşterii mai aprofundate a

doctrinei, a evoluţiei jurisprudenţei şi legislaţiei. Este adevărat că noul Cod civil cuprinde

dispoziţii derogatorii privind profesioniştii. Această împrejurare nu este însă suficientă pentru

ca, pe calea interpretării extensive, să se ajungă la concluzia că toate raporturile juridice în

care intră un profesionist au o anumită specificitate, în condiţiile în care ele rămân, aproape

toate, raporturi civile, în viziunea noului Cod civil. Se poate însă aprecia, cu titlul de principiu

că acele raporturi juridice care decurg din activităţi de producţie, de comerţ sau de prestări

servicii ale profesionistului, se caracterizează prin acel specific care impune analiza lor, în caz

de litigiu, din partea judecătorului specializat în litigii în care sunt implicaţi profesionişti. Nu

toate celelalte raporturi juridice ale unui profesionist, care exced obiectului său de activitate,

dar pe care le leagă în cadrul relaţiilor sociale, se supun dispoziţiilor legale exprese şi

derogatorii ale Codului civil, specifice profesioniştilor, pentru a atrage competenţa de

soluţionare a eventualelor litigii născute din acestea în favoarea secţiei specializate – secţia a

II-a civilă.

În prezenta cauză, raportul juridic dedus judecăţii, deşi se leagă între un profesionist şi

trei persoane fizice, nu are ca fundament pretinsa încălcare a raporturilor contractuale de

arendă, prin neexecutarea obligaţiei de plată a contravalorii lucrărilor efectuate, de către

proprietarul terenului.

Prin urmare, izvorul raportului juridic dedus judecăţii nu este o faptă contractuală,

stricto sensu, un act sau fapt juridic care să se circumscrie definiţiilor regăsite în art. 8 alin. (2)

din Legea nr. 71/2011, respectiv celor referitoare la „activităţi de producţie, de comerţ sau de

prestări servicii”. De altfel, reclamanta societate a efectuat lucrări agricole specifice instituţiei

arendării, în temeiul unui act juridic civil pur, aşa cum este reglementat contractul de arendă

prin Legea nr. 16/1994.

Pe de altă parte, este greşită reţinerea de către ambele secţii că se află în conflict

negativ de competenţă funcţională, întrucât competenţa funcţională priveşte competenţa

generală a instanţelor judecătoreşti, iar necompetenţa de acest ordin are ca obiect atribuirea ,

20

potrivit legii, a competenţei materiale şi/sau teritoriale în vederea rezolvării unor cereri cu

caracter jurisdicţional în sarcina altor organe sau autorităţi ale statului şi, concomitent,

prevederea că astfel de cauze nu sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Cauza asupra

căreia ambele secţii şi-au declinat competenţa de soluţionare, este dată în competenţa

materială a instanţelor judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 94 şi 95 C. pr. civ., respectiv

tribunalului, în apel. Ceea ce constituie obiectul conflictului negativ de competenţă este

competenţa materială la care se raportează diferit cele două secţii ale tribunalului, iar nu

necompetenţa generală a tribunalului, iar prin aceasta a secţiilor civile I şi II din cadrul

aceluiaşi tribunal, în raport de caracterizarea obiectului şi naturii juridice a cauzei, în apel.

Curtea mai relevă că referitor la conflictele negative de competenţă materială şi

necesitatea delimitării acestei competenţe între secţiile Civile I şi II din cadrul tribunalelor

arondate Curţii de Apel Timişoara, s-a încheiat o minută la data de 06.03.2015, de către

Tribunalele Arad, Caraş-Severin şi Timiş, respectiv Secţiile Civile nr. I şi II din Cadrul Curţii

de Apel Timişoara, prin care s-au statuat cele două categorii de criterii de delimitare a

competenţei materiale ce revine în mod distinct Secţiilor I şi II Civile din cadrul tribunalelor

şi din cadrul Curţii de Apel, enunţându-se criteriul legal prevăzut de art. 226 din Legea nr.

71/2011 şi criteriul organizatoric prevăzut în Hotărârea de înfiinţare a Secţiei a II Civilă,

competenţă materială care se referă la cauzele având ca obiect raporturi juridice născute din

activităţi de producţie, comerţ şi prestării de servicii. Această minută a fost comunicată

tribunalelor pentru a fi avută în vedere la restrângerea şi neutralizarea pe viitor a conflictelor

negative de competenţă.

În raport de aceste considerente, constatând că la momentul înfiinţării secţiei a II-a

civilă în cadrul Tribunalului Arad, s-a stabilit ca sfera litigiilor patrimoniale în care figurează

ca parte cel puţin un profesionist, să fie preluate spre soluţionare de această secţie, dacă

litigiul este în legătură cu activităţile de producţie, de comerţ sau de prestări servicii ale

profesionistului, Curtea apreciază că raportul juridic dedus judecăţii, care nu a făcut obiectul

activităţilor de producţie, comerţ sau prestării servicii, nu se circumscrie acestei sfere de

litigii, astfel că prezenta cauză îşi păstrează caracterul comun de cauză civilă, ceea ce atrage

competenţa secţiei I civile a Tribunalului Arad.

5. Acţiune în nulitate. Clauze abuzive cuprinse în contractul de credit bancar.

Instanţa competentă material. Criteriul valoric al obiectului cererii pentru

delimitarea competenţei între judecătorie şi tribunal

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.3: art. 94 lit. k), art. 95, art.

98, art. 99, art. 101, art. 133, art. 135

Legea nr. 193/2000

O.U.G. nr. 80/2013

3 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015

21

Curtea constată că potrivit art. 94 alin. (1) lit. k) C. pr. civ., judecătoria judecă în

primă instanţă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv,

indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.

Sintagma „cereri evaluabile în bani” nu trebuie interpretată din perspectiva

dispoziţiilor legale care reglementează timbrarea unei cereri în justiţie prevăzute de O.U.G.

nr. 80/2013, ci în raport cu criteriul patrimonial sau nepatrimonial al litigiului dedus

judecăţii. Ceea ce interesează pentru delimitarea competenţei de primă instanţă, între un

tribunal şi o judecătorie, în ipoteza litigiului a cărei miză patrimonială se limitează la

acţiunea în nulitate a unor clauze contractuale, este valoarea patrimonială asupra căreia

poartă litigiul, adică acel câştig patrimonial urmărit de reclamant în cazul admiterii în

totalitate a pretenţiilor sale.

Curtea constată că reclamanta nu tinde la constatarea nulităţii întregului contract de

credit, prin invalidarea tuturor clauzelor contractuale ci, la menţinerea acordului

contractual, însă, sub conţinutul altor clauze, cu referire expresă la modificarea obligaţiilor

sale de plată, constând în restituirea ratei creditului în moneda creditului acordat, dar la

cursul de schimb valutar estimat la data încheierii contractului, respectiv, cu privire la

nulitatea şi înlăturarea clauzelor privind comisionul de risc şi a celui de administrare a

creditului. Contractul nu conţine numai aceste clauze, iar pentru celelalte clauze contractuale

nu s-a invocat sancţiunea nulităţii, acestea rămânând în afara obiectului judecăţii.

Prin urmare, în conformitate cu limitele obiectului acţiunii în nulitate şi cu criteriul

valoric al pretenţiilor formulate, competenţa materială de soluţionare a acţiunii în

constatarea nulităţii unor clauze abuzive a contractului de credit revine judecătoriei, iar nu

tribunalului.

(Secţia a II-a civilă, Sentinţa civilă nr. 30/PI din 18 mai 2016,

Conf. univ. dr. M.B.)

Prin sentinţa civilă nr. 12027/12.10.2015 pronunţată de Judecătoria Timişoara în

dosarul nr. 18261/325/2015, a fost declinată în favoarea Tribunalului Timiş competenţa de

soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta H.R.D. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA.

Pentru a hotărî astfel, având a se pronunţa asupra excepţiei de necompetenţă materială

a Judecătoriei Timişoara, instanţa a constatat că este întemeiată şi a admis-o ca atare, având în

vedere că, afirmând caracterul abuziv al unor clauze cuprinse în contractul de credit bancar

încheiat între părţi, reclamanta a solicitat anularea contractului sub aspectul acestor clauze,

situație în care litigiul are caracter evaluabil în bani, iar evaluarea se face raportat la valoarea

contractului de credit, deoarece s-a solicitat atât constatarea abuzivă a clauzelor privind

comisioanele de risc şi de administrare, cât şi constatarea abuzivă a unor clauze care trebuie

raportate la valoarea întregului contract, solicitând modificarea contractului în sensul

stabilizării cursului de schimb CHF/LEU la data încheierii contractului – 12.05.2008.

Ca atare, raportat la art. 94 alin. (1) lit. k) C. pr. civ., conform căruia judecătoriile

judecă în primă instanţă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei

inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti și la art. 99 alin. (2)

din Codul de procedură civilă, potrivit căruia, în cazul în care sunt mai multe capete de cerere

principale întemeiate pe un titlu comun, instanţa competentă să le soluţioneze se determină

22

ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt,

judecătoria a constatat că tribunalului îi revine competența materială în soluționarea cauzei,

motiv pentru care, în baza art. 132 C. pr. civ., a declinat în favoarea Tribunalului Timiș

competenţa în soluţionarea acestei cauze.

Prin sentinţa civilă nr. 376/PI/LP/05.04.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosarul nr. 18261/325/2015, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, a fost

declinată competenţa de soluționare a acţiunii formulate de reclamanta H.R.D. în

contradictoriu cu pârâta Banca T. SA Bucureşti în calitate de continuator a SC V.R. SA în

favoarea Judecătoriei Timişoara, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a fost

înaintat dosarul Curţi de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că excepţia necompetenţei materiale este o

excepţie de procedură, astfel că devin incidente dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. pr. civ. care

stabilesc că instanţa se va pronunţa mai întâi asupra acestor excepţii care fac de prisos, în tot

sau în parte, administrarea de probe ori cercetarea în fond a pricinii.

Prin cererea de chemare în judecată, instanţa a fost investită cu soluţionarea unei

acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unor clauze din contractul de credit ipotecar nr.

0150335/12.05.2008, inclusiv în stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul

fiecărei rate succesive datorate de reclamantă la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii

contractului de credit ipotecar, începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea

raporturilor contractuale dintre părţi.

Potrivit art. 94 alin. (1) pct.1 lit. j) C. pr. civ., judecătoria judecă în primă instanţă

„orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de

calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti”.

În cauza de faţă, valoarea patrimonială urmărită a fi dobândită de către reclamantă prin

cererea adresată instanţei este de 197.017,73 lei, reprezentând rezultatul diferenţei dintre suma

totală plătibilă de reclamantă conform contractului de credit (principal şi cost total al

creditului, cu luarea în considerare chiar a comisioanelor ce se solicită a fi anulate)

determinată la cursul oficial leu/CHF valabil la data introducerii cererii de chemare în

judecată şi suma determinată în raport de cursul de schimb valabil la data semnării

contractului de credit, potrivit criteriilor propuse de reclamantă, rezultând aşadar o valoare

sub pragul de 200.000 de lei la care se referă art. 94 alin. (1) lit. j) C. pr. civ.

Este de menţionat că în această categorie de cereri întemeiate pe prevederile speciale

din materia protecţiei drepturilor consumatorului, valoarea obiectului cererii de chemare în

judecată nu este dată de valoarea creditului, întrucât reclamanta nu antamează întregul obiect

al contractului reprezentat de această valoare a creditului, ci doar tinde să obţină invalidarea

anumite clauze referitoare la dobândă legală, comisioane, risc valutar etc. şi să obţină

restituirea prestaţiilor efectuate în baza clauzelor repudiate.

Constatând că obiectul litigiului are o valoare mai mică de 200.000 lei, rezultă că în

cauză competenţa de judecată a cererii introductive aparţine judecătoriei.

Examinând conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Timişoara şi

Tribunalul Timiş în conformitate cu prevederile art. 133 pct. 2 şi art. 135 alin. (1) C. pr. civ.,

Curtea constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, instanţa a fost investită cu soluţionarea unei

acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unor clauze din contractul de credit ipotecar nr.

23

0150335/12.05.2008, inclusiv în stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul

fiecărei rate succesive datorate de reclamantă la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii

contractului de credit ipotecar, începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea

raporturilor contractuale dintre părţi.

Curtea relevă că, având în vedere ansamblul petitelor conţinute în cererea de chemare

în judecată şi petitul valoric la care tinde reclamanta prin intermediul acestor petite, cauza se

află în competenţa materială a judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) C. pr. civ., în sensul că

obiectul valoric al întregii cereri de chemare în judecată, inclusiv prin ipoteza calculării

ratelor de restituire la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului de credit ipotecar

(12.05.2008), se situează sub pragul valoric de 200.000 lei.

Astfel, potrivit petitului 1, pretenţia tinde la reconsiderarea ratei de restituire a

creditului la cursul de schimb valutar existent la data de 12.05.2008 care, potrivit cursului

oficial al BNR este de 1 CHF = 2,27 lei. În prezent, acelaşi curs se prezintă astfel: 1 CHF =

4,14 lei. Dacă se ia în considerare pretenţia de restituire a diferenţei de curs valutar, în

expresia limitei maxime ca diferenţă între cursul de schimb valutar de la data contractării şi

cea a analizării valorii creditului contractat la această dată, procentul diferenţial este de 1,87

lei pentru un CHF. Dacă se raportează această diferenţă la valoarea contractului de 48.000

CHF, rezultă că sumele care ar rezulta din diferenţa de curs valutar se înmulţesc cu procentul

de 1,87, ceea ce chiar şi în ipoteza discutării întregului contract de credit, valoarea acestuia

este sub pragul de 200.000 lei.

Luând în considerare celelalte petite ale cererii de chemare în judecată, Curtea relevă

că acestea se referă punctual la clauzele privind comisionul de risc şi comisionul de

administrare a creditului, reclamanta indicând restituirea unei sume de 8.628,35 CHF.

Judecătoria nu a stabilit în concret care este valoarea patrimonială a obiectului cererii

supus restituţiunii prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de către

reclamantă, astfel că nu avea posibilitatea de a constata doar printr-o simplă examinare a

acţiunii şi a contractului de credit, că se depăşeşte valoarea prag de 200.000 lei chiar şi prin

antamarea întregului contract de credit angajat de părţi.

În ce priveşte natura juridică a unei cereri în constatarea caracterului abuziv al

clauzelor contractuale, Curtea constată că unul din motivele pentru care Judecătoria Timişoara

a dispus declinarea competenţei, a fost acela că o atare acţiune are o natură juridică şi totodată

un regim juridic sui generis.

În aprecierea Curţii de Apel, o atare cerere, chiar dacă ea comportă unele

particularităţi, mai ales prin incidenţa unui act normativ special – Legea nr.193/2000 – rămâne

o cerere în nulitatea unor clauze contractuale. Nulitatea este acea sancţiune juridică care

lipseşte de efecte un act juridic, în tot sau în parte, pentru nerespectarea unei cerinţe de

valabilitate a actului juridic, intervenită anterior sau cel mai târziu în momentul încheierii

actului. Altfel spus, nulitatea presupune analiza valabilităţii actului juridic la momentul

naşterii sale, iar un act lovit de nulitate este un act juridic născut nevalabil.

Or, o cerere de constatare a caracterului abuziv al unui contract nu reprezintă altceva

decât o cerere în nulitatea clauzei contractuale, fundamentată pe nevalabilitatea cauzei actului

juridic, caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă cauza nevalabilă a actului fiind determinată

de impunerea de către una din părţile contractante a unei clauze care este aptă să genereze un

dezechilibru contractual semnificativ doar prin voinţa unilaterală a părţii dominante.

24

Prin urmare, o cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze

contractuale nu reprezintă altceva decât o formă specială de acţiune în nulitate, având acelaşi

regim juridic ca şi orice acţiune în constatarea nulităţii, cu particularităţile ce decurg din

Legea nr.193/2000.

Pe de altă parte, Curtea observă că potrivit art. 94 alin. (1) lit. k) C. pr. civ.,

judecătoriile judecă în primă instanţă şi orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 200.000 de lei, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.

Sintagma „cereri evaluabile în bani” nu trebuie interpretată şi aplicată din perspectiva

dispoziţiilor legale ce reglementează timbrarea unei cereri în justiţie, cuprinse în O.U.G. nr.

80/2013, ci în raport de caracterul patrimonial sau nepatrimonial al litigiului dedus judecăţii.

Contrar altor sisteme de drept, legiuitorul român a adoptat criteriul valoric pentru delimitarea

competenţei dintre judecătorii şi tribunale, în cazul cererilor patrimoniale. Fără a căuta

motivele pentru care a s-a ajuns la ajustarea competenţei materiale şi în funcţie de criteriul

valoric, Curtea subliniază că ceea ce legiuitorul a avut în vedere a fost miza procesului. Ori de

câte ori cererea de chemare în judecată este fundamentată pe un drept patrimonial, valoarea

acelui drept sau valoarea câştigului patrimonial urmărit de către reclamant, reprezintă

împrejurarea esenţială în determinarea competenţei materiale dintre o judecătorie şi un

tribunal, în ce priveşte soluţionarea în primă instanţă. Aşa se explică şi conţinutul art. 101 C.

pr. civ. care se referă la valoarea obiectului contractului, sau după caz a unei părţi din acel

obiect, dacă litigiul se rezumă doar la acea parte. Tot miza patrimonială a procesului

interesează şi în ipoteza în care se solicită doar constatarea nulităţii absolute, anularea,

rezoluţiunea sau rezilierea contractului, chiar dacă nu s-a solicitat repunerea părţilor în situaţia

anterioară, dar chiar şi în cererile privitoare la constatarea existenţei sau inexistenţei unui

drept. În astfel de situaţii, ceea ce interesează pentru delimitarea competenţei de primă

instanţă, între un tribunal şi o judecătorie, este valoarea patrimonială asupra căreia poartă

litigiul, adică acel câştig patrimonial urmărit de reclamant şi pe care acesta îl prefigurează că

îl va obţine în cazul admiterii în totalitate a pretenţiilor sale.

În final, Curtea concluzionează că reclamanta nu tinde la constatarea nulităţii

întregului contract de credit prin invalidarea tuturor clauzelor contractuale, ci, dimpotrivă, din

conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că aceeași reclamantă tinde la menţinerea

acordului contractual, însă sub conţinutul altor clauze cu referire expresă la obligaţiile sale de

plată constând în restituirea ratei creditului în moneda creditului acordat, dar la cursul de

schimb valutar existent la data încheierii contractului, înlăturarea comisionului de risc şi a

celui de administrare a creditului. Contractul nu cuprinde numai aceste categorii de clauze, iar

asupra celorlalte clauze stipulate de către părţi nu s-a invocat sancţiunea nulităţii sau

anulabilităţilor, motiv pentru care Curtea constată că nu face obiectul judecăţii instanţei însăşi

convenţia încheiată între părţi cu consecinţa invalidării clauzelor sale esenţiale.

În consecinţă, Curtea stabileşte competenţa materială de soluţionare a cauzei civile

având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta H.R.D. în

contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA în favoarea Judecătoriei Timişoara.